11 – SFÎNTUL STRĂBUN IACOB ŞI PĂCĂTOSUL LUI FRATE ESAU

Isaac ajunsese la bătrîneţe şi ochii lui slăbiseră, că nu mai putea să vadă; atunci a chemat pe Esau, fiul său cel mare, şi i-a grăit; «Fiul meu!» Şi Esau i-a răspuns: «Iată-mă!».
Zis-a el: «Vezi! am ajuns la bătrîneţe şi nu ştiu ziua cînd voi muri.
Deci acum ia-ţi armele tale, tolba ta cu săgeţi şi arcul tău şi ieşi pe cîmp şi vînează-mi ceva vînat.
Şi fă-mi o mîncare gustoasă, cum îmi place mie, şi adu-mi-o să mănînc, ca sufletul meu să te binecuvînteze mai nainte de a muri!»
Şi Rebeca a auzit ce a vorbit Isaac cu Esau, fiul său.
Şi Esau a pornit pe cîmp, ca să vîneze vînat şi să-l aducă.
Atunci Rebeca a zis lui Iacob, fiul-său: ««Ascultă! Am auzit pe tatăl tău vorbind cu Esau, fratele tău, şi spunîndu-i aşa:
„Adu-mi vînat şi pregăteşte-mi o mîncare gustoasă ca să mănînc şi să te binecuvîntez, în faţa domnului, mai nainte de a muri!”
Ci acum, copilul meu, ascultă de glasul meu şi fă aşa cum îţi voi porunci!
Du-te la turmă şi ia-mi de acolo doi iezi frumoşi din care să gătesc mîncare gustoasă tatălui tău, aşa cum îi place.
Iar tu vei duce-o tatălui tău să mănînce, ca el să te binecuvînteze mai-nainte de a muri!»
Dar Iacob a răspuns maicii sale Rebeca: «Vezi că Esau, fratele meu, este păros, pe cînd eu sînt neted.
Tatăl meu poate că mă va pipăi şi voi trece în ochii lui drept un înşelător şi voi aduce peste capul meu blestem şi nu binecuvîntare».
Dar maica lui i-a răspuns: «Blestemul tău să vină peste mine, fiule, tu numai ascultă de cuvântul meu şi du-te şi adu-mi!»
Şi el s-a dus şi a luat iezii şi i-a adus maică-si. Iar maică-sa a gătit o mîncare gustoasă, aşa cum îi plăcea lui Isaac.
Apoi Rebeca a luat veşmintele cele mai bune ale fiului său mai mare, Esau, pe care le avea la ea în casă, şi a îmbrăcat cu ele pe Iacob, feciorul ei mai mic.
Iar pieile iezilor le-a înfăşurat pe mîinile lui şi pe partea netedă a gîtului.
Apoi a dat în mîna fiului ei Iacob mîncarea cea gustoasă şi pîinea pe care o făcuse.
Şi el s-a dus la tată-său şi i-a zis: «Tată!». Iar el i-a răspuns: «Iată-mă; cine eşti tu, fiul meu?»
Răspuns-a Iacob tatălui său: «Eu sînt Esau, întîiul tău născut. Am făcut precum mi-ai zis; scoală-te, acum, şi mănîncă din vînatul meu, ca să mă binecuvînteze sufletul tău!»
Atunci Isaac a zis fiului său: «Cum de ai găsit aşa degrabă vînat, fiul meu?». Zis-a el: «Fiindcă domnul Dumnezeul tău mi-a scos vînatul înainte!»
Şi Isaac a zis lui Iacob: «Apropie-te să te pipăi, fiul meu. Oare tu, acesta, eşti fiul meu Esau sau nu?»
Şi s-a apropiat Iacob de Isaac, tatăl său, iar el l-a pipăit şi a zis: «Glasul este glasul lui Iacob, dar mîinile sînt mîinile lui Esau!»
Astfel el nu l-a cunoscut, fiindcă mîinile lui erau păroase ca mîinile fratelui său Esau. Atunci l-a binecuvântat.
Şi i-a zis: «Tu eşti cu adevărat fiul meu Esau?» Şi el i-a răspuns: «Eu sînt!».
Apoi a zis: «Vino aproape de mine ca să mănînc din vînatul fiului meu şi ca să te binecuvînteze sufletul meu!» Şi s-a apropiat de el şi a mîncat. Şi i-a turnat lui vin şi a băut.
După aceea i-a zis Isaac, tatăl său: «Apropie-te şi mă sărută, fiul meu!».
Şi el s-a apropiat şi l-a sărutat. Şi Isaac a mirosit mirosul veşmintelor lui şi l-a binecuvîntat şi a zis: «Iată, mirosul fiului meu este ca mirosul unei ţarine pe care a binecuvîntat-o Dumnezeu.
Dumnezeu să-ţi dea ţie din rouă cerului şi din grăsimea pămîntului şi belşug de grîu şi de vin.
…Să fii stăpîn peste fraţii tăi şi să se închine ţie feciorii mamei tale»” (Facerea, XXVII, 1―29).
Cele spuse mai sus merită cîteva observaţii. Dar să vedem mai întîi sfîrşitul acestei povestiri instructive.
„Cînd Isaac isprăvise cu binecuvîntarea lui Iacob şi Iacob de-abia ieşise din faţa tatălui său Isaac, a sosit şi Esau, fratele său, de la vînătoare.
Şi a făcut şi el o mâncare gustoasă şi a adus-o tatălui său şi i-a spus: «Să se scoale părintele meu şi să mănînce din vînatul fiului său, ca să mă binecuvînteze inima ta».
Dar Isaac, tatăl său, l-a întrebat: «Cine eşti tu?». Iar el i-a răspuns: «Eu sînt feciorul tău, întîiul tău născut, Esau! »
Atunci Isaac fu cuprins de spaimă şi de cutremur mare şi grăi: «Cine a fost atunci acela care a vînat vînatul şi mi l-a adus şi am mîncat din toate mai înainte ca să vii tu şi eu l-am binecuvîntat? Şi binecuvîntat va rămînea!».
Auzind Esau cuvintele tatălui său, a strigat cu strigăt mare şi amărît peste măsură şi a zis părintelui său: «Binecuvîntează-mă, tată, şi pe mine!».
Ci el a răspuns: «Fratele tău a venit cu vicleşug şi a luat binecuvîntarea ta!»
Şi a zis Esau: «Cu drept cuvînt se numeşte el Iacob, căci m-a înşelat de două ori cu asta: mi-a luat dreptul de întîi-născut şi iată, acum, mi-a luat binecuvîntarea mea ». Apoi a întrebat: «N-ai păstrat şi pentru mine o binecuvîntare?»
Isaac i-a răspuns şi a zis lui Esau: «Iată. l-am pus stăpîn peste tine şi pe toţi fraţii lui i-am făcut robii lui şi l-am dăruit cu grîu şi cu vin. Ţie acum ce pot să-ţi mai fac, fiul meu?»
Dar Esau i-a răspuns tatălui său: «Oare numai această singură binecuvîntare ai tu, tată? Binecuvîn-tează-mă şi pe mine, părintele meu!>>. Şi Esau şi-a ridicat glasul şi a plîns.
Atunci Isaac, tatăl său, i-a răspuns şi a grăit: «Iată, departe de ţarinile grase fi-va paloşul tău şi departe de roua cerului de sus;
Cu sabia ta îţi vei agonisi traiul şi vei fi rob fratelui tău; şi va veni o vreme cînd, adunîndu-ţi puterile, vei scutura jugul lui de pe grumazul tău»” (Facerea, XXVII, 30―40).
Şi cu asta, basta! Esau n-a mai primit binecuvîntarea.
Fac apel la papa de la Roma şi la toţi patriarhii creştini: ori povestea cu Isaac, Rebeca, Esau şi Iacob este o minciună ridicolă şi „sfîntul duh”, inspiratorul Bibliei, caută să-i inducă în eroare pe credincioşi, dîndu-le un exemplu de glume proaste şi arătîndu-le că în materie de religie unor oameni naivi poţi să le spui tot ce pofteşti; ori toată această istorisire este adevărată, şi atunci Dumnezeu nu este decît un găgăuţă, pentru că nimic nu-l silea să lege binecuvîntările sale de binecuvîntările acestui ramolit de Isaac, pe care Iacob l-a tras pe sfoară. În ambele cazuri, liber-cugetătorii n-au de ce se sfii: ei pot să-şi bată joc cît poftesc de teologi, de episcopi, de papa, de patriarhi, de sfinţi, de proroci şi chiar de Dumnezeu-tatăl, care este cel mai zaharisit dintre toţi.
Într-adevăr, după cum reiese din textul „sfînt”, binecuvîntarea dată de Isaac nu a fost o binecuvîntare părintească obişnuită, adică o urare de fericire pe care un tată o face fiului său; dimpotrivă, ea a fost un act solemn şi formal, cu consecinţe cît se poate de precise, asemenea oricărui act religios şi juridic, avînd valoarea unui act de notariat. Deşi binecuvîntarea a fost numai verbală, ea avea valoarea unui document scris în favoarea aceluia căruia îi fusese adresată. Şi asta indiferent cine era această persoană, căci o binecuvîntare religioasă nu poate fi nici anulată, nici luată înapoi. „Sfînta scriptură” ne spune că Isaac a fost profund mîhnit cînd a aflat că este victima unei înşelăciuni. El a fost foarte întristat de fapta ticăloasă a lui Iacob, dar nu putea îndrepta ceea ce fusese săvîrşit. Iacob a furat şi a luat cu el binecuvîntarea destinată lui Esau; cu atît mai rău pentru Esau.
Avem de-a face aici cu un evident delict de drept comun. Orice tribunal l-ar declara pe Iacob vinovat de înşelăciune. El ar fi condamnat, după cum ar fi condamnată şi mama sa, Rebeca, care a fost nu numai complice, ci şi instigatoare la un delict săvîrşit cu premeditare.
Pe de altă parte, oricît de condamnabilă şi pasibilă de pedeapsă penală ar fi înşelăciunea care a avut drept scop şi consecinţă privarea lui Esau de un bun atît de însemnat ca o binecuvîntare bogată în bunuri pămînteşti, să vedem în ce mod şi de ce a căzut Isaac atît de uşor în capcană. Cum s-a putut întîmpla asta? Biblia spune că bătrînul recunoscuse glasul lui Iacob: el şovăie, se îndoieşte, ciuleşte urechile şi, cu toate acestea, se lasă înşelat, ca cel din urmă nătărău, printr-un truc, printr-un artificiu cît se poate de simplu. El aşteaptă să i se aducă vînat, îi place vînatul, vînatul este mâncarea lui preferată, şi aceasta este una dintre pricinile pentru care el îl iubeşte mai mult pe vînătorul Esau; dar cînd i se serveşte carne de ied, limba lui, atît de sensibilă la gustul vînatului, nu e în stare să deosebească o ciozvîrtă de oaie de o aripioară de fazan. Măi drăcie! Grozavă bucătăreasă trebuie să fi fost Rebeca asta! Pe cît se pare însă, nu numai gustul bătrînului Isaac s-a alterat brusc; i s-au tocit şi simţul mirosului şi simţul pipăitului. Rebeca acoperise mîinile şi gîtul lui Iacob cu o blană de ied, dar, oricît de păros ar fi fost Esau, nu putea să fie la fel de păros ca un animal. Lui Isaac nu-i dă prin gînd să pipăie restul trupului: el simte mirosul îmbrăcămintei lui Esau şi nimic mai mult. Totuşi, ar fi trebuit să simtă numai mirosul blănii unui animal proaspăt ucis.
Atît despre ramolitul Isaac.
Dar cum se face că Dumnezeu a legat binecuvîntările sale sacre şi inviolabile de binecuvîntările întâmplătoare, greşite ale lui Isaac, extorcate printr-o înşelăciune pe care numai cel din urmă papă-lapte n-ar fi putut s-o descopere şi s-o înţeleagă? Dumnezeu ni se înfăţişează aici ca sclav al unei simple formalităţi, lipsită de orice însemnătate, şi această împrejurare face din „atotputernicul cîrmuitor al întregii lumi” un vrednic tovarăş al ramolitului papă-lapte Isaac.
Aceste observaţii sînt valabile numai în cazul cînd admitem că întregul episod este verosimil. Dar toată povestea este pură născocire, de aceea biserica nu trebuie să ni-l prezinte pe „porumbelul” ei ca pe un autor serios, cerîndu-ne să ne închinăm lui; această zburătoare, fie că bîiguie ca un papagal care a dat în mintea copiilor, fie că-i o cioară vopsită care înşiră cai verzi pe pereţi. Personal, înclinăm spre această din urmă versiune.
Esau, supărat (avea şi de ce!) de faptul că binecuvîntarea nou-nouţă făgăduită lui strălucea pe capul unui ticălos, s-a jurat să-l ucidă pe Iacob. Înspăimîntată, Rebeca l-a sfătuit pe Iacob să-şi ia picioarele la spinare cît mai e timp. Iacob, care nu era un mare viteaz, n-a aşteptat să i se spună de două ori. Rebeca i-a propus să se refugieze la fratele ei, Laban, iar bătrînul Isaac l-a sfătuit să profite de acest prilej şi să se însoare cu una dintre verişoarele lui (Facerea, XXVII, 41―46; XXVIII, 1―5).
În timp ce Iacob a plecat în Mesopotamia, Esau s-a dus în „ţara lui Izmail” şi s-a însurat acolo cu fiica lui Mahalat; după cît se vede, primele două sau trei neveste nu-i erau de ajuns!
Şi iată-l pe Iacob în drum spre Haran.
„Şi a ajuns într-un loc şi a mas acolo, căci soarele asfinţise, şi a luat o stană de piatră din pietrele locului şi a pus-o căpătîi şi s-a culcat să doarmă în locul acela.
Şi a visat un vis; şi iată, în visul său, o scară era proptită de pămînt, iar cu vîrful ei atingea cerul, iar îngerii domnului se suiau şi se pogorau pe scară.
Şi deodată domnul a stat deasupra ei şi a grăit: «Eu sînt domnul Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Pămîntul pe care stai tu culcat ţi-l voi da ţie şi seminţiei tale.
…Şi iată eu voi fi cu tine şi te voi păzi în toate căile tale şi te voi duce înapoi în ţinutul acesta şi nu te voi părăsi pînă ce nu voi împlini cele ce ţi-am făgăduit».
Şi s-a deşteptat Iacob din somnul său şi a zis: «Cu adevărat domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut?»
Şi s-a cutremurat Iacob şi a rostit: «Cît este de înfricoşat locul acesta! Aici este cu adevărat casa lui Dumnezeu şi aici este poarta cerului!».
Iar dimineaţa Iacob s-a sculat şi a luat piatra care-i slujise de căpătîi şi a pus-o ca stîlp de pomenire şi a turnat untdelemn în vîrful lui.
Şi a pus locului aceluia numele Betel, însă numele cetăţii, la început, fusese Luz.
Şi Iacob a făcut domnului această juruinţă: «Dacă domnul Dumnezeu va fi cu mine şi mă va păzi pe calea aceasta pe care merg şi-mi va da pîine şi veşminte să mă îmbrac,
Şi de mă voi întoarce sănătos în casa tatălui meu, domnul va fi Dumnezeul meu.
Iar piatra aceasta pe care am înălţat-o stîlp de pomenire va ajunge locaşul lui Dumnezeu şi din toate cele ce îmi vei da mie îţi voi da zeciuială»” (Facerea, XXVIII, 11―22).
Nu ne vom apuca să contestăm existenţa oraşului Luz sau Betel; ne vom mulţumi doar să spunem în treacăt că nici un geograf n-a auzit niciodată de asemenea oraş. Dar ceea ce ne stîrneşte, într-adevăr, o uimire plină de respect este isteţimea şi spiritul practic al acestui uluitor Iacob: el l-a tras pe sfoară pe fratele său mai mare, Esau, pe bătrînul său tată orb, Isaac, şi, indirect, chiar pe Dumnezeu; dar, în acelaşi timp, el nu vrea ca acesta din urmă să-l ducă cumva de nas şi de aceea îi pune condiţii precise şi clare în privinţa viitoarelor relaţii dintre ei. Dumnezeul strămoşilor îi oferise chiar adineauri un spectacol senzaţional: îngeri făcînd exerciţii acrobatice pe o scară şi îi făgăduise, într-o cuvîntare frumoasă, munţi de aur, marea cu sarea. Primul sentiment pe care l-a avut Iacob a fost o teamă amestecată cu respect; dar el se linişteşte repede la gîndul că totul nu e decît un vis. Şi atunci îi spune Dumnezeului strămoşilor săi: dacă îmi vei da hrană şi îmbrăcăminte, vei fi Dumnezeul meu şi mă voi închina ţie. Această idee poate fi expusă şi în felul următor: „Dacă nu-mi vei da nimic, atunci, amice, ai să rămîi şi tu cu buzele umflate”. El îi făgăduieşte domnului zeciuială: o să-i dea coarnele cu condiţia ca Dumnezeu să-i dea boul. Să fie într-un ceas bun!
Criticii compară această atitudine a lui Iacob cu obiceiurile unora dintre popoarele din antichitate care îşi aruncau idolii în rîu atunci cînd aceştia nu le trimiteau ploaie la vreme sau nu-i ajutau la vînătoare. Am cunoscut personal o bătrînă credincioasă care îl pedepsea pe „sfîntul” Iosif cînd nu cîştiga la loterie. Ea întorcea chipul lui cu faţa la perete; această creştină bună era foarte pioasă, dar şireată, şi se trăgea, probabil, în linie directă din Iacob.
După această păţanie, Iacob şi-a continuat drumul. Într-o bună zi, pe cîmp, la o fîntînă unde se adăpau vitele, i s-a oferit prilejul de a face cunoştinţă cu o ciobăniţă drăgălaşă. Şi cînd colo, ce să vezi: ciobăniţa era tocmai Rahila, verişoara lui. Biblia se repetă destul de des cînd fantezia autorilor ei se epuizează: Eliezer, tot datorită amestecului „providenţei”, a întîlnit-o la fîntînă pe Rebeca, pe care nu o cunoştea, dar pe care plecase s-o caute.
Rahila, fiica mai mică a lui Laban, l-a condus pe curtenitorul ei văr la tatăl său. Acolo a făcut cunoştinţă cu întreaga onorată familie. Fiica mai mare, Lia, spune Biblia, avea „ochi stinşi” şi nu a tulburat cîtuşi de puţin inima lui Iacob. Rahila, dimpotrivă, i-a plăcut din capul locului; ea, aşa cum o descrie „graţios” scriptura „inspirată de Dumnezeu”, era „mîndră la făptură şi frumoasă la chip”. Iacob şi-a împărtăşit impresiile unchiului Laban şi acesta i-a spus cîteva vorbe dătătoare de speranţe. Dar acest Laban era un om nu mai puţin practic decît Iacob. El i-a spus-o lui Iacob pe faţă:
― Dragul meu! Vrei să te căsătoreşti cu Rahila? N-am nimic împotrivă, dar mai întîi trebuie s-o cîştigi.
― Şi cum să fac asta, unchiule?
― Să slujeşti la mine ca servitor vreme de şapte ani, ca să-mi pot da seama dacă eşti băiat muncitor şi om cumsecade.
Tîrgul s-a făcut. Vreme de şapte ani, unchiul l-a pus la încercare pe nepot, dîndu-i să facă toate muncile mai grele de pe lîngă casă. Termenul a expirat. A venit ziua nunţii. Potrivit obiceiului evreilor, faţa miresei era acoperită cu un văl des. Iacob tresaltă ca un peştişor. Laban, cu un aer solemn, plin de importanţă, a îndeplinit personal în afacerea asta îndatoririle de ofiţer al stării civile, ca şi pe acelea de rabin. El a declarat căsătoria săvîrşită, spre marea satisfacţie a lui Iacob. Ceremonia a fost cît se poate de solemnă. Acum e bine să cităm textul autentic, dictat de „sfîntul duh”:
„Atunci Laban a adunat pe toţi oamenii din partea locului şi a făcut ospăţ.
Dar seara Laban a luat pe Lia fiica sa şi a dus-o la Iacob; iar el a intrat la ea.
Şi Laban i-a dat pe Zilpa, roaba sa, fetei sale Lia ca roabă.
Ci făcîndu-se ziuă, iată: era Lia. Atunci Iacob a zis lui Laban: «Ce e aceasta ce mi-ai făcut? Oare nu ţi-am slujit pentru Rahila? Atunci de ce m-ai înşelat?»
Însă Laban i-a răspuns: «Aici la noi nu este obiceiul să mărităm pe mezina înaintea celei întîi-născute.
Împlineşte această săptămînă de nuntă şi îţi voi da şi pe cealaltă, pentru slujba pe care vei face-o la mine încă şapte ani de aci nainte!>>
Şi Iacob a făcut aşa şi a împlinit acea săptămînă de nuntă. Iar Laban i-a dat lui pe Rahila, fiică-sa, de femeie.
Şi Laban i-a dat pe Bilha, roaba sa, fiicei sale Rahila ca roabă.
Şi Iacob a intrat şi la Rahila şi a iubit-o pe Rahila mai mult decît pe Lia şi a slujit lui Laban încă alţi şapte ani” (Facerea, XXIX, 22―30).
Astfel, Iacob, care îl înşelase pe tatăl şi pe fratele său, a fost el însuşi înşelat, pe merit, de către unchiul său. Ce-i drept, e cam greu de înţeles cum se face că Iacob, care, în decursul celor şapte ani cît a stat acolo, avusese timpul să cunoască destul de bine pe amîndouă verişoarele sale, şi îndeosebi pe cea iubită, a petrecut o noapte întreagă cu Lia fără să bănuiască înşelăciunea şi crezînd că se află cu Rahila. Dar nu se cade să ne îndoim în privinţa celor de mai sus: doar ni le spune „sfînta scriptură”!
„Dar văzînd domnul că Lia este oropsită, a deschis pîntecele ei, pe cînd Rahila era stearpă” (Facerea, XXIX, 31).
Nu e rău! Dar lucrul cel mai interesant ni-l spune Biblia în următoarele patru versete. Am aflat mai sus că Iacob şi-a îndeplinit îndatoririle conjugale faţă de Lia numai în decursul primei săptămâni după cununie; cu toate acestea, Lia i-a adus, unul după altul, patru fii: Ruben, Simeon, Levi şi Iuda.
„Iar cînd a văzut Rahila că nu face copii lui Iacob, ea a prins pizmă pe soră-sa şi a zis către Iacob: «Dă-mi copii, iar de nu, eu mor!».
Atunci Iacob s-a aprins de mînie împotriva Rahilei şi a certat-o: «Sînt eu oare în locul lui Dumnezeu, care ţi-a oprit roadă pîntecului?».
Ci ea a zis: «Iată roaba mea Bilha. Intră la ea şi va naşte pe genunchii mei şi astfel voi avea şi eu copii de la ea».
Şi i-a dat pe Bilha roaba ei de femeie şi Iacob a intrat la ea.
Iar Bilha a zămislit şi i-a născut lui Iacob un fecior.
Atunci zis-a Rahila: «Dumnezeu mi-a dat dreptate şi a ascultat de glasul meu şi mi-a dăruit mie un fiu»; pentru aceea i-a pus numele Dan.
Şi iar a zămislit şi a născut Bilha, roaba Rahilei, al doilea fecior lui Iacob.
Şi a zis Rahila: «Lupte pentru binecuvîntarea lui Dumnezeu am dus cu soră-mea şi am biruit!». Şi i-a pus numele Naftali.
Dar văzînd Lia că a stat şi nu mai naşte, a luat pe Zilpa, roaba sa, şi a dat-o lui Iacob de femeie.
Şi a născut Zilpa, roaba Liei, un fecior lui Iacob.
Iar Lia a zis: «Noroc!». Şi i-a pus numele Gad.
Şi a născut Zilpa, roaba Liei, al doilea fecior lui Iacob.
Iar Lia a zis atunci: «Ferice de mine, căci fetele mă vor ferici ». Şi i-a pus numele Aşer” (Facerea, XXX, 1―13).
Oare acest text edificator mai are nevoie de comentarii? Totul este limpede!
Continuarea este şi mai instructivă. Pentru a o înţelege trebuie că arătăm că, potrivit unor credinţe vechi, răspîndite pe alocuri şi în zilele noastre, rădăcina de mandragoră ar fi eficace împotriva impotenţei. Această rădăcină cu formă bizară se pretează cu uşurinţă la cele mai obscene comparaţii. De acest lucru au profitat şarlatanii din toate timpurile pentru a recomanda rădăcina de mandragoră ca talisman; din ea se mai prepara o licoare care trebuia să servească drept elixir al dragostei. „Sfîntul duh” nu a scăpat ocazia de a se distra şi i-a dictat autorului cărţii „Facerea” o nouă născocire, menită să întărească credinţa în pretinsele calităţi afrodiziace ale mandragorei.
„Şi Ruben s-a dus la cîmp, la secerişul grîului, şi a găsit merişoare de mandragoră şi le-a adus mamei sale, Lia. Atunci Rahila a zis către Lia: «Dă-mi te rog din mandragorele aduse de fiul tău!
Ci Lia i-a răspuns: «Oare nu e destul că mi-ai luat pe bărbatu-meu? Acum vrei să iei şi mandragorele fiului meu?» Dar Rahila i-a zis: «Bine atunci: să doarmă cu tine în noaptea aceasta, în schimbul mandragorelor fiului tău!»
Şi Iacob venind seara de la cîmp, Lia i-a ieşit întru întîmpinare şi i-a spus: «Intră la mine, căci te-am cumparat cu mandragorele fiului meu!». Şi el a dormit cu ea în noaptea aceea.
Iar Dumnezeu a auzit pe Lia şi ea a zămislit şi i-a născut lui Iacob al cincilea fecior.
Şi a zis Lia: «Dăruitu-mi-a Dumnezeu plata mea, fiindcă am dat bărbatului meu pe roaba mea». Şi i-a pus numele Isahar” (Facerea, XXX, 14―18).
Drăguţ, nu-i aşa?!
Lia a mai avut un fiu, căruia i-a pus numele Zebulon, şi o fiică, Dina, deşi Biblia nu arată în ce împrejurări şi datorită cărui fapt Iacob şi-a mai biruit de două ori repulsia pe care o nutrea faţă de această soţie a sa. Cît despre Rahila, e de presupus că ori mandragora şi-a făcut efectul, ori Dumnezeu s-a hotărît chiar el „să-i deschidă pîntecele”; fapt e că şi ea a zămislit şi a născut un fiu, pe Iosif.
Nu trebuie să ne închipuim că Iacob a suportat resemnat cei 14 ani cît a spălat vasele şi a frecat duşumelele în casa domnului Laban: Biblia povesteşte că multă vreme a clocit el răzbunarea împotriva lui Laban, unchiul şi socrul său, şi în cele din urmă i-a copt-o.
În primul rînd, i-a jucat unul din vestitele sale renghiuri ticăloase: i-a cerut lui Laban să-i dea lui toţi mieii şi iezii care se vor naşte brumării, vărgaţi şi tărcaţi, şi Laban a consimţit, fiind ferm convis că Iacob va trebui să aştepte mult şi bine ca să se petreacă asemenea minuni. Dar el nu a ţinut seama de sfînta şi biblica viclenie a iubitului său ginere. Acesta, după cum spune „sfînta scriptură”, a luat nuiele de plop, de migdal şi de paltin, le-a jupuit de coajă şi a pus apoi nuielele în adăpătoarele cu apă „unde veneau oile să se adape; şi ele se împerecheau cînd veneau să se adape” (Facerea, XXX, 38). Urmarea a fost că, în turmele lui Laban, mieii şi iezii se năşteau brumării, vărgaţi şi tărcaţi. Laban nu pricepea cum se întîmplă asta, dar pentru că făgăduise a fost nevoit să-i dăruiască lui Iacob toţi aceşti miei neobişnuiţi.
Ne considerăm obligaţi să recomandăm amatorilor de oi vărgate acest mijloc de selecţie, extrem de simplu şi care nu dă greş. Miraculoasa reţetă, ca şi modul ei de întrebuinţare, sînt garantate de marca „porumbelul sfînt”.
Nemulţumindu-se cu trucul prin care-l deposedase pe Laban de nouă zecimi din turmele lui, într-o bună dimineaţă vicleanul Iacob, fără să-i dea de ştire, a luat-o din loc şi dus a fost. A fugit cu toată familia lui tînără, dar destul de numeroasă. Soţiile lui Iacob i-au aprobat planurile, ba chiar mai mult: Rahila, plecînd de acasă, i-a şterpelit tatălui său toţi idolii.
Laban era desperat. El porneşte în urmărirea ginerelui şi a fiicelor sale şi-i ajunge din urmă. Cu toată elocinţa sa, nu reuşeşte să-l convingă pe Iacob să se întoarcă. Cel puţin înapoiază-mi idolii, îi spune el, „de ce ai furat terafimii mei”? (Facerea, XXXI, 30). Iacob nu înţelege despre ce-i vorba. El propune lui Laban să-i cerceteze bagajul. În timp ce tatăl cerceta geamantanele Liei, Rahila a băgat idolii sub şaua cămilei, s-a urcat în şa şi l-a rugat pe taică-său s-o ierte că nu s-a sculat înaintea lui, spunîndu-i: „Să nu fie cu bănat în ochii domnului meu că nu pot să mă scol înaintea feţei tale, fiindcă tocmai acum mi-a sosit necazul obişnuit al femeilor” . Laban a căutat, a căutat cu de-amănuntul, dar n-a găsit terafimii. În cele din urmă, după o scenă destul de furtunoasă, ginerele şi socrul s-au despărţit, fără a uita totuşi să adune o movilă de pietre, pentru ca ele să stea mărturie înţelegerii lor reciproce ca pe viitor să nu-şi mai facă rău unul altuia. Descrierea fugii lui Iacob, a urmăririi lui de către Laban şi, în sfîrşit, a acordului de pace ocupă tot capitolul al XXXI-lea.
În următoarele două capitole este descrisă călătoria lui Iacob la înapoiere în ţara Canaanului. Iacob îl întîlneşte pe Esau şi între ei are loc o împăcare mişcătoare. Biblia descrie un nou truc al celui de sus. Pasajul acesta merită reprodus; aici se arată cum Dumnezeu, vrînd să-l bată pe Iacob, încasează el însuşi un toc de bătaie în ciuda atotputerniciei sale.
Soţul Liei, al Rahilei, al Zilpei şi Bilhei şi-a condus caravana prin vadul rîului Iaboc. Lucrurile s-au petrecut noaptea.
„Şi Iacob a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pînă la revărsatul zorilor,
Şi dacă a văzut că nu poate să-l biruiască, atunci l-a lovit peste încheietura şoldului şi s-a scrîntit încheietura şoldului lui Iacob în luptă cu acel bărbat. Şi i-a zis acela: «Dă-mi drumul, căci se luminează de ziuă». Ci Iacob a răspuns: «<Nu-ţi voi da drumul pînă ce nu mă vei binecuvînta!»
Atunci acela l-a întrebat: «Care este numele tău?». Şi Iacob a spus: «Iacob!».
Zis-a acela: «Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Izrail, pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai biruit!».
Dar Iacob a întrebat şi a zis: «Spune-mi, te rog, numele tău!». Răspuns-a: «De ce întrebi de numele meu?». Şi l-a binecuvîntat pe el acolo.
Atunci Iacob a pus acelui loc numele Peniel, fiindcă, zicea el: «Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi am scăpat cu viaţă!».
Şi soarele răsărea în faţa lui cînd el a trecut de Peniel şi Iacob şchiopăta din şold” (Facerea, XXXII, 25―31).
Criticii subliniază că numele de Izrail pe care Dumnezeu l-a dat lui Iacob era numele unuia dintre îngerii din mitologia caldeeană. Legenda ebraică spune că acest nume înseamnă „tare împotriva lui Dumnezeu”. Filon, un scriitor evreu foarte învăţat (secolul I, e.n.), afirmă că acesta este un nume caldeean, nu evreiesc, şi înseamnă „cel ce a văzut pe Dumnezeu”. Oricum ar fi, nu poţi să citeşti această povestire fără să zîmbeşti. E greu să admiţi ca într-o mitologie oarecare, în afară de cea mai absurdă dintre ele, omul să fie înfăţişat atît de puternic încît să-i poată trage o bătaie zdravănă unui zeu. Şi unde mai pui că Iacob nu numai că a rezistat, dar a şi biruit, în ciuda faptului că Dumnezeu i-a scrîntit încheietura şoldului.
Să trecem la o altă aventură cuvioasă şi instructivă.
Cititorul a văzut că Lia a născut şase feciori, iar a şaptea oară a născut o fată, Dina. Pe de altă parte, cunoaştem cu precizie cît a stat Iacob în casa lui Laban. Cu prilejul certei care a avut loc în timpul fugii, el i-a spus socrului său: „… Am slujit paisprezece ani pentru cele două fiice ale tale, iar şase ani pentru turmele tale…” (Facerea, XXXI, 41). Primul fiu de la Lia, Ruben, a putut să se nască numai în anul al optulea. Iar dacă ne amintim că Lia nu a născut cel puţin vreme de doi ani (pentru perioada aceasta ea i-a împrumutat-o lui Iacob pe slujitoarea sa, Zilpa), trebuie să presupunem că Dina s-a născut în al şaisprezecelea an al şederii lui Iacob în casa lui Laban. Prin urmare, în momentul cînd Iacob l-a părăsit pe socrul său, Dina avea cel mult patru ani. Această remarcă este necesară pentru că Biblia ne va arăta îndată ce pasiune violentă a stîrnit Dina în inima unuia dintre fiii regelui după sosirea în ţara Canaanului, adică îndată după faimoasa luptă dintre Iacob şi Dumnezeu şi după împăcarea eu Esau.
‘ „Şi a ajuns Iacob cu pace la Sihem, în ţara Canaanului… şi şi-a aşezat tabăra la răsăritul cetăţii. Iar peticul de pămînt unde şi-a înfipt ţăruşii cortului l-a cumpărat din mîna fiilor lui Hemor, părintele lui Sihem, pe preţ de o sută de chesite” (Facerea, XXXIII, 18―19).
Tocmai acest Sihem s-a îndrăgostit lulea de Dina, care nu avea decît patru ani.
„Dina, fata Liei, pe care ea o născuse lui Iacob, a ieşit într-o zi ca să vază pe fetele din partea locului.
Şi văzînd-o Sihem, fiul lui Hemor Heveul, stăpînul ţinutului, a răpit-o şi s-a culcat cu ea şi a umilit-o.
Şi inima lui s-a lipit de Dina, fata lui Iacob, şi i-a căzut dragă fata şi i-a vorbit copilei de la inimă.
Şi a vorbit Sihem cu Hemor, tatăl său, astfel: «Peţeşte-mi de femeie pe această fată!»” (Facerea, XXXIV, l-4).
Regele Hemor s-a dus în petit la Iacob. La drept vorbind, Sihem ar fi trebuit să-şi ceară iertare pentru că procedase cu atîta brutalitate. Dar el era hotărît să împlinească, în schimb, toate cererile pe care i le va formula Iacob. Biblia lasă să se înţeleagă că Iacob nu era pus pe harţă şi ar fi fost gata să se împace, dar fraţii Dinei nici nu voiau să audă de propunerea lui Sihem de a-şi răscumpăra păcatul prin căsătorie.
„«Iar feciorii lui Iacob, venind de la cîmp şi auzind vestea, s-au mîhnit oamenii şi s-au aprins groaznic de mînie că acela făptuise aşa ocară în Izrail, culcîndu-se cu fata lui Iacob, lucru care nu se cuvenea să-l săvîrşească.
Şi a intrat Hemor în vorbă cu ei şi le-a spus: «Sufletul fiului meu Sihem se sfîrşeşte după fata voastră; daţi-i-o, vă rog, de femeie.
Şi vă încuscriţi cu noi! Pe fetele voastre daţi-ni-le nouă şi pe fetele noastre luaţi-vi-le voi,
Şi locuiţi cu noi! Şi pămîntul să fie la îndemîna voastră; sălăşluiţi-vă în el, faceţi negoţ în el şi cîştigaţi în el moşii».
Atunci a grăit Sihem către tatăl fetei şi către fraţii ei: «De aş afla har în ochii voştri, şi orice îmi veţi spune vă voi da.
Cereţi de la mine cît de mult preţ de răscumpărare şi daruri de nuntă şi eu vi le voi da întocmai cum veţi spune. Însă daţi-mi pe fată de femeie!»
Atunci fiii lui Iacob răspunseră cu vicleşug lui Sihem şi lui Hemor, tatăl său, vorbind aşa fiindcă Sihem necinstise pe Dina, sora lor.
Deci ei au zis către aceia: «Noi nu putem să facem acest lucru ca să dăm pe sora noastră după un om netăiat împrejur, fiindcă ar fi o ruşine pentru noi.
Numai într-un fel putem să ne învoim cu voi, dacă veţi face ca noi şi veţi tăia împrejur pe toţi bărbaţii voştri.
Atunci vă vom da pe fetele noastre, iar pe fetele voastre le vom lua noi şi vom locui împreună cu voi şi vom ajunge un singur popor.
Iar de nu ne veţi da ascultare ca să vă tăiaţi împrejur, noi vom lua pe fata noastră şi vom pleca».
Şi cuvintele lor plăcură lui Hemor şi lui Sihem, feciorul lui Hemor.
Şi tînărul nu zăbovi să îndeplinească lucrul, căci iubea pe fata lui Iacob şi era cel mai cu vază din toată casa tatălui său” (Facerea, XXXIV, 7―19).
După aceasta, Hemor şi fiul său au adunat poporul lor şi i-au adus la cunoştinţa propunerea ce li se făcuse. Alianţa cu familia lui Iacob a fost acceptată în unanimitate, în aceeaşi zi, toţi bărbaţii s-au tăiat împrejur. Totuşi, „a treia zi, pe cînd ei se aflau în dureri, cei doi feciori ai lui Iacob, Simeon şi Levi, fraţii Dinei, puseră mîna pe sabie şi intrară cu îndrăzneală în cetate şi uciseră pe toţi bărbaţii,
Iar pe Hemor şi pe Sihem, fiul său, îi trecură prin ascuţişul săbiei; apoi luară pe Dina din casa lui Sihem şi plecară.
Feciorii lui Iacob tăbărîră pe cei ucişi şi prădară cetatea, fiindcă necinstiseră pe sora lor.
Deci luară turmele şi cirezile lor şi asinii lor şi tot ce găsiră în cetate şi tot ce găsiră în ţarină:
Toată averea lor; şi pe toţi copiii lor şi pe femeile lor îi luară robi şi prădară tot ce era prin case»” (Facerea, XXXIV, 25―29).
Vorbind omeneşte, iar nu în limbaj biblic, toate acestea înseamnă o ticăloşie îngrozitoare. Atît fiii cît şi oamenii lui Iacob s-au purtat ca nişte tîlhari şi nemernici faţă de poporul care îi primise frăţeşte şi care din prietenie acceptase pînă şi tăierea împrejur, cel mai absurd dintre ritualurile religioase. Nici un ucigaş nu a fost vreodată mai perfid, mai ticălos şi mai crud. Dar grozăvia crimei trece pe planul al doilea faţă de neverosimilitatea ei. Aici scepticii văd încă o dată o mistificare din partea sfîntului „porumbel”. Simeon şi Levi, care puseseră la cale acest măcel respingător, erau doi băieţaşi cu caş la gură încă: Simeon se născuse la nouă ani după ce Iacob se angajase la Laban, iar Levi la zece ani; prin urmare, ei aveau zece şi, respectiv, unsprezece ani cînd, potrivit Bibliei, au măcelărit singuri, cu spadele, pe regele Hemor, pe prinţul Sihem şi pe toţi supuşii lor de sex bărbătesc. Ce-i drept, Simeon şi Levi aveau în vinele lor sîngele unui om care izbutise să-i tragă o ciomăgeală chiar şi celui atotputernic! Trebuie să fi fost, probabil, nişte ştrengari grozav de voinici. Cu o asemenea călire şi putere fizică ar fi fost în stare să facă şi mai mult.
Cap. al XXXV-lea din cartea „Facerea” povesteşte că Iacob, întristîndu-se deodată de faptul că femeile lui erau idolatre şi zicîndu-şi că acest lucru ar putea să-i aducă nenorocire, „a zis casnicilor săi şi tuturor celor ce erau cu el: «Lepădaţi pe dumnezeii cei străini care sînt în mijlocul vostru şi vă curăţaţi şi vă primeniţi veşmintele voastre»”.
Zis şi făcut! Rahila, Lia, Zilpa, Bilha şi ceilalţi au dat idolii lor lui Iacob, care i-a îngropat sub un stejar din apropierea oraşului devastat cu puţin timp în urmă. Dumnezeul Iahve, încîntat de această faptă minunată, a tulburat minţile locuitorilor ţării şi ei nu i-au urmărit pe fiii lui Iaoob.
În acest capitol îl vedem încă o dată pe Dumnezeu arătîndu-se şi ţinînd un discurs, dar avem de-a face cu o reluare a aceluiaşi cîntec vechi şi plicticos. Apoi, spre primăvară, Iacob ajunge cu chiu cu vai pe drumul mare care duce la Efrata. Aici Rahila a născut şi a murit în chinurile facerii. „Iar cînd a fost să-şi dea sufletul, căci a murit, i-a pus numele: Ben-Oni (fiul durerii mele. ― L.T.). Dar tatăl său l-a numit Veniamin” (fiul coapsei mele drepte. ― L. T.).
Iacob a îngropat-o pe scumpa sa Rahila şi a pus pe mormîntul ei o piatră pe care musulmanii o arată şi în zilele de astăzi. Iar în timp ce Iacob o jelea pe Rahila, tînărul Ruben, fiul cel mai mare al Liei. a profitat de starea de deprimare a tatălui său şi s-a furişat la una dintre femeile patriarhului; el a izbutit s-o seducă pe Bilha. Cînd Iacob a aflat că fiul lui i-a pus coarne, a închis ochii şi nu s-a mîniat, cel puţin nu şi-a dat mînia pe faţă („şi a primit vestea cu mîhnire”). În cele din urmă, Iacob a ajuns în valea Mamre şi a găsit acolo pe tatăl său, Isaac. Acesta a murit la vîrsta de 180 de ani. Înmormîntarea i-au făcut-o Esau şi Iacob, consemnează pe scurt Biblia.
Aşadar, Iacob era capul unei familii mari, ca şi Esau. Cap. al XXXVI-lea al cărţii „Facerea” ne oferă un şir de date, de o importanţă covîrşitoare şi care necesită să fie „profund studiate” de teologi, cu privire la genealogia acestuia din urmă. Este o listă uriaşă de nume dintre cele mai neaşteptate şi nemaiauzite.
Criticii semnalează în acest capitol, ca şi în cel anterior, două versete care dovedesc o dată mai mult că primele cinci cărţi din Biblie nu pot fi atribuite în nici un caz lui Moise. Versetul 19 din cap. al XXXV-lea spune: Rahila „a fost înmormîntată pe calea către Efrata, adică la Betleem”. Dar oraşul despre care este vorba nu putea să poarte numele de Efrata pe vremea lui Moise: această denumire i-a fost dată oraşului de către un oarecare Caleb, care a numit astfel micul orăşel întemeiat de el în cinstea soţiei sale Efrata, iar Caleb a fost contemporan cu Iosua, succesorul lui Moise. Prin urmare, Moise nu putea să cunoască oraşul Efrata. Cu atît mai puţin putea să cunoască Moise oraşul Betleem, deoarece această nouă denumire a oraşului Efrata a apărut cu cîteva veacuri mai tîrziu.
Versetul 31 din cap. al XXXVI-lea al cărţii „Facerea” demonstrează evident întreaga falsitate a afirmaţiilor teologilor, care susţin că Moise ar fi autorul acestor cărţi. Acest verset, care vine după o înşiruire a urmaşilor lui Esau, sună astfel: „Iată acum regii care au stăpînit ţara Edomului mai înainte ca să fi stăpînit vreun rege peste fiii lui Izrail…”. Este evident că aceste rînduri nu au putut să fie scrise decît după ce a domnit măcar primul rege evreu, adică după Saul. Să admitem că într-un document oarecare s-ar descoperi următorul pasaj: „Prinţii menţionaţi au cîrmuit cu mult înainte ca Franţa să fi devenit republică”. Evident, nimeni nu s-ar îndoi că această însemnare a apărut, în orice caz, după răsturnarea puterii regale din Franţa.

9 Responses to “11 – SFÎNTUL STRĂBUN IACOB ŞI PĂCĂTOSUL LUI FRATE ESAU”


  1. 1 suzana 17 Ianuarie 2008 la 1:55 am

    eu cred ca acest blog nu isi are rostul pentru ca au fost 7 sinoade ecumenice care au stabilit toate aceste dogme , mai sunt si canoanele noului si vechiului testament care atesta autenticitatea ei asa ca ceea ce scrii tu nu este nici pe departe adevarat sau ar folosi cuiva … eu zic sa-ti cauti alt subiect pt impresionarea publica ..

  2. 2 NICOLAE 7 Martie 2008 la 3:29 pm

    stii care epedeapsa pentu nesocotirea cuvintuilui lui Dumnezeu ?? Uitate la CORE DATAN si ABIRAM !!!

  3. 3 ady 7 Februarie 2010 la 7:42 am

    NICOLAE, tata si suzana mama,…omul cu care conversati a publicat acest text in anul 1897 e.n….Se pare ca pe vremea aceea oamenii erau mai deschisi la cap decat astazi. Stati cumini la locul vostru si nu ridicati pliscul. Sunteti niste deliranti mistici care pun botul dar nu gandesc. Voi sunteti superstitiosi, nu credinciosi. Voi credeti(de frica) in niste zei salbatici, ucigasi, instigatori la crime, jafuri si alte fapte pioase. AAsta nu e credinta, e superstitie!
    Deschideti ochii oameni buni!

  4. 4 Laura 30 Martie 2010 la 7:24 am

    Mda, am citi cartea de care vorbesti, – cumva Biblia vesela? Am citit-o pe cand inclinam spre ateism, e hiper-slaba, e mai mult batjocura decat argument – de exemplu, faptul ca nu a auzit nimeni de Betel…Nici pana la 1920 si ceva cand s-a descoperit mormantul, nu auzise nimeni de Tutankamon. Asta inseamna ca nu a existat? Om fi noi deliranti mistici dar tu esti un delirant ateu. Te-ai gasit tu sa ne luminezi pe noi si nici macar nu esti in stare sa faci un comentariu pe puterile tale cu care sa ne convingi. Eu una am cautat deja si m-am convins ca ateismul e apa de ploaie. Tu pana una alta daca vrei sa-ti dai cu parerea ar trebui macar sa mai citesti si fara prejudecatile ce-ti bantuie capul. De pilda, Biblia nu spune ca Esau era pacatos si Iacov sfant, in fapt nu-i categoriseste in nici un fel, doar povesteste si ne lasa pe noi sa evaluam. Acolo, in Biblie, intalnim oameni cu calitati si defecte (caci nu exista om fara pacat), bine ca esti tu perfect. Crimele si jafurile au fost facute de oameni pe diverse motive. Religia a fost doar una din aceste motive. La fel de bune au fost gasite si superioritatea poporului arian in Germania secolului XX sau originea nobiliara nepotrivita dupa Revolutia Franceza. Omul ucide pentru ca vrea. Motivele le gaseste ca auxiliar.

  5. 5 si eu tot Laura :) 19 Aprilie 2010 la 10:45 pm

    Nu sunt crestina de niciun fel, dar nici atee. Nu cred in Dumnezeul crestin, cu atat mai putin in Satana sau alte mituri crestine, dar asta nu inseamna ca nu cred in nimic. :) Cu toate astea, te incurajez sa scrii si sa-ti fii credincios tie insuti, iar in ceea ce ii priveste pe cei de mai sus, care vad ca isi permit sa cam intre cu bocancii in spatiul tau si sa iti spuna cat esti de (in)util, ce sa faci si ce sa crezi, pe acestia ii sfatuiesc sa isi faca si ei un blog unde sa scrie ce doresc, despre orice dumne(zeu) si sa nu mai piarda vremea dand sfaturi gratuite despre ce sa crezi, cat si cum sa crezi. Traim intr-o tara libera, limitata spiritual si xenofoba ce-i drept, dar totusi libera. Cu totii suntem niste deliranti mai mult sau mai putin mistici, si… din pacate pentru orgoliul unora (care considera ca propria lor realitate spirituala este singura posibila si adevarata), nu suntem mai buni unii fata de altii, indiferent in ce credem. Asa ca… dezvolta-ti ideile in continuare, o sa fiu prin preajma sa te mai citesc cand am un pic de timp. :)

    Pentru ca una e sa conturezi o idee (asa cum faci tu) si cu totul altceva este sa ai pretentia ca oamenii trebuie sa creada si sa simta ca si tine, altfel sunt dubitoci

  6. 6 si eu tot Laura :) 19 Aprilie 2010 la 10:48 pm

    PS. Scuze pentru ultimul fragment, era altceva care s-a strecurat din greseala. :S

  7. 7 stefy 17 Martie 2011 la 4:47 pm

    mda…… frmusel

  8. 8 ady 27 Mai 2011 la 1:12 pm

    Propun sa fie interzise prin lege orice alte convingeri decat cele ale primei Laura. Este toata lumea de acord??? Haideti sa ne luminam spiritual cu japca. Pentru un cre(s)tin luminarea(de fapt prosteala) aproapelui e aproape o datorie sacra.

  9. 9 emilian 21 Noiembrie 2011 la 7:36 am

    Iată, departe de ţarinile grase fi-va paloşul tău şi departe de roua cerului de sus;
    Cu sabia ta îţi vei agonisi traiul şi vei fi rob fratelui tău; şi va veni o vreme cînd, adunîndu-ţi puterile, vei scutura jugul lui de pe grumazul tău»” (Facerea, XXVII, 30―40).

    Ce poate fi mai simplu:
    Iacob strange banii cu acea lacomie preacunscuta si Esau, cand nu mai suporta se scutura, la intervale dependente de evolutia civilizatiei,
    adica de viteza cu care tehnica il ajuta pe Iacov sa secatuiasca lumea.
    Citeste istoria si gandeste ca, din pacate iar se apropie jalea cea mare.
    Sa-i fereasca Domnul Dumnezeu pe copiii nostri.
    Cum zicea Sadoveanu intr-un roman penibil: Caca Lupe ce mancasi!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: