4 – AVENTURILE AMOROASE ALE ÎNGERILOR PE PĂMÎNT

Ne apropiem de unul dintre cele mai interesante pasaje din Biblie, a căror suprimare din scurtele manuale de „istorie sfîntă” caracterizează cum nu se poate , mai bine neruşinarea clericilor şi îndemînarea cu care falsifică dogmele credinţei. „Sfinţii” părinţi ai bisericii susţin sus şi tare că Biblia este o carte „divină”, că ea a fost scrisă direct după dictarea lui Dumnezeu, că tot ce stă scris în ea este adevărul adevărat, adevărul cel mai desăvîrşit, adevărul suprem, şi că această carte merită cea mai sinceră veneraţie. Atunci se pune întrebarea: de ce clericii nu dau credincioşilor posibilitatea să cunoască în întregime această carte, fără să suprime din ea nici un verset? Cărţile „sfinte” trebuie citite aşa cum sînt. Căci dacă e vorba să se scoată un pasaj sau altul care vine în contradicţie cu unele puncte din ştiinţele teologice proclamate dogme ale credinţei, atunci ar fi mai simplu să fie aruncată la coş toată cartea. Ea nu mai este atunci o carte sfîntă, ci o carte demnă de dispreţ. O minciună dintr-un pasaj oarecare constituie un argument suficient pentru a dezminţi originea divină a întregii cărţi.
Şi iată că propovăduitorii religiei, după ce pomenesc numele lui Noe, trec imediat la povestea cu potopul, afirmînd că desfrînarea oamenilor l-a supărat pe Dumnezeu şi l-a făcut să trimită potopul asupra tuturor, cu excepţia unei singure familii al cărei cap ar fi rămas om drept.
Dar cele de mai sus nu corespund de loc cu Biblia! Ea spune altceva. În primele patru versete din capitolul al VI-lea al cărţii „Facerea” se arată care a fost adevărata pricină a stricăciunii oamenilor. Domnilor clerici, nu aveţi dreptul să treceţi sub tăcere acest episod din a voastră „sfîntă scriptură”! Dacă el vă pune în încurcătură, cu atît mai rău: „sfîntul duh” n-ar fi trebuit să dicteze asemenea lucruri autorului „Pentateuhului”. Hapul este amar, dar sfinţii şi învăţaţii părinţi ai bisericii l-au înghiţit o dată; acum e rîndul dumneavoastră să-l înghiţiţi.
Hapul pe care teologii din zilele noastre se străduiesc să nu-l înghită, ci să-l scuipe pe furiş, constă din primele versete ale capitolului al VI-lea din cartea „Facerea”.
„Iar după ce oamenii au început să se înmulţească pe faţa pămîntului şi li s-au născut fete,
Atunci au văzut fiii lui Dumnezeu că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care şi le-au ales.
Şi a zis domnul: «Nu va rămîne duhul meu în oameni pururea, fiindcă sînt trup. Drept aceea zilele lor să fie o sută douăzeci de ani!»
Iar în vremea aceea erau pe pămînt uriaşii, mai ales după ce fiii lui Dumnezeu intrară la fiicele oamenilor şi le născură fii. Aceştia sînt vitejii cei vestiţi din vechime” (Facerea, VI, 1―4).
Deşi cartea „Facerea” nu ne-a istorisit povestea zămislirii îngerilor, iată totuşi că este a doua oară cînd ea aminteşte despre aceste fiinţe desăvîşite: prima dată a fost vorba de „herubul” pus de santinelă la porţile Edenului. De aceea nu strică să spunem cîteva cuvinte despre credinţa în îngeri la vechii evrei.
Creştinii, a căror religie e preluată din credinţa evreilor, au născocit dogme noi, despre care în Biblie nu există nici urmă. Astfel, pe de-a-ntregul născocită este povestea răzvrătirii diavolului Satana şi a înfrîngerii lui de către arhanghelul Mihail. Întrucît noi examinăm aici Biblia mai ales din punctul de vedere al credinţei creştine, nu putem trece cu vederea această problemă.
Potrivit dogmelor teologilor creştini, într-o bună zi stăpînul cerurilor, Dumnezeu, şi-a făcut socoteala că nu se cuvine ca el, atotputernicul, să se mulţumească numai cu crearea cerului şi a pămîntului. De vreme ce a populat pămîntul, de ce n-ar popula şi cerul? Pe timpuri i se urîse cu haosul. Dar şi mai mult i s-a urît cu singurătatea din rai. Şi întrucît era meşter în a crea, literalmente din nimic, o mulţime de lucruri amuzante şi chiar fiinţe însufleţite, a plăsmuit îngeri meniţi să-i alcătuiască o societate plăcută. Dumnezeu şi-a comandat, de asemenea, un fotoliu cu blazon, ca să aibă pe ce sta cînd prezida adunarea cerească. Pentru a-l distra pe Dumnezeu, îngerii cîntă neîncetat. Ca fiinţe supranaturale, bineînţeles, nu obosesc niciodată şi sînt totdeauna în voce.
Dar iată că unul dintre îngeri, un flăcău pe care clericii l-au poreclit Lucifer-satana, a pus ochii pe tronul preasfîntului şi şi-a făcut socoteala că n-ar fi rău să ocupe el fotoliul prezidenţial în locul atotputernicului creator. Această intenţie criminală a părut o glumă foarte reuşită unora dintre îngeri, care, pesemne, se săturaseră să tot facă necontenite vocalize şi astfel s-au alăturat îndrăzneţului, în timp ce majoritatea covîrşitoare a îngerilor erau împotriva uneltirilor lui. Un oarecare Mihail, numit arhanghelul, adică „mai-marele peste îngeri”, şi-a asumat sarcina de a apăra interesele domnului. El a preluat comanda oştii cereşti şi i-a tras o chelfăneală zdravănă satanei. Îngerul răzvrătit a fost aruncat în iad, o „împărăţie” subterană creată instantaneu pentru el. Tot acolo s-au prăbuşit şi complicii lui, iar Dumnezeu şi-a reluat locul în fotoliul prezidenţial.
Aceasta este legenda pe care clericii au transformat-o în dogmă a credinţei pentru enoriaşii lor înfioraţi de groază, căci, la urma urmelor, episodul urmăreşte mai ales să insufle spaimă oamenilor credincioşi: păziţi-vă, oiţe evlavioase! Dacă nu vă veţi supune poruncilor domnilor clerici, veţi zbura pe urma îngerilor răi, de-a dreptul în iad.
În vechiul text ebraic al Bibliei, acolo unde se vorbeşte despre diavol, adică în acele cărţi care au fost scrise, indiscutabil, după captivitatea din Babilon (la mai bine de o mie de ani după legendara existenţă a lui Moise), principalul demon este satana. Cît priveşte diavolii, ei sînt pur şi simplu duhuri rele, avînd însă aceeaşi înfăţişare ca Dumnezeu şi cei din preajma lui. Altă explicaţie nu se mai dă. Ei nu sînt cîtuşi de puţin prezentaţi ca nişte răzvrătiţi, izgoniţi din raiul ceresc şi prinşi în lanţuri de zidurile iadului de foc. Astfel, în legenda lui Iov, duhul rău, satana, se plimbă prin cer ca la el acasă şi chiar, cînd îi vine chef, se ia la harţă cu Dumnezeu. Văzînd că aceşti diavoli din ultimele cărţi ale Bibliei se simt atît de bine şi nu suferă din pricina chinurilor din iad, criticii au remarcat că aceasta corespunde credinţelor caldeenilor şi perşilor, ale căror cărţi datează dintr-o perioadă anterioară cărţilor evreilor. De aici s-a tras concluzia că evreii, în timpul îndelungatei captivităţi din Babilon, au adăugat la credinţele lor unele din credinţele popoarelor în mijlocul cărora le-a fost dat să trăiască. De altfel, însuşi numele pe care evreii l-au dat diavolului principal poartă pecetea religiei caldeene sau a celei babilonene: „satana” nu este un cuvînt ebraic, ci un cuvînt caldeean şi înseamnă „ură”.
Prin urmare, Dumnezeu a ascuns poporului evreu „ales” de el nu numai povestea cu complotul de la curte pus la cale de un număr de îngeri, ci chiar şi numele adevărat al căpeteniei răzvrătiţilor. Biblia nu-i spune nicăieri Lucifer. Numele acesta i l-au dat creştinii. Dar părinţii şi învăţaţii bisericii s-au străduit în fel şi chip să găsească vreo indicaţie cu privire la Lucifer în Vechiul testament. Pentru aceasta ei au recurs la un fals, reuşind să-i păcălească destul de bine pe credincioşi, care nu citesc Biblia personal, ci numai o ascultă cînd le-o citesc şi le-o răstălmăcesc oamenii de profesie. Falsul trebuie dat în vileag şi îl rugăm pe cititor să ne ierte că vom face o digresiune scurtă, dar necesară.
Teologii afirmă că în prorocirea lui Isaia (XIV, 12) este vorba de Lucifer, sub numele lui adevărat, şi citează începutul versetului, falsificîndu-l însă cu ajutorul traducerii latine a Bibliei.
În acest capitol, Isaia, înfuriat că babilonenii ţin atît de mult poporul lui în captivitate, dă frîu liber mîniei sale patriotice şi prezice regelui Babilonului că împărăţia lui se va prăbuşi şi praf şi pulbere se va alege de ea.
„Însă domnul se va îndura de Iacob ― exclamă Isaia ― şi va alege încă o dată pe Izrail, pe care îl va statornici în patria lui… Tu vei cînta cîntecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: «Cum s-a sfîrşit cu tiranul şi cum s-a curmat cu chinul nostru?». Domnul a sfărîmat toiagul celor fărădelege şi sceptrul stăpînitorilor…
Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor? Ai fost doborît la pămînt, tu care asterneai la pămînt toate neamurile?…
Şi numai tu ai fost zvîrlit departe de mormîntul tău ca un stîrv urîcios, acoperit cu rămăşiţele celor ucişi şi ciopîrţiţi de sabie; tu zaci, altfel decît cei pogorîţi în gropniţe de piatră, ca un stîrv storcoşit în picioare.
Tu nu te vei pogorî cu ei în mormînt, fiindcă tu ai pustiit ţara ta şi pe poporul tău l-ai măcelărit. Niciodată nu va mai fi vorba despre odrasla fărădelegii!” (Isaia, XIV, 1,4,5,12,19, 20).
Trebuie să fii de o neobrăzare fără margini pentru a afirma că aici Isaia vorbeşte despre Lucifer-satana. Este vorba, fireşte, despre regele Babilonului şi numai despre el; pasajul vădeşte o explozie de mînie, ură şi ameninţări la adresa lui Nabucodonosor, înrobitorul poporului evreu.
Să vedem acum în ce chip „sfîntul” Ieronim, care a tradus Biblia în limba latină, a falsificat textul. Profitînd de faptul că Isaia compară pe regele Babilonului cu Luceafărul (planeta Venus), căruia la evrei i se spunea Helel (Zori) şi la romani Lucifer (Dătător de lumină), el şi-a permis să expună prima parte a versetului 12 în latină în felul următor: „Quomodo cecidisti de coelo Lucifer, qui mane oriebaris” („Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, tu care te ridicai dimineaţa”).
Textul evreiesc autentic, menţionînd numele lui Helel, vorbeşte despre regele Babilonului. Regele este comparat cu Luceafărul, cu planeta Venus. Teologii exclamă însă cu un aer triumfător: „Decăderea lui Lucifer este menţionată în Biblie! Însuşi Isaia vorbeşte despre asta”.
Ce nemaipomenită neobrăzare! Repetăm: în vechile cărţi „sfinte” ale evreilor nu este pomenit nimic care să semene cu legenda răzvrătirii şi înfrîngerii lui Lucifer!
Revenim la îngerii din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea” şi recurgem din nou la izvoare tot atît de sfinte ca cele de mai înainte, în care vom găsi unele amănunte cu privire la concubinajul acestor locuitori cereşti cu frumoasele fiice ale oamenilor.
Manualele şcolare de „istorie sfîntă”, alcătuite spre folosinţa muritorilor de rînd, nu conţin, bineînţeles, nici cea mai mică aluzie cu privire la aventurile pe care le dau în vileag cele patru versete citate mai sus, dar aceste patru versete nu sînt şterse din Biblie. Asta încă nu-i totul: slujitorii religiei au pentru ei, şi numai pentru ei, încă o carte, pe care o ţin în mare cinste, fără a o răspîndi însă pe larg. Este Cartea lui Enoh.
Enoh ― cred că n-aţi uitat de el ― este patriarhul care a trăit 365 de ani, pe care Dumnezeu l-a îndrăgit şi l-a ridicat la ceruri „în carne şi oase”, ca Jupiter pe Ganimede . Totuşi, potrivit unei legende, Enoh a scris, zice-se, o carte pe care, din fericire, n-a luat-o cu el în rai. Enoh a lăsat cartea prin testament fiului său Matusalem, iar Noe a luat preţiosul manuscris cu el în corabie.
E drept, vreme îndelungată nimeni nu a văzut această carte a lui Enoh. Se afirmă că pe „timpul apostolilor” (adică cu nouăsprezece veacuri în urmă), ea exista, dar nu se ştie unde. O dovadă în acest sens există în Noul testament. Epistola sobornicească a apostolului Iuda spune următoarele (v. 14―15): „Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a prorocit despre aceştia (despre păcătoşi. ― Nota trad.), zicînd: «Iată, venit-a domnul întru zecile de mii de sfinţi ai lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi necredincioşii…»”.
Din moment ce „sfîntul apostol” citează această carte, înseamnă că o cunoaşte! Şi vreme de cîteva veacuri teologii şi-au pus întrebarea: „Ce s-a întîmplat cu cartea lui Enoh?” În cele din urmă, scoţianul Jacob Bruce, un călător destul de cunoscut, a găsit această vestită carte în Abisinia (Etiopia). De fapt, el a dat peste o legendă etiopiana, pentru că, la urma urmelor, e puţin probabil ca legendarul Enoh să-şi fi scris istorisirile în limba etiopiana. Dar vedeţi cît e de bine să ai o „providenţă divină” cînd te ocupi de teologie! Minunata carte scrisă de Enoh în limba vorbită înainte de păţania cu „turnul lui Babel” a avut o soartă fericită. Deşi această limbă primitivă a dispărut pe neaşteptate şi pentru totdeauna, ea şi-a găsit un traducător în rîndurile vechilor evrei. Apoi această traducere ebraică, cunoscută, zice-se, de apostoli şi de părinţii bisericii, a dispărut fără urme. Şi deodată un scoţian oarecare găseşte, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, manuscrisul ei complet în Abisinia. Îţi mulţumim mult, „providenţă divină”! Îţi mulţumim din suflet!
Bruce a donat manuscrisul descoperit bibliotecii Universităţii Oxford, spre bucuria de nedescris a teologilor. Au început să apară traduceri. În 1838 a fost editată o traducere engleză, făcută de arhiepiscopul irlandez Richard Lawrence .
Cartea lui Enoh se împarte în 11 capitole. Povestirea despre dragostea îngerilor pentru fiicele oamenilor se află în cap. 2.
„Cum numărul oamenilor crescuse mult, ei aveau fiice foarte frumoase. Şi cei mai strălucitori dintre îngeri s-au îndrăgostit de ele şi din pricina asta au fost tîrîţi în multe greşeli. Şi înflăcărîndu-se ei, şi-au zis: «Să mergem pe pămînt şi să ne alegem femei dintre cele mai frumoase fiice ale oamenilor». Atunci Semiazas, pe care Dumnezeu îl făcuse prinţ peste îngerii cei mai strălucitori, le-a zis: gîndul acesta este bun, dar mă tem că voi nu veţi cuteza să-l înfăptuiţi şi voi fi nevoit să am eu singur copii de la frumoasele fiice ale oamenilor. Şi toţi i-au răspuns: jurăm să aducem la îndeplinire gîndul nostru şi blestemaţi să fim dacă-l vom încălca. Şi s-au legat ei prin jurămînt. Şi au fost ei la început două sute. Şi s-a întîmplat asta pe vremea cînd trăia Iared, tatăl lui Enoh. Şi au purces ei laolaltă, şi s-au pogorît din ceruri, şi au urcat pe muntele Hermon, muntele jurămintelor. Şi iată numele celor douăzeci mai de seamă dintre ei: Semiazas, Atarcuf, Arasiel, Hobabiel, Horamam, Ramiel, Sampsih, Zachinel, Balchiel, Azachiel, Farmar, Amariel, Anaghemas, Thauzail, Samiel, Sa-rinas, Eumiel, Tiriel, Iumiel, Sariel. Ei şi alţii, şi mulţi alţii încă, şi-au luat femei de neveste în anul 1170 de la facerea lumii. Şi din aceste cununii s-au născut uriaşi…”
Aici, fireşte, nu se spune nici un cuvînt despre răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu: pur şi simplu, cîţiva crai cereşti, în frunte cu prinţul Semiazas, care nu este nici Lucifer, nici satana, au plecat în căutare de aventuri amoroase pe pămînt şi nimic mai mult.
E drept că, atunci cînd exemplul lor a fost urmat de mulţi îngeri, Dumnezeu, văzîndu-se părăsit, a început să bombăne. Dar el a mai răbdat încă multă vreme şi nu s-a înfuriat. Cît despre pricina marii lui mînii, care în cele din urmă a răbufnit, în această privinţă cartea lui Enoh şi cartea „Facerea” se contrazic. Aici e ceva putred. Ia să vedem!
Potrivit cărţii „Facerea”, în urma relaţiilor dintre îngeri şi frumoasele femei pămîntene, oamenii au devenit peste măsură de robiţi cărnii. Acesta este, după părerea noastră, un domeniu în care teologii se pricep, într-adevăr, dacă frumoaselor fete le-a plăcut hîrjoneala şi erau atît de nesăţioase, îngerii, ca fiinţe supranaturale, puteau să le satisfacă într-o măsură tot supranaturală; acest lucru ar fi trebuit să-i determine pe rivalii îngerilor, muritorii de rînd, să le urmeze pilda, ceea ce nu ar fi fost tocmai uşor. Dar ce-l priveşte asta pe Dumnezeu.? am întreba noi. Nu le-a poruncit oare el oamenilor să se înmulţească?
Cartea lui Enoh prezintă lucrurile în altă lumină, îngerii, ajungînd tătici fericiţi pe pămînt, au prins să se intereseze de odraslele lor şi s-au dovedit mentori cu totul neobişnuiţi. Ei i-au deprins pe copiii lor nu numai să şlefuiască pietre preţioase, dar i-au învăţat şi magia, şi arta de a prezice viitorul după aştrii cereşti. În afară de aceasta, ei le-au iniţiat şi pe ibovnicele lor în tainele cele mari. Urmările sînt limpezi: domnişoarele ibovnice ale îngerilor şi fiii lor nelegitimi ― uriaşii ― s-au ridicat curînd deasupra celorlalţi oameni. Închipuiţi-vă cîte poţi face cînd cunoşti magia!
„Şi pămîntul plîngea, şi se umpluse de strigăte de durere”.
Mişcaţi de „suferinţele” pămîntului, patru dintre îngeri l-au rugat pe Dumnezeu să pună capăt acestor nenorociri. Între timp, domnul Azazel ― un înger căsătorit cu o fată de pe pămînt ― s-a certat cu Semiazas, i-a tras un toc de bătaie şi a luat locul căpeteniei haimanalelor cereşti. Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Rafaël să-l înfrîngă pe îngerul Azazel, şi Azazel al nostru a fost închis de Rafaël într-o peşteră din pustiul Dodoel.
Pînă la urmă Dumnezeu a găsit că, oricum ai suci-o, e nevoie de un potop. Pentru a-i împiedica pe uriaşi să se îndeletnicească cu magia, el a hotărît să înece toată lumea, inclusiv pe oamenii simpli, care nu aveau decît de suferit din pricina acestor vrăjitori. În ce-i priveşte însă pe îngeri, care se duseseră să hoinărească şi să se dedea la desfrîu pe pămînt, el i-a rechemat în ceruri şi le-a poruncit pe viitor să stea locului şi să nu se mai ţină de blestemăţii.
E de presupus că tocmai atunci îngerii au devenit fiinţe fără sex. Pentru a se asigura împotriva unor noi şotii posibile din partea lor, Dumnezeu i-a obligat, pesemne, să renunţe la organele respective, aşa cum făceau regii orientali cu toţi cei care îndeplineau o anumită funcţie în haremurile lor. Degeaba elimină clericii acest episod din scurtele lor manuale de „istorie sfîntă”. E bine ca oamenii să ştie, cel puţin, de ce au devenit îngerii eunuci.
Nenorocitul Azazel, uitat în peştera unde-l aruncase Rafaël, s-a înecat, bineînţeles, în timpul inundaţiei universale. Să vărsăm deci o lacrimă pentru trista lui soartă.
Mai puteţi spune oare că nu însăşi providenţa a fost aceea care a ajutat să fie regăsită Cartea lui Enoh! Pe scurt, ea nu i-a stînjenit de loc pe primii creştini: apostolul Iuda o citează; unii dintre părinţii bisericii au vorbit şi ei despre ea ca de o carte foarte cunoscută. Cartea lui Enoh a fost în mare cinste la creştini pînă în secolul al IV-lea. Mai tîrziu însă, văzînd că „Enoh” confirmă şi explică bine cele patru versete supărătoare din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea”, clericii au eliminat cartea lui Enoh din Biblie.
După ce am văzut cum şi-i închipuiau evreii pe îngeri, reiese limpede că biserica creştină a adus modificări importante acestei teorii. Cu toate acestea, ea recunoaşte că poporul evreu a fost ales de Dumnezeu şi socoteşte cărţile lui religioase drept „sfinte” şi „indiscutabile”.
Evreii îi împărţeau pe îngeri după o scară ierarhică cu zece trepte: 1) cadoşimii, sau preasfinţii; 2) ofamimii ― cei iuţi; 3) oralimii ― cei puternici; 4) şasmalimii ― îngerii-flăcări; 5) serafimii ― îngerii-scîntei; 6) malahimii ― solii; 7) elohimii ― divinii; 8) benelohimii ― fiii domnului; 9) heruvimii ― îngerii-boi; 10) ieşimii ― cei însufleţiţi. Dar papa Grigore I i-a împărţit pe îngeri cu totul altfel. Din porunca lui „prea-sfîntă”, creştinismul a adoptat împărţirea îngerilor în trei trepte cu cîte trei ranguri fiecare: prima treaptă ― serafimii, heruvimii şi întîistătători; a doua treaptă ― forţele, puterile şi stăpînirile; şi a treia treaptă ― principiile, arhanghelii şi îngerii simpli. De aici se vede cît de mare este puterea papii: nu e glumă să ai dreptul de a schimba rînduiala rangurilor cereşti.
Preoţii creştini afirmă că evreii nu înţelegeau cărţile lor „sfinte” şi că nici acum nu-şi înţeleg religia, nu cunosc „credinţa adevărată”. Ia gîndiţi-vă şi dumneavoastră, evreii „n-au bănuit niciodată” că Isaia, răstindu-se la regele Babilonului, duşmanul lor, şi „prezicîndu-i” ziua cînd i se va nărui puterea, a avut în vedere nu căderea acestui rege, ci legenda străveche a răzvrătirii lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu! Şi ce găgăuţi erau rabinii dacă nu au izbutit să citească acest lucru printre rînduri!
Şi-apoi, în afară de asta ― spun popii creştini ―, în Biblia evreilor mai există o mulţime de lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc.
De pildă, „sfînta treime”. Încercaţi să convingeţi pe un evreu credincios să se închine unui Dumnezeu cu trei feţe. O să vă pierdeţi timpul de pomană: are să vă rîdă în nas. Are să vă răspundă că, dacă Dumnezeu ar fi fost o trinitate, ar fi mărturisit acest lucru lui Moise, patriarhilor, prorocilor. El va susţine, cu Biblia în mînă, că nici un cuvînt din ea nu face aluzie la existenţa „sfintei treimi”, pe care el o socoteşte de neînţeles, şi că, dimpotrivă, „sfînta scriptură” prezintă persoana lui Dumnezeu ca unică şi indivizibilă.
În faţa acestei „lipse de perspicacitate”, teologul creştin zîmbeşte cu condescendenţă şi ridică din umeri. Lui, vedeţi dumneavoastră, îi sînt de ajuns primele două versete din cartea „Facerea” pentru a dovedi că „sfînta treime” a existat în toate vremurile şi că lucrul acesta este cu desăvîrşire limpede. El are să vi le citeze cu un aer triumfător:
„La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.
Aceasta este traducerea fidelă a textului ebraic.
Dumneavoastră nu vedeţi aici pe Dumnezeu-tatăl, Dumnezeu-fiul şi Dumnezeu-duhul? Într-adevăr, la prima vedere nu prea se zăresc, dar puneţi-vă ochelari de teolog şi veţi desluşi, cu foarte multă uşurinţă, „sfînta treime”. Cu îngăduinţa dumneavoastră vom folosi ca ochelari raţionamentul fericitului Augustin din minunata lui carte „De cantico novo” (cap. VII). Nu există nimic mai convingător decît acest raţionament. Toţi clericii îl socotesc pe Augustin făclia teologiei.
Expresia „la început”, care este începutul vremurilor Şi al lucrurilor, înseamnă „Dumnezeu-fiul”. Vreţi o dovadă? Deschideţi Apocalipsul sfîntului Ioan Teologul, carte din Noul testament, cap. al III-lea: Hristos este numit aici „începutul zidirii lui Dumnezeu” (v. 14). Deschideţi Evanghelia lui Ioan, cap. al VIII-lea: întrebat de evrei „cine eşti tu?”, Iisus a răspuns: „Ceea ce vă spun de la început” (v. 25).
Prin urmare, primul verset din cartea „Facerea” ar trebui citit în felul următor: „În Dumnezeu-fiul, care este începutul, Dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul”.
„Aţi văzut”, primele două personaje ale „sfintei treimi”, dar încă nu-l vedeţi pe al treilea, nu-i aşa? Aveţi puţintică răbdare! Puneţi-vă din nou ochelarii „sfîntului” Augustin. Al treilea personaj, Dumnezeu-duhul, se găseşte în versetul al doilea, la sfîrşit: „duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Acest „duh” nu vă spune nimic? „Duhul” acesta este Dumnezeu „sfîntul duh”.
De aceea traducerea textului ebraic ar fi următoarea: „În Dumnezeu-fiul, începutul tuturor lucrurilor, Dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul; dar pămîntul era în haos, întunericul îl învăluia, şi Dumnezeu-duhul se purta pe deasupra apelor”.
Şi gîndiţi-vă numai că evreii n-au fost în stare să vadă asta în primele două versete din propria lor Biblie! O asemenea miopie este cu adevărat neobişnuită!
Admiraţi pe „Dumnezeu-duhul”, care în epoca haosului îşi pierdea vremea numai pentru a se purta pe deasupra apelor. Vrînd-nevrînd, se impune totuşi întrebarea: este oare într-adevăr „sfîntul duh” porumbel?
După părerea noastră, e o cioară vopsită!

8 Responses to “4 – AVENTURILE AMOROASE ALE ÎNGERILOR PE PĂMÎNT”


  1. 1 haymherman 29 Septembrie 2007 la 11:11 pm

    Aveti observatii interesante,adica aveti curajul de a nu inghiti galusca nefiarta.Observatii greude acceptat din interiorul crestinismului,unde Sfinta Treime este baza intregului edificiu creestin.Daca estirpam acestamalgam de combinatii Tata,Fiu,Duh,toti trei una si unul in toti crestinismul pur si simplu se autodesfiointeaza.Practic crestinismul nici nu are nimic biblic,este doar un altoi nereusit ,este religia Zeului Soare in totalitate imbracat in straie evreiesti.Asa cum aincercat crestinismul sa l prezintepe Lucifer in persoana lui Nebucadnetar tot asa a incercat sa oprezinte pe Maria ca amanta lui Dumnezeu prin intermediul Sfintului Duh.Exact povestea de la potop cu ingeriipe care Biserica ii ignora deabinelea.Povestea Mariei din Matei cap 1.sipovestea din Isaia 7,14.nu corespund una cu alta.Isaia nu vorbeste de o fecioara,si nu vorbeste despre ceva la un viitor indepartat.Chiar si numele pe care l da Isaia nu se potriveste cu numele pe care l da Ingerul la Maria.Daca Isaia ar fi vorbit de Maria atunci Ingertulnu ar fi dat un alt nume, caci cel ce a vorbit lui Isaia presupun ca a trimis si pe Inger ,astfel trebuia sa fie o corelare intre ei ,pe cind in cazul Mariei Ingerul nu stie nimic de Isaia,numai comentatorul tirziu adauga „Toate aceste lucruri s au intimplat ca sa se implineasca ce a spus Isaia”.Proorocia luiIsaia trebuia sa se intimple in cel mult 10 ani de la data rostiri ei si avea ca scop sa l faca pe imparat sa inteleaga ca Dumnezeu a promis si se duce la indeplinire.Nu a avut nici olegatura Isaia cu vestirea Ingerului daca aceasta a avut cu adevarat loc s au a fost doar o inventie a preotilor pentru a acoperilegatura extraconjugala a Mariei.
    Cu Stima Haym Herman.Israel.

  2. 2 teogur28 11 Martie 2008 la 9:54 pm

    Blasfemie

  3. 3 teogur28 11 Martie 2008 la 9:55 pm

    Despre revolta lui Lucifer se vb in noul testament.

  4. 4 teogur28 11 Martie 2008 la 9:57 pm

    NU vorbiti despre ceea ce nu stiti,sau stiti doar din auzite.Cercetati Scripturile.

  5. 5 Paul Gabriel 21 Mai 2008 la 10:46 am

    prea multa rautate si rea-vointa…
    pentru pagini extraordinar de frumoase…

  6. 6 Gheorghe Vladut 19 Septembrie 2008 la 2:22 pm

    Am o vecina si perge pe linia de centura, este pacat ce face ea ?

  7. 7 Toni 19 Martie 2009 la 12:05 am

    spui ca este o facatura cu sfanta treime….atunci si Iisus a fost facatura? cand El vorbeste despre Tatal si despre Duhul Sfant… tu explici religia crestina numai prin ochii Vechiului Testament, insa raspunsurile le vei gasi in Noul Testament. cauta si ti se vor deschide ochii

  8. 8 ady 7 Februarie 2010 la 7:25 am

    Isus spune ca este fiul zeului Eli…
    Eronim a tradus Eli in sec.IV e.n. prin Dumnezeu…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: