8 – SFÎNTUL STRĂBUN LOT

Dumnezeu, care adineauri voise să vadă totul personal, nu s-a dus cu însoţitorii săi: din expunerea care urmează reiese că s-a întors „acasă”.
„Şi cei doi îngeri au sosit în Sodoma către seară. Iar Lot şedea în poarta Sodomei. Cum i-a văzut, Lot s-a sculat ca să-i întîmpine şi s-a închinat pînă la pămînt. Şi a grăit: «Rogu-vă, stăpînii mei, abateţi-vă în casa robului vostru şi mîneţi noaptea şi spălaţi-vă pe picioare, iar mîine sculaţi-vă şi mergeţi în calea voastră». Dar ei au zis: «Ba nu, ci vom mînea pe uliţă».
Dar el a stăruit mult de ei şi s-au abătut la el şi au găzduit în casa lui. Şi le-a pregătit cină şi le-a copt azime, şi ei au ospătat.
Nu apucaseră însă să se culce, cînd oamenii din cetate, adică din Sodoma, înconjurară casa de la tînăr pînă la bătrîn, tot poporul, din toate fundurile.
Şi au chemat pe Lot şi i-au spus: «Unde sînt oamenii care au venit la tine în gazdă acum noaptea? Adu-i la noi ca să-i cunoaştem!»
Şi Lot a ieşit la ei la uşă şi uşa a tras-o după el. Şi a zis Lot: «Vă rog, fraţilor, nu săvîrşiţi vreo urgie!
Iată, am două fete care nu ştiu de bărbat. Pe ele le vom scoate la voi şi faceţi cu ele ce veţi vrea, numai nu pricinuiţi acestor oameni nici o supărare, o dată ce au venit la umbra acoperişului meu!»
Iar ei strigară: «Dă-te înapoi!». Şi adăugară: «Acesta, singur, care s-a aciuat la noi ca venetic, vrea să ne fie judecător! Te vom struni mai zdravăn decît pe aceia!» Şi dădură buzna peste Lot şi se apropiară să spargă uşa.
Atunci cei doi bărbaţi întinseră mîna şi băgară pe Lot la ei în casă şi închiseră uşa.
Iar pe cei de la uşa casei îi loviră cu orbire, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, aşa încît ei se istoviră căutînd uşa” (Facerea, XIX, 1―11).
A fost necesar să reproducem în întregime şi întocmai tot acest pasaj din cartea „Facerea”: să nu uităm că aceste rînduri au fost scrise după dictarea „sfîntului duh” în persoană!
Pe de altă parte, nu strică să reproducem şi comentariile lui Voltaire: „Acest pasaj din textul biblic pune la încercare mintea omenească mai mult decît oricare altul. Dacă aceşti doi îngeri sau doi dumnezei erau fără trup, înseamnă că ei luaseră o înfăţişare trupească de o frumuseţe irezistibilă, din moment ce au reuşit să inspire unui popor întreg o dorinţă atît de oribilă. Într-adevăr, gîndiţi-vă numai: bătrîni şi copii, adolescenţi şi maturi, toţi locuitorii de sex bărbătesc, fără excepţie, s-au adunat grămadă în jurul casei pentru a săvîrşi un păcat odios cu cei doi îngeri. Nu este în firea omului să săvîrşească de-a valma această blestemăţie, pentru care, de obicei, se caută un loc retras şi liniştit. Locuitorii Sodomei însă îi cer pe cei doi îngeri aşa cum răzvrătiţii cer pîine în timp de foamete. În mitologia păgînă nu există nimic asemănător cu această ticăloşie de neînţeles. Teologii care afirmă că cei trei călători cereşti, dintre care doi au venit în Sodoma, erau Dumnezeu-tatăl, Dumnezeu-fiul şi Dumnezeu-sfîntul duh, fac ca crima locuitorilor Sodomei să fie şi mai respingătoare, iar toată povestea şi mai de neînţeles”.
Propunerea făcută de Lot locuitorilor cetăţii de a lua pe cele două fiice ale sale nevinovate în locul acestor îngeri sau a acestor dumnezei nu este mai puţin revoltătoare . Totul dovedeşte imoralitatea omului drept şi sfînt despre care pînă acum nu vorbeşte nici una dintre cărţi.
Teologii găsesc că există ceva comun între această întîmplare şi legenda lui Filemon şi Baucis . Dar această legendă nu are nimic indecent; ea este mult mai instructivă. Zeus-Iupiter şi Hermes-Mercur pedepsesc un oraş pentru că locuitorii nu au fost ospitalieri; legenda ne aminteşte că avem datoria de a fi buni şi omenoşi; ea nu are nimic rău sau urît.
Unii afirmă că „sfîntul” autor a vrut să scrie ceva mai tare decît legenda lui Filemon şi Baucis, pentru a inspira şi mai mult dezgust faţă de un păcat foarte răspîndit în ţările calde. Dar arabii din pustiul Sodomei afirmă că toate caravanele care trec pe acolo le oferă destule fete şi ei nu cer niciodată băieţi.
Povestea cu cei doi îngeri nu este prezentată aici ca o alegorie; nu, cîtuşi de puţin; totul, absolut totul este precis! De altfel, nici nu se vede ce alegorie s-ar putea extrage de aici în favoarea Noului testament, pentru care, potrivit afirmaţiilor „părinţilor bisericii”, Vechiul testament serveşte drept „prototip”.
Să urmărim în continuare textul „sfînt” al cărţii divine, pe care sîntem datori s-o socotim adevărată, căci altfel am săvîrşi un păcat de moarte. Vom găsi pasaje şi mai teribile decît cel de mai sus!
„Atunci cei doi bărbaţi grăiră către Lot: «Dacă mai ai pe cineva aici ― vreun ginere, fiii tăi şi fiicele tale şi pe cîţi ai în cetate ― scoate-i din acest loc»” {Facerea, XIX, 12).
Ce rost aveau aceste întrebări? Oare îngerii nu ştiau din cine era alcătuită familia lui Lot?
„Căci noi vom nimici locul acesta, fiindcă strigătul împotriva locuitorilor lui s-a înteţit înaintea domnului şi domnul ne-a trimis ca să-l pierdem!
Şi a ieşit Lot şi a început să vorbească cu ginerii săi, care erau să ia pe fetele sale, şi le-a spus: «Sculaţi! Ieşiţi din locul acesta, fiindcă domnul e gata să prăpădească cetatea » Dar ginerii săi credeau că Lot glumeşte.
Ci cînd s-au revărsat zorile, îngerii dădură zor lui Lot zicînd: «Scoală-te! Ia pe femeia ta şi pe cele două fiice ale tale, care se află aici, ca să nu pieri şi tu pentru fărădelegea cetăţii!»
Dar Lot zăbovindu-se, cei doi bărbaţi îl apucară de mînă pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui căci Dumnezeu voia să-l cruţe, şi-l scoaseră afară şi-l lăsară în faţa cetăţii.
Iar după ce i-au scos afară, a zis unul: «Fugi ca să scapi cu viaţă! Nu te uita îndărăt şi nu te opri nicăieri în acest timp! Fugi la munte ca să nu pieri!»
Dar Lot le-a grăit: «Nu aşa, stăpîne!
Iată a aflat robul tău har în ochii tăi şi tu ai mărit milostivirea ta, pe care mi-ai arătat-o mie, scăpîndu-mi viaţa, dar eu nu voi putea să fug la munte fără să nu mă ajungă pierea şi să nu mor.
Ci iată! Cetatea aceasta aproape este ca să fug în ea şi e foarte mică. Îngăduieşte-mă să fug într-însa. Aşa e că e mică? Şi voi scăpa cu viaţă!»
Şi i-a răspuns: «Iată că-ţi împlinesc şi această rugăminte, ca să nu prăpădesc cetatea de care mi-ai grăit.
Dă zor şi fugi acolo, fiindcă nu pot să împlinesc porunca pînă cînd nu vei ajunge tu în cetate!» Pentru aceea s-a numit numele cetăţii: Ţoar.
Cînd soarele a răsărit deasupra pămîntului, a intrat şi Lot în Ţoar.
Atunci domnul a turnat asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi de foc de la domnul din cer.
Şi a prăpădit cetăţile acelea şi tot ţinutul şi pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce creştea pe cîmpie.
Ci femeia lui Lot s-a uitat îndărăt şi s-a prefăcut în stîlp de sare.
Şi s-a sculat Avraam a doua zi de dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea domnului.
Şi a căutat spre Sodoma şi Gomora şi spre toată cîmpia ţinutului şi a privit, şi iată: fum gros se ridica de pe pămînt ca fumul dintr-un cuptor” (Facerea, XIX, 13―28).
În ce priveşte Gomora, teologii recurg la argumentele cele mai ciudate, căutînd să demonstreze că păcatul acestui oraş era diametral opus păcatului Sodomei. În Biblie nu există nicăieri nici cea mai mică aluzie în această privinţă. Totul este pur şi simplu o născocire a teologilor.
Acum putem înţelege ce „strigăt” se ridicase din Sodoma şi din Gomora pînă la ceruri, cum spusese Dumnezeu-tatăl în discuţia cu Avraam: în Sodoma se văitau femeile părăsite; în Gomora, dimpotrivă, urlau bărbaţii părăsiţi. Dar atunci se pune întrebarea: de ce mînia cerească a prăpădit pe femeile din Sodoma şi de ce bătrînul Dumnezeu nu i-a cruţat pe nenorociţii bărbaţi din Gomora, care şi aşa erau destul de mîhniţi din pricina înclinaţiilor nefireşti ale nevestelor lor?
În acelaşi timp, e limpede că cei doi domni din Sodoma, care se pregăteau să se căsătorească cu fiicele lui Lot, nu căzuseră în păcatul pederastiei; căsătoria lor fusese atît de ferm stabilită, atît de aproape de a fi celebrată, încît „omul sfînt” le şi spunea „gineri”. „Sfîntul” autor nu arată nicăieri că ginerii lui Lot ar fi căzut măcar cît de cît în păcatul ruşinos din pricina căruia au pierit sodomiţii împreună cu cetatea lor; ei nu figurează în gloata care a vrut să-i siluiască pe îngeri. Biblia, dimpotrivă, ne face să credem că ei, ca oameni cumsecade, au stat amîndoi acasă, căci Lot s-a dus să-i trezească pentru ca să-i ia cu el. Totuşi, şi ei au pierit împreună cu toţi ceilalţi.
Cît despre femeia lui Lot, trebuie să recunoaştem că ea a plătit scump pornirea ei de compătimire care a făcut-o să se uite îndărăt la oraşul natal, în care, poate, rămăseseră părinţii ei.
Prefacerea ei într-un stîlp de sare a fost confirmată de unii scriitori evrei şi creştini din primele veacuri ale erei noastre. Istoricul evreu Iosif Flaviu ne asigură, în cartea sa „Antichităţi iudaice”, că a văzut acest stîlp şi că pe vremea lui stîlpul putea fi văzut de oricine. Scepticii presupun că evreii din partea locului au cioplit pur şi simplu o statuie de sare, lansînd versiunea că este femeia lui Lot. S-au găsit destul de multe sculpturi din sare care au dăinuit vreme îndelungată. Pe de altă parte, sfîntul Irineu a mers prea departe cînd a afirmat că „femeia lui Lot nu este un trup pieritor; ci, deşi rămîne veşnic în formă de stîlp de sare, ea continuă totuşi să aibă periodul obişnuit”. Tertulian, un teolog vestit şi care se bucură de foarte multă autoritate la catolici, afirmă în „Poemul Sodomei” acelaşi lucru şi cu tot atîta certitudine.
Această minune a rămas însă necunoscută romanilor cînd au venit în Palestina: cînd au cucerit Ierusalimul, ei nu au manifestat nici cea mai mică dorinţă de a merge să vadă miraculosul stîlp de sare, şi aceasta din simplul motiv că un asemenea stîlp nu exista. Nici Pompei, nici Titus, nici Adrian nu au auzit vreodată despre Lot, despre soţia lui, despre cele două fiice, despre Avraam, şi, în general, despre nici un membru al acestei preacuvioase familii. Iar în prezent pelerinii care se duc să se închine „relicvelor” biblice nu găsesc în împrejurimile Mării Moarte nici un fel de statuie: nici de sare, nici de bitum. Musulmanilor de prin partea locului nu le-a dat în gînd să fabrice una ca să le facă pe plac pelerinilor. În schimb, ei le arată stejarul Mamre la a cărui umbră Dumnezeu şi cei doi îngeri au mîncat un viţel întreg şi o imensă cantitate de pîine, brînză, unt şi smîntînă.
Marele geograf grec Strabon, care a trăit în epoca în care creştinii plasează legenda naşterii lui Iisus, a studiat în amănunţime Asia Mică şi îndeosebi Palestina, descriind-o cît se poate de exact. Printre altele, el a studiat regiunea Sodomei şi a Mării Moarte. Dar el nu menţionează nimic despre stîlpul de sare pe care Iosif Flaviu se zice că l-ar fi văzut cu cîţiva ani mai tîrziu. Ceea ce descrie nepărtinitorul călător Strabon este foarte interesant:
„Există destul de multe temeiuri pentru a trage concluzia că această regiune a căzut pradă focului: stînci arse, numeroase crăpături, pămînt pîrjolit, rîuri care răspîndesc o miasmă respingătoare şi pretutindeni, în împrejurimi, ruine de locuinţe. Toate acestea te fac să dai crezare celor ce povestesc locuitorii, şi anume că, pe vremuri, aici au fost treisprezece oraşe cu capitala Sodoma. Dar, din pricina unui cutremur, a erupţiei vulcanilor şi a unor torente de apă sulfuroasă, lacul a înghiţit această ţară şi au rămas doar stîncile ca martori ai catastrofei. Unele oraşe au fost înghiţite de ape, altele au fost părăsite de locuitori, care, căutîndu-şi salvarea, s-au împrăştiat” (Strabon, „Geografia”, cartea a XVI-a, cap. II). Cele de mai sus nu seamănă de loc cu povestirea din cartea „Facerea”: „Atunci domnul a turnat asupra Sodomei şi asupra Gomorei ploaie de pucioasă şi de foc de la domnul din cer”.
Merită să fie subliniate cele ce se spun în cap. al XIV-lea al cărţii „Facerea”: „Dar valea Sidim era plină cu puţuri de smoală. Şi au împuns la fugă regii Sodomei şi Gomorei şi au căzut în ele, iar cîţi au mai rămas au fugit în munţi” (v. 10). Biblia recunoaşte că solul de aici era plin de smoală încă înainte de catastrofă.
Învăţaţii au prilejul să constate încă o dată că „porumbelul divin” şi-a bătut joc rău de tot de autorul „sfînt”. Întreaga natură din acest pustiu poartă pecetea unei catastrofe geologice, de pe urma căreia trebuie să fi suferit tot ce era viu, în cazul cînd acolo trăia ceva. Astfel, Marea Moartă, în care se varsă Iordanul, are o suprafaţă de 920 km2, o lungime de 100 km şi măsoară 20 km în partea ei cea mai lată. Apele Iordanului sînt înghiţite în întregime de Marea Moartă, care nu are nici un fel de scurgere. (Arabii o numesc Bahr-Lut.) Apa aceasta se evaporă, căci altfel nu se poate explica unde dispare, avînd în vedere că nivelul ei rămîne acelaşi. Marea se află cu 392 m sub nivelul oceanului şi are o adîncime maximă de aproape 400 m. Aerul fierbinte şi uscat din această depresiune, unică în felul ei (793 m), poate absorbi o cantitate uriaşă de vapori de apă. Straturile de pămînt mlăştinos din împrejurimi, şisturile bituminoase împrăştiate pretutindeni, desele cutremure, toate acestea arată că regiunea respectivă nu a fost, probabil, locuită niciodată. În Marea Moartă, care este uimitor de sărată (circa 26% sare), nu există viaţă organică. Geologii consideră că aceasta e una dintre cele mai adînci depresiuni de pe uscat, o prăbuşire a scoarţei pămînteşti cu aproape un kilometru faţă de regiunea înconjurătoare. Această depresiune nu a fost provocată de o cauză exterioară, ci de una interioară.
Dacă ţinem neapărat să credem că „porumbelul” nu a putut să-şi bată joc de „sfîntul” autor al cărţii „Facerea”, dacă vrem cu orice preţ să socotim veridică istoria cu ploaia de foc căzută din cer pentru a nimici oamenii vinovaţi, într-un loc, de pédérastie şi, în celălalt, de lesbianism, trebuie totuşi să recunoaştem că Dumnezeu, deşi etern, s-a cam apucat totuşi să înşire gogoşi. Într-adevăr, oare nu el a jurat lui Noe că îndurarea lui nu-i va mai îngădui niciodată să-i nimicească pe oameni? Oare nu el a jurat cu mîna pe curcubeu că nu va mai trimite vreodată potopul? Dar a jura că renunţi la potop şi pe urmă să înlocuieşti torentele de apă cu torente de foc este oare o politică cinstită din partea lui Dumnezeu?
Să urmărim mai departe extraordinara povestire din cartea „Facerea”. „Sfîntul” autor spune că Lot, care nu căzuse în păcatul concetăţenilor săi, a fost salvat de la pieire, ca şi neprihănitele lui fiice-fecioare. Dar tot aici autorul ne dă admirabile exemple de virtute pe care le oferă această „sfîntă familie”. Subliniem că noul episod biblic nu conţine nici un cuvînt de reprobare la adresa celor trei fugari din Sodoma. „Porumbelul divin” are specialitatea sa: el povesteşte cele mai respingătoare necuviinţe cu atîta seninătate, de parcă n-ar exista nimic mai simplu pe lume. Sub pana „sfîntului” autor, pînă şi incestul pare un obicei patriarhal cît se poate de obişnuit.
Să ne ierte cititorul că mai reproducem un citat, dar el este necesar, şi trebuie să-l dăm în forma cea mai exactă, pentru a demonstra ce este „sfînta scriptură”, cea mai sfîntă dintre toate cărţile, temelia şi reazemul celei mai evlavioase credinţe şi a trei religii: mozaismul, creştinismul şi islamismul.
„Însă Lot a plecat din Ţoar şi s-a sălăşluit în munte, împreună cu cele două fiice ale sale, căci se temea să mai locuiască în Ţoar. Şi s-a aşezat într-o peşteră cu cele două fiice ale sale.
Atunci fiica cea mai mare a zis către cea mai mică: «Tatăl nostru e bătrîn şi nu e nici un bărbat în vecinătate, care să vie la noi după obiceiul a tot pămîntul.
Haidem să îmbătăm cu vin pe tatăl nostru şi să intrăm la el, ca să avem de la tatăl nostru urmaşi!»
Şi au îmbătat cu vin pe tatăl lor în noaptea aceea şi a intrat fata cea mare şi s-a culcat cu tatăl său şi el n-a ştiut nici cînd s-a culcat ea, nici cînd s-a sculat.
Apoi, a doua zi, fata cea mare a zis către mezina ei: «Iată m-am culcat astă-noapte cu tatăl meu. Să-l îmbătăm cu vin şi la noapte, şi intră şi tu şi culcă-te cu el, ca să avem de la tatăl nostru urmaşi».
Deci ele îmbătară cu vin şi în noaptea aceea pe tatăl lor şi s-a dus fata cea mai mică şi s-a culcat cu el, şi el n-a ştiut nici cînd s-a culcat ea, nici cînd s-a sculat.
Şi amîndouă fetele lui Lot au rămas însărcinate de la tatăl lor.
Şi cea mai mare a născut un fiu şi i-a pus numele Moab. Acesta este părintele moabiţilor de astăzi.
Iar cea mai mică a născut şi ea un fiu şi i-a pus numele Amon. Acesta este părintele amoniţilor de astăzi” (Facerea, XIX, 30―38).
Chiar dacă textul a fost dictat de „sfîntul duh” de sus, asta nu-l împiedică să fie odios.
Aventura lui Lot şi a fiicelor lui nu a putut să scape criticii juste a lui Voltaire. Să ne retragem şi să-i dăm lui cuvîntul. Ideile acestui mare om sînt utile şi în prezent, deoarece încă mai dăinuiesc prejudecăţile religioase, dogmele credinţei şi adepţii activi ai religiei care venerează Biblia ca pe „cuvîntul sfînt al domnului”.
„Textul biblic ― scrie Voltaire ― nu spune ce a făcut Lot cînd şi-a văzut soţia prefăcută în stîlp de sare; de asemenea el nu menţionează numele fiicelor lui Lot. Ideea de a-şi îmbăta tatăl pentru «a se culca cu el» în peşteră este destul de originală. Biblia nu arată de unde au găsit ele vin, dar în schimb aflăm că Lot le-a posedat pe amîndouă, fără să fi băgat de seamă nici cînd au venit, nici cînd au plecat. E foarte greu să posezi o femeie, îndeosebi o fecioară, fără să-ţi dai seama. Este un caz pe care nu ne încumetăm să-l explicăm.
E de neînţeles, de asemenea, de ce fiicele lui Lot erau atît de îngrijorate de viitorul omenirii, căci lui Avraam i se născuse deja Izmail de la Agar, popoarele erau împrăştiate, iar oraşul Ţoar, din care plecaseră cele două fete, era la o aruncătură de băţ”.
Şi de la cine au procurat ele vin dacă nu de la cîrciumarii de prin partea locului? Voltaire atrage atenţia asupra asemănării dintre această istorisire şi legenda Myrrhei, care l-a dobîndit pe Adonis de la tatăl ei Cyniras. „În cazul acesta ― spune el ― avem de-a face cu o imitaţie a legendei antice a lui Cyniras şi a Myrrhei”. Dar în timp ce Myrrha a fost pedepsită pentru crima ei, fiicele lui Lot au fost răsplătite cu cea mai mare binecuvîntare din punctul de vedere al teologiei: ele au devenit mame ale unei numeroase posterităţi.

4 Responses to “8 – SFÎNTUL STRĂBUN LOT”


  1. 1 Paul Gabriel 23 Mai 2008 la 11:07 am

    Mi se pare la fel de penibilă înversunarea cu care se vrea demonstrarea contrariului la fel cu considerarea ad-literam a textului biblic. Vechiul testament este o istorie nuantată a poporului evreu, care, iată l-a mentinut unit si cu o lege proprie (de sorginte tribală), paralelă cu cea statală în care coexista, pana-n zilele noastre. Farmecul credintei si al spiritualitătii nu are nimic comun cu astfel de judecăti ‘voltaire’-ne, de tipul vreau să pipăi (stâlpul de sare) si să strig ESTE!

  2. 2 marmelade 27 Martie 2009 la 4:00 am

    haha, absolut hilar. am fost si eu la qaf lut, in iordania de azi, langa marea moarta. vrea sa zica pestera unde s-a petrecut toata nenorocirea, poate fi vizitata. zona are intr-adevar un peisaj absolut dezolant, fara pic de vegetatie, uscat, iar la baza muntelui sunt tot felul de uzine de extractie de sulf si altre treburi nasoale.

    oricum, ce placere sa citesc interpretarile tale.

  3. 3 marmelade 27 Martie 2009 la 4:01 am

    si nici urma de statuie de sare, evident.

  4. 4 eu 8 Iulie 2013 la 1:39 pm

    nu mai vorbiti la prezent cu autorul, cartea a fost scrisa in 1897


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: