13 – CUVIOASA RĂZBUNARE A LUI IOSIF

La sfatul tatălui lor, toţi fiii lui Iacob, cu excepţia lui Veniamin, au plecat în Egipt după grîne. Cu o încîntătoare naivitate, Biblia lasă să se înţeleagă că Iosif, cîrmuitorul marelui stat egiptean, asista personal cînd se împărţeau grînele la caravanele de străini, care veneau de pe toată faţa pămîntului. Cum se face că primul ministru izbutea să se ocupe de asemenea amănunte, Biblia nu ne-o spune. În orice caz, Iosif i-a recunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au recunoscut. El s-a purtat cu ei destul de aspru, iar în tot timpul cît au stat în ţară nu s-a găsit nici un egiptean care să le spună că cel mai popular om de stat, binefăcătorul Egiptului, este un compatriot de-al lor. Şi nici el nu s-a dat în vileag.
Păstrîndu-şi incognitoul, Iosif i-a învinuit mai întîi pe cei zece fraţi ai săi de spionaj. Aceştia, bineînţeles, au respins acuzaţia.
― Am fost doisprezece fraţi ― au spus ei ―, unul a murit, iar al unsprezecelea, cel mai mic, a rămas acasă cu tata.
― Aş! Vorbă să fie! ― a replicat Iosif. ― Aţi venit aici ca spioni, ca să cercetaţi punctele slabe prin care poporul vostru ar putea să dea năvală aici şi să cucerească ţara.
Nu prea e de înţeles cum ar fi putut poporul evreu ― alcătuit pe atunci dintr-o singură familie, cea a lui Iacob, căci Esau, deposedat de binecuvîntare, devenise căpetenia edomiţilor ― să pună stăpînire pe Egipt, un stat întins, cu o populaţie densă, şi puternic, care, datorită rezervelor sale de grîne, ajunsese, după cum arată în scornelile lor autorii biblici, grînarul întregii lumii. Dar să urmărim în continuare cuvîntarea lui Iosif.
― Ca să vedem dacă spuneţi adevărul ― a zis el ― am să vă bag pe toţi la închisoare, cu excepţia unuia dintre voi, care va pleca acasă ca să-l aducă aici pe fratele mai mic.
Şi Iosif i-a băgat ia închisoare pe toţi zece. După trei zile, fraţii au fost aduşi din nou în faţa lui.
― M-am răzgîndit ― le-a spus el. ― Numai unul dintre voi va rămîne aici ca ostatic, iar ceilalţi întoarceţi-vă acasă. Puteţi să luaţi şi grînele pe care le-aţi cumpărat. Dar să vă înapoiaţi neîntrîziat cu fratele vostru mai mic, căci altfel ostaticul va muri în închisoare.
Ca ostatic a fost ales Simeon. Iosif l-a legat în lanţuri în prezenţa celorlalţi fraţi, iar lor le-a dat drumul. În acelaşi timp, el a poruncit oamenilor săi să le pună pe furiş, în sacii cu grîu, banii cu care ei plătiseră grîul cumpărat. Pe drum, unul dintre fraţii lui Iosif, desfăcînd sacul ca să dea de mîncare asinului, a rămas uimit cînd şi-a găsit banii în gura sacului; la fel s-au petrecut lucrurile şi cu ceilalţi fraţi şi uimirea lor s-a transformat în spaimă. Ajunşi în Canaan, ei i-au povestit lui Iacob toată păţania lor. La început, Iacob a refuzat să se despartă de tînărul Veniamin, dar cînd s-au terminat bucatele aduse din Egipt s-a lăsat înduplecat de stăruinţele lui Iuda.
― Dacă-i nevoie să-l trimit pe acest fiu, faceţi cum vreţi voi. Luaţi roadele cele mai de fală ale ţării şi duceţi ceva balsam, ceva miere, smirnă şi tămîie, fisticuri şi migdale; totodată luaţi de două ori mai mulţi bani decît aţi găsit în sacii voştri, căci, pe semne, aici e o greşeală, şi daţi toate acestea în dar omului acela.
Şi iată-i din nou în Egipt. Cînd Iosif a văzut că Veniamin este cu ei, le-a făcut o primire foarte frumoasă, l-a pus în libertate pe Simeon şi a organizat în cinstea lor un ospăţ bogat. Ei au vrut să înapoieze banii cuveniţi pentru prima cumpărătură, dar Iosif nu i-a primit, susţinînd că nu are lipsă la casă.
― Dumnezeu ― le-a zis el prefăcîndu-se că nu ştie nimic ― e cel care a pus banii în sacii voştri.
Acest basm banal este expus în cap. al XLIII-lea al cărţii „Facerea”. Cu toată bunătatea şi mărinimia sa, Iosif era înclinat spre vicleşuguri şi mistificări. În timp ce fraţii lui chefuiau şi închinau în sănătatea mărinimosului ministru, el a poruncit ispravnicului casei sale să bage pe furiş minunata lui cupă de argint între lucrurile lui Veniamin. După aceasta li s-a îngăduit să plece. Dar cînd caravana ajunsese destul de departe, Iosif a trimis în urma lor un detaşament de jandarmi călări, însoţit de ispravnicul său. Acesta le-a reproşat celor 11 evrei că au răsplătit binele cu rău.
― Voi aţi furat ― le-a spus el ― cea mai preţioasă cupă a cîrmuitorului, „cu care el ghiceşte!” (Facerea, XLIV, 5).
Cele de mai sus ne dau dreptul să presupunem că „sfîntul” Iosif a fost inventatorul ghicitului în cafea.
Fiii lui Iacob resping învinuirea şi arată că ei, care au adus înapoi din Canaan banii găsiţi în sacii lor, nu s-ar fi murdărit furînd o cupă. Ei se învoiesc să rămînă robi în Egipt dacă funesta cupă va fi descoperită la vreunul dintre ei şi chiar propun ca cel vinovat să fie sortit morţii. Se face o percheziţie generală. Vă puteţi închipui uimirea şi spaima călătorilor noştri cînd cupa a fost descoperită între lucrurile lui Veniamin. Nu era nimic de făcut: furtul era evident!
Aduşi înapoi la curte, fraţii lui Iosif erau desperaţi. Din fericire pentru ei, Iosif consideră că păcăleala durase destul. Ei le dezvălui cine este şi le declară că le iartă totul. A fost o nemaiîntîlnită explozie de bucurie. Şi nu e nevoie să ne încordăm prea mult mintea ca să ne închipuim ce chef a tras ministrul cu prilejul deznodămîntului fericit al întregii întîmplări.
În toată povestirea asta, interesant este un amănunt: Biblia îl înfăţişează tot timpul pe Veniamin ca pe un băieţaş, ca şi cum n-ar fi crescut. Cu toate acestea, dacă revenim la istoria naşterii lui, care a costat viaţa Rahilei, devine limpede că Veniamin era mai tînăr decît Iosif cu cel mult patru sau cinci ani. Într-adevăr, Iosif avusese 17 ani cînd îl vînduseră fraţii lui în robie; episodul cu Tamara, care a fost rînd pe rînd soţia celor doi fii ai lui Iuda, mai îmbrăţişează un interval de vreo 25 de ani. Prin urmare, pe vremea cînd fraţii lui Iosif l-au găsit în Egipt, acesta avea aproape cincizeci de ani. Micuţul Veniamin nu mai era nici pe departe mic. Dar Biblia este de obicei foarte slabă în materie de socoteli.
Acesta este punctul ei cel mai vulnerabil.
Faraonul biblic a fost foarte fericit cînd a aflat că premierul sau şi-a întîlnit fraţii. Iosif i-a rugat să plece cît mai curînd şi să-l aducă pe Iacob cu întreaga lui familie, pe care el avea de gînd s-o instaleze în Goşen, cel puţin pentru următorii cinci ani de foamete. Regele a aprobat această idee.
„Şi faraon zise lui Iosif: «Spune fraţilor tăi: faceţi astfel! Încărcaţi dobitoacele voastre şi plecaţi şi vă duceţi în ţara Canaanului;
Şi luaţi pe părintele vostru şi familiile voastre şi veniţi la mine, şi vă voi da vouă partea cea mai bună din pămîntul Egiptului şi veţi mînca grăsimea ţării.
Iar tu ai poruncă să le spui: luaţi-vă care din ţara Egiptului pentru copiii voştri şi pentru femeile voastre şi, luînd pe părintele vostru, veniţi!
Şi să nu vă pară rău după gospodăriile voastre, căci partea cea mai bună din toată ţara Egiptului va fi a voastră!»” (Facerea, XLV, 11―20).
Nici nu mai e nevoie să spunem cît de bucuros a fost Iacob cînd a aflat că fiul lui este viu şi ce viaţă duce! La vestea aceasta, Iacob a căzut în nesimţire, iar cînd şi-a revenit a exclamat: „Mă voi duce să-l văd înainte ca să mor!”.
Nu se poate să nu-l socotim întrucîtva ciudat pe acest faraon care făgăduieşte să le dea unor străini tot ce este mai bun în Egipt. Dar, cel puţin, nimeni nu-l va învinui că a fost nerecunoscător faţă de Iosif.
Şi iată-l pe bătrînul Iacob pornind spre ţara în care iubitul lui fiu, Iosif, era cîrmuitor. Iosif i-a ieşit în întîmpinare în trăsura lui cea mai luxoasă şi ei s-au îmbrăţişat unul pe altul, vărsînd lacrimi de bucurie. Toată povestea aceasta este atît de mişcătoare, încît, citind-o, e greu ― nu-i aşa? ― să-ţi stăpîneşti lacrimile!
În continuare urmează un mic calcul: „Toate sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt, urmaşii ieşiţi din coapsele lui Iacob, peste tot au fost şaizeci şi şase” (Facerea, XLVI, 26).
Mai reţineţi încă şi următoarele: Iosif le-a spus fraţilor săi şi tuturor rubedeniilor sale: „Şi dacă o fi să vă cheme faraon şi va zice: «Care este îndeletnicirea voastră?», voi să răspundeţi: «Robii tăi sînt crescători de vite, din tinereţile noastre şi pînă acum, atît noi cît şi părinţii noştri», ca voi să puteţi să locuiţi în pămîntul Goşen. Căci pentru egipteni urîciune este orice cioban de oi” (Facerea, XLVI, 33―34).
Iar faraon i-a spus lui Iosif: „Tatăl tău şi fraţii tăi au venit la tine! Pămîntul Egiptului stă înaintea ta.
Sălăşluieşte în partea cea mai mănoasă a ţării pe tatăl tău şi pe fraţii tăi: sălăşluiască în ţinutul Goşen. Şi dacă ştii că se află între ei oameni destoinici, pune-i scutari peste turmele de pe moşiile mele!” (Facerea, XLVII, 5―6).
Prin urmare, faraonul avea vite. Iar mai departe vom vedea că şi poporul lui are destule vite. De unde a luat-o deci Biblia că egiptenii îi urau atît de mult pe crescătorii de vite? Iacob, fiind prezentat faraonului, l-a binecuvîntat; moşneagul avea pe atunci 130 de ani. Iosif a dat tatălui său şi fraţilor săi cele mai mănoase pămînturi şi îi aproviziona mereu cu alimente, căci în toată lumea era lipsă de bucate, dar cel mai rău, zice-se, foametea lovise Egiptul şi Canaanul.

0 Responses to “13 – CUVIOASA RĂZBUNARE A LUI IOSIF”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: