10 – SFÎNTUL STRĂBUN ISAAC ŞI COPIII DĂRUIŢI LUI DE DUMNEZEU

Vom vedea îndată cum s-a împlinit făgăduiala domnului cu privire la „marea înmulţire” a urmaşilor lui Avraam. După moartea Sarei şi înainte de a se căsători cu Chetura, patriarhul s-a îndeletnicit cu rostuirea fiului său preferat. Acest eveniment, extrem de important pentru cercetările evlavioase şi pentru educaţia religioasă şi morală, este descris în cap. al XXIV-lea al cărţii „Facerea”.
Nahor, fratele lui Avraam, se căsătorise cu nepoata sa, Milca (Facerea, XI, 29). Acestui domn Nahor nu-i plăcea să rătăcească prin pustiu, ca fratelui său, şi s-a sălăşluit în roditoarea Mésopotamie. Acolo Milca i-a născut opt feciori. Dar cum aceşti opt plozi nu-i erau de ajuns, şi-a luat şi o ţiitoare, pe nume Reuma, care i-a mai adus patru fii (Facerea, XXII, 20―24). La rîndul lor, aceşti copii s-au înmulţit. Unuia dintre ei, Betuel, i s-au născut Laban şi Rebeca. Celei din urmă i-a fost dat să devină mai tîrziu, din mila lui Dumnezeu, doamna Isaac.
Într-o bună dimineaţă, bătrînul Avraam a chemat la sine pe starostele slugilor sale, care era totodată şi administratorul principal al întregii sale averi. Cartea „Facerea” îi spune numai o dată pe nume, Eliezer, iar mai departe îl numeşte pur şi simplu „rob”. Iată ce i-a spus Avraam „robului”: „Pune mîna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pămîntului cum că nu-i vei lua femeie fiului meu dintre fiicele canaaniţilor, în mijlocul cărora sălăşluiesc, ci te vei duce în ţara mea, la neamurile mele, şi că de acolo peţi-vei femeie fiului meu Isaac!” (Facerea, XXIV, 2-4).
Comentatorii sceptici s-au distrat mult pe seama acestui ritual al jurămîntului. Într-adevăr, textul ebraic vechi al acestei părţi din Biblie spune fără ocol: „Ia în mîna ta organele mele genitale”. Învăţaţii etnografi explică acest lucru prin faptul că organele genitale bărbăteşti erau în mare cinste nu numai datorită ritualului tăierii împrejur, care le lega de Dumnezeu, ci şi pentru motivul că ele, ca izvor al înmulţirii seminţiei omeneşti şi chezăşie a binecuvîntării dumnezeieşti, erau un semn al forţei, al puterii. Oricît de ciudat ar părea acest ritual al jurămîntului, trebuie să ne ploconim cu respect în faţa lui, pentru că nu putem să ne îndoim că toate acestea au fost dictate de „sfîntul duh”.
De fiecare dată cînd în ediţiile moderne ale Bibliei se întîlneşte cuvîntul „coapsă”, el trebuie înţeles în sens alegoric. Astfel, citind că unul dintre conducători a ieşit din „coapsa” sau din seminţia lui Iuda, avem de-a face cu o denaturare intenţionată a textului, căci copiii nu se nasc din „coapsă”. În afară de aceasta, după cum am observat în repetate rînduri, „porumbelul divin” nu se sfieşte niciodată să spună lucrurilor pe adevăratul lor nume, oricît de tari ar fi cuvintele la care trebuie să recurgă.
„Şi robul a pus mîna sa sub coapsa lui Avraam, stăpînul său, şi s-a jurat în pricina aceasta” (Facerea, XXIV, 9).
După aceasta, luînd zece cămile, el a plecat în Mesopotamia. Avea ceva de mers!
Cînd Eliezer a ajuns aproape de cetatea în care socotea să găsească pe rudele stăpînului său, era istovit de oboseală şi de sete. Din fericire, a întîlnit o brunetă drăgălaşă care se ducea la o fîntînă de dincolo de porţile cetăţii. Această tînără amabilă i-a venit în ajutor lui Eliezer şi i-a dat să bea şi lui, şi cămilelor lui. Acum e rîndul nostru să ne înduioşăm de providenţa divină: bruneta cu pricina nu era alta decît Rebeca, fiica lui Betuel, nepoata lui Avraam. După ce i-a dăruit un inel de aur şi două brăţări, Eliezer s-a informat cu cine „are onoarea”. Cînd a auzit cine este, Eliezer a rămas buimac! Rebeca l-a condus acasă şi i-a făcut cunoştinţă cu tatăl şi cu fraţii ei. Administratorul lui Avraam le-a explicat că a săvîrşit lunga lui călătorie cu scopul de a găsi în Mesopotamia o soaţă pentru Isaac. Bineînţeles, Betuel şi Laban au exclamat:
― Aici se vede mîna domnului! Fie ca Rebeca să plece cît mai curînd cu tine şi să devină soaţa fiului stăpînului tău.
Eliezer, bucuros că a îndeplinit atît de repede şi de uşor însărcinarea primită, i-a dat Rebecăi inele de aur şi veşminte bogate; totodată a umplut de daruri pe fraţii ei şi pe maică-sa. Mama fetei voise să amîne plecarea cu vreo zece zile, dar Rebeca a declarat că se grăbeşte şi că doreşte să ajungă cît mai curînd la logodnicul ei necunoscut. E greu, fireşte, să admitem că Eliezer ar fi avut asupra sa o fotografie a tînărului Isaac. Cu toate acestea, cît ai bate din palme Rebeca s-a îndrăgostit de el pînă peste cap. La rîndul său, Isaac, deşi nu ştia ce soaţă îi va aduce Eliezer, şi în genere nu ştia dacă-i va aduce o soaţă, era nespus de îndrăgostit: zi şi noapte stătea la drumul mare în aşteptarea caravanei. Ne putem închipui ce bucurie pe capul lui cînd, într-o bună dimineaţă, Eliezer s-a înapoiat, şi nu cu mîinile goale. Administratorul a prezentat un raport complet asupra călătoriei sale, iar tinerii s-au aruncat unul în braţele celuilalt.
„Şi Isaac a dus-o pe Rebeca în cortul Sarei, maică-sa; şi a luat-o pe Rebeca şi a fost femeia lui şi a iubit-o. Şi astfel s-a mîngîiat Isaac după moartea maicii sale” (Facerea, XXIV, 67).
La început, toată sîrguinţa şi toate sforţările prea-dreptului Isaac se pierdeau în zadar: el nu izbutea să devină tată atît de repede cum ar fi dorit-o. Aceasta a fost de ajuns pentru ca, în cartea „Facerea”, Rebeca să fie învinuită de sterpiciune. Întotdeauna femeile sînt vinovate!
„Şi s-a rugat Isaac domnului pentru femeia sa, căci era stearpă, şi domnul i-a ascultat rugăciunea lui, şi Rebeca, femeia lui, a zămislit” (Facerea, XXV, 21).
Între noi fie vorba, Dumnezeu, pe cît se vede, făcea fasoane, căci oare nu el îi făgăduise lui Avraam nenumăraţi urmaşi? Şi oare nu providenţa i-o alesese pe Rebeca de soţie fiului lui Avraam? De aici reiese că Dumnezeu nu putea să-i fi dat lui Isaac o soţie stearpă fără a-şi fi călcat cuvîntul. Dacă el „a închis pîntecele” şi acestei nefericite, tot el îl va deschide, silindu-l mai întîi să se chinuiască puţintel şi pe urmaşul lui Avraam, favoritul său întreţinut.
Totuşi au fost şi complicaţii:
„Dar pruncii se împungeau în pîntecele ei şi ea a zis: «Dacă e aşa, de ce mi-a mai venit această sarcină?» Şi s-a dus să caute răspuns la domnul” (Facerea, XXV, 22).
„Sfîntul” autor a uitat să arate unde anume s-a dus Rebeca să stea de vorbă cu domnul. „Sfînta sfintelor”, o despărţitură a templului asemănătoare altarului din bisericile creştine, nu fusese încă inventată. Pînă acum Dumnezeu apărea unde voia şi cînd voia. Pe pămînt nu existau filiale ale birourilor lui cereşti. Cu toate acestea, Rebeca a izbutit să-l întrebe pe Dumnezeu şi el nu a pregetat s-o lămurească: „Două neamuri sînt în pîntecele tău şi două popoare despărţi-se-vor chiar din măruntaiele tale; şi unul din cele două popoare va fi mai zdravăn decît celălalt, iar cel mai mare va sluji celui mai mic!” (Facerea, XXV, 23).
În cele din urmă a venit momentul naşterii. Rebeca a simţit, fireşte, dureri drept pedeapsă pentru lăcomia Evei.
„Iar cînd s-a împlinit sorocul să nască, iată că avea în pîntece doi gemeni. Şi a ieşit cel dintîi ― roşcat, păros peste tot ca un cojoc; şi i-au pus numele Esau. Şi după aceea a ieşit fratele său, care se ţinea cu mîna de călcîiul lui Esau, şi i-au pus numele Iacob. Iar Isaac era în vîrstă de cincizeci de ani cînd Rebeca i-a născut aceşti copii” (Facerea, XXV, 24―26).
Foarte rar se întîmplă ca un copil, cînd se naşte, să se ţină cu mîna de călcîiul celuilalt. Atît de rar, încît acesta este pînă acum singurul caz cunoscut. Dar dacă asemenea lucruri nu se mai întîmplaseră niciodată şi nicăieri, nu trebuie să tragem concluzia că nu se puteau întîmplă pe acea vreme. Aceste capricii ale domnului nu reprezintă mare lucru în comparaţie cu minunile pe care le vom întîlni mai departe.
Esau a fost declarat copilul cel mai mare. Se ştie că, în unele cazuri juridice complicate, se stabileşte că primul născut dintre gemeni este cel care apare pe lume al doilea. În sprijinul acestei soluţii se aduce următorul argument: cel care a fost conceput primul trebuie, în mod firesc, să ocupe un loc mai îndepărtat în pîntecele mamei. Prin urmare, Iacob trebuia socotit cel mai mare. Dar aceşti copii se bătuseră atîta în pîntecele mamei, încît, probabil, îşi schimbaseră nu o singură dată locurile!
Nimănui nu i-a dat prin cap să rezolve problema prin tragere la sorţi. Au găsit că e mult mai simplu să fie socotit ca întîiul-născut acela care a văzut primul lumina zilei. De altfel, în scurt timp, Iacob i-a smuls lui Esau dreptul de întîi-născut.
„Şi pruncii s-au făcut mari; şi a fost Esau meşter vînător, un răscolitor al cîmpiei, pe cînd Iacob a fost om paşnic, locuitor în corturi. Ci Isaac iubea pe Esau fiindcă-i plăcea vînatul, iar Rebeca iubea mai mult pe Iacob.
Într-o zi, pe cînd Iacob îşi fierbea o fiertură, Esau a venit de pe cîmp sfîrşit de oboseală.
Atunci Esau a zis lui Iacob: «Dă-mi să mănînc, te rog, din această fiertură roşcată, căci sînt sfîrşit de oboseală!». Pentru aceea s-a numit el Edom.
Dar Iacob a răspuns: «Vinde-mi astăzi mie dreptul tău de întîi-născut».
Esau i-a răspuns: «Iată, sînt gata să mor, căci la ce-mi foloseşte acest drept de întîi-născut?».
I-a zis Iacob: «Fă-mi astăzi jurămînt!». Şi el s-a jurat şi şi-a vîndut dreptul său de întîi-născut lui Iacob.
Atunci Iacob i-a dat lui Esau pîine şi fiertură de linte. Şi el a mîncat şi a băut şi apoi s-a sculat şi a plecat. Astfel a dispreţuit Esau dreptul său de întîi-născut” (Facerea, XXV, 27―34).
Nu ne vom opri asupra ciudăţeniei acestui soi de dispută într-o epocă în care nu exista dreptul primului născut: abia mult mai tîrziu „Dumnezeu a poruncit” ca fiul cel mai mare să primească o parte dublă din moştenire. Trebuie însă să subliniem cît de josnică a fost comportarea lui Iacob: potrivit textului „sfînt”, Esau murea de foame şi Iacob pur şi simplu a abuzat de situaţia grea în care se găsea fratele său. Purtarea aceasta nu are nici o justificare. De altfel, însuşi numele de Iacob înseamnă „cel care a înşelat”. Pe cît se vede el şi-a meritat din plin numele, căci, într-adevăr, i-a dat la cap lui Esau ca să-i ia locul. Iacob nu s-a mulţumit să-şi vîndă atît de scump fiertura de linte: ca un tîlhar, care caută să stoarcă de la victima sa preţul de răscumpărare, el smulge de la fratele său de sînge jurămîntul că acesta renunţă la drepturile sale; el îl ruinează pentru un blid de linte. Dar acesta nu este singurul rău pe care i-l va face. Şi iată că tîrgul acesta, în urma căruia flămîndul a fost înşelat în chip atît de cinic, această tranzacţie nulă în sine, această renunţare pe care orice tribunal ar anula-o ca fiind obţinută prin şantaj, a fost aprobată de Dumnezeu, de Dumnezeul dreptăţii, ocrotitorul celor slabi şi răzbunătorul celor asupriţi. El l-a recunoscut pe Iacob ca deţinător legitim al faimoaselor drepturi de întîi-născut şi a aprobat ruinarea lui Esau.
După cîtva timp, Isaac s-a dovedit un fiu vrednic al lui Avraam, continuatorul „tradiţiilor pioase” ale „prea-dreptului” ales al lui Dumnezeu.
În ţară a izbucnit foametea şi Isaac a plecat în Gherar, unde, oricît ar părea de ciudat, continua să domnească acelaşi Abimelec pe care Biblia, nu se ştie de ce, îl numeşte deodată rege al filistenilor. Evident, Dumnezeu ar fi putut să dea lui Isaac şi familiei lui pîine, dar a preferat să-i ofere numai o apariţie a sa, în timpul căreia l-a tratat cu o cuvîntare asemănătoare acelora cu care îl tratase în repetate rînduri pe Avraam: „Şi voi înmulţi seminţia ta ca stelele cerului şi voi da seminţiei tale toate aceste locuri şi se vor binecuvînta întru seminţia ta toate noroadele pămîntului”. Într-un cuvînt, acelaşi cîntec vechi şi cunoscut! „Deci Isaac a locuit în Gherar. Şi l-au întrebat oamenii din partea locului despre femeia sa, însă el a răspuns: «Ea este sora mea».
Iar după ce a petrecut el acolo zile îndelungate, Abimelec, regele filistenilor, s-a uitat afară pe fereastră şi iată că Isaac mîngîia pe Rebeca, soţia sa.
Atunci Abimelec a chemat pe Isaac şi i-a zis: «Fără îndoială, ea este soţia ta, atunci de ce mi-ai spus: ea este sora mea?» Dar Isaac i-a răspuns: «Fiindcă m-am gîndit ca nu cumva să fiu ucis din pricina ei».
Atunci i-a zis Abimelec: «De ce ne-ai făcut una ca aceasta? Puţin ar fi lipsit ca vreunul din popor să se culce cu femeia ta şi ar fi adus peste noi o vină grea!»
Atunci Abimelec a dat întregului popor porunca aceasta: «Oricine se va atinge de omul acesta şi de femeia lui va fi pedepsit cu moartea»” (Facerea, XXVI, 4,6-l1).
Vedem deci că Abimelec nu a uitat minunea cu pîntecele „închise”, deşi de la întîmplarea cu Sara se scurseseră aproape 80 de ani. Este însă destul de ciudat că Biblia, deşi subliniază că filistenii îi venerau pe zeii lor şi nu pe Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac, afirmă totuşi că regele lor păgîn recunoştea pe Dumnezeul evreilor şi sfinţenia poruncilor lui. Ce încurcătură mai e şi asta? „Şi Isaac a semănat în ţinutul acela şi a scos în acel an de o sută de ori mai mult, fiindcă domnul îl binecuvîntase” (Facerea, XXVI, 12).
Şi aşa e prea de tot că Isaac a putut să semene într-o ţară în care nu stăpînea nici o palmă de pămînt. Dar dacă ne amintim că ţinutul Gherar e un pustiu în care nu există nimic în afară de nisip şi pietre, „minunea” ne apare ca fiind şi mai mare: să obţii pe nisip o recoltă „de o sută de ori mai mare” decît ceea ce ai însămînţat! Cele mai roditoare pămînturi din lume dau arareori chiar şi o recoltă de douăzeci şi cinci de ori mai mare decît cantitatea de grăunţe însămînţată. Nimic de zis: lui Isaac îi mergea din plin! Biblia spune că s-a îmbogăţit repede. Cu asemenea recolte nici nu-i de mirare!
Filistenii au început să-l pizmuiască pe „sfîntul străbun” şi au înfundat cu pietre toate fîntînile săpate odinioară de Avraam. S-au iscat certuri şi Abimelec l-a rugat pe Isaac să-şi ia tălpăşiţa. Acesta a plecat, s-a sălăşluit în vale şi a săpat din nou fîntînile pe care le săpase tatăl său. Noi certuri, o nouă înfăţişare a lui Dumnezeu, care i-a dat curaj lui Isaac; un nou tratat de pace cu Abimelec; în sfîrşit, un chef straşnic. Cititorul înţelege că îl scutim de amănunte plictisitoare, deşi ele sînt, bineînţeles, „sfinte”.
Cît despre Esau, cînd a fost în vîrstă de 40 de ani, „şi-a luat de soţie pe Iudita, fiica lui Beeri Heteul, şi pe Basemat, fiica lui Elon Heteul” « (Facerea, XXVI, 34―35).

0 Responses to “10 – SFÎNTUL STRĂBUN ISAAC ŞI COPIII DĂRUIŢI LUI DE DUMNEZEU”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: