14 – ÎNŢELEAPTA CÎRMUIRE A LUI IOSIF ÎN EGIPT

Doriţi să ştiţi cu cîtă înţelepciune a cîrmuit Iosif statul? Este o istorie foarte cuvioasă.
„Şi Iosif a adunat toţi banii care se găseau în ţara Egiptului şi în ţara Canaanului pe grîul pe care-l cumpăra lumea şi el a adus argintul în casa lui faraon.
Dar cînd banii din Egipt şi din Canaan s-au isprăvit, atunci au venit toţi egiptenii la Iosif, strigînd: «Dă-ne pîine! De ce să murim în faţa ta? Fiindcă bani nu mai avem !».
Dar Iosif le-a răspuns: «Aduceţi vitele voastre şi vă voi da vouă grîu pentru vitele voastre, dacă banii s-au isprăvit!».
Deci au adus vitele lor la Iosif şi Iosif le-a dat bucate drept preţul cailor şi al turmelor şi al cirezilor şi al asinilor. Astfel Iosif i-a ţinut cu pîine în anul acela în schimbul vitelor lor” (Facerea, XLVII, 14―17).
Luaţi aminte că acţiunea se petrece în al treilea an de foamete: seceta era atît de năprasnică, încît grînele nu mai cresc de trei ani. Dacă pămîntul refuză să dea grîu, bineînţeles nu dă nici ierburi. Atunci se pune întrebarea: cu ce s-au hrănit toate aceste vite, pe care, potrivit Bibliei, egiptenii, „care urau” creşterea vitelor, nici n-ar fi trebuit să le aibă?
Şi mai uimitor este că „sfîntul” autor nu pomeneşte nici un cuvînt despre revărsările periodice ale Nilului, pe care se bazează agricultura în Egipt. Această omisiune este însă suficientă pentru a ne da seama că toată istoria cu „cei şapte ani de secetă” este pură născocire.
E cu neputinţă ca Nilul să nu se fi revărsat vreme de şapte ani la rînd. Dacă s-ar fi întîmplat astfel, înfăţişarea ţării s-ar fi schimbat pentru totdeauna şi ar fi trebuit ca tot cursul superior al Nilului, care în fiecare an se umple din belşug cu apă de pe urma ploilor tropicale torenţiale, să fi fost barat cu un stăvilar uriaş. Dar în acest caz toată Etiopia s-ar fi transformat într-o mare mlaştină. Sau, dacă ploile care cad anual în zona caldă ar fi încetat pentru şapte ani, atunci zona tropicală şi ecuatorială a Africii ar fi devenit de nelocuit. Evident aceasta ar fi fost o catastrofă care ar fi schimbat multe regiuni de pe planeta noastră. Despre ea ar fi trebuit să se pomenească ceva în istoria egiptenilor, popor mult mai vechi decît evreii, care nota amănunţit evenimentele din trecutul său.
„Iar cînd s-a sfîrşit anul acela, au venit la el, în anul al doilea, şi au grăit către el: «Nu vom ascunde de stăpînul nostru că o dată ce banii s-au isprăvit şi turmele şi cirezile au trecut în mîna stăpînului nostru, nu ne mai rămîne altceva în faţa lui decît trupurile noastre şi ogoarele noastre.
De ce să pierim sub ochii tăi noi cu pămînturile noastre? Cumpără-ne pe noi şi ogoarele noastre, pe bucate, aşa încît să fim cu ţarinile noastre robi ai lui faraon, şi dă-ne sămînţă de semănat, ca să trăim în loc să murim, iar ogoarele să nu rămînă pustii!».
Astfel Iosif a cumpărat pentru faraon tot pămîntul Egiptului, căci egiptenii vindeau fiecare ogorul său, deoarece foametea îi bîntuia cumplit. Şi pămîntul a ajuns al lui faraon.
Cît despre popor, el l-a făcut iobag de la o margine pînă la cealaltă a Egiptului.
Numai moşiile preoţilor nu le-a cumpărat, căci preoţii aveau venituri rînduite de către faraon şi se întreţineau din aceste venituri pe care le dăduse lor faraon. Pentru aceea n-au vîndut moşiile lor.
Atunci Iosif a rostit către popor: «Iată, v-am cumpărat pe voi astăzi împreună cu ţarinile voastre pentru faraon. Iată la îndemîna voastră sămînţă; apucaţi-vă şi semănaţi ţarinile!
Însă la seceriş să daţi a cincea parte lui faraon, iar patru părţi să fie ale voastre, pentru semănatul ogorului şi pentru demîncarea voastră şi a celor din gospodăriile voastre şi pentru hrana copiilor voştri!»
Atunci ei au răspuns: «Tu ne-ai scăpat viaţa! De am găsit har în ochii stăpînului nostru, să fim robii lui faraon!»« (Facerea. XLVII, 18―25).
Această manieră de a cîrmui ţara ar fi trebuit, la drept vorbind, să-i asigure lui Iosif faima de exploatator crud şi nu pe aceea de binefăcător, cum îl înfăţişează Biblia. Dacă toată această poveste este adevărată şi dacă egiptenii crezuseră într-adevăr în binefacerile cîrmuitorului Egiptului în primii ani de foamete, mai tîrziu, cînd exploatarea căreia ei i-au căzut victimă atinsese culmile arătate mai sus, naivitatea lor n-ar mai fi avut nici un fel de scuze.
Istoria omenirii nu cunoaşte nici un exemplu de asemenea acţiuni din partea unui om de stat. Un ministru care ar proceda în felul acesta, indiferent de ţara în care s-ar întîmpla lucrurile, ar stîrni o revoltă generală şi nu ar scăpa de mînia dreaptă a poporului.
Din fericire, această istorie crudă nu este decît un simplu basm stupid. Ar fi fost prea absurd să cumperi toate vitele din ţară într-o vreme cînd pămîntul nu dă iarbă pentru hrana lor. Iar dacă păşunile ar fi putut să dea ceva iarbă, atunci şi ogoarele ar fi putut să producă recoltă. Solul Egiptului este nisipos şi numai revărsările Nilului pot face să crească vegetaţia. Dacă admitem că vreme de şapte ani aceste revărsări nu au avut loc, atunci ar fi trebuit să piară şi toate vitele. Mai mult, pe vremea aceea era abia al patrulea an de foamete, şi atunci ce rost ar fi avut să i se dea poporului seminţe care nu puteau să rodească nimic vreme de încă trei ani la rînd? Aceşti şapte ani de secetă reprezintă una dintre cele mai fantastice minciuni pe care ni le oferă şiretul „porumbel” în cartea „Facerea”.
Remarcabil mai este şi respectul pe care „sfîntul” autor îl nutreşte faţă de preoţii egipteni: ei sînt singurii pe care Iosif îi menajează; pămînturile lor sînt libere. După căderea în robie a întregului popor, numai ei se hrănesc pe spinarea poporului înfometat. Dar Biblia cuprinde învăţăminte religioase pe care „reprezentanţii lui Dumnezeu pe pămînt” caută să le bage în capul oamenilor. Şi în acest episod Biblia încearcă să insufle popoarelor respect faţă de preoţii oricărui cult şi ai oricărei religii. Preoţii nu trebuie să se mănînce între ei. O mînă spală pe alta!
„Porumbelul” cel cu gogoriţe povesteşte mai departe că Iacob a stat în Egipt 17 ani, unde a şi murit, şi că el a trăit în total 147 de ani. Două capitole întregi (Facerea, XLVIII şi XLIX) sînt consacrate binecuvîntărilor pe care patriarhul le-a împărţit cu dărnicie de pe patul său de moarte. El a binecuvîntat pe toţi cei 12 fii ai săi care se adunaseră la căpătîiul lui. Observînd în odaie doi necunoscuţi, a întrebat cine sînt. Iosif i-a răspuns că sînt fiii săi. Ca să vedeţi: în cei 17 ani cît a trăit patriarhul în această ţară, lui Iosif nu i-a dat prin cap să-i prezinte familia!
Binecuvîntările pe care Iacob le-a dat fiilor săi nu sînt lipsite de unele reproşuri şi de spirit de răzbunare. Astfel, Ruben, care-i pusese coarne tatălui său, a pierdut în ziua aceea drepturile sale de întîi-născut.
„Ruben, tu eşti întîi-născutul meu: mîndria mea şi pîrga puterii mele; cel dintîi în cinste şi cel dintîi în virtute! Clocotitor ca marea, nu vei avea întîietatea, căci te-ai urcat în patul tatălui tău. Şi atunci l-ai pîngărit! S-a suit în aşternutul meu!” (Facerea, XLIX, 3―4).
În ziua aceea bătrînul Iacob a mai lăsat încă o dată să se vadă că el fusese adept al căsătoriei micuţei sale Dina cu prinţul Sihem şi că în sinea lui dezaprobase măcelul săvîrşit de Simeon şi Levi, căci nu a trecut asupra lor drepturile de întîi-născut, pe care le luase lui Ruben, şi, în afară de aceasta, a condamnat cu asprime silniciile lor.
„Simeon şi Levi ― ce mai fraţi! Paloşele lor sînt sculele cruzimii. Suflete al meu, nu te băga în punerile lor la cale! Nu te uni cu adunarea lor, tu, slava mea! Căci în mînia lor ucis-au oameni şi, ca să-şi facă cheful lor, au ologit tauri! Blestemată fie mînia lor, căci a fost vijelioasă, şi turbarea lor, căci a fost crîncenă! Împărţi-i-voi pe ei întru Iacob şi-i voi împrăştia întru Izrail!” (Facerea, XLIX, 5―7).
Teologii consideră profetice toate cuvintele rostite de Iacob pe patul de moarte. Cu atît mai interesant este să vedem mai departe că aşa-numiţii urmaşi ai lui Levi nu au fost de loc vitregiţi de soartă. Tocmai ei au fost aceia care au căpătat ca moştenire Izrailul, cu toate avantajele şi privilegiile.
La drept vorbind, cel preferat ar fi trebuit să fie Iosif, întîiul-născut de la mult iubita Rahila, Iosif, mîngîierea bătrîneţilor lui Iacob, izvorul bucuriei lui, izvorul belşugului întregii lui case. Şi, cînd colo, lucrurile s-au petrecut exact pe dos: cel ales a fost Iuda. Iuda, care îi aţîţase pe fraţii săi să-l vîndă pe Iosif negustorilor aflaţi în trecere prin partea locului. Iuda-incestuosul s-a dovedit mai apropiat inimii părinteşti decît virtuosul Iosif. Lui i-a transmis bătrînul Iacob patriarhatul, care constituia o parte a moştenirii sale divine.
„Pe tine, Iudo, lăuda-te-vor fraţii tăi. Mîna ta va sta grea pe grumazul duşmanilor tăi. Iar fiii tatălui tău închina-se-vor ţie. Pui de leu eşti tu, Iudo, cînd te ridici de pe pradă, fiul meu! El îndoaie genunchii şi se culcă aidoma leului şi leoaicei. Cine îl va scula pe el! Sceptrul din Iuda nu va lipsi nici toiagul cîrmuirii dintre picioarele sale, pînă ce nu va veni împăciuitorul şi de el asculta-vor popoarele. El va lega de butucul de viţă asinul său şi de coarda viţei mînzul asinei sale; el va spăla în vin veşmîntul său şi mantia sa în sîngele ciorchinilor. Ochii săi vor fi roşii ca vinul şi dinţii săi albi ca laptele” (Facerea, XLIX, 8―12).
Ceilalţi au primit binecuvîntări destul de simple. Cît despre Iosif, deşi el nu a moştenit titlul de patriarh al lui Iacob, totuşi a avut parte de cîteva vorbe bune.
„De la Dumnezeul părinţilor tăi ― el să fie ajutorul tău! ― şi de la cel atotputernic ― el să te binecuvînteze! ― veni-vor asupra ta binecuvîntări din înaltele ceruri, binecuvîntări din adîncul cel dedesubt, binecuvîntările sînilor şi ale pîntecelui! Iar binecuvîntările tatălui tău covîrşesc binecuvîntările strămoşilor mei, pînă la vîrfurile colinelor celor veşnice! Fie ele asupra capului lui losif, asupra creştetului celui ce este principe între fraţii săi!” (Facerea, XLIX, 25―26).
În sfîrşit, Iacob i-a pus pe fiii săi să-i promită că vor scoate rămăşiţele lui pămînteşti din Egipt şi-l vor înmormînta în peştera Macpela, în ţara Canaan, alături de Avraam, Sara, Isaac, Rebeca şi Lia. „Şi după ce a isprăvit Iacob aceste porunci către fiii săi, si-a strîns picioarele în pat şi, dîndu-şi duhul, a fost adăugat la poporul său” (Facerea, XLIX, 33).
Patriarhului poligam i s-au făcut onoruri neobişnuite: a fost îmbălsămat, transportat în Canaan şi i s-a făcut o înmormîntare clasa întîi. Dacă e să dăm crezare cap. al L-lea şi ultimul din cartea „Facerea”, egiptenii au purtat doliu după el timp de 70 de zile.
Iosif a trăit pînă la sfîrşitul zilelor sale în măreţie, întreţinînd pe fraţii săi şi numeroasele lor familii. El era înconjurat de nepoţi şi strănepoţi şi a murit în vîrstă de 110 ani. În religia creştină, lui Iosif i se spune …sfînt şi drept”.

0 Responses to “14 – ÎNŢELEAPTA CÎRMUIRE A LUI IOSIF ÎN EGIPT”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: