1 – FACEREA LUMII ŞI A OMULUI

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea Dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis Dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este Dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe Dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care Dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia Dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult de toate astea?…
În ziua aceea Dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui, încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis Dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi fost pe pămînt dacă Dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît li-i soiul. Să mulţumim grijuliului Dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură ar fi ieşit!
Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva, Dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea, I, 12―13).
Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici pomeneală. Aici este cazul să reproducem un citat lung din Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut aşa.
Deci a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea, precum şi stelele.
Şi i-a pus Dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt.
Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună. Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de Dumnezeu în a patra zi după apariţia luminii.
Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul gînditor francez René Descartes împărtăşea această eroare.
Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Römer (1644―1710) descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii, stabilind ― şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori ― că lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde, adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul, chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.
Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decât Pămîntul şi reduce totul la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că această stea ― Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pămîntul ― ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care Dumnezeu cică le-a „pus pe bolta cerului”!
Să ne întoarcem la Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului».
Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt».
Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.
Şi a zis Dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace, tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa.
Şi a făcut Dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.
― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, Dumnezeu. ― Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci Dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că Dumnezeu este numai duh şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, Dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu Dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui Dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, Dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul Dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II, 19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus Dumnezeu lui Adam ― şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor aducători de boli.
Ba mai mult, Dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, Dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul Dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, Dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la Dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, Dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Faperea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns Dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, Dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

2 – CĂDEREA ÎN PĂCAT A PRIMILOR OAMENI

Am ajuns acum la o aventură uimitoare care ― vai! ― a pus capăt fericirii lui Adam şi soţiei sale.
„Apoi domnul Dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi, frumoşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea, II, 9). „Şi a poruncit domnul Dumnezeu lui Adam; zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca;
Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea, II, 16―17).
În primul rînd, trebuie să arătăm că pentru învăţămîntul religios există numeroase manuale, în care pasajele supărătoare din Biblie sînt trecute sub tăcere. Astfel, credincioşilor li se vorbeşte, de obicei, numai despre „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Vom vedea îndată de ce clericii nu suflă un cuvînt despre „pomul vieţii”. Pentru aceasta vom cita versetul 22 din cap. 3, care, de obicei, este omis în cărţile destinate oamenilor creduli. Dar deocamdată să ne ocupăm de fructul care a fost cauza căderii în păcat a omului. Vom aminti că împăratul Iulian Filozoful, a cărui memorie este odioasă popilor, a făcut în legătură cu acest pom minunat cîteva observaţii.
„Credem ― scria el ― că Dumnezeu ar fi trebuit, dimpotrivă, să poruncească omului, creaturii sale, să mănînce cît mai multe roade din «pomul cunoştinţei binelui şi răului». Din moment ce i-a dat un cap care gîndea, era necesar să-l şi înveţe, şi era şi mai necesar să-l facă să cunoască binele şi răul pentru ca să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine. Interdicţia este absurdă şi crudă. Este de o sută de ori mai rău decît dacă Dumnezeu i-ar fi dat omului un stomac care nu ar fi putut să primească hrană”.
O altă concluzie care se impune este că Dumnezeu a avut, pare-se, un gînd ascuns şi, de fapt, s-a bucurat de căderea omului în păcat. În general, Adam ar fi fost îndreptăţit să-i spună:
― Scumpul meu tătic, Dumnezeu! Dacă nu mă-nşel, binele reprezintă ceea ce este frumos din punct de vedere moral, ceea ce-ţi place; iar răul, dimpotrivă, ceea ce este urît, ceea ce nu-ţi palce. Am sau n-am dreptate?
― Ai perfectă dreptate, fecioraşule, i-ar fi răspuns „creatorul”.
― În acest caz ― ar fi putut continua Adam ― dă-mi posibilitatea să aflu ce este răul, ca să-l pot evita. Căci ce caută pomul acesta aici dacă n-am voie să mă ating de el?
Dar, în locul lui Dumnezeu, răspunsul îl dau cei care-i invocă numele.
― Dumnezeu ― spun ei ― l-a pus la încercare pe omul abia născut. El voia să vadă dacă Adam i se va supune atunci cînd îi va cere să renunţe la un lucru neînsemnat.
Dar şi această afirmaţie poate fi combătută cu uşurinţă. Potrivit speculaţiilor teologice, Dumnezeu este atotştiutor: el cunoaşte şi viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întîmpla. Şi cum nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliţi de el să cadă în păcat; în această privinţă nu poate exista nici o îndoială.
În cele ce urmează, întreaga poveste se întoarce într-adevăr împotriva lui Dumnezeu. Iată ce spune cartea „Facerea”:
„Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele cîmpului pe care le făcuse domnul Dumnezeu. Şi el a zis către femeie: «Adevărat este că a spus Dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii grădinii?»
Şi a răspuns femeia şarpelui: «Din roadele pomilor grădinii avem voie să mîncăm,
Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii a spus Dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»
Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri de loc!.
Dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, deschide-se-vor ochii voştri şi veţi fi ca dumnezeii, cunoscînd binele şi răul».
Şi femeia, văzînd că rodul pomului este bun de mîncare şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune, a luat din roadele lui şi a mîncat şi a dat şi bărbatului ei care era cu ea, şi a mîncat şi el” (Facerea, III, 1―6).
În toată această istorisire este uimitor, în primul rînd, că discuţia „şarpelui” cu femeia, însuşi faptul că „şarpele” vorbea în limba primilor oameni, nu este prezentat de autor ca ceva supranatural, miraculos, nici măcar ca o alegorie. Cartea „Facerea” îl prezintă pe „şarpe” tocmai ca atare. Această reptilă, plină de viclenie şi ispită, devine seducătorul femeii, exprimîndu-se cu o uşurinţă pe care ar invidia-o orice crai care are de gînd să profite de credulitatea unei fetişcane naive.
Şarpele este descris în mod atît de natural în Biblie, încît teologii creştini, găsind versiunea neverosimilă, au socotit necesar să corecteze basmul biblic. Dar rectificările aduse de ei schimbă tot ce se spune în cartea „Facerea” în această privinţă şi se află în totală contradicţie cu Biblia. Potrivit afirmaţiilor lor pe cît de şirete pe atît de evlavioase, diavolul a fost cel care şi-a luat chip de şarpe şi a dus-o în ispită pe soţia lui Adam. Iată deci cum au întors lucrurile teologii, iată ce propovăduiesc ei astăzi.
Această tălmăcire reprezintă o evidentă falsificare a cărţii „Facerea”. În primul rînd, nici un cuvînt din textul original nu oferă temei pentru o asemenea interpretare. În al doilea rînd, între diferiţii autori ai cărţilor care alcătuiesc Vechiul testament, numai doi amintesc de diavol: autorul Cărţii lui Iov, potrivit căruia diavolul s-a apucat într-o bună zi să se certe cu Dumnezeu în ceruri, precum şi autorul Cărţii lui Tobit; acesta vorbeşte despre duhul rău Asmodeu, îndrăgostit de o oarecare Sara, căreia i-a sugrumat rînd pe rînd şapte bărbaţi. Dar aceste două cărţi apar la sfîrşitul Bibliei, şi nici în ele, nici în alte cărţi nu se pomeneşte nimic despre satana-Lucifer, diavolul pe care popii îl pun să intervină de fiecare dată cînd vor să dea un caracter mai picant legendelor religioase şi să mărească interesul faţă de ele. În Biblie nu există nicăieri nici povestea popească despre satana care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost învins de arhanghelul Mihail. Cele spuse mai sus, ca de altfel tot ce se referă la diavol, au fost născocite mult mai tîrziu, după alcătuirea cărţilor Vechiului testament.
Pe de altă parte, unii comentatori glumeţi, filozofi sceptici, în goană după un simbol oarecum uşuratic, au transformat vestitul „pom al cunoştinţei binelui şi răului” în măr; ei presupuneau că întregul episod urmăreşte să arate că madam Adam, care încă nu cunoscuse dragostea, a primit cea dintîi lecţie în acest domeniu de la un diavol seducător, transformat ad-hoc în şarpe.
Oricît am rîde de această glumă, care de altfel nu este cu nimic mai prejos de alte tălmăciri evlavioase, trebuie să renunţăm la ea, ca şi la textul falsificat de clerici. Trebuie să luăm Biblia ca atare. În episodul de care ne ocupăm aici este vorba tocmai de un şarpe şi nu de un diavol. Cît priveşte aluziile amoroase atribuite „şarpelui” seducător, ele lipsesc cu desăvîrşire din textul cărţii „Facerea”.
Este vorba deci de un şarpe sadea. Autorul vede acest animal cu ochii adepţilor diferitelor religii. În antichitate, şarpele era socotit un animal foarte viclean, deştept şi răutăcios. Unele triburi africane se închinau şarpelui.
Pe de altă parte, întâmplarea cu „şarpele” vorbitor este foarte răspîndită în literatura orientală: în toate mitologiile care au înflorit în Asia abundă animalele vorbitoare. La caldeeni, de pildă, peştele Oannes îşi scotea în fiecare zi capul din apele Eufratului şi ceasuri întregi ţinea predici poporului adunat pe mal. Peştele dădea diferite sfaturi şi învăţa poporul să cînte cîntece şi să cultive pămîntul.
„Şarpele” din Biblie nu avea de loc nevoie ca să se cuibărească în el diavolul. De altfel, el era mult mai puţin şiret decît încearcă să-l zugrăvească cartea „Facerea”. Povestea „şarpelui” se distinge printr-o naivitate neobişnuită şi este plină de contradicţii. Astfel, în textul original al Bibliei şarpele rosteşte cuvintele: „veţi fi ca dumnezeii”. Expresia, care arată că este vorba de mai mulţi dumnezei, nu se întîlneşte numai în acest pasaj din cartea „Facerea”; vom vedea mai departe că pînă şi Dumnezeul vechilor evrei, Iahve, în cuvîntările sale, nu se socoteşte drept singurul Dumnezeu. Exegeţii creştini, puşi în încurcătură de vorbele şarpelui, afirmă că prin cuvîntul „dumnezei” reptila i-a avut în vedere pe îngeri. Li s-a obiectat că şarpele n-avea de unde să ştie de îngeri. Dar, de fapt, din acelaşi motiv el n-avea de unde să ştie nici de „dumnezei”. Naivitate, contradicţii, confuzie ― iată prin ce se caracterizează Biblia.
Nu, şarpele acesta nu este chiar atît de şiret. Sfaturile lui sînt foarte incomplete. Un şarpe cu adevărat inteligent ar fi trebuit să-i spună femeii:
― Mănîncă din fructul oprit, iar după aceea, imediat, mănîncă din pomul vieţii, care nu-ţi este de loc oprit.
Dar Dumnezeu? N-a fost oare chiar el cauza iniţială a ispitei? De ce a înzestrat el şarpele cu darul vorbirii? Fără acest dar, şarpele n-ar fi putut să se înţeleagă niciodată cu femeia.
Biblia nu citează cuvintele prin care madam Adam l-a convins pe soţul său să mănînce împreună cu ea din fructul oprit. Să încercăm să îndreptăm această lipsă.
Închipuiţi-vă pe prima femeie, a cărei curiozitate fusese stîrnită de şarpe. Ea se apropie de „pomul cunoştinţei”, aflat în mijlocul grădinii, alături de „pomul vieţii”. Îl priveşte îndelung şi nu fără o oarecare şovăială.
― Şarpele acesta, care s-a agăţat adineauri de mine, nu-i chiar atît de frumos ― îşi spune femeia. ― Însă, pe cinstea mea, are maniere distinse şi un limbaj încîntător. Cred că aş putea să-i urmez sfatul, pentru că, zău, e destul de stupid să nu ştii nimic. Trăim cu Adam ca nişte gîşte, în timp ce am putea să fim ca dumnezeii! Ademenitor fruct! Nu există altul mai minunat în toată grădina. Totuşi, dacă şarpele m-a tras pe sfoară, are să fie foarte rău. Viaţa e atît de plăcută! Tare aş avea poftă să mănînc un măr! Dar dacă, din pricina lăcomiei mele, va trebui să mor? N-ar fi de loc plăcut.
Ea dă mereu târcoale pomului; şarpele, pitit în apropiere, în tufişuri, îi urmăreşte toate mişcările.
― Nu, e cu neputinţă să murim din pricina unui fleac! Dumnezeu-tatăl ne păcăleşte. La urma urmei, moşneagul are o înfăţişare destul de vicleană. Dar şarpele? Şarpele are un căpşor mic şi drăgălaş, o expresie blajină, iar ochii îi scînteiează de inteligenţă. Moşneagului, fireşte, îi convine ca noi să trăim aşa toată viaţa, fără să ştim nimic despre minunatele lucruri care reprezintă un privilegiu al dumnezeilor. Prin ameninţările lui a urmărit, probabil, să ne înspăimînte. Nu vrea să ştim totul. Of, ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia! Toţi sînt la fel! Nu trebuie să le dai crezare!
Femeia pune mîna pe o bancă din grădină, o trage sub pom, se caţără pe ea şi rupe un măr (spunem „măr”, deşi Biblia nu dă nici un fel de indicaţii în această privinţă; dar, la urma urmelor, n-are nici o importanţă cum numim fructul). Priveşte mărul şi se linge pe buze. Şarpele vede totul; se saltă pe coadă înapoia tufişului şi joacă un cadril vioi.
Madam Adam duce mărul la guriţă.
― Oare cum s-o fi mîncînd fructul ăsta? Trebuie curăţat sau poate fi mîncat cu coajă? Oricum, trebuie să fie tare gustos.
Madam Adam mai şovăie puţintel.
― A şti totul sau a nu şti nimic? Aceasta e întrebarea. Cînd ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu Adam, e bine ceea ce facem sau e rău? Ce enigmă chinuitoare! Oare oile trebuie tunse sau facem rău dîndu-le jos lîna? ― Îi vîjîie capul. ― Dar obiceiul lui Adam de a se scobi cu degetul în nas este bun sau este rău? Pe legea mea, ce viaţă-i aia dacă nu ştii toate acestea!
Prinzînd curaj, muşcă din măr.
― Vai, vai, vai, ce gustos e! Ce zemos! Ah, şmecher bătrân, ne-ai interzis să mîncăm un lucru atît de bun!
Se lungeşte pe bancă şi muşcă cu şi mai mare poftă din „fructul oprit”.
Vine Adam, vorbind de unul singur:
― De plictiseală am prins adineauri caraşi în Tigru, dar, cum sînt vegetarian, i-am aruncat pe dată în Eufrat.
Îşi vede nevasta.
― Ei, nevastă, ce ronţăi acolo?
Madam Adam sare în picioare ca arsă:
― Vai, să nu mă cerţi, e un fruct… din pomul… ştii, dintr-unul din cei doi pomi din mijlocul grădinii…
― Asta văd eu, fir-ar să fie! E tocmai fructul de care ne e interzis să ne atingem. Da proastă mai eşti, femeie! Ai uitat ce ne-a spus bătrînul?
― Care bătrîn? Tăticu? Ala de-şi bagă nasul în toate? Ia uite! Această maimuţă bătrână îşi bate joc de noi.
― Ce-ai spus?
― Ne-a ameninţat cu moartea, ţi-aduci aminte?
― Mi-amintesc, fireşte, chiar mă furnică pe spinare.
― Ha-ha-ha, prostuţule! Ameninţarea lui a fost un simplu şiretlic.
― Ce tot îndrugi acolo? Ţi-ai pierdut minţile de-a binelea!
― E un şiretlic, te asigur. Află că, de cînd am mîncat din măr, am şi ajuns să ştiu o mulţime de lucruri.
― Ştii ce e bine şi ce e rău? Ştii ce e voie şi ce nu e voie să faci? Ştii absolut totul, ştii cauzele şi rosturile fiecărui lucru?
― Da, încep să ştiu, dragul meu. Stai puţintel; uite, ştiu cîte fire de sare se pun la un ou.
― Nu se poate!
― Ştiu de ce cocoşii închid ochii cînd cîntă.
― Uluitor! Dar de ce broaştele n-au coadă ştii?
― Am aflat-o chiar adineauri.
― Ia spune-mi!
― Pentru că le-ar împiedica să stea jos.
― M-ai făcut praf!
― Mai mult decât atît! Ştiu, sînt convinsă, auzi ce-ţi spun? Sînt convinsă că eşti cuminte şi că nu m-ai înşelat niciodată.
Adam este de-a dreptul buimăcit.
― Mii de draci, ia uite ce învăţată e nevastă-mea! Are perfectă dreptate, n-am înşelat-o niciodată. Dar dacă te-aş fi înşelat, ar fi fost bine sau rău?
― Ar fi fost foarte rău, domnule! Foarte rău!
Îl trage către ea pe bancă.
― De altfel, dragul meu Adămel, numai de tine depinde ca să ajungi tot aşa de învăţat ca mine şi tot atît de repede şi de ieftin. Muşcă din măr!
Şi-i întinde mărul.
― Chiar că mi-era poftă, scumpă nevestică. Dar la ce ne va folosi să fim învăţaţi ca nişte academicieni dacă vom muri chiar astăzi? La urma urmelor, să stăm şi să judecăm: să mori, de pildă, peste vreo mie de ani, asta mai treacă-meargă; dar să-ţi frîngi gîtul astăzi, nu, asta ar fi prea stupid!
Doamna Adam ridică din umeri.
― Ai aerul că nu-ţi vine să crezi, draga mea, dar eu mi-aduc perfect aminte tot ce ne-a spus tăticul Dumnezeu. Am discutat personal cu el şi te asigur că a vorbit foarte serios. Îngăduie-mi să-ţi repet întocmai cuvintele lui: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, findcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!”. După cum vezi, e foarte clar. Dacă nu ţii la pielea ta te priveşte. Eu pe a mea o preţuiesc.
― Adame, Adame, mă faci să rîd! Păi ce, eu am murit, ia spune?
― Nu, eşti încă vie, dar nici ziua nu s-a sfîrşit, păzeşte-te!
― Ah, ce încăpăţânaţi sînt bărbaţii! Poţi să fii mîndru, dragul meu: eşti încăpăţînat ca un măgar. E de-a dreptul uimitor cît timp îmi trebuie să te conving că moşneagul şi-a bătut joc de noi. Uite, tu adineauri ai pomenit de academicieni.
― Am pomenit, şi ce-i cu asta?
― Păi ei sînt adevărate izvoare de înţelepciune, tu ce crezi?
― Fireşte!
― Ei bine, tocmai de aceea academicienii sînt nemuritori .
Acest argument l-a încurcat pe Adam. Soţia lui insista cu duhul blîndeţii, dar perseverent:
― Hai, fă-mi plăcerea, dragul meu, mănîncă din măr! După ce ai să mănînci, o să fim amîndoi ca dumnezeii !
― Ca dumnezeii?
― Nu mai tot pune întrebări! Aşa a spus şarpele.
Adam se hotărî. Dacă şi şarpele spune…
― Bine, dă-mi mărul!
Muşcă cu lăcomie din el. Două minute se scurseră în tăcere; se auzea cum zburau muştele. Deodată Adam scoase un strigăt: începuse să cunoască, să ştie…
― Mii de draci! ― exclamă el. ― Sîntem goi ca nişte viermi! Ce ruşine!
Femeia bătu din palme: ― Eu n-am nici măcar jartiere, vai, ce necuviincios e!
― Să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm cît mai repede…
„Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi şi-au dat seama că sînt goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut pestelci” (Facerea, III, 7).
Reţineţi că primul costum omenesc nu era din frunze de viţă: meritul de a cultiva viţa de vie i-a revenit, potrivit Bibliei, mai tîrziu patriarhului Noe.
Odată îmbrăcaţi, soţii s-au privit unul pe altul.
― Nu ne stă chiar aşa de rău, observă bărbatul.
― Ai dreptate, frunza de smochin îmi vine de minune. Veşmintele acestea sînt cam prăfuite, fiindcă n-au mai fost scuturate de cînd Dumnezeu a sădit copacii. Ia o perie, Adame!
Dar bucuria lor n-a ţinut mult.
„Şi au auzit umbletul domnului Dumnezeu, care se plimba în adierea serii prin grădină, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui, de faţa Domnului Dumnezeu, printre pomii grădinii” (Facerea, III, 8).
După cum vedem încă o dată, nu încape nici o îndoială că Dumnezeul biblic este o făptură cu trup: el se plimbă, discută ca un om. Cartea „Facerea” îl prezintă pe Dumnezeul său exact aşa cum îl prezintă şi legendele păgîne. Într-adevăr, diferite popoare din antichitate îşi închipuiau pe zei ca pe fiinţe asemănătoare cu oamenii.
Criticii se întreabă în ce chip i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Adam şi, mai tîrziu, celor cu care a stat de vorba personal. Clericii afirmă că el a avut chip de om şi că nici nu putea fi altminteri de vreme ce pe om l-a zămislit „după chipul şi asemănarea sa”. Atunci prin ce se deosebeşte felul în care vechii evrei şi-l închipuiau pe Dumnezeu de felul în care îl văd alte religii, denumite cu dispreţ păgîne de propovăduitorii creştinismului? Vechii romani, care au adoptat credinţa grecilor, şi-i închipuiau de asemenea pe zei cu chip omenesc. Acest lucru ne face să credem că nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul şi l-a închipuit după asemănarea sa pe Dumnezeu. Dar nu vom insista, căci a ajunge la această părere înseamnă a-ţi asigura un loc în focul Gheenii. Amintim numai observaţia spirituală a unui filozof: „Dacă pisicile ar avea Dumnezeul lor, ele i-ar atribui obiceiul de a prinde şoareci”.
Amănunte ca această plimbare a lui Dumnezeu prin grădina Edenului demonstrează evident că aici nici nu poate fi vorbă de o alegorie mistică: întreaga relatare este făcută într-un stil cît se poate de realist.
„Şi a strigat domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Facerea, III, 9).
Cumătrul Adam era fîstîcit şi avea o mutră jalnică; nici soaţa nu se simţea la largul ei. Nu ştiau unde să se ascundă. Şi apoi cum să te ascunzi de un ochi „atotvăzător”. În urma lor, în sus, pretutindeni, răsuna chemarea domnului, aidoma glasului unui stăpîn autoritar şi aspru, care se pregăteşte să pedepsească pe robul său neascultător. N-aveau încotro. I-a prins, vor trebui să recunoască. Cu capetele plecate, îi cer iertare.
„Atunci el a răspuns: «Auzit-am paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sînt gol, şi m-am ascuns» (Facerea, III, 10).
Iată-i în faţa stăpînului, în faţa acestui Dumnezeu care cunoaşte viitorul, care a prevăzut întîmplarea cu şarpele şi cu mărul şi care se supără ca şi cum n-ar fi bănuit nimic, ca şi cum totul s-ar fi petrecut nu din voia lui atotputernică. Cum erau tulburaţi, Adam şi Eva nu s-au gîndit la asta. Ei se comportă ca nişte copii prinşi cu mîţa-n sac. .
― Nu eu am început, ea e de vină, altă dată nu mai fac! Zău că nu mai fac!
„Şi a zis (domnul): «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci?». Atunci Adam a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat!»” (Facerea, III, 11―12).
Adam se pricepe să-i facă reproşuri lui Dumnezeu pentru atotştiinţa lui:
― Doar tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat femeia. Oare tu nu ştiai pe cine-mi dai să-mi fie tovarăşă de viaţă?
„Şi a întrebat-o domnul Dumnezeu pe femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a răspuns: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat»” (Facerea, III, 13).
Bătrînul va împărţi îndată pedepsele. El procedează după regula: cine a început primul, acela o s-o şi păţească primul. Păzea!
„Zis-a domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcîiul»” (Facerea, III, 14―15).
Pedeapsa dată şarpelui dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că teologii spun minciuni gogonate atunci cînd, cu mania lor de a vedea pretutindeni diavolul, susţin că acesta ar fi dus-o pe femeie în ispită. Dacă satana ar fi fost vinovatul, desigur Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe el şi nu pe şarpe.
Or, pedeapsa pentru ducerea în ispită îl loveşte numai pe şarpe ca animal, ca „fiară” a cîmpului. Ai putea crede că acest rău sfetnic a avut cîndva picioare, că Dumnezeu i-a tăiat picioarele şi l-a silit să se tîrască. Pedeapsa ar fi cît se poate de nedreaptă dacă şarpele nu ar fi fost personal complice la faptă.
Să presupunem că un pungaş oarecare se deghizează într-o bună dimineaţă în om obişnuit, să zicem într-un slujitor al bisericii din localitate, şi sub masca lui săvîrşeşte cine ştie ce escrocherii. Ce se va întîmpla dacă va fi prins, demascat şi dus în faţa judecăţii? Va condamna oare judecata pe slujitorul bisericii? Bineînţeles că nu. Ea îl va pedepsi pe adevăratul vinovat. Asta-i clar ca lumina zilei.
Aşadar, teologii ar face bine dacă ar renunţa la povestea lor cu diavolul seducător al primei femei; această poveste nu rezistă criticii. Totuşi, dacă ei doresc s-o menţină, trebuie să admită că Dumnezeu nu a văzut în această afacere uneltirile diavolului, ci numai ale şarpelui, şi cu totul pe nedrept l-a lăsat pe el, nevinovatul, fără picioare.
Dacă e adevărat că oamenii nutresc un simţămînt de repulsie faţă de şarpe, dacă e adevărat că, atunci cînd întîlnesc un şarpe, ei caută să-i strivească capul, iar şarpele încearcă „să le împungă” călcîiul, în schimb un punct al pedepsei rămîne neîndeplinit: şerpii nu se hrănesc cu pulbere. Nu ne rămîne decît să presupunem că Dumnezeu a aplicat aici o „condamnare cu suspendarea pedepsei”. E de mirare că Biblia a uitat să menţioneze acest lucru.
Şi încă o întrebare: ce fel de şarpe a jucat rolul de seducător? Şarpele de casă? Pitonul? Şarpele cu ochelari? Vipera? Speciile de şerpi sînt foarte numeroase! Să admitem că pe madam Adam a ispitit-o şarpele de casă; să admitem chiar că ar fi just ca pedeapsa dată şarpelui de casă să fie aplicată tuturor urmaşilor acestui şarpe şi, pe viitor, toţi şerpii de casă să rămînă fără picioare pentru a răscumpăra vina străbunului lor. Dacă însă femeia nu ar fi izbutit să-l împingă pe bărbat la păcatul neascultării, ar fi fost pedepsită numai ea, nu-i aşa? Dar bieţii şerpi! A greşit un singur şarpe de casă, şi iată că cecilizul, boa constrictor, şarpele cu clopoţei, pitonul, vipera şi multe alte specii au rămas fără picioare şi se tîrăsc pe pîntece, deşi nevinovăţia lor este evidentă!
„Apoi a zis femeii: «Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Întru dureri vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpîni»” (Facerea, III, 16).
Toţi comentatorii sînt de acord că această pedeapsă nu se referă numai la doamna Adam, ci la toate femeile pînă la sfîrşitul lumii. Fără a mai arăta cîtă nedreptate şi nesocotinţă e aici din partea domnului, subliniem în primul rînd că dacă prima femeie ar fi izbutit să reziste la vorbele ademenitoare ale şarpelui, pe cît se pare, ea nu ar fi născut în chinuri. Înseamnă că pînă în ziua aceea ea fusese alcătuită cu totul altfel de cum avea să fie în zilele primei naşteri. Prin urmare, într-o singură clipă, adică exact în momentul cînd a fost pronunţată sentinţa, Dumnezeu a transformat cu totul organismul femeii. Iată, într-adevăr, ce înseamnă mîna domnului! Este cazul să arătăm de asemenea că, în ciuda atotputerniciei sale, Dumnezeu nu a reuşit să aducă la îndeplinire pedeapsa pe care el a dat-o întregului sex feminin: foarte multe femei nasc fără dureri. În al doilea rînd, nenumărate femei nu numai că nu se supun bărbaţilor lor, ci chiar îi duc de nas şi-i ţin sub papuc!
„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului.
Întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»” (Facerea, III, 17―19).
Trebuie să facem aceleaşi observaţii ca mai sus. Pedeapsa dată lui Adam trebuia să fie extinsă asupra tuturor bărbaţilor: în această privinţă toţi teologii sînt de acord.
Cea mai cumplită dintre pedepse este condamnarea la moarte. Ce-i drept, acest Dumnezeu admirabil uitase ameninţarea pe care o formulase cu puţin timp în urmă, şi anume că cel care va mînca din fructul oprit va muri chiar în ziua cînd va săvîrşi fapta. Dar fiindcă Dumnezeu uitase de această ameninţare, condamnaţii s-au bucurat de o amînare destul de lungă. Dacă e să dăm crezare Bibliei, Adam a trăit încă 930 de ani (Facerea, V, 5). Dar dacă Adam n-ar fi mîncat din măr, el n-ar fi murit niciodată, iar noi am fi fost de asemenea nemuritori.
Dacă Dumnezeu este într-adevăr aşa cum ni-l înfăţişează Biblia, el a procedat bine lăsîndu-l de atunci pe şarpe mut, căci altfel acesta ar fi putut să dea în vileag anumite lucruri. Trebuie să subliniem totuşi că luarea darului vorbirii nu figurează printre pedepsele date şarpelui.
Vrînd-nevrînd se mai impune o observaţie. Este vorba de pîinea cu un mare adaos de sudoare. Foarte probabil că în vremurile primitive nu exista pîine şi oamenii se hrăneau cu ce le cădea în mînă. Dar să nu căutăm nod în papură! Să admitem că Dumnezeu a avut în vedere viitorul civilizat. Evreii, pentru care au fost scrise legendele biblice, mîncau într-adevăr pîine atunci cînd au trecut la o viaţă sedentară şi au început să se ocupe cu agricultura. Dar clericii susţin că Biblia nu a fost scrisă numai pentru evrei, că ea ar fi o lege pentru întreaga lume. Dar oamenii mănîncă pîine numai în ţările unde cresc cereale. Eschimoşii nu cunosc făina. În multe regiuni din India, America, Africa centrală şi de Sud, oamenii se hrănesc cu fructe şi cu animalele vînate.
Se va spune poate că Dumnezeu a folosit cuvîntul „pîine” la figurat, subînţelegînd orice fel de mîncare. Atunci de ce această pedeapsă nu s-a extins într-adevăr asupra tuturor? Dacă oamenii muncii trudesc ca să-şi agonisească hrana, dacă cei care trăiesc din roadele muncii lor trag astfel ponoasele păcatului lui Adam, acest lucru nu este cîtuşi de puţin valabil pentru oamenii bogaţi, care se desfată cu milioanele moştenite! Dar ce să mai spunem despre slujitorii religiei? Eforturile pentru agonisirea hranei nu-i silesc să stropească cu sudoare pîinea cea de toate zilele!
Versetul 18 este foarte răuvoitor faţă de spiţa omenească. În afară de pîine, omul este condamnat să se hrănească numai cu buruienile cîmpului, deopotrivă cu animalele. Ce urmează să-i dea lui pămîntul? „Spini şi pălămidă”, îl ameninţă Biblia. Totuşi, Dumnezeu a dat greş. În ciuda poruncii lui mînioase, oamenii mai mănîncă şi altceva în afară de pîine şi ierburi. De ce nu trimite Dumnezeu fulgerele sale asupra restaurantelor, care-şi îngăduie să înscrie în meniurile lor mîncăruri cu carne?
Dar iată ce s-a întîmplat după pronunţarea sentinţei: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii” (Facerea, III, 20).
Acest soţ atent nu se îngrijise pînă acum să dea un nume soţiei sale; el îi spunea pur şi simplu „femeie”, aşa cum se vede din versetul 23, cap. al II-lea al cărţii „Facerea’1.
Acum vom vedea că Dumnezeu nu a izgonit chiar pe loc pe Adam şi pe Eva din raiul pămîntesc, în ciuda părerii răspîndite în această privinţă. Mai întîi, Dumnezeu, găsind că veşmintele lor din frunze de smochin sînt prea uşoare, s-a făcut croitor:
„Şi a făcut domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Facerea, III, 21).
Pentru confecţionarea acestor veşminte au trebuit ucise nişte animale cu totul nevinovate; înseamnă deci că primul abator a fost sfinţit şi inaugurat de însuşi Dumnezeu. Cum să mai pretindem, după toate acestea, ca strămoşii noştri să nu fi dorit să folosească drept hrană carnea animalelor atît de repede şi pe neaşteptate ucise şi jupuite? „La naiba cu regimul vegetarian!”, şi-au spus ei, probabil, unul altuia.
Iar Dumnezeu i-ar fi lăsat pînă la urmă pe Adam si pe Eva sa trăiască şi să moară în rai, dacă, întîlnindu-i dupa un timp îmbrăcaţi, nu şi-ar fi adus aminte de vestitul „pom al vieţii” din ale cărui roade bărbatului şi femeii nu le venise ideea să mănînce.
„Şi a zis domnul Dumnezeu: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum să nu întindă mîna şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci!»” (Facerea, UI, 22).
Aşa glăsuieşte versetul 22, pe care manualele de „istorie sfîntă” îl trec cu totul sub tăcere.
Aşadar, e limpede: cei doi găgăuţi, Adam şi Eva, cărora roadele „pomului vieţii” nu le erau interzise, le-au neglijat în chipul cel mai prostesc. Dar dacă bărbatului şi femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mînca din roadele minunate, în timp ce Dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce straşnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentinţa nu ar mai fi putut fi adusă la îndeplinire şi Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios.
Nu-i aşa că-i destul de comică „sfînta” Biblie cînd o citeşti cu atenţie?
Acest Dumnezeu „unic”, pe care deodată îl ia gura pe dinainte şi vorbeşte despre existenţa cîtorva dumnezei, fără îndoială că bate cîmpii. Dar, în afară de aceasta, el, „atotputernicul”, îşi recunoaşte neputincios incapacitatea de a duce la îndeplinire condamnarea la moarte, pe care tot el o pronunţase. Ia gîndiţi-vă, numai, ce-ar fi putut să iasă de aici! Puţină prezenţă de spirit, puţină perspicacitate, şi Adam şi Eva ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu şi chiar împotriva voinţei lui.
Şi cum trebuie să se fi felicitat, în cele din urmă, bătrînul Dumnezeu, cînd şi-a adus aminte, în sfîrşit, de acest blestemat „pom al vieţii”!
„Deci l-a scos domnul Dumnezeu din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Şi l-a gonit pe Adam şi l-a aşezat la răsăritul grădinii Edenului. Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Facerea, III, 23―24).
E limpede, nu-i aşa? Tocmai funestul „pom al vieţii” îl preocupa cel mai mult pe bătrînul „Elohim”. Adam şi Eva nu trebuiau să se înapoieze în nici un caz acolo. Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese Dumnezeu să creeze acest pom? Într-adevăr, fiind în stare să cunoască viitorul, Dumnezeu nu putea, desigur, să nu ştie că unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi va trebui să cadă în păcat şi că va fi nevoit să-l condamne la moarte pe el şi întregul neam omenesc. În aceste condiţii, „pomul vieţii” nu putea să constituie pentru Dumnezeu decît o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru el să nu sădească de loc acest pom?
Dar heruvimul cu sabie de flacără, instalat la poarta grădinii Edenului, ce năzbîtie mai e şi asta? Oare Dumnezeu nu putea să doboare şi să nimicească cu un singur cuvînt, cu un singur efort de voinţă „pomul vieţii”, care de aici înainte îşi pierduse orice sens? Ei bine, lui Dumnezeu nu i-a venit nici această idee!
Se caută voluntari curajoşi! Cine doreşte să se înscrie într-o expediţie pentru căutarea raiului? De vreme ce Dumnezeu s-a îngrijit de paza porţilor Edenului, de vreme ce el a mers pînă acolo încît a luat măsuri de apărare atît de primitive împotriva încercărilor omenirii de a păşi pe calea ce duce spre „pomul vieţii”, înseamnă că raiul pămîntesc şi acest pom minunat mai există pe undeva. Dacă, cercetînd regiunea Tigrului şi a Eufratului, vom vedea un înger cu sabie de flacără stînd de pază la nişte porţi, vom putea să exclamăm:
― Am ajuns! Iată raiul creat de Dumnezeu! u
De altfel, cine este acest păzitor? În vechiul text evreiesc al cărţii „Facerea” este folosit cuvîntul „herub”. Acest cuvînt înseamnă „bou” şi provine de la cuvîntul „harab”, care înseamnă „a ara”. Vechii evrei îi imitau în mare măsură pe babiloneni ― vecinii şi, mai tîrziu, înrobitorii lor ― în privinţa tradiţiei, inclusiv a celei religioase. De pildă, ei s-au apucat să sculpteze boi uriaşi, din care au făcut ceva asemănător cu sfincşii, animale cu chip de om, pe care le-au aşezat în lăcaşurile lor sfinte. Aceste sculpturi aveau două feţe: una de om, alta de bou, precum şi aripi, picioare de om şi copite de bou. Teologii creştini au modificat cuvîntul „herub” în „heruvim”. Heruvimii sînt îngeraşi tineri, cu bujori în obraji, care nu au trup şi, în genere, nu au nimic în afară de un cap de copil şi două aripioare. În pictura bisericească se întîlnesc mulţi îngeraşi dintre aceştia. Se prea poate ca îngerul portar de la intrarea raiului pămîntesc să nu corespundă întru totul imaginii pe care şi-au format-o credincioşii naivi despre „heruvimi” şi dimpotrivă, să fie un „herub” în vechiul înţeles al cuvîntului ebraic, cu un cap cu două feţe, dintre care una de bou. Acest amănunt îi va ajuta pe exploratori să-l recunoască de la distanţă. Sau, dacă este un heruvim de tip creştin, fără trup şi fără mîini, înseamnă că el ţine sabia de flacără în dinţi, ceea ce va atrage cu atît mai mult atenţia asupra sa. Personal, înclinăm mai curînd către un chip de portar cu un cap jumătate omenesc, jumătate bovin.
Înainte deci, în căutarea raiului! Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, călătoria va fi interesantă! Vom putea, cel puţin, să dăm ocol grădinii şi să trecem raiul pe hărţile geografice, care pînă în prezent au această lacună esenţială.

3 – SCURT ISTORIC AL PRIMILOR OAMENI

Capitolul al IV-lea al cărţii „Facerea” începe prin a arăta concis şi clar că, după izgonirea din rai, „strămoşii” biblici s-au îngrijit în primul rînd să lase după ei urmaşi.
„Şi Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa. Şi ea a zămislit şi a născut pe Cain şi a zis: «Dobîndit-am un om de la Dumnezeu». Apoi, a doua oară, a născut pe fratele său, Abel” (Facerea, IV, 1―2).
Teologii noştri, răstălmăcind în fel şi chip Biblia, au găsit şi aici un motiv de dispute. Unii dintre ei, în ciuda textului reprodus mai sus care nu li se părea destul de limpede, sînt de părere că primii oameni au cunoscut dragostea trupească încă în Eden. Alţii susţin că Eva şi-a pierdut fecioria de îndată ce a fost făcută. Alţii, invocînd rîndurile citate mai sus din cartea „Facerea”, afirmă că Adam nici nu se gîndise s-o cunoască pe Eva înainte ca ei să fi fost izgoniţi din rai.
Divergenţele nu s-au oprit însă aici. Teologii s-au împărţit în tabere şi din pricina următorului pretext uimitor: dacă se consideră că contactul conjugal dintre „primii oameni” a avut loc după plecarea lor din Eden, nu exista nici un temei să se afirme că lucrul acesta s-a întîmplat imediat. Dar, în acest caz, cînd s-a întîmplat? Teologii vor să ştie totul. Au o curiozitate de nepotolit, îndeosebi în probleme de felul acesta. Ei susţin că Adam a amînat timp de 15 şi chiar de 30 de ani să facă paşi hotărîtori faţă de soţia sa. Unii afirmă, cu aerul cel mai serios cu putinţă, că Adam şi Eva, de comun acord şi pentru a-şi răscumpăra păcatul, au încălcat abstinenţa sexuală abia după… 150 de ani.
Credeţi că disputa s-a încheiat? Ah! Ce puţin îi cunoaşteţi pe teologi! Unii dintre ei au descoperit o legendă potrivit căreia Adam şi-a păstrat virginitatea timp de 150 de ani, tot din pricina funestului „fruct oprit”, şi în tot acest timp a trăit cu o oarecare Lilit, care, ca şi el, fusese plăsmuită din lut. Din concubinajul cu această femeie s-au născut cîţiva diavoli. Abia după mulţi ani, cînd Dumnezeu i-a ridicat excomunicarea, Adam s-a căsătorit cu Eva şi atunci a zămislit copii-oameni. În sfîrşit, au existat şi comentatori care afirmau că, după izgonirea din Eden, diavolul a trăit un timp cu Eva ca soţ cu soţie.
Dar cum stau lucrurile cu naşterile Evei? Drăguţii de teologi au găsit şi aici un material inepuizabil pentru raţionamente cucernice şi cercetări „ştiinţifice”. Ei au analizat, de pildă, cu toată seriozitatea problema dacă Adam şi Eva au avut buric sau nu.
Dar acestea nu sînt decît amănunte comice. Să trecem la ceea ce pare cît se poate de serios şi de esenţial. Căci şi ceea ce este serios în Biblie poate să stîrnească hazul şi să te facă să te tăvăleşti de rîs.
„Şi Abel era păstor de oi, iar Cain era muncitor de pămînt” (Facerea, IV, 2).
Vă rog să vă gîndiţi o clipă şi să spuneţi care dintre cei doi fii ai lui Adam l-a ascultat, după părerea dumneavoastră, pe Dumnezeu în alegerea profesiunii sale? Fireşte, Cain, pentru că domnul a poruncit omului să muncească pămîntul şi să se hrănească exclusiv cu ceea ce produc ogoarele. Abel însă era păstor. Dacă el creştea o turmă de oi, o făcea, bineînţeles, nu pentru ca să le admire cum pasc, iar el să cînte din cimpoi. El îşi creştea oile pentru friptură. După cum vedem, Abel a încălcat prescripţiile categorice şi clare ale lui Dumnezeu. Aceasta însă nu l-a împiedicat să devină favoritul domnului. Zău, scumpi teologi, Dumnezeul vostru trebuie ţinut nu în chiliile mănăstirilor, ci într-o instituţie medicală, destinată persoanelor care se poartă ca el.
„Şi după cîtăva vreme Cain a adus din roadele pămîntului prinos lui Dumnezeu. Şi Abel a adus şi el din cele întîi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Iar Dumnezeu a privit cu îndurare pe Abel şi jertfa lui. Iar la Cain şi la jertfa lui nu s-a uitat. Şi Cain s-a aprins de mînie şi faţa lui s-a posomorît” (Facerea, IV, 3―5).
Avea într-adevăr de ce să se întristeze, căci Dumnezeu se arătase în acest caz nedrept şi capricios .
„Şi a întrebat domnul pe Cain: -«De ce te-ai aprins de mînie şi de ce s-a posomorit faţa ta? Oare dacă ţi-e bună inima, nu ţii fruntea sus? Iar dacă ţi-e inima haină, păcatul stă la pîndă la uşa ta. Şi pofta lui dă năvală spre tine, dar tu pune stăpînire pe el!»” (Facerea, IV, 6-7).
Biblia nu arată ce i-a răspuns Cain lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că vorbele fără şir din versetul 7 ar fi putut să pună în încurcătură pe oricine. Într-adevăr, era cam greu să dai un răspuns. Cain nu era proroc, altminteri el ar fi putut să spună:
― Înseamnă deci, bătrîne Dumnezeu, că preferaţi prinoasele de carne? Bine! Dar în acest caz dumneavoastră daţi un exemplu pe care îl vor urma toţi preoţii păgîni. Manifestaţi gusturi pe care le vor avea toţi idolii. Mai tîrziu, aceste gusturi vor fi declarate grosolane şi nedemne de o divinitate… Şi ştiţi cine va face acest lucru? Chiar adepţii Bibliei, slujitorii bisericii !
Dar Cain n-a răspuns nimic. Omul acesta, care depusese atîta trudă să cultive dovleci, care aducea prinos domnului cei mai buni dintre pepenii săi galbeni şi-i vedea respinşi, şi-a dat seama că Dumnezeu îşi rîde de el şi s-a simţit atît de jignit, încît pentru o clipă şi-a pierdut capul. Şi, în loc să se mînie pe Dumnezeul despot, capricios, şi grosolan, a tăbărît asupra fratelui său.
„Şi a zis Cain lui Abel, fratele său: «Să mergem pe cîmp!». Iar cînd erau pe cîmp, Cain a tăbărît pe Abel, fratele său, şi l-a omorît” (Facerea, IV, 8).
Scurt şi cuprinzător! Cain nu era omul care să stea mult în cumpănă. El îşi pofteşte fratele la plimbare, îl duce sub un pretext oarecare în cîmp, de pildă sub pretextul de a prinde fluturi, şi, cînd ajunge departe, angajează cu Abel o ceartă stupidă, apoi îi arde una cu tîrnăcopul peste scăfîrlie şi gata! Reiese deci că din întreaga omenire primul care a murit a fost chiar Abel, favoritul lui Dumnezeu.
Ce se petrece după aceea în mintea lui Cain? Este el oare îngrozit de crima sa? Cîtuşi de puţin. El se transformă imediat într-un tîlhar înrăit, într-un adevărat ocnaş. Nu are nici cele mai mici mustrări de conştiinţă. Se poartă deodată cu o cutezanţă neobişnuită cu Dumnezeu, nemaisimţind în faţa lui nici un fel de spaimă.
„Atunci a grăit domnul către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Nu cumva sînt paznicul fratelui meu?»” (Facerea, IV, 9).
Parcă vezi acest tablou în faţa ochilor: Dumnezeu se iveşte de după un nor şi-l întreabă pe ucigaş, iar acesta trînteşte un scuipat printre dinţi, cu seninătatea desăvîrşită a criminalului de profesie convins că a şters urmele crimei şi că va duce de nas organele de anchetă. Dumnezeu nu a scăpat însă din vedere nici unul dintre amănuntele întîmplării: ochiul lui divin a fost şi de astă dată la înălţime.
„Atunci domnul zise: «Ce-ai făcut! Glasul sîngelui fratelui tău strigă către mine din pămînt»” (Facerea, IV, 10).
E limpede: Cain va fi pedepsit cu asprime. Dumnezeu îl blestemă şi declară:
„Cînd vei munci pămîntul, să nu-ţi mai dea vlaga lui! Zbuciumat şi fugar să fii pe pămînt!” (Facerea, IV, 12).
Cain este condamnat să plece în bejenie, să nu aibă nici casă, nici masă, să pribegească şi să se zbuciume veşnic. Dar îngăduiţi, vă rog, scumpe Dumnezeu! Dacă în pribegia sa el nu va cunoaşte nici odihna, nici liniştea, cum va putea el să fie în acelaşi timp agricultor? Se ştie doar că această îndeletnicire cere ca omul să stea într-un loc. Cum va putea el să muncească pămîntul chiar dacă presupunem că nu se va bucura de roadele lui?
Totuşi Cain cel biblic a luat toată povestea în serios, s-a speriat de mama-focului şi, de spaimă, a uitat chiar că omenirea e alcătuită în total din trei oameni: părinţii lui şi el. Lui i se şi năzare că în timpul pribegiei ar putea fi ucis, de după colţ, de niscaiva criminali.
„Şi a zis Cain către domnul: «Fărădelegea mea este prea mare ca să mi se mai ierte! Iată, astăzi tu mă alungi de pe faţa acestui pămînt şi trebuie să mă ascund de tine. Rătăcitor şi fugar voi fi pe pămînt, iar cine va da peste mine mă va ucide!»” (Facerea, IV, 13―14).
Şi deodată mînia domnului se mai potoli. Pierzînd simţul realităţii, Dumnezeu îl ia pe Cain sub protecţia sa, împotriva unor ucigaşi inexistenţi. Dacă nici asta nu e aiureală, ar fi interesant de ştiut ce este?
„Ci i-a răspuns Dumnezeu: «Nu aşa! Oricine va ucide pe Cain va cădea sub înşeptită răzbunare!«Şi a pus Dumnezeu lui Cain un semn, ca nimeni care-l va găsi să nu-l omoare” (Facerea, IV, 15).
Acum, fără să vrei, te aştepţi să urmeze povestirea păţaniilor lui Cain din timpul pribegiei. Dar nu se întîmplă aşa. Dimpotrivă, iese la iveală că nimeni nu se ţinea mai mult de casă decît acest „pribeag”.
„Şi a purces Cain din faţa lui Dumnezeu şi s-a sălăşluit în pămîntul Nod, la răsărit de Eden. Şi a cunoscut Cain pe femeia sa şi a zămislit şi a născut pe Enoh. Şi s-a apucat şi a zidit o cetate şi cetăţii i-a pus numele Enoh, după numele fiului său” (Facerea, IV, 16―17).
Din versetele de mai sus aflăm că Cain s-a căsătorit; autorul nu ne spune însă cu cine. Un lucru e limpede: Adam şi Eva au avut fiice, cărora Biblia nu le-a făcut cinstea să le pomenească numele, iar Cain s-a căsătorit cu una dintre surorile sale. Nu-i vom face însă nici o vină din asta: judecînd după „sfînta scriptură”, incestul era obligatoriu în primele vremuri ale omenirii.
Dar ceea ce ne face să sărim în sus de uimire este oraşul întemeiat de Cain. Asta-i prea de tot! Un vagabond construieşte un oraş! Şi de unde, mă rog, a luat el muncitori? Ce unelte a folosit pentru lucrările de construcţie? Şi, în sfîrşit, de unde a luat Cain locuitori pentru a popula vestitul său oraş? Cuviosul autor al „sfintei scripturi” nu s-a sfiit să mintă aici cu cea mai mare neruşinare.
În versetele următoare sînt enumeraţi urmaşii lui Cain. Soţia lui Enoh l-a născut pe Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; lui Mehuiael i s-a născut Metuşael. În legătură cu aceste persoane se cunosc numai numele lor. Lui Metuşael i s-a născut un oarecare Lameh, care în materie de căsătorie a fost mai nesăţios decît nobilii lui strămoşi. Venerabilul Lameh este inventatorul poligamiei; pentru început, el îşi ia două soţii. De la soţia sa Ada are doi fii, pe nume Iabel şi Iubal, iar de la soţia sa Ţila a avut un fiu, pe Tubalcain, şi o fiică, Naama.
Se pare că fiii lui Iabel au preferat, în locul oraşului construit de strămoşul lor Cain, aerul curat al cîmpului, pentru că ei sînt primii de pe pămînt care au sălăşluit în corturi (v. 20). Cît despre fiii lui Iubal, lor, dimpotrivă, le-a plăcut oraşul; tot ei au fost şi cei mai veseli din familie: iubeau muzica. Iubal „a fost părintele tuturor celor ce cîntă din chitară şi din flaut” (v. 21).
Poligamul Lameh era, pe cît se pare, cam sărac cu duhul. Cartea „Facerea” citează una dintre cuvîntările lui, care, ce-i drept, are calitatea că e scurtă. Totuşi, nici un comentator n-a putut s-o explice vreodată ca lumea:
„Ci Lameh zis-a către femeile sale: «…Femei ale lui Lameh, luaţi aminte la spusa mea: am ucis un om pentru rana mea şi un băietan pentru vînătaia mea! Şi dacă va fi de şapte ori răzbunat Cain, atunci Lameh va fi de şaptezeci şi şapte de ori»” (Facerea, IV, 23―24).
Această cuvîntare a impresionat în cel mai înalt grad pe cele două doamne. Fiind, pesemne, cu totul uluite, ele nu au cerut nici cea mai mică explicaţie la această neîntrecută lăudăroşenie.
În continuare, „scriptura” trece direct la înregistrarea actului de naştere al lui Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam.
„Şi Adam a cunoscut iarăşi pe femeia sa şi ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set, «căci ― a zis ea ― mi-a dat Dumnezeu altă odraslă în locul lui Abel pe care l-a omorît Cain». Şi lui Set de asemenea i-a născut un fiu, căruia i-a pus numele Enoş. Atunci au început oamenii să cheme numele domnului” (Facerea, IV, 25―26).
Capitolul următor, al V-lea, este consacrat exclusiv genealogiei lui Noe, care se trage din Adam prin Set. Urmaşii lui Cain sînt lăsaţi deoparte şi ulterior nu se mai vorbeşte de ei.
Găsim următoarea dezvoltare a arborelui genealogic, în care sînt date numai numele fiilor mai mari: Set, Enoş, Chenan, Mahalaleel, Iared, Enoh, Matusalem, Lameh, Noe. Cel mai interesant lucru din acest capitol sînt datele referitoare la longevitatea neobişnuită a tuturor acestor patriarhi: Adam avea 130 de ani cînd i s-a născut Set şi a mai trăit încă 800 de ani; Set a murit la vârsta de 912 ani; Enoş a trăit 905 ani, Chenan 910 ani. Cel mai tînăr a murit Lameh, tatăl lui Noe; acest Lameh (care nu trebuie confundat cu bigamul Lameh cel plin de ciudăţenii) şi-a dat sfârşitul în cea de-a 777-a primăvară a vieţii sale.
Enoh, fiul lui Iared, a fost cel mai abil dintre toţi: el nici n-a mai murit.
„Şi Enoh era în vârstă de şaizeci şi cinci de ani cînd i s-a născut Matusalem. Şi Enoh a umblat în căile domnului, după ce i s-a născut Matusalem, trei sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci au fost toate zilele lui Enoh trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi fiindcă Enoh umbla în căile domnului, nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la sine” (Facerea, V, 21―24).
E un caz de toată minunăţia! N-are importanţă cum l-au explicat teologii: nimic nu ne mai miră.
Cupa de onoare pentru longevitate i-a revenit lui Matusalem, fiul lui Enoh, cel care a fost luat de viu în ceruri: ăsta a avut o sănătate de fier, nu alta! A trăit în abstinenţă sexuală 187 de ani şi numai după asta şi-a permis să-l aducă pe lume pe Lameh al doilea. Apoi a mai trăit încă 782 de ani, de astă dată dînd dovadă de virilitate pînă la sfîrşitul vieţii sale:
„Şi a mai trăit Matusalem, după ce i s-a născut Lameh, şapte sute optzeci şi doi de ani şi a avut fii şi fiice” (Facerea, V, 26).
În total, 969 de ani! Vă rog să nu vă îndoiţi: pe atunci aceasta era durata vieţii.
Dar ce veţi spune despre Noe, fiul lui Lameh? Lameh i-a pus fiului său numele Noe, zicînd: «Acesta ne va mîngîia de munca şi de truda mîinilor noastre, căşunate de pămîntul pe care l-a blestemat Dumnezeu!»” (Facerea, V, 29).
„Şi Noe era în vîrstă de cinci sute de ani şi i s-au născut lui Noe: Sem, Ham şi Iafet” (Facerea, V, 32).
Să trăieşti pînă la vîrsta de 500 de ani şi abia atunci să te apuci să-ţi săruţi nevasta? De altfel, mai bine mai tîrziu decît niciodată!
Multă cerneală a fost risipită în legătură cu longevitatea neobişnuită a patriarhilor din cartea „Facerea”. Teologii catolici, dîndu-şi seama cît de greu vor fi înghiţite aceste gogoşi, s-au străduit să ferească povestirile din cartea „sfîntă” de diverse înţepături ironice; ei afirmă că prin ani trebuie să se înţeleagă, poate, doar perioadele de revoluţie ale Lunii, pentru că, zice-se, în epoca aceea timpul se socotea numai în luni. În felul acesta ar reieşi că Matusalem a trăit numai 80 de ani. Dar fanaticii turbaţi, care vor să creadă în minunea longevităţii primilor oameni, i-au pus la respect pe aceşti comentatori. Ei susţin sus şi tare că anii biblici trebuie socotiţi de cîte 12 luni, căci altminteri legendele biblice ar deveni cu totul ridicole. De pildă, potrivit cărţii „Facerea”, Avraam a murit „la bătrîneţe fericite, bătrîn şi sătul de zile”, la vîrsta de 175 de ani (Facerea, XXV, 7―8). Dacă am socoti aceşti ani după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar rezulta că Avraam a trăit numai 14 ani şi 7 luni. Sau să luăm alte exemple: Biblia spune că Enoş, Chenan şi Mahalaleel au avut primii fii la vîrsta de 90, 70 şi, respectiv, 65 de ani. Dacă am socoti după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar trebui să admitem că aceşti străbuni au avut copii la vârsta de 7 ani şi jumătate, 5 ani şi 10 luni şi, respectiv, 5 ani şi 5 luni. În sfârşit, potrivit textului biblic, Nahor a avut urmaşi la vîrsta de 29 de ani. Se poate oare admite, exclamă unul dintre cuvioşii exegeţi, ca Nahor să fi avut numai 2 ani şi 5 luni cînd i s-a născut primul fiu?
Bineînţeles, stimaţi slujitori ai cultului, că Biblia socoteşte anul de 12 luni. Dar în acest caz e cît se poate de amuzant că nătîngul de Noe a aşteptat să împlinească 500 de ani pentru ca, în sfîrşit, să-şi înceapă viaţa sexuală.

4 – AVENTURILE AMOROASE ALE ÎNGERILOR PE PĂMÎNT

Ne apropiem de unul dintre cele mai interesante pasaje din Biblie, a căror suprimare din scurtele manuale de „istorie sfîntă” caracterizează cum nu se poate , mai bine neruşinarea clericilor şi îndemînarea cu care falsifică dogmele credinţei. „Sfinţii” părinţi ai bisericii susţin sus şi tare că Biblia este o carte „divină”, că ea a fost scrisă direct după dictarea lui Dumnezeu, că tot ce stă scris în ea este adevărul adevărat, adevărul cel mai desăvîrşit, adevărul suprem, şi că această carte merită cea mai sinceră veneraţie. Atunci se pune întrebarea: de ce clericii nu dau credincioşilor posibilitatea să cunoască în întregime această carte, fără să suprime din ea nici un verset? Cărţile „sfinte” trebuie citite aşa cum sînt. Căci dacă e vorba să se scoată un pasaj sau altul care vine în contradicţie cu unele puncte din ştiinţele teologice proclamate dogme ale credinţei, atunci ar fi mai simplu să fie aruncată la coş toată cartea. Ea nu mai este atunci o carte sfîntă, ci o carte demnă de dispreţ. O minciună dintr-un pasaj oarecare constituie un argument suficient pentru a dezminţi originea divină a întregii cărţi.
Şi iată că propovăduitorii religiei, după ce pomenesc numele lui Noe, trec imediat la povestea cu potopul, afirmînd că desfrînarea oamenilor l-a supărat pe Dumnezeu şi l-a făcut să trimită potopul asupra tuturor, cu excepţia unei singure familii al cărei cap ar fi rămas om drept.
Dar cele de mai sus nu corespund de loc cu Biblia! Ea spune altceva. În primele patru versete din capitolul al VI-lea al cărţii „Facerea” se arată care a fost adevărata pricină a stricăciunii oamenilor. Domnilor clerici, nu aveţi dreptul să treceţi sub tăcere acest episod din a voastră „sfîntă scriptură”! Dacă el vă pune în încurcătură, cu atît mai rău: „sfîntul duh” n-ar fi trebuit să dicteze asemenea lucruri autorului „Pentateuhului”. Hapul este amar, dar sfinţii şi învăţaţii părinţi ai bisericii l-au înghiţit o dată; acum e rîndul dumneavoastră să-l înghiţiţi.
Hapul pe care teologii din zilele noastre se străduiesc să nu-l înghită, ci să-l scuipe pe furiş, constă din primele versete ale capitolului al VI-lea din cartea „Facerea”.
„Iar după ce oamenii au început să se înmulţească pe faţa pămîntului şi li s-au născut fete,
Atunci au văzut fiii lui Dumnezeu că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care şi le-au ales.
Şi a zis domnul: «Nu va rămîne duhul meu în oameni pururea, fiindcă sînt trup. Drept aceea zilele lor să fie o sută douăzeci de ani!»
Iar în vremea aceea erau pe pămînt uriaşii, mai ales după ce fiii lui Dumnezeu intrară la fiicele oamenilor şi le născură fii. Aceştia sînt vitejii cei vestiţi din vechime” (Facerea, VI, 1―4).
Deşi cartea „Facerea” nu ne-a istorisit povestea zămislirii îngerilor, iată totuşi că este a doua oară cînd ea aminteşte despre aceste fiinţe desăvîşite: prima dată a fost vorba de „herubul” pus de santinelă la porţile Edenului. De aceea nu strică să spunem cîteva cuvinte despre credinţa în îngeri la vechii evrei.
Creştinii, a căror religie e preluată din credinţa evreilor, au născocit dogme noi, despre care în Biblie nu există nici urmă. Astfel, pe de-a-ntregul născocită este povestea răzvrătirii diavolului Satana şi a înfrîngerii lui de către arhanghelul Mihail. Întrucît noi examinăm aici Biblia mai ales din punctul de vedere al credinţei creştine, nu putem trece cu vederea această problemă.
Potrivit dogmelor teologilor creştini, într-o bună zi stăpînul cerurilor, Dumnezeu, şi-a făcut socoteala că nu se cuvine ca el, atotputernicul, să se mulţumească numai cu crearea cerului şi a pămîntului. De vreme ce a populat pămîntul, de ce n-ar popula şi cerul? Pe timpuri i se urîse cu haosul. Dar şi mai mult i s-a urît cu singurătatea din rai. Şi întrucît era meşter în a crea, literalmente din nimic, o mulţime de lucruri amuzante şi chiar fiinţe însufleţite, a plăsmuit îngeri meniţi să-i alcătuiască o societate plăcută. Dumnezeu şi-a comandat, de asemenea, un fotoliu cu blazon, ca să aibă pe ce sta cînd prezida adunarea cerească. Pentru a-l distra pe Dumnezeu, îngerii cîntă neîncetat. Ca fiinţe supranaturale, bineînţeles, nu obosesc niciodată şi sînt totdeauna în voce.
Dar iată că unul dintre îngeri, un flăcău pe care clericii l-au poreclit Lucifer-satana, a pus ochii pe tronul preasfîntului şi şi-a făcut socoteala că n-ar fi rău să ocupe el fotoliul prezidenţial în locul atotputernicului creator. Această intenţie criminală a părut o glumă foarte reuşită unora dintre îngeri, care, pesemne, se săturaseră să tot facă necontenite vocalize şi astfel s-au alăturat îndrăzneţului, în timp ce majoritatea covîrşitoare a îngerilor erau împotriva uneltirilor lui. Un oarecare Mihail, numit arhanghelul, adică „mai-marele peste îngeri”, şi-a asumat sarcina de a apăra interesele domnului. El a preluat comanda oştii cereşti şi i-a tras o chelfăneală zdravănă satanei. Îngerul răzvrătit a fost aruncat în iad, o „împărăţie” subterană creată instantaneu pentru el. Tot acolo s-au prăbuşit şi complicii lui, iar Dumnezeu şi-a reluat locul în fotoliul prezidenţial.
Aceasta este legenda pe care clericii au transformat-o în dogmă a credinţei pentru enoriaşii lor înfioraţi de groază, căci, la urma urmelor, episodul urmăreşte mai ales să insufle spaimă oamenilor credincioşi: păziţi-vă, oiţe evlavioase! Dacă nu vă veţi supune poruncilor domnilor clerici, veţi zbura pe urma îngerilor răi, de-a dreptul în iad.
În vechiul text ebraic al Bibliei, acolo unde se vorbeşte despre diavol, adică în acele cărţi care au fost scrise, indiscutabil, după captivitatea din Babilon (la mai bine de o mie de ani după legendara existenţă a lui Moise), principalul demon este satana. Cît priveşte diavolii, ei sînt pur şi simplu duhuri rele, avînd însă aceeaşi înfăţişare ca Dumnezeu şi cei din preajma lui. Altă explicaţie nu se mai dă. Ei nu sînt cîtuşi de puţin prezentaţi ca nişte răzvrătiţi, izgoniţi din raiul ceresc şi prinşi în lanţuri de zidurile iadului de foc. Astfel, în legenda lui Iov, duhul rău, satana, se plimbă prin cer ca la el acasă şi chiar, cînd îi vine chef, se ia la harţă cu Dumnezeu. Văzînd că aceşti diavoli din ultimele cărţi ale Bibliei se simt atît de bine şi nu suferă din pricina chinurilor din iad, criticii au remarcat că aceasta corespunde credinţelor caldeenilor şi perşilor, ale căror cărţi datează dintr-o perioadă anterioară cărţilor evreilor. De aici s-a tras concluzia că evreii, în timpul îndelungatei captivităţi din Babilon, au adăugat la credinţele lor unele din credinţele popoarelor în mijlocul cărora le-a fost dat să trăiască. De altfel, însuşi numele pe care evreii l-au dat diavolului principal poartă pecetea religiei caldeene sau a celei babilonene: „satana” nu este un cuvînt ebraic, ci un cuvînt caldeean şi înseamnă „ură”.
Prin urmare, Dumnezeu a ascuns poporului evreu „ales” de el nu numai povestea cu complotul de la curte pus la cale de un număr de îngeri, ci chiar şi numele adevărat al căpeteniei răzvrătiţilor. Biblia nu-i spune nicăieri Lucifer. Numele acesta i l-au dat creştinii. Dar părinţii şi învăţaţii bisericii s-au străduit în fel şi chip să găsească vreo indicaţie cu privire la Lucifer în Vechiul testament. Pentru aceasta ei au recurs la un fals, reuşind să-i păcălească destul de bine pe credincioşi, care nu citesc Biblia personal, ci numai o ascultă cînd le-o citesc şi le-o răstălmăcesc oamenii de profesie. Falsul trebuie dat în vileag şi îl rugăm pe cititor să ne ierte că vom face o digresiune scurtă, dar necesară.
Teologii afirmă că în prorocirea lui Isaia (XIV, 12) este vorba de Lucifer, sub numele lui adevărat, şi citează începutul versetului, falsificîndu-l însă cu ajutorul traducerii latine a Bibliei.
În acest capitol, Isaia, înfuriat că babilonenii ţin atît de mult poporul lui în captivitate, dă frîu liber mîniei sale patriotice şi prezice regelui Babilonului că împărăţia lui se va prăbuşi şi praf şi pulbere se va alege de ea.
„Însă domnul se va îndura de Iacob ― exclamă Isaia ― şi va alege încă o dată pe Izrail, pe care îl va statornici în patria lui… Tu vei cînta cîntecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: «Cum s-a sfîrşit cu tiranul şi cum s-a curmat cu chinul nostru?». Domnul a sfărîmat toiagul celor fărădelege şi sceptrul stăpînitorilor…
Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor? Ai fost doborît la pămînt, tu care asterneai la pămînt toate neamurile?…
Şi numai tu ai fost zvîrlit departe de mormîntul tău ca un stîrv urîcios, acoperit cu rămăşiţele celor ucişi şi ciopîrţiţi de sabie; tu zaci, altfel decît cei pogorîţi în gropniţe de piatră, ca un stîrv storcoşit în picioare.
Tu nu te vei pogorî cu ei în mormînt, fiindcă tu ai pustiit ţara ta şi pe poporul tău l-ai măcelărit. Niciodată nu va mai fi vorba despre odrasla fărădelegii!” (Isaia, XIV, 1,4,5,12,19, 20).
Trebuie să fii de o neobrăzare fără margini pentru a afirma că aici Isaia vorbeşte despre Lucifer-satana. Este vorba, fireşte, despre regele Babilonului şi numai despre el; pasajul vădeşte o explozie de mînie, ură şi ameninţări la adresa lui Nabucodonosor, înrobitorul poporului evreu.
Să vedem acum în ce chip „sfîntul” Ieronim, care a tradus Biblia în limba latină, a falsificat textul. Profitînd de faptul că Isaia compară pe regele Babilonului cu Luceafărul (planeta Venus), căruia la evrei i se spunea Helel (Zori) şi la romani Lucifer (Dătător de lumină), el şi-a permis să expună prima parte a versetului 12 în latină în felul următor: „Quomodo cecidisti de coelo Lucifer, qui mane oriebaris” („Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, tu care te ridicai dimineaţa”).
Textul evreiesc autentic, menţionînd numele lui Helel, vorbeşte despre regele Babilonului. Regele este comparat cu Luceafărul, cu planeta Venus. Teologii exclamă însă cu un aer triumfător: „Decăderea lui Lucifer este menţionată în Biblie! Însuşi Isaia vorbeşte despre asta”.
Ce nemaipomenită neobrăzare! Repetăm: în vechile cărţi „sfinte” ale evreilor nu este pomenit nimic care să semene cu legenda răzvrătirii şi înfrîngerii lui Lucifer!
Revenim la îngerii din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea” şi recurgem din nou la izvoare tot atît de sfinte ca cele de mai înainte, în care vom găsi unele amănunte cu privire la concubinajul acestor locuitori cereşti cu frumoasele fiice ale oamenilor.
Manualele şcolare de „istorie sfîntă”, alcătuite spre folosinţa muritorilor de rînd, nu conţin, bineînţeles, nici cea mai mică aluzie cu privire la aventurile pe care le dau în vileag cele patru versete citate mai sus, dar aceste patru versete nu sînt şterse din Biblie. Asta încă nu-i totul: slujitorii religiei au pentru ei, şi numai pentru ei, încă o carte, pe care o ţin în mare cinste, fără a o răspîndi însă pe larg. Este Cartea lui Enoh.
Enoh ― cred că n-aţi uitat de el ― este patriarhul care a trăit 365 de ani, pe care Dumnezeu l-a îndrăgit şi l-a ridicat la ceruri „în carne şi oase”, ca Jupiter pe Ganimede . Totuşi, potrivit unei legende, Enoh a scris, zice-se, o carte pe care, din fericire, n-a luat-o cu el în rai. Enoh a lăsat cartea prin testament fiului său Matusalem, iar Noe a luat preţiosul manuscris cu el în corabie.
E drept, vreme îndelungată nimeni nu a văzut această carte a lui Enoh. Se afirmă că pe „timpul apostolilor” (adică cu nouăsprezece veacuri în urmă), ea exista, dar nu se ştie unde. O dovadă în acest sens există în Noul testament. Epistola sobornicească a apostolului Iuda spune următoarele (v. 14―15): „Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a prorocit despre aceştia (despre păcătoşi. ― Nota trad.), zicînd: «Iată, venit-a domnul întru zecile de mii de sfinţi ai lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi necredincioşii…»”.
Din moment ce „sfîntul apostol” citează această carte, înseamnă că o cunoaşte! Şi vreme de cîteva veacuri teologii şi-au pus întrebarea: „Ce s-a întîmplat cu cartea lui Enoh?” În cele din urmă, scoţianul Jacob Bruce, un călător destul de cunoscut, a găsit această vestită carte în Abisinia (Etiopia). De fapt, el a dat peste o legendă etiopiana, pentru că, la urma urmelor, e puţin probabil ca legendarul Enoh să-şi fi scris istorisirile în limba etiopiana. Dar vedeţi cît e de bine să ai o „providenţă divină” cînd te ocupi de teologie! Minunata carte scrisă de Enoh în limba vorbită înainte de păţania cu „turnul lui Babel” a avut o soartă fericită. Deşi această limbă primitivă a dispărut pe neaşteptate şi pentru totdeauna, ea şi-a găsit un traducător în rîndurile vechilor evrei. Apoi această traducere ebraică, cunoscută, zice-se, de apostoli şi de părinţii bisericii, a dispărut fără urme. Şi deodată un scoţian oarecare găseşte, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, manuscrisul ei complet în Abisinia. Îţi mulţumim mult, „providenţă divină”! Îţi mulţumim din suflet!
Bruce a donat manuscrisul descoperit bibliotecii Universităţii Oxford, spre bucuria de nedescris a teologilor. Au început să apară traduceri. În 1838 a fost editată o traducere engleză, făcută de arhiepiscopul irlandez Richard Lawrence .
Cartea lui Enoh se împarte în 11 capitole. Povestirea despre dragostea îngerilor pentru fiicele oamenilor se află în cap. 2.
„Cum numărul oamenilor crescuse mult, ei aveau fiice foarte frumoase. Şi cei mai strălucitori dintre îngeri s-au îndrăgostit de ele şi din pricina asta au fost tîrîţi în multe greşeli. Şi înflăcărîndu-se ei, şi-au zis: «Să mergem pe pămînt şi să ne alegem femei dintre cele mai frumoase fiice ale oamenilor». Atunci Semiazas, pe care Dumnezeu îl făcuse prinţ peste îngerii cei mai strălucitori, le-a zis: gîndul acesta este bun, dar mă tem că voi nu veţi cuteza să-l înfăptuiţi şi voi fi nevoit să am eu singur copii de la frumoasele fiice ale oamenilor. Şi toţi i-au răspuns: jurăm să aducem la îndeplinire gîndul nostru şi blestemaţi să fim dacă-l vom încălca. Şi s-au legat ei prin jurămînt. Şi au fost ei la început două sute. Şi s-a întîmplat asta pe vremea cînd trăia Iared, tatăl lui Enoh. Şi au purces ei laolaltă, şi s-au pogorît din ceruri, şi au urcat pe muntele Hermon, muntele jurămintelor. Şi iată numele celor douăzeci mai de seamă dintre ei: Semiazas, Atarcuf, Arasiel, Hobabiel, Horamam, Ramiel, Sampsih, Zachinel, Balchiel, Azachiel, Farmar, Amariel, Anaghemas, Thauzail, Samiel, Sa-rinas, Eumiel, Tiriel, Iumiel, Sariel. Ei şi alţii, şi mulţi alţii încă, şi-au luat femei de neveste în anul 1170 de la facerea lumii. Şi din aceste cununii s-au născut uriaşi…”
Aici, fireşte, nu se spune nici un cuvînt despre răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu: pur şi simplu, cîţiva crai cereşti, în frunte cu prinţul Semiazas, care nu este nici Lucifer, nici satana, au plecat în căutare de aventuri amoroase pe pămînt şi nimic mai mult.
E drept că, atunci cînd exemplul lor a fost urmat de mulţi îngeri, Dumnezeu, văzîndu-se părăsit, a început să bombăne. Dar el a mai răbdat încă multă vreme şi nu s-a înfuriat. Cît despre pricina marii lui mînii, care în cele din urmă a răbufnit, în această privinţă cartea lui Enoh şi cartea „Facerea” se contrazic. Aici e ceva putred. Ia să vedem!
Potrivit cărţii „Facerea”, în urma relaţiilor dintre îngeri şi frumoasele femei pămîntene, oamenii au devenit peste măsură de robiţi cărnii. Acesta este, după părerea noastră, un domeniu în care teologii se pricep, într-adevăr, dacă frumoaselor fete le-a plăcut hîrjoneala şi erau atît de nesăţioase, îngerii, ca fiinţe supranaturale, puteau să le satisfacă într-o măsură tot supranaturală; acest lucru ar fi trebuit să-i determine pe rivalii îngerilor, muritorii de rînd, să le urmeze pilda, ceea ce nu ar fi fost tocmai uşor. Dar ce-l priveşte asta pe Dumnezeu.? am întreba noi. Nu le-a poruncit oare el oamenilor să se înmulţească?
Cartea lui Enoh prezintă lucrurile în altă lumină, îngerii, ajungînd tătici fericiţi pe pămînt, au prins să se intereseze de odraslele lor şi s-au dovedit mentori cu totul neobişnuiţi. Ei i-au deprins pe copiii lor nu numai să şlefuiască pietre preţioase, dar i-au învăţat şi magia, şi arta de a prezice viitorul după aştrii cereşti. În afară de aceasta, ei le-au iniţiat şi pe ibovnicele lor în tainele cele mari. Urmările sînt limpezi: domnişoarele ibovnice ale îngerilor şi fiii lor nelegitimi ― uriaşii ― s-au ridicat curînd deasupra celorlalţi oameni. Închipuiţi-vă cîte poţi face cînd cunoşti magia!
„Şi pămîntul plîngea, şi se umpluse de strigăte de durere”.
Mişcaţi de „suferinţele” pămîntului, patru dintre îngeri l-au rugat pe Dumnezeu să pună capăt acestor nenorociri. Între timp, domnul Azazel ― un înger căsătorit cu o fată de pe pămînt ― s-a certat cu Semiazas, i-a tras un toc de bătaie şi a luat locul căpeteniei haimanalelor cereşti. Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Rafaël să-l înfrîngă pe îngerul Azazel, şi Azazel al nostru a fost închis de Rafaël într-o peşteră din pustiul Dodoel.
Pînă la urmă Dumnezeu a găsit că, oricum ai suci-o, e nevoie de un potop. Pentru a-i împiedica pe uriaşi să se îndeletnicească cu magia, el a hotărît să înece toată lumea, inclusiv pe oamenii simpli, care nu aveau decît de suferit din pricina acestor vrăjitori. În ce-i priveşte însă pe îngeri, care se duseseră să hoinărească şi să se dedea la desfrîu pe pămînt, el i-a rechemat în ceruri şi le-a poruncit pe viitor să stea locului şi să nu se mai ţină de blestemăţii.
E de presupus că tocmai atunci îngerii au devenit fiinţe fără sex. Pentru a se asigura împotriva unor noi şotii posibile din partea lor, Dumnezeu i-a obligat, pesemne, să renunţe la organele respective, aşa cum făceau regii orientali cu toţi cei care îndeplineau o anumită funcţie în haremurile lor. Degeaba elimină clericii acest episod din scurtele lor manuale de „istorie sfîntă”. E bine ca oamenii să ştie, cel puţin, de ce au devenit îngerii eunuci.
Nenorocitul Azazel, uitat în peştera unde-l aruncase Rafaël, s-a înecat, bineînţeles, în timpul inundaţiei universale. Să vărsăm deci o lacrimă pentru trista lui soartă.
Mai puteţi spune oare că nu însăşi providenţa a fost aceea care a ajutat să fie regăsită Cartea lui Enoh! Pe scurt, ea nu i-a stînjenit de loc pe primii creştini: apostolul Iuda o citează; unii dintre părinţii bisericii au vorbit şi ei despre ea ca de o carte foarte cunoscută. Cartea lui Enoh a fost în mare cinste la creştini pînă în secolul al IV-lea. Mai tîrziu însă, văzînd că „Enoh” confirmă şi explică bine cele patru versete supărătoare din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea”, clericii au eliminat cartea lui Enoh din Biblie.
După ce am văzut cum şi-i închipuiau evreii pe îngeri, reiese limpede că biserica creştină a adus modificări importante acestei teorii. Cu toate acestea, ea recunoaşte că poporul evreu a fost ales de Dumnezeu şi socoteşte cărţile lui religioase drept „sfinte” şi „indiscutabile”.
Evreii îi împărţeau pe îngeri după o scară ierarhică cu zece trepte: 1) cadoşimii, sau preasfinţii; 2) ofamimii ― cei iuţi; 3) oralimii ― cei puternici; 4) şasmalimii ― îngerii-flăcări; 5) serafimii ― îngerii-scîntei; 6) malahimii ― solii; 7) elohimii ― divinii; 8) benelohimii ― fiii domnului; 9) heruvimii ― îngerii-boi; 10) ieşimii ― cei însufleţiţi. Dar papa Grigore I i-a împărţit pe îngeri cu totul altfel. Din porunca lui „prea-sfîntă”, creştinismul a adoptat împărţirea îngerilor în trei trepte cu cîte trei ranguri fiecare: prima treaptă ― serafimii, heruvimii şi întîistătători; a doua treaptă ― forţele, puterile şi stăpînirile; şi a treia treaptă ― principiile, arhanghelii şi îngerii simpli. De aici se vede cît de mare este puterea papii: nu e glumă să ai dreptul de a schimba rînduiala rangurilor cereşti.
Preoţii creştini afirmă că evreii nu înţelegeau cărţile lor „sfinte” şi că nici acum nu-şi înţeleg religia, nu cunosc „credinţa adevărată”. Ia gîndiţi-vă şi dumneavoastră, evreii „n-au bănuit niciodată” că Isaia, răstindu-se la regele Babilonului, duşmanul lor, şi „prezicîndu-i” ziua cînd i se va nărui puterea, a avut în vedere nu căderea acestui rege, ci legenda străveche a răzvrătirii lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu! Şi ce găgăuţi erau rabinii dacă nu au izbutit să citească acest lucru printre rînduri!
Şi-apoi, în afară de asta ― spun popii creştini ―, în Biblia evreilor mai există o mulţime de lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc.
De pildă, „sfînta treime”. Încercaţi să convingeţi pe un evreu credincios să se închine unui Dumnezeu cu trei feţe. O să vă pierdeţi timpul de pomană: are să vă rîdă în nas. Are să vă răspundă că, dacă Dumnezeu ar fi fost o trinitate, ar fi mărturisit acest lucru lui Moise, patriarhilor, prorocilor. El va susţine, cu Biblia în mînă, că nici un cuvînt din ea nu face aluzie la existenţa „sfintei treimi”, pe care el o socoteşte de neînţeles, şi că, dimpotrivă, „sfînta scriptură” prezintă persoana lui Dumnezeu ca unică şi indivizibilă.
În faţa acestei „lipse de perspicacitate”, teologul creştin zîmbeşte cu condescendenţă şi ridică din umeri. Lui, vedeţi dumneavoastră, îi sînt de ajuns primele două versete din cartea „Facerea” pentru a dovedi că „sfînta treime” a existat în toate vremurile şi că lucrul acesta este cu desăvîrşire limpede. El are să vi le citeze cu un aer triumfător:
„La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.
Aceasta este traducerea fidelă a textului ebraic.
Dumneavoastră nu vedeţi aici pe Dumnezeu-tatăl, Dumnezeu-fiul şi Dumnezeu-duhul? Într-adevăr, la prima vedere nu prea se zăresc, dar puneţi-vă ochelari de teolog şi veţi desluşi, cu foarte multă uşurinţă, „sfînta treime”. Cu îngăduinţa dumneavoastră vom folosi ca ochelari raţionamentul fericitului Augustin din minunata lui carte „De cantico novo” (cap. VII). Nu există nimic mai convingător decît acest raţionament. Toţi clericii îl socotesc pe Augustin făclia teologiei.
Expresia „la început”, care este începutul vremurilor Şi al lucrurilor, înseamnă „Dumnezeu-fiul”. Vreţi o dovadă? Deschideţi Apocalipsul sfîntului Ioan Teologul, carte din Noul testament, cap. al III-lea: Hristos este numit aici „începutul zidirii lui Dumnezeu” (v. 14). Deschideţi Evanghelia lui Ioan, cap. al VIII-lea: întrebat de evrei „cine eşti tu?”, Iisus a răspuns: „Ceea ce vă spun de la început” (v. 25).
Prin urmare, primul verset din cartea „Facerea” ar trebui citit în felul următor: „În Dumnezeu-fiul, care este începutul, Dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul”.
„Aţi văzut”, primele două personaje ale „sfintei treimi”, dar încă nu-l vedeţi pe al treilea, nu-i aşa? Aveţi puţintică răbdare! Puneţi-vă din nou ochelarii „sfîntului” Augustin. Al treilea personaj, Dumnezeu-duhul, se găseşte în versetul al doilea, la sfîrşit: „duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Acest „duh” nu vă spune nimic? „Duhul” acesta este Dumnezeu „sfîntul duh”.
De aceea traducerea textului ebraic ar fi următoarea: „În Dumnezeu-fiul, începutul tuturor lucrurilor, Dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul; dar pămîntul era în haos, întunericul îl învăluia, şi Dumnezeu-duhul se purta pe deasupra apelor”.
Şi gîndiţi-vă numai că evreii n-au fost în stare să vadă asta în primele două versete din propria lor Biblie! O asemenea miopie este cu adevărat neobişnuită!
Admiraţi pe „Dumnezeu-duhul”, care în epoca haosului îşi pierdea vremea numai pentru a se purta pe deasupra apelor. Vrînd-nevrînd, se impune totuşi întrebarea: este oare într-adevăr „sfîntul duh” porumbel?
După părerea noastră, e o cioară vopsită!

5 – POTOPUL MONDIAL

Cartea „Facerea” este foarte rezervată în descrierea amănuntelor referitoare la crimele şi păcatele săvîrşite pe pămînt de către urmaşii lui Adam în timpul convieţuirii îngerilor cu femeile. Ea spune doar atît:
„Şi… a văzut domnul că s-a înmulţit răutatea oamenilor pe pămînt şi că toată închipuirea cugetelor inimii lor este numai şi numai spre răutate în toată vremea…” (Facerea, VI, 5).
S-o spunem fără înconjur: urmaşii lui Adam uitaseră pesemne să-şi facă cu regularitate rugăciunile de dimineaţă şi de seară, căci nimic nu supără atîta pe Dumnezeu ca neglijarea rugăciunilor. De altfel, orice preot are să vă spună, dacă n-o ştiţi, că cine uită să se roage este gata să cadă în orice păcat.
„I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt şi s-a mîhnit în inima sa. Atunci a rostit domnul: «Nimici-voi, de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrîtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit»” (Facerea, VI, 6-7).
Dumnezeu se căieşte! Iată un lucru nu tocmai obişnuit. Durerea moşneagului era din cale-afară de mare, căci i-a întunecat mintea şi l-a făcut să ia hotărîrea de a nimici nu numai pe oameni, dar şi toate dobitoacele, care erau cu desăvîrşire nevinovate şi nu păcătuiseră în nici un fel. S-ar părea că pentru Dumnezeu, avînd în vedere atotputernicia lui, cel mai simplu ar fi fost să-i schimbe pe oameni; dar, după cum vom vedea, el preferă să-i înece. Trebuie să recunoaştem că purtarea lui nu e tocmai părintească!
„Ci Noe a aflat har în ochii domnului” (Facerea, VI, 8).
El „era om drept şi fără prihană în veacul său…” (v. 9). Şi iată că Dumnezeu a venit în vizită la Noe, ca să-l prevină asupra catastrofei pe care o punea la cale şi să-i dea posibilitatea să se salveze.
„Atunci a grăit Dumnezeu către Noe: «Sfîrşitul a toată făptura stă gata în faţa mea, căci pămîntul s-a umplut de silnicie. Deci iată eu îi voi nimici o dată cu pămîntul.
Fă-ţi o corabie din lemn de chiparos. Corabia s-o faci cu cămăruţe şi s-o ungi pe dinăuntru şi pe din afară cu smoală.
Iată şi măsura după care s-o faci: trei sute de coţi să fie lungimea corăbiei, cincizeci de coţi lărgimea şi treizeci de coţi înălţimea ei.
Să faci corăbiei răsuflători şi să le croieşti la un cot de la acoperiş în jos, iar uşa corăbiei s-a pui într-o latură. S-o faci cu trei rînduri de cămări: rîndul de jos, al doilea şi al treilea.
Şi eu iată voi aduce potopul apelor pe pămînt, ca să prăpădesc tot trupul de sub cer, care are în el duh de viaţă, şi tot ce se află pe pămînt să piară.
Şi eu voi încheia legămîntul meu cu tine! Iar tu intră în corabie, tu şi feciorii tăi şi femeia ta.
Şi din toate vieţuitoarele, din toată făptura, cîte două din toate să bagi în corabie, ca să rămînă în viaţă cu tine; parte bărbătească şi parte femeiască să fie!
Din tot soiul de păsări şi de dobitoace şi din tot soiul de tîrîtoare ale pămîntului: cîte o pereche din toate să vie la tine ca să rămînă în viaţă.
Iar tu ia cu tine din orice fel de hrană care e bună de mîncat şi adun-o în corabie, ca să aveţi de mîncare voi şi dobitoacele».
Şi Noe a făcut toate întocmai aşa cum i-a poruncit Dumnezeu” (Facerea, VI, 13―22).
Construirea corăbiei a durat o sută de ani. Dumnezeu nu i-a poruncit lui Noe să prevină şi pe ceilalţi oameni asupra celor ce urmau să se întîmple. Prin urmare, e de presupus că patriarhul şi familia lui au făcut pregătirile în secret. Oamenii trebuie să se fi mirat, fireşte, văzînd că Noe construieşte în mijlocul cîmpului o corabie uriaşă de 300 de coţi, ceea ce reprezintă cam 150 m, adică lungimea unui vapor destul de mare. Unii îl socoteau, probabil, pe moşneag nebun şi-l luau peste picior. Dar bătrînul nu se supăra de loc de glumele lor şi lucra de zor.
Cei o sută de ani cît a durat construirea corăbiei nu ni se vor părea un termen prea lung dacă ne vom gîndi la miile de probleme legate de această construcţie, pe care Biblia le trece sub tăcere. Astfel, cei trei fii ai lui Noe au fost, probabil, nevoiţi să întreprindă călătorii foarte lungi, în diferite colţuri ale lumii, pentru a aduce de acolo animale care nu trăiau prin partea locului. Întrucît trebuiau să aibă grijă să nu fie mîncaţi de lei, tigri, crocodili şi de alte animale înfricoşătoare, ei au fost nevoiţi să înveţe meşteşugul îmblînzitorilor şi dresorilor. Trebuia, de asemenea, pregătită o cantitate însemnată de produse alimentare, inclusiv carne pentru nenumăratele animale de pradă, fîn, grîne, fructe etc.
E de presupus că lemnul din care a fost făcută corabia era de cea mai bună esenţă. Dacă cineva s-ar apuca acum să irosească o sută de ani pentru construirea unei corăbii, nu s-ar găsi un lemn atît de rezistent încît să nu putrezească înainte de terminarea construcţiei; pupa s-ar face praf şi pulbere pînă ar fi construită prora, astfel că totul ar trebui mereu luat de la început.
Cînd corabia a fost gata, Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Intră tu şi toată casa ta în corabie, căci numai pe tine te-am cunoscut drept înaintea mea în neamul acesta” (Facerea, VII, 1). Din cele ce-a spus mai departe reiese că Dumnezeu a dat uitării dispoziţiile sale iniţiale. După cum se vede din citatul de mai sus, Dumnezeu îi spusese patriarhului să nu ia cu el mai mult decît o pereche din fiecare specie de animale. În ultima clipă însă, „moşul” a modificat programul:
„Din toate dobitoacele cele curate ia cu tine cîte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din dobitoacele necurate cîte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască” (Facerea, VII, 2).
Biblia nu arată dacă Dumnezeu i-a explicat lui Noe după ce semne a făcut această împărţire în „curate” şi „necurate”. O altă carte însă, „Leviticul”, care este atribuită lui Moise, arată (cap. XI) care dobitoace erau socotite de către evrei „curate” şi „necurate”. Dintre patrupede, „curate” erau acelea care au copita despicată şi care rumegă. Cămila şi iepurele, care, deşi rumegă, nu au copita despicată, sînt socotite animale „necurate”; porcul, care, deşi are copita despicată, nu rumegă, este socotit şi el un animal „necurat”. Dintre păsări, Dumnezeu a declarat „necurate”: vulturul, uliul, zgripţorul şi şoimul, corbul, struţul, huhurezul, pescăruşul, eretele, bufniţa, lebăda, pelicanul, stîrcul şi alte cîteva.
Dumnezeu-tatăl l-a anunţat pe Noe că potopul va începe după şapte zile. Patriarhul urma să mai tocească puţintel ştiinţele naturale pentru a şti dacă să ia cu el doi sau şapte cocori, doi sau şapte elefanţi, doi sau şapte rinoceri, doi sau şapte hipopotami etc.
„Iar cînd s-au împlinit şapte zile, apele potopului au pornit pe pămînt. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea ţîşniră toate izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului se crăpară” (Facerea, VII, 10―11).
De aici se vede limpede că „duhul sfînt” stăruia să întărească credinţa că există un mare rezervor de cealaltă parte a cerurilor care se goleşte printr-un fel de ecluze.
„Şi a ţinut ploaia pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În ziua aceea a intrat Noe în corabie şi împreună cu el: Sem, Ham şi Iafet, feciorii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor săi.
Apoi tot felul de fiare şi tot felul de dobitoace şi tot soiul de tîrîtoare care se tîrăsc pe pămînt şi tot felul de păsări şi tot felul de păsărele şi de zburătoare” (Facerea, VIL 12―14).
Ce mai corabie, ce mai corabie! Dacă adunăm toate zilele indicate în capitolul acesta şi în capitolele următoare, reiese că Noe, familia lui şi toate dobitoacele pe care le salvase au stat pe corabie 393 de zile. Teologii nu arată în ce fel opt oameni au putut să hrănească şi să adape, timp de mai bine de un an, toată această grădină zoologică şi să întreţină şi boxele curate. Unde mai pui că trebuiau să aibă grijă şi de prăsilă! Închipuiţi-vă numai de cîtă carne a fost nevoie pentru hrana tuturor acestor animale! Ce muncă extraordinară trebuie să fi depus Noe, soţia, fiii şi nurorile lui ca să cureţe corabia de gunoi!
Dumnezeu personal a ferecat uşile „corăbiei”: „Apoi Dumnezeu a închis uşa după el” (Facerea, VII, 16).
Cînd corabia a început să plutească, apele „au crescut uriaşe pe pămînt, afară din cale, încît toţi munţii cei înalţi, de sub tot cerul, fură acoperiţi. Cu cincisprezece coţi deasupra lor se ridicară apele…” (Facerea, VII, 19―20).
E greu să-şi facă cineva o idee precisă despre această cantitate de apă, îndeosebi dacă se ţine seama că cea mai mare adîncime cunoscută nouă din Oceanul Pacific (depresiunea din regiunea insulelor Mariane) depăşeşte 11 km, iar cel mai înalt munte de pe globul pămîntesc, Ciomolungma (Everest) din Himalaia, îşi are vîrful la 8 880 m deasupra nivelului mării.
„Atunci pieri toată făptura care se mişcă pe pămînt: păsări, dobitoace şi fiare, cît şi toate vietăţile care mişună pe pămînt, precum şi toţi oamenii.
Toate vieţuitoarele de pe uscat cu suflare de viaţă în nările lor, toate pieriră.
Astfel au fost stîrpite toate făpturile de pe faţa pămîntului, de la om pînă la dobitoc, pînă la tîrîtoare, pînă la păsările cerului; stîrpite au fost de pe pămînt şi au rămas numai Noe şi cu cei ce se aflau cu el în corabie.
Şi au crescut apele pe pămînt vreme de o sută cincizeci de zile” (Facerea, VII, 21―24).
Numai peştii, ferice de ei, pluteau fără grijă în viitoarea dezlănţuită!
Dar toate au un sfîrşit:
„Şi Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de toate dobitoacele care erau cu el în corabie, şi Dumnezeu a lăsat să bată vînt pe pămînt şi apele au început să scadă.
Şi s-au închis izvoarele adîncului şi stăvilarele cerului şi ploaia din cer a contenit.
Şi apele de pe pămînt au dat înapoi puţin cîte puţin, şi după o sută şi cincizeci de zile au scăzut de tot.
Iar în luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntele Ararat.
Şi apele au scăzut mereu-mereu, pînă în luna a zecea, iar în luna a zecea, în cea dintîi zi a lunii, s-au arătat vîrfurile munţilor” (Facerea, VIII, 1―5).
Cîte minuni surprinzătoare cuprind aceste cîteva rînduri! Mai întîi avem plăcerea să reînnoim cunoştinţa cu acest agreabil „vînt al domnului”, care nu mai avusese nimic de lucru de cînd nu mai era haos şi pe care exegeţii îl identifică cu „duhul domnului”. „La început”, aşa cum se spune în Biblie, el „se purta pe deasupra apelor”. Acum însă, pentru a zvînta apele potopului, „Dumnezeu-tatăl” a dat drumul sus-amintitului „duh sfînt” („vînt al domnului”), pe care „scriptura” ni-l înfăţişează în chip de „porumbel divin” (sau, dacă vreţi, cioară vopsită divină) şi îi încredinţează o sarcină cu totul irealizabilă: să zvînte apele aduse de potopul mondial.
De altfel, era absolut necesar să intervină cineva din „preasfînta treime”, deoarece nici unul dintre vînturile obişnuite n-ar fi reuşit să sece vreodată o cantitate atît de mare de apă. De vreme ce pe timpul potopului nivelul apei depăşise cu 15 coţi cei mai înalţi munţi de pe pămînt, reiese, după unele calcule, că în total se adunase o cantitate de apă echivalentă cu volumul a 12 oceane mondiale îngrămădite unul peste altul. Aşadar, potopul poate fi socotit drept cea mai extraordinară dintre minunile săvîrşite de Dumnezeu, căci după ce a creat aceste noi oceane de necuprins (ceea ce nu se poate spune că ar fi o scamatorie obişnuită), le-a zvîntat numai cu simpla lui suflare. Închipuiţi-vă ce plămîni trebuie să fi avut acest „porumbel”!
O altă minune care, nici ea, nu poate trece neobservată: în a şaptesprezecea zi din luna a şaptea, corabia lui Noe s-a oprit pe vîrful muntelui Ararat, care are o înălţime de 5 156 m, în timp ce munţii mai înalţi decît Araratul, ca, de pildă, cele 14 vîrfuri ale Himalaiei, cu o înălţime de peste 8 000 m, şi alte vîrfuri din America de Sud, din Africa, au ieşit deasupra apelor abia în ziua întîi a lunii a zecea, adică cu şase săptămîni mai tîrziu. O minune cu totul remarcabilă!
Povestirea biblică despre sfîrşitul potopului cuprinde, în afară de aceasta, şi basmul cît se poate de naiv cu corbul şi porumbelul, care, de altfel, nu prezintă nici un interes. Noe a dat drumul mai întîi „corbului”, care „a ieşit, ducîndu-se şi întorcîndu-se, pînă ce s-au uscat apele de pe pămînt”. Apoi el „a dat drumul unui porumbel”, care „n-a găsit unde să-şi odihnească talpa piciorului şi s-a întors la Noe în corabie”. Noe i-a dat drumul din nou, după 7 zile, şi de astă dată porumbelul s-a înapoiat, ţinînd în cioc o ramură de măslin. Noe a priceput atunci că „apele au scăzut de pe pămînt”. Patriarhul, spune Biblia, împlinise atunci 601 ani.
Dumnezeu i-a spus că e timpul să iasă din corabie. Debarcarea animalelor a avut loc, probabil, într-o ordine exemplară. În afară de aceasta, e de presupus (deşi Biblia n-o spune) că apa sărată s-a despărţit pe loc de apa dulce (o nouă minune!), pentru ca rîurile, lacurile şi mările să poată reintra în albiile lor, aşa cum fusese mai înainte. Cît priveşte peştii, ei s-au înapoiat din nou în apele respective, potrivit cu cerinţele naturii lor.
„Şi a zidit Noe un jertfelnic lui Dumnezeu şi a luat din toate vieţuitoarele curate şi din toate păsările curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.
Şi a mirosit Dumnezeu mirosul cu bună mireasmă şi a zis Dumnezeu în cugetul său: «De acum înainte nu voi mai blestema pămîntul din pricina omului, pentru că plăsmuirile inimii omului sînt rele din tinereţea lui şi nu voi mai nimici toate vieţuitoarele precum am făcut»” (Facerea, VIII, 20―21).
Cu acest prilej, moşneagul a catadicsit să-i dea lui Noe şi copiilor lui o binecuvîntare clasa întîi şi le-a îngăduit pe viitor să mănînce, în afară de cereale, şi orice altă hrană.
„Şi Dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi pe feciorii lui şi le-a zis: «Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul.
Şi teamă de voi şi groază de voi să domnească peste toate vieţuitoarele pămîntului şi peste toate păsările cerului. Tot ce mişcă pe pămînt şi toţi peştii mării sînt daţi în mîna voastră.
Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie vouă de mîncare, precum v-am dat şi toată iarba verde.
Numai carnea, cu puterea ei de viaţă, adică cu sîngele ei, să n-o mîncaţi.
Şi negreşit, pentru sîngele vostru, pentru viaţa voastră, voi cere răzbunare; de la oricare fiară voi cere acest sînge, chiar şi din mîna omului, din mîna fratelui său, cu răzbunare voi cere viaţa omului.
Cine varsă sînge omenesc, prin mînă de om sîngele lui se va vărsa, căci după chipul său a făcut Dumnezeu pe om»” (Facerea, IX, 1―6).
Cum „moşneagul” îşi luase angajamentul să nu mai înece oamenii, trebuia pusă o semnătură sub această tranzacţie. Semnătura divină a fost curcubeul, inaugurat pentru prima dată în această zi memorabilă.
„Pus-am în nori curcubeul meu, ca să fie semnul legămîntului între mine şi pămînt.
Iar cînd voi grămădi nori deasupra pămîntului si se va arăta curcubeul în nori,
Atunci îmi voi aduce aminte de legămîntul care este între mine şi voi şi toate vieţuitoarele de tot soiul « (Facerea, IX, 13―15).
Precauţia nu era de prisos, căci nici Dumnezeu nu trebuie să se bizuie prea mult pe memoria sa! Subliniem, în treacăt, că textul „sfînt” spune: „curcubeul meu”, „pus-am în nori curcubeul meu”. Toate acestea arată limpede că pînă atunci nu existase nici un fel de curcubeu. Şi cum curcubeul se formează prin refracţia şi reflecţia razelor solare în picăturile de apă, este limpede că în decursul veacurilor care se scurseseră între perioada facerii lumii şi potop nu se practicase de loc udarea pămîntului cu ajutorul ploii; copacii şi plantele creşteau de la sine şi fie că le era suficientă sudoarea care picura de pe fruntea omului, fie că vagabondul de Cain, cel care zidea oraşe, construise pe întregul glob pămîntesc o reţea de irigaţie artificială.

6 – PREADREPTUL NOE ŞI URMAŞII LUI BLAGOSLOVIŢI DE DUMNEZEU

Istoria potopului este completată cu două episoade interesante: beţia lui Noe şi „turnul Babel”.
„Şi a început Noe să muncească pămîntul şi a sădit vie.
Şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său.
Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea părintelui său şi s-a dus să le spună celor doi fraţi ai săi, care erau afară.
Atunci au luat Sem şi Iafet o mantie şi, punînd-o amîndoi pe umerii lor, au mers de-a-ndăratelea şi au acoperit goliciunea părintelui lor, iar feţele lor erau întoarse, aşa încît n-au văzut goliciunea părintelui lor” (Facerea, IX, 20―23).
Aşadar, Sem şi Iafet s-au purtat respectuos, aşa cum se cuvine să se poarte nişte fii de treabă care şi-au văzut tatăl beat. Ham, dimpotrivă, s-a purtat ca un mitocan. Şi, bineînţeles, blestemul nu s-a lăsat mult aşteptat; dar să vedeţi asupra cui a căzut.
„Şi s-a trezit Noe din beţia lui şi a aflat ceea ce îi făcuse lui feciorul său cel mai tînăr.
Şi atunci Noe a zis: «Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor săi!»
Şi a adăugat: «Binecuvîntat să fie domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui!
Dumnezeu să dea întindere lui Iafet şi să locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să fie robul lui!»” (Facerea, IX, 24―27).
Aşa a fost blestemat tînărul Canaan, cu toate că el nu-şi bătuse de loc joc de bunicul său. E de presupus că Noe încă nu „se trezise” complet „din beţia lui” cînd a rostit blestemul. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a confirmat .
Teologii susţin că Noe a dat Asia lui Sem, Europa lui Iafet, iar Africa lui Ham. Canaan şi Ham au dat naştere negrilor şi negroizilor. Tocmai de aceea, zice-se, urmaşii lor au trebuit să devină robi ai europenilor. Se pune întrebarea: în ce fel cei trei fii ai lui Noe, născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă, au putut să devină întemeietorii a trei rase diferite? Totuşi, trebuie să ne ploconim în faţa lui Dumnezeu şi în faţa „sfintei scripturi” şi să socotim că din Sem se trag asiaticii cu pielea galbenă, din Iafet europenii cu pielea albă, iar din Ham şi Canaan africanii cu pielea neagră. Dar atunci din cine se trag pieile roşii din America? Sau „sfîntul duh” a uitat să divulge aceasta autorului cărţii „Facerea” sau trebuie să admitem că aztecii şi mohicanii din America n-au avut tată.
Să trecem acum la vestitul basm cu turnul Babel.
„Şi tot pămîntul avea un singur grai şi aceleaşi cuvinte.
Şi s-a întîmplat că, pornind oamenii din răsărit, au găsit un şes în ţinutul Şinear şi s-au sălăşluit în el.
Şi şi-au zis ei între ei: «Veniţi încoace! Să facem cărămizi şi să le ardem în foc!» Şi s-au slujit de cărămizi în loc de piatră şi de catran în loc de muruială.
Şi au zis: «Haidem să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vîrf să ajungă pînă la cer…»
Atunci s-a pogorît domnul ca să vază cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii oamenilor.
Şi a zis domnul: «Iată, ei sînt un singur popor şi o singură limbă au cu toţii. Şi acesta e numai începutul lucrărilor, dar nimic nu le va rămînea nefăcut din toate cîte îşi vor pune în minte să facă.
Haidem să ne pogorîm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii!»
Şi i-a împrăştiat Dumnezeu pe ei de acolo pe toată faţa pămîntului şi ei au contenit cu ziditul cetăţii.
De aceea i s-a pus numele Babel, de vreme ce acolo amestecat-a Dumnezeu graiul a tot pămîntul şi de acolo i-a risipit Dumnezeu pe faţa pămîntului întreg” (Facerea, XI, 1―9).
Unii teologi afirmau cu tărie şi plini de sine că, în momentul cînd fusese distrus de Dumnezeu, „turnul Babel” atinsese o înălţime de un kilometru şi jumătate, adică ar fi fost de zece ori mai înalt decît cea mai mare piramidă din Egipt, piramida lui Keops (147 m). Cu toate acestea, piramidele s-au păstrat, pe cînd din grandioasa construcţie care poartă denumirea de „turnul Babel” nu a rămas nici urmă. Pentru o înălţime de 1 500 m ar fi fost necesar şi un fundament neobişnuit de mare. Se pune întrebarea: cum a putut să dispară o clădire atît de uriaşă? Autorul cărţii „Facerea” a uitat să dea o explicaţie în această privinţă.
Şi încă ceva: pe atunci, potrivit Bibliei însăşi, nu puteau să existe un număr suficient de oameni care să înalţe o construcţie atît de importantă şi nici care să cunoască meşteşugurile necesare acestei lucrări. Această istorisire trebuie privită drept una dintre cele mai mari „minuni” religioase!
O minune tot atît de uluitoare o constituie apariţia pe neaşteptate a unui mare număr de limbi şi dialecte. „Comentatorii ― spune Voltaire ― au cercetat ce limbi s-au născut în urma acestei dispersări a popoarelor, dar n-au dat niciodată atenţie limbilor vechi vorbite de oamenii de pe teritoriul ce se întinde din India pînă în Japonia. Ar fi foarte interesant să numărăm cîte dialecte se vorbesc în prezent pe suprafaţa globului. În ce priveşte America, cunoaştem peste 300 de dialecte, iar pe continentul nostru peste 3 000. Fiecare provincie chineză are limba sa proprie. Locuitorii Pekinului înţeleg greu pe cei din Kanton, iar un indian de pe coasta Malabar nu înţelege pe un indian din Benares. De altfel, populaţia pămîntului n-a avut habar de minunea cu «turnul Babel»; ea a fost cunoscută doar de scriitorii evrei antici”.
Stîrneşte cea mai mare mirare faptul că importantele evenimente istorice, pe care Biblia le pune la baza naşterii omenirii, nu sînt de loc cunoscute de nici unul dintre celelalte popoare. Ar fi de înţeles ca grecii, romanii, egiptenii, caldeenii, perşii, indienii, chinezii să nu fi ştiut nimic de Ghedeon, Samson sau despre vreun alt erou al unui trib evreiesc. Dar dacă acestor popoare le sînt necunoscute pînă şi numele lui Adam şi Noe, asta e cu totul altceva.
De vreme ce potopul a nimicit tot ce era pe pămînt şi Noe a perpetuat seminţia omenească, acest patriarh ar fi trebuit să fie cunoscut de istoricii tuturor popoarelor. Cum se face că numele lui Adam şi al Evei, al lui Cain şi Abel, al lui Enoh şi Matusalem, al lui Lameh, Noe, Sem, Ham şi Iafet nu au fost înscrise pe toate pergamentele, ci figurează numai în cărţile micului popor evreu? Cînd veteranii marii navigaţii din timpul potopului s-au împrăştiat în diferitele colţuri ale pămîntului şi au dat naştere unor noi popoare, ei au uitat, într-un mod ciudat, absolut totul: şi cum a făcut Dumnezeu „cerul şi pămîntul”, şi cum au trăit în rai primii oameni. Mai mult chiar, au uitat pînă şi numele primilor oameni. Numai evreii au ţinut minte totul, iar de la ei poveştile biblice s-au transmis şi celorlalte popoare. Nici meritul de a fi cultivat viţa de vie nu l-a putut salva pe Noe de uitarea generală, căci un număr uriaş de oameni îl cinstesc pe Bachus ca părinte al vinului.
În ce priveşte potopul, criticii sînt de acord că a fost o calamitate locală cît se poate de firească. Ei afirmă că au existat probabil multe alte inundaţii de acest gen, dovadă mitul lui Deucalion la grecii antici.
Dacă potopul ar fi fost o catastrofă de proporţii mondiale, cutează să afirme criticii, numele lui Noe ar fi fost şi el cunoscut în toată lumea, pe cînd numele lui Deucalion şi Utnapiştim ― eroul unei legende caldeene ― ar fi fost date uitării. Este de asemenea curios că Hesiod şi Homer nu pomenesc nici un cuvînt nici despre Adam, nici despre Noe, deşi unul a fost părintele, iar celălalt salvatorul neamului omenesc.
Această rezervă este mai mult decît uluitoare, căci, pe bună dreptate, nu se poate admite ca „porumbelul divin” să fi mers cu mistificarea pînă acolo încît să dea primului om, precum şi salvatorului omenirii de la înec, nume cu totul întîmplătoare, născocite, care au devenit cunoscute numai din Biblie.

7 – CUCERNICA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PATRIARH AVRAAM

Cititorul îşi aminteşte, desigur, hotărîrea lui Dumnezeu ca viaţa omului să nu depăşească 120 de ani (Facerea, VI, 3). În ciuda acestei hotărîri categorice a domnului, Sem s-a încăpăţînat să trăiască 600 de ani (Facerea, XI, 10―11), Arpacşad 438 de ani (v. 12―13), Şelah 433 de ani (v. 14―15), Eber 464 de ani (v. 16― 17), Peleg şi Reu fiecare cîte 239 de ani (v. 18―21), Serug 230 de ani (v. 22―23), Nahor 148 de ani (v. 24―25), Terah 205 ani (v. 32). Prin aceşti opt descendenţi ai lui Sem ajungem la Avraam, care are un rol uimitor de mare în legendele despre viaţa poporului evreu.
Biblia nu arată de ce Dumnezeu-tatăl l-a îndrăgit pe neaşteptate pe acest Avraam, care la început se numea, simplu, Avram (cu un singur „a”). Avram ducea o viaţă liniştită în ţara Haran, cînd, într-o bună dimineaţă, i s-a înfăţişat Dumnezeu şi i-a poruncit să-şi facă bagajul.
„Şi Dumnezeu a zis lui Avram: «Ieşi din ţara ta şi din nemetul tău şi din casa tatălui tău şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.
Şi voi face din tine popor mare şi te voi binecuvînta şi voi mări numele tău, încît vei fi binecuvîntare şi pentru alţii.
Şi voi binecuvînta pe cei ce te binecuvîntează, iar pe cine te blestemă îi voi blestema, şi se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului»” (Facerea, XII, l-3).
Deşi avea 75 de ani, Avram era atît de credul, încît n-a cerut nici un fel de explicaţie în legătură cu această propunere surprinzătoare. Şi-a adunat boarfele şi a pornit la drum fără să ştie încotro se duce. Îl însoţeau soţia sa Sarai, nepotul său Lot cu soţia şi cîteva slugi.
Caravana urma să facă un drum de cîteva sute de kilometri înainte de a ajunge în ţara Canaanului. Aceasta era ţara pe care Dumnezeu voia să i-o arate neapărat lui Avram, ca să-şi împlinească făgăduiala că ea va aparţine urmaşilor lui. Călătorii noştri au umblat multă vreme pe întinderi nisipoase, fără pic de verdeaţă. Ca să mai prindă curaj şi să-şi întărească credinţa, patriarhul nomad a înălţat un jertfelnic în mijlocul pustiului şi a început să se închine lui Dumnezeu, rugîndu-l să-l ducă cît mai curînd la destinaţie, căci picioarele lui bătrîne se resimţeau, pesemne, destul de tare de pe urma acestui drum lung.
După ce a străbătut ţinutul Canaanului şi alte ţinuturi caravana s-a îndreptat spre miazăzi şi în cele din urmă a ajuns în Egipt.
„Iar pe cînd se apropia ca să intre în Egipt, zis-a către Sarai, femeia sa: «Ascultă, eu ştiu că tu eşti femeie frumoasă la chip.
Iar cînd te-or vedea egiptenii vor spune: „Asta e femeia lui”. Şi pe mine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă.
Spune deci că eşti soră-mea, ca să-mi meargă bine, în hatîrul tău, şi să scap cu viaţă mulţămită ţie!».
Şi, ajungînd Avram în Egipt, egiptenii prinseră de veste că femeia era tare mîndră.
Şi au văzut-o dregătorii lui faraon şi au lăudat-o înaintea lui şi femeia a fost luată în casa lui faraon.
Iar pe Avram l-au încărcat de daruri, în hatîrul ei, şi i-au dat turme şi cirezi, asini, robi şi roabe, asine şi cămile” (Facerea, XII, 11―16).
Aceasta este, fireşte, o aventură evlavioasă şi plină de învăţăminte: „sfînta scriptură” nu-l condamnă de loc pe străbunul întreţinut. Unii exegeţi au condamnat cu asprime purtarea lui Avram, dar sfîntul Augustin l-a luat pe patriarh sub protecţia sa. Menţionăm în treacăt că Sarai avea pe atunci 65 de ani: nici vîrsta înaintată, nici lunga călătorie prin pustiu nu-i ştirbiseră, bineînţeles, cîtuşi de puţin nurii. Aceasta este, fireşte, o nouă „minune” religioasă. Mai tîrziu, cînd Sarai va avea 90 de ani, vom vedea că ea va mai fi răpită de un rege şi din pricina frumuseţii ei uimitoare.
Numai ce a pus faraonul mîna pe bine conservat băbuţă, pregătindu-se să-i pună coarne soţului ei, că de îndată ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu a băgat de seamă ce se întîmpla în haremul măriei-sale. „regele Egiptului”.
„Dar Dumnezeu a bătut cu pedepse grele pe faraon şi casa lui, din pricina femeii lui Avram, Sarai.
Atunci a chemat faraon pe Avram şi i-a zis: «Ce este aceasta ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că ea este femeia ta?
De ce ai rostit: „Este sora mea”? Şi eu era s-o iau de soţie! Şi acum iată-ţi femeia! Ia-o şi du-te!»
Şi i-a dat faraon oameni care să-l petreacă şi l-au petrecut afară din Egipt, pe el şi pe femeia lui şi toată averea lui” (Facerea, XII, 17―20).
Avram al nostru a pornit iarăşi la drum. Acum însă „era tare bogat: avea turme, argint şi aur” (Facerea, XIII, 2), lucru cît se poate de firesc, deoarece nu înapoiase faraonului nimic din ceea ce primise cînd îşi pusese la mezat nevasta.
„Şi a mers din popas în popas, dinspre miazăzi pînă la Betel, pînă la locul unde fusese cortul său la început, între Betel şi Ai” (Facerea, XIII, 3).
În timpul acestei noi peregrinări a avut loc o ceartă între păstorii lui Avram şi cei ai lui Lot. Bunicul şi nepotul şi-au împărţit bogăţiile, continuînd totuşi să menţină cea mai strînsă prietenie. Avram s-a hotărît să se aşeze în ţinutul Canaanului, în timp ce Lot a coborît în valea Iordanului şi s-a aşezat în Sodoma, unde „şi-a întins corturile”.
După cîtva timp, nişte regi, printre care şi cel al Sodomei, au pornit război între ei. În cursul acestei încăierări Lot a fost luat prizonier. Bunicul Avram, care între timp îşi schimbase încă o dată domiciliul, mutîndu-şi corturile în Hebron, a aflat aici această veste tristă pentru el. Inima i s-a umplut de o sfîntă indignare şi a hotărît să-şi elibereze ruda. Cu acest prilej a ieşit la iveală de ce era în stare patriarhul nostru. Acest nomad, care nu avea nici un petic de pămînt propriu, ţinea, pe cît se vede, un mare număr de slugi: în Biblie se spune că el a înarmat din rîndurile lor 318 oameni şi cu această mînă de slugi a făcut zob „armatele” celor mai puternici patru regi de prin partea locului: Amrafel, regele Şinearului, Arioc, regele Elasarului, Chedarlaomer, regele Elamului, şi Tidal, regele din Gutim. Nimic de zis! Biruinţa a fost atît de mare, încît el „a urmărit pe duşmani pînă la Dan (care, în treacăt fie spus, pe vremea aceea încă nu exista. ― L.T.). Şi acolo, după ce şi-a împărţit oamenii în cete, noaptea, el şi robii săi, au izbit pe regi şi i-au fugărit… Şi au luat înapoi toată prada, şi au luat înapoi şi pe Lot, nepotul său, şi tot avutul lui, aşijderea şi pe femei şi poporul” (Facerea, XIV, 14―16).
Anii se scurgeau şi pe Avram îl cuprindea tot mai mult îngrijorarea. El se frămînta mereu întrebîndu-se cum ar putea să aibă urmaşi? Cînd se va împlini făgăduiala dată de Dumnezeu potrivit căreia el trebuia să devină părintele unui popor mare?
„După aceste întîmplări, cuvîntul domnului s-a descoperit lui Avram în vedenie şi i-a zis: «Nu te teme, Avrame! Eu sînt scutul tău şi răsplata ta va fi mare foarte!».
Atunci Avram i-a răspuns: «Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da tu mie, fiindcă eu mă trec din viaţă fără copii, iar sluga mea născută în casă, Eliezer din Damasc, va fi moştenitorul meu?»
Şi a adăugat Avram: «Iată, tu nu mi-ai dat urmaş şi acum un rob din casă va fi moştenitorul meu!»
Dar iată cuvîntul domnului către Avram, şi i-a spus: «Nu acesta va fi moştenitorul tău, ci acel ce va ieşi din măruntaiele tale, acela va fi moştenitorul tău!»
Şi l-a scos din cort afară şi i-a zis: «Ia uită-te la cer şi numără stelele dacă poţi să le numeri!» Şi a mai zis: «Atît de mulţi vor fi urmaşii tăi!»” ” (Facerea, XV, l-5).
Avram i-a dat crezare domnului şi s-a hotărît să mai aştepte. „Sarai, femeia lui Avram, nu-i născuse nici un fiu şi avea o roabă egipteancă pe care o chema Agar. Şi Sarai i-a zis lui Avram: «Iată, Dumnezeu m-a îngrădit ca să nu nasc; intră deci la roaba mea. Poate că vei avea copii de la ea». Şi Avram a ascultat de îndemnul femeii sale Sarai” (Facerea, XVI, 1―2).
Înseamnă că ea avea de gînd să înfieze pe copilul roabei sale. Potrivit unui obicei oriental, tatăl sau mama luau copilul respectiv pe genunchi. Actul acesta servea ca ritual al înfierii.
„Deci Sarai, femeia lui Avram, a luat pe Agar egipteanca, roaba sa, cînd se împliniseră zece ani de cînd Avram locuia în pământul Canaan, şi a dat-o bărbatului ei Avram, ca soţie.
Şi a intrat la Agar şi ea a zămislit. Cînd a văzut că a rămas grea, stăpînă-sa a scăzut în cinste în ochii ei.
Atunci Sarai a zis către Avram: «Ocara mea să cadă asupra ta! Eu însumi am pus pe roaba mea la sînul tău, şi dacă a văzut că a rămas grea, eu am ajuns de nimica toată în ochii ei! Dumnezeu să fie judecător între mine şi tine!»
Dar Avram i-a răspuns femeii sale Sarai: «Iată roaba ta e în mîna ta! Fă cu ea cum crezi că e mai bine!» Şi Sarai a strunit-o aspru şi ea a fugit din faţa ei” (Facerea, XVI, 3―6).
Nu-i aşa că-i tare cuvioasă şi plină de învăţăminte viaţa acestui „sfînt străbun”?
Din fericire, un înger a întîlnit-o pe Agar în pustiu şi i-a dat curaj.
„Întoarnă-te la stăpîna ta ― ia spus îngerul domnului ― şi smereşte-te sub mîna ei!… Voi înmulţi cu prisos sămînţa ta, încît să nu se poată număra de multă ce va fi! … Iată tu porţi în sîn şi vei naşte un fiu şi-i vei da numele Izmail, fiindcă auzit-a domnul necazul tău” (Facerea, XIV, 9―11).
„Şi cînd Avram a fost în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani i s-a arătat Dumnezeu şi i-a grăit: «Eu sînt Dumnezeul cel atotputernic; umblă întru lumina feţei mele şi fii fără prihană!
Voi statornici legămîntul meu între mine şi tine şi te voi înmulţi din ce în ce mai mult!»
Atunci a căzut Avram cu faţa la pămînt şi domnul a vorbit cu el şi i-a spus:
«Eu însumi, iată, fac legămîntul meu cu tine: vei fi părintele a mulţime de popoare.
Şi de aici înainte nu te va mai chema Avram, ci va fi numele tău Avraam, căci ţi-am hărăzit să fii părintele a o mulţime de popoare.
Şi-ţi voi da ţie roadă trupului numeroasă foarte şi voi ridica din tine noroade, şi regi vor ieşi din coapsele tale.
Şi voi statornici legămîntul meu între mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine în veacurile lor, spre veşnic legămînt, ca eu să fiu Dumnezeul tău şi al seminţiei tale de după tine.
Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi ţara pribegiei tale, tot pămîntul Canaan, în stăpînire veşnică, şi eu voi fi Dumnezeul lor!»
Apoi zis-a domnul către Avraam: «Iar tu păzeşte legămîntul meu, tu şi urmaşii tăi, în veacurile lor.
Acesta este legămîntul meu între mine şi voi şi urmaşii tăi de după tine, pe care să-l păstraţi: toată partea bărbătească să se taie împrejur.
Şi anume să tăiaţi împrejur trupul vostru şi acesta să fie semnul legămîntului dintre mine şi voi.
Cînd va fi de opt zile, orice prunc de partea bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur în neam de neam, atît robul născut în casă cît şi cel cumpărat cu argint din orice neam străin şi care nu este din seminţia ta:
Să fie tăiat împrejur robul născut în casa ta, ca şi cel cumpărat cu argintul tău. Astfel semnul legămîntului meu să fie pe trupul vostru semn al unui legămînt veşnic.
Iar bărbatul netăiat împrejur, care nu şi-a tăiat împrejur trupul său, acest suflet să fie stîrpit din poporul său, ca unul care a stricat legămîntul meu!»
Şi a zis iarăşi domnul către Avraam: «Sarai, femeia ta, să nu se mai cheme Sarai, ci Sara să fie numele ei.
Şi eu voi binecuvînta-o, şi-ţi voi da din ea un fecior; voi binecuvînta-o şi va fi matcă de noroade şi stăpînitori de neamuri vor odrăsli din ea».
Atunci Avraam a căzut cu faţa la pămînt, a zîmbit şi a zis în inima sa: «Oare cuiva de o sută de ani să-i mai vină fecior şi Sara, la nouăzeci de ani, o să mai fie mamă?»
Şi a grăit Avraam către domnul: «Fie ca Izmail să aibă zile în faţa ta!»
Dar domnul i-a răspuns: «Cu adevărat Sara, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac, şi eu voi încheia legămîntul meu cu el, legămînt veşnic pentru urmaşii lui de după el.
Şi cu Izmail te-am ascultat! Iată, l-am binecuvîntat şi-i voi da roadă trupului, şi-l voi înmulţi peste măsură; şi va odrăsli doisprezece voievozi şi voi face din el un popor mare.
Dar legămîntul meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta! »
Şi a sfîrşit de vorbit cu el şi s-a înălţat domnul de lîngă Avraam” (Facerea, XVII, 1―22).
Nu poţi citi fără sentimentul celei mai profunde veneraţii această descriere a apariţiei Dumnezeului omniprezent în faţa lui Avraam. Autorul ei a fost, cu siguranţă, inspirat de „sfîntul duh”! Clericii nu mai trebuie să se mai străduiască să demonstreze acest lucru, căci gîndul domnului atinge aici culmi la care nici un muritor de rînd nu ar putea visa vreodată. Lui Alexandru Macedon, de pildă, nu i-ar fi trecut niciodată prin minte, atunci cînd a încheiat alianţa cu regii indieni, să le propună să se taie împrejur şi să-i taie împrejur pe toţi supuşii lor în semn de prietenie veşnică. Iar cînd Napoleon l-a îmbrăţişat, la Tilsit, pe ţarul Alexandru I, el s-a gîndit să consfinţească prietenia sa cu Rusia numai prin ura comună faţă de Anglia. Dacă mareşalul Murat, care îl însoţea pe stăpînul de atunci al Europei, i-ar fi spus: „Sire, în loc de a-l ruga pe ţar să-şi pună semnătura pe tratatul de alianţă militară, cereţi-i ca mîine el să săvîrşească asupra sa şi asupra tuturor membrilor statului său major ritualul tăierii împrejur, căci prepuţurile lor vor fi cea mai bună chezăşie a unei alianţe trainice între cele două imperii”, Napoleon ar fi bănuit că Murat şi-a ieşit din minţi şi l-ar fi dat în grija celor mai buni medici ai săi. Dar Alexandru Macedon şi Napoleon nu erau decît simpli oameni. Numai raţiunea divină poate că conceapă ideea unei alianţe veşnice bazate pe tăierea împrejur a organelor sexuale, ritual care să se transmită din neam în neam.
Dar dacă tăierea împrejur este de origine divină, atunci de ce creştinii au renunţat totuşi la ea?
În ce-l priveşte pe „sfîntul” patriarh, el a îndeplinit fără şovăială cererea „preaînaltului”.
„Atunci a luat Avraam pe Izmail, fiul său, şi pe toţi robii născuţi la el în casă şi pe toţi cei cumpăraţi cu argintul său, toată partea bărbătească din gloata casei lui Avraam, şi a tăiat împrejur trupul lor, chiar în ziua aceea, precum vorbise Dumnezeu cu el.
Şi Avraam era în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani cînd a fost tăiat împrejur.
Iar Izmail, fiul său, era în vîrstă de treisprezece ani cînd a fost tăiat împrejur.
În una şi aceeaşi zi, au fost tăiaţi împrejur Avraam şi Izmail, fiul său.
Şi toţi bărbaţii casei sale, robi născuţi în casă sau robi cumpăraţi cu argint de prin străini, au fost tăiaţi împrejur împreună cu el” (Facerea, XVII, 23―27).
Cum mai pot afirma acum creştinii că religia lor se bazează pe religia poporului evreu dacă ei nu îndeplinesc toate prescripţiile sfinte ale acestei religii? Pînă şi Iisus a fost supus ritualului tăierii împrejur. Prepuţul lui este venerat ca una dintre cele mai preţioase relicve în catedrala sfîntului Ioan de Lateran din Roma. Mai mult chiar: acest prepuţ s-a înmulţit printr-o „minune” cît se poate de enigmatică, dar cu atît mai surprinzătoare: în prezent aceeaşi relicvă se găseşte la Charroux (lîngă Poitiers), la Puy-en-Velay, la Coulombes (în apropiere de Chartres), la Châlons-sur-Marne, la Anvers şi la Hildesheim; în afară de aceasta, ziua în care domnul a fost „tăiat împrejur” este sărbătorită de biserică, potrivit calendarului gregorian, în prima zi a anului: 1 ianuarie.
În critica sa la adresa creştinismului, împăratul Iulian Filozoful a remarcat că adepţii noului cult încalcă prescripţiile religiei mozaice şi, cu toate acestea, se socotesc fii credincioşi ai acestei religii. El a arătat că există o deosebire în ritualuri, că au fost desfiinţate jertfele, că a fost încălcată legea cu privire la consumarea cărnii, sărbătorirea sîmbetei a fost mutată pentru ziua următoare etc. etc.
În legătură cu tăierea împrejur, el scrie:
„Vă întreb, galileeni, de ce nu săvîrşiţi asupra voastră ritualul tăierii împrejur? Nu a poruncit oare Iisus ca legea să fie împlinită întocmai? «Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc» (Evanghelia de la Matei, V, 17). Şi în continuare tot el a spus: «…Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema întru împărăţia cerurilor» (v. 19). Or, dacă Iisus a poruncit într-adins să fie împlinită întocmai legea şi a statornicit pedepse pentru cei care încalcă cea mai mică cerinţă a legii, atunci cu ce vă justificaţi voi, galileeni, care încălcaţi această lege? Ori Iisus nu a spus adevărul, ori voi încălcaţi legea”.
Împotriva acestei observaţii a lui Iulian a făcut obiecţii „sfîntul” Chiril. Trebuie să recunoaştem că argumentele acestui „sfînt” sînt slabe şi vrednice de milă.
„Tăierea împrejur este de prisos ― spune el ― dacă-i respingem înţelesul spiritual. Dacă este nevoie ca oamenii să se supună tăierii împrejur şi dacă Dumnezeu blamează şi condamnă prepuţul, de ce nu i-a făcut pe oameni chiar de la început aşa cum doreşte să-i vadă? La această primă cauză a inutilităţii tăierii împrejur adăugăm pe a doua: nici un trup omenesc care nu este schilodit de boli sau de o diformitate nu are nimic de prisos şi nimic care să-i lipsească; natura a făcut totul în mod raţional, perfect şi necesar. Şi cred că trupul omenesc ar suferi dacă i s-ar tăia vreuna dintre părţile sale naturale. Oare creatorul universului nu ştia ce este folositor şi bine? Oare nu după asta s-a călăuzit el atunci cînd a făcut trupul omului de vreme ce toate celelalte făpturi au fost făcute perfecte? Care este folosul tăierii împrejur? Poate că unii, pentru a lua apărarea acestui obicei, vor spune ceea ce spun evreii şi unii idolatri: tăierea împrejur, zic ei, se face pentru a menţine trupul curat şi îngrijit. Eu nu împărtăşesc această părere. Cred că ritualul acesta jigneşte natura, care nu a creat nimic de prisos şi nefolositor. Dimpotrivă, tot ce ni se pare în ea vicios şi necinstit este necesar şi cuviincios, mai ales dacă temperăm patimile trupeşti; trebuie să suportăm toate poverile trupului şi să lăsăm prepuţul să acopere izvorul naşterii; căci mai bine este să închidem cu totul acest izvor păcătos decît să pîngărim natura prin intervenţia cuţitului. Natura trupului nu tulbură mintea”.
Aşadar, „sfîntul” Chiril întreabă la ce foloseşte tăierea împrejur dacă i se respinge sensul mistic. Împăratul Iulian ar fi putut să-i răspundă cu uşurinţă episcopului Alexandriei următoarele: nu foloseşte la nimic, dacă doriţi, dar nu despre asta-i vorba. Întrebarea este dacă a poruncit Dumnezeu patriarhului Avraam să săvîrşească tăierea împrejur ca un semn veşnic şi trainic al alianţei sale cu el şi cu adepţii credinţei lui. Din textul „sfintei scripturi” reiese că aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu şi că el a exprimat-o cît se poate de precis şi de limpede. Mai tîrziu, Moise, urmînd porunca domnului, a reînnoit legea tăierii împrejur . Iisus Hristos, care spunea că a venit pentru a împlini legea şi nu pentru a o încălca, n-a afirmat niciodată că ar fi necesar să se desfiinţeze tăierea împrejur. Evangheliştii nu scriu nicăieri că el s-ar fi pronunţat vreodată pentru desfiinţarea acestui ritual. Dacă aşa stau lucrurile, de ce creştinii s-au socotit scutiţi de această lege scurt timp după moartea dumnezeiescului lor legiuitor?
Teologii creştini invocă cele spuse de „sfîntul apostol Pavel”, şi anume că „tăierea împrejur este trebuincioasa numai în inimă”. Dar Pavel însuşi, după cum spune în cartea „Faptele sfinţilor apostoli” (XVI, 3), l-a tăiat împrejur pe ucenicul său grecul Timotei, respectînd întocmai indicaţiile legii evreieşti. Aşadar, el socotea că tăierea împrejur este necesară şi folositoare? Atunci de ce mai tîrziu „sfîntul” Pavel şi-a schimbat părerea?
O fi fost la mijloc o revelaţie divină? Pavel nu ne spune nimic în această privinţă. O fi devenit el pe urmă mai învăţat? Dacă e să admitem asta, trebuie să admitem, de asemenea, că vreme destul de îndelungată el a fost un ignorant, chiar pe cînd era apostol.
Voltaire spune: „învăţaţii nu au dat nici un fel de justificări plauzibile tăierii împrejur. Unii consideră că acest ritual contribuie la menţinerea curăţeniei trupeşti. Pesemne că n-au asistat niciodată la acest ritual. Altminteri ar şti cît de neînsemnat este rezultatul operaţiei şi cît de uşor ar putea ea să fie înlocuită cu o spălătură obişnuită, care este mult mai la îndemînă şi mai puţin primejdioasă, căci se întîmplă ca copiii să moară de pe urma acestei operaţii. Se mai spune că, întrucît evreii trăiau într-o climă foarte caldă, legea voia să preîntîmpine urmările căldurii excesive care ar fi putut să ducă la apariţia unor plăgi pe organul sexual. Nu este exact! În Palestina nu e mai cald decît în sudul Europei. În Persia e mult mai cald, iar în India sau în Africa e şi mai cald şi totuşi locuitorii acestor ţări nu s-au gîndit niciodată să se supună tăierii împrejur din motive de sănătate.
Adevărata cauză a tăierii împrejur este că preoţii din diferite ţări, în intenţia de a aduce jertfă zeilor o anumită parte a trupului, îşi fac pe corp crestături, ca, de pildă, preoţii Bellonei sau ai lui Marte; alţii se scopesc, ca preoţii Cibelei; alţii îşi bat cuie în dos; fachirii îşi pun inele pe organele sexuale; alţii îi biciuiesc pe credincioşi, aşa cum făcea, de pildă, iezuitul Girard cu Catherine Cadière. Preoţii hotentoţi îşi taie, în cinstea zeilor lor, unul dintre testicule şi pun în locul lui un ghemotoc de ierburi aromate. Egiptenii superstiţioşi se mulţumeau să aducă jertfă lui Osiris numai o bucată din prepuţ. Evreii, care au preluat de la egipteni foarte multe ritualuri, au introdus ritualul tăierii complete împrejur şi continuă să-l practice şi în ziua de astăzi. Arabii şi etiopienii au practicat acest lucru în vremuri străvechi. Turcii, învingătorii arabilor, au preluat de la ei obiceiul, în timp ce creştinii obişnuiesc să cufunde copilul în apă sau să-l stropească. Toate acestea sînt la fel de logice şi trebuie să-i placă foarte mult celui de sus”, încheie Voltaire.
Dar să nu mai insistăm. Să revenim la patriarhul nostru. El trebuie să fi fost destul de nedumerit de hotărîrea ciudată pe care o luase Dumnezeu de a schimba numele lui şi pe-al soţiei sale. Era cu atît mai ciudat, cu cit schimbarea în sine era foarte neînsemnată: Avraam în loc de Avram, Sara în loc de Sarai. Dumnezeul evreilor şi al creştinilor este într-adevăr şugubăţ!
Şi, într-adevăr, din acest moment Biblia devine din ce în ce mai amuzantă.
„Domnul s-a arătat iarăşi lui Avraam, la stejarul Mamre, pe cînd el stătea la uşa cortului, sub zăpuşeala zilei.
Şi ridicîndu-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stăteau înaintea lui; şi cînd i-a văzut, a alergat din uşa cortului întru întîmpinarea lor şi s-a închinat pînă la pămînt” (Facerea, XVIII, 1―2).
Discuţia care a urmat după aceea este destul de interesantă: e aici un amestec atît de neaşteptat al singularului cu pluralul, încît e de presupus că patriarhul nu-şi cunoştea bine limba sau într-adevăr îi era foarte cald!
„Şi a rostit: «Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece cu vederea pe robul tău!
Îngăduiţi să vă aducă puţină apă şi spălaţi-vă pe picioare; apoi odihniţi-vă sub copac.
Iar eu vă voi aduce un codru de pîine ca să vă întăriţi inimile; pe urmă vedeţi-vă de drum. Altfel, de ce v-aţi fi abătut pe la robul vostru?» Iar ei au răspuns: «Aşa să faci precum ai zis»” (Facerea, XVIII, 3―5).
Teologii presupun că, dacă Dumnezeu a venit în ziua aceea la Avraam însoţit de doi îngeri, el a făcut asta pentru a înfăţişa toate cele trei feţe ale „sfintei treimi”. Avraam nu poseda însă subtilitatea teologilor şi nu a înţeles acest lucru, după cum, de altfel, pînă la teologii creştini nu l-a înţeles nici unul dintre prorocii evrei.
„Şi Avraam a intrat în sîrg în cort, la Sara, şi i-a grăit: «Ia degrabă trei sea de lamură de făină, frămîntă şi fă turte!»” (Facerea, XVIII, 6).
Unii traducători contemporani ai Bibliei scriu: „Ia trei măsuri de făină”. Ei folosesc într-adins această expresie nebuloasă, căci ceea ce „sfîntul duh” i-a dictat autorului cărţii „Facerea” e de-a dreptul nemaipomenit. În textul ebraic se spune: „efa”, iar efa are peste 25 de litri. Ce cantitate neobişnuită de pîine! Ce-i drept, în Orient exista obiceiul de a ospăta pe musafiri cu un singur fel de mîncare, care, în schimb, era servit din belşug; totuşi, pe cît se pare, patriarhul i-a luat pe oaspeţii săi drept nişte mîncăi neîntrecuţi.
Dar asta încă nu e totul: „Apoi Avraam a alergat la cireada, a luat un viţel tînăr şi gras şi l-a dat slugii ca să dea zor să-l pregătească;
A luat unt şi lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea drumeţilor, iar el a stat în picioare în faţa lor, sub copac, pe cînd ei mîncau.
Ci ei l-au întrebat: «Unde este Sara, femeia ta?» Şi el a răspuns: «Înlăuntru, în cort».
Atunci a zis unul: «Voi veni negreşit iar la tine, cînd va fi anul, şi iată Sara, femeia ta, va avea un fiu». Dar Sara asculta din uşa cortului, în dosul lui.
Şi Avraam şi Sara erau bătrîni, înaintaţi în vîrstă, iar cu Sara contenise rostul zămislirii.
Şi Sara a rîs în inima ei şi a zis: «După ce am ajuns bătrînă, să-mi mai fie a zburda? Iar stăpînul meu e un moşneag!»
Atunci domnul a grăit lui Avraam: «Pentru ce a rîs Sara şi-a zis: „cu adevărat naşte-voi eu un fiu aşa bătrînă cum sînt?”
Este la Dumnezeu vreun lucru cu neputinţă? Pe vremea aceasta, cînd se va împlini anul, voi veni iar la tine, şi Sara va avea un fiu!»
Sara a tăgăduit şi a zis: «N-am rîs», că o apucase frica; dar el i-a răspuns: «Ba nu! Ai rîs!»” (Facerea, XVIII, 7―15).
E destul de interesant să urmărim această discuţie dintre Dumnezeu şi Avraam, căci amănuntele ei pot, într-adevăr, să te înveselească prin naivitatea lor. Autorul cărţii „Facerea” descrie cu atîta precizie tot ce s-a întîmplat şi tot ce s-a spus de parcă ar fi fost de faţă. E limpede că a fost inspirat de sus, altminteri ar fi un simplu mincinos.
Unii comentatori contemporani, pe care ridicolul şi naivitatea tuturor acestor amănunte i-a pus în mare încurcătură, se străduiesc să demonstreze că întreaga povestire are un caracter alegoric; ei propun să se înţeleagă că Dumnezeu şi îngerii care s-au înfăţişat lui Avraam ar fi simulat poftă de mîncare, dar că n-au mîncat nimic, prefăcîndu-se numai că mănîncă. Lăsaţi-o baltă! Biblia trebuie luată aşa cum este, le răspundem noi; căci dacă am accepta tălmăcirile teologilor, cărora unele pasaje din Biblie li se par de necrezut, ar trebui să vedem numai alegorii în întreaga „sfînta scriptură”, înseamnă atunci că nimic din ceea ce povesteşte „porumbelul” nu s-a petrecut în realitate? Că totul nu este decît o aparenţă? Că Biblia divină este un vis, o născocire? Iată, domnilor propovăduitori, unde vă duc aceste raţionamente! E mult mai simplu să admitem că Dumnezeu, despre care ştim că „zideşte din ţărîna pămîntului”, „dă suflare de viaţă” şi „umblă”, are de asemenea obiceiul de a mînca, de a bea, de a mistui hrana etc., ba chiar nu este scutit de suferinţele pe care le pricinuieşte zăpuşeala, aidoma prietenului său Avraam, care, adineauri, îi vorbea atît de încurcat, adresîndu-i-se cînd la singular, cînd la plural.
După masă au făcut cu toţii o mică plimbare:
„Apoi acei oameni se sculară de acolo şi-şi îndreptară ochii în partea Sodomei, iar Avraam mergea cu ei ca să-i petreacă.
Şi domnul a zis în sine: «Ascunde-voi de Avraam ceea ce sînt pe cale să fac,
O dată ce Avraam va fi negreşit un popor mare şi vajnic şi întru el binecuvînta-se-vor toate popoarele pămîntului»” (Facerea, XVIII, 16―18).
Toate popoarele pămîntului sînt binecuvîntate întru Avraam! Atît comentatorii evrei cît şi cei creştini văd în acest text afirmaţia că există un singur Dumnezeu al întregului pămînt, care, ce-i drept, este Dumnezeul lui Avraam, dar creştinii nu-l cedează pe „patriarh” evreilor.
Dar ce anume planuri îşi făcuse Dumnezeu-tatăl în privinţa cărora se întreba dacă este sau nu este cazul să i le destăinuie patriarhului favorit? După ce s-a gîndit bine şi a cumpănit totul, Dumnezeu a hotărît că nu face să se joace cu Avraam de-a v-aţi ascunselea. Şi iată că atunci Avraam, zice-se, şi-ar fi dat seama că cei trei călători, care îi înfulecaseră un viţel şi 80 kg de făină, fără a mai pune la socoteală produsele lactate, erau fiinţe supranaturale şi că printre ei se afla şi vechiul lui prieten, Dumnezeu în persoană.
„Atunci domnul a grăit: «De vreme ce strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei este mare şi păcatul lor grozav de greu,
Mă pogor acum să văd dacă faptele lor sînt întocmai precum arată strigarea ajunsă pînă la mine, iar de nu, voi vedea!»« (Facerea, XVIII, 20―21).
Dumnezeu nu era un administrator de duzină: nu-i plăcea să se încreadă orbeşte în rapoartele poliţiei sale. Se va spune, poate, că, în calitate de Dumnezeu atotştiutor, lui nu putea să-i scape nimic şi, prin urmare, ştia întotdeauna cum să procedeze, fără să mai aibă nevoie de vreo anchetă. Dar să nu uităm că toate acestea se petrec la o oră foarte călduroasă a zilei şi că mistuirea mesei copioase care-i fusese servită adineauri sub ochii noştri ar fi putut într-adevăr să întunece întrucîtva mintea lui divină.
„De acolo, ceilalţi doi bărbaţi se îndreptară şi luară calea spre Sodoma. Dar Avraam mai rămase pe loc în faţa domnului.
Şi Avraam s-a apropiat şi a grăit: «Nimici-vei tu pe cel drept o dată cu cel păcătos?
Poate că se află cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii; oare prăpădi-vei tu şi nu vei cruţa locul pentru cei cincizeci de drepţi dinăuntru?
Departe de tine să faci un lucru ca acesta… să-i meargă celui drept la fel cu nelegiuitului! Departe de tine! Judecătorul a tot pămîntul oare nu va face dreptate?»
Atunci domnul a zis: «Dacă la Sodoma găsesc cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii, eu voi cruţa tot ţinutul în hatîrul lor!»
Dar Avraam a răspuns şi a zis: «Iată am cutezat să vorbesc cu domnul, deşi nu sînt decît pulbere şi cenuşă!
Poate că din cei cincizeci de drepţi vor lipsi cinci. Pierde-vei tu, pentru lipsa acestor cinci, toată cetatea?»
Şi domnul a grăit: «Nu o voi pierde dacă găsesc în ea patruzeci şi cinci!»” (Facerea, XVIII, 22―28).
Discuţia continuă pe acelaşi ton (v. 29―32). Avraam se străduieşte să smulgă noi şi noi concesii: de la 45 de drepţi el trece la 40, la 30, apoi la 20. În cele din urmă, Dumnezeu nu vrea să mai lase nimic şi declară că nu se face alişverişul cu mai puţin de 10 drepţi. Acesta este ultimul lui cuvînt!
„Şi a purces domnul, după ce a sfîrşit de vorbit cu Avraam, iar Avraam s-a întors la cortul său” (Facerea, XVIII, 33).