12 – AMEŢITOAREA CARIERĂ A SFÎNTULUI IOSIF CEL FRUMOS

Să trecem acum la istoria lui Iosif, al cărei început este expus în cap. al XXXVII-lea din cartea „Facerea”.
Dintre toţi fiii lui Iacob, copilul preferat era Iosif, căruia el i-a dăruit nişte veşminte foarte frumoase. Iosif a lăsat în urmă o reputaţie de tălmăcitor de vise. El a păşit foarte devreme pe această cale. Încă la vîrsta de 17 ani, Iosif îşi uimea rudele. Din nefericire pentru el, Iosif a avut naivitatea de a tălmăci cu glas tare propriile sale vise, iar din visele acestea ieşea întotdeauna că soarta trebuia să-l ridice în slăvi pe el şi să-i umilească pe cei unsprezece fraţi ai lui. O dată a visat că, pe cînd legau snopi la cîmp, snopul lui s-a ridicat şi a continuat să stea în picioare, iar snopii fraţilor săi s-au prosternat în faţa snopului său. Altă dată i s-au arătat în vis soarele, luna şi unsprezece stele, care veniseră ca să-l asigure de respectul lor cel mai profund. Această manie a lui Iosif a început în cele din urmă să-i scoată din sărite pe fraţii săi. Şi cînd într-o bună dimineaţă Iacob l-a trimis la ei în valea Dotan, unde păşteau vitele, nouă dintre fraţi şi-au pus în gînd să-i facă de petrecanie lăudărosului. Dar Ruben s-a împotrivit omorului. De aceea Iosif a fost numai dezbrăcat şi aruncat în fundul unei fîntîni secate. Între timp s-a apropiat o caravană de neguţători. Potrivit obiceiului biblic, „sfîntul” autor încurcă lucrurile numindu-i cînd izmailiţi, cînd madianiţi, ceea ce nu e nici pe departe acelaşi lucru, dar asupra acestui punct nu ne vom opri. Avînd mustrări de conştiinţă la gîndul că tînărul ar putea să moară de foame în fundul fîntînii, Iuda le-a propus fraţilor săi să încheie o mică afacere comercială al cărei obiect să fie Iosif: nesuferitul palavragiu să fie vîndut rob. Ar fi un act relativ umanitar şi totodată avantajos.
Zis şi făcut! Izmailiţii, sau madianiţii, l-au cumpărat pe tînăr pentru douăzeci de monede de argint. Iosif a fost scos din fîntînă, neguţătorii şi-au luat în primire marfa si au dus-o cu ei.
Ruben şi Veniamin n-au participat la această tranzacţie. Veniamin, fiind prea tînăr, rămăsese acasă; cît despre Ruben, el s-a îndepărtat de fraţii săi ― autorul nu spune în ce scop ― de îndată ce Iosif a fost aruncat în fîntînă şi, în momentul cînd a fost încheiată afacerea cu neguţătorii aflaţi în drum pe-acolo, el nu era de faţă. Povestirea biblică ne permite să tragem concluzia că Ruben avea intenţia tainică de a-l scoate pe Iosif din fîntînă şi de a-l readuce în casa părintească. A fost foarte mîhnit cînd a găsit fîntînă goală. A venit fuga la fraţii săi şi le-a spus: „Băiatul nu mai este! Şi eu încotro s-o apuc?”. Dar ei, făţarnici şi vicleni ca nişte slujitori ai religiei, reuşiseră să stropească cu sînge proaspăt de ied frumoasa îmbrăcăminte multicoloră a fratelui lor şi au trimis-o lui Iacob cu următorul mesaj: „Iată ce am găsit. Vezi dacă este tunica fiului tău sau nu!”.
Iacob a exclamat: „E tunica fiului meu! O fiară sălbatică l-a mîncat! Iosif a fost sfîşiat, a fost sfîşiat!…” Bătrînul era desperat. La început, el şi-a rupt veşmintele, apoi „şi-a pus sac în jurul coapselor sale şi a jelit pe fiul său zile multe”. Cu lacrimi în ochi, el nu mai contenea să repete: „Voi plînge pînă mă voi pogorî la fiul meu în Şeol!” (Facerea, XXXVII, 33―35).
Între timp, neguţătorii l-au dus pe Iosif departe, în Egipt, şi acolo l-au vîndut unui dregător sus-pus. „Sfîntul” autor îi spune astfel: „Putifar, dregătorul lui faraon, căpetenia eunucilor” . În continuare, într-unul din capitolele următoare, „Facerea” ne arată că acest eunuc avea soţie şi o fiică.
Dar să nu anticipăm. În timp ce Iosif trăia în robie la Putifar, a avut loc în familia lui Iuda, cel de-al patrulea fiu al lui Iacob, o serie întreagă de evenimente foarte importante, cuvioase şi edificatoare din punct de vedere religios:
„În vremea aceea, Iuda s-a despărţit de fraţii săi şi în urmă s-a aciuat pe lîngă un om din Adulam pe care îl chema Hira. Şi Iuda a văzut acolo pe fata unui canaanit cu numele Şua şi a luat-o de femeie şi a intrat la ea” (Facerea, XXXV III,1―2).
Atrage luarea aminte faptul că oricît le interzisese Dumnezeu patriarhilor să-şi ia femei din rîndurile idolatrelor, şi îndeosebi din rîndurile afurisitelor de canaanite, patriarhii se încăpăţînează totuşi să facă ce-i taie capul. Aceasta nu-i împiedică însă cîtuşi de puţin să rămînă favoriţii lui Dumnezeu. Ulterior, creştinii, însuşindu-şi toate absurdităţile şi imoralităţile din Biblie, au făcut, pentru genealogia lui Iisus, alegerea cea mai uluitoare: ei au umplut lista strămoşilor lui cu idolatri şi adulteri.
„Şi ea a zămislit şi a născut un fiu pe care Iuda l-a numit Ir.
Şi a zămislit iarăşi şi a născut alt fiu şi maică-sa i-a pus numele Onan.
Şi a mai născut încă un fiu şi ea l-a numit Şela. Şi Iuda, cînd femeia i-a născut acest fiu, era la Chezib.
Şi Iuda a luat femee întîiului său născut Ir şi numele ei era Tamara.
Însă Ir, întîiul-născut al lui Iuda, a fost rău în ochii domnului şi domnul l-a ucis” (Facerea, XXXVIII, 3―7).
Teologii au dat dovadă de multă perspicacitate în legătură cu faptele lui Ir, despre care Biblia vorbeşte atît de puţin; ţinînd seama de sfîrşitul acestei istorisiri şi avînd în vedere că Dumnezeu voia să aibă de la Iuda pe „mesia” al său, Hristos, teologii presupun cu evlavie că Ir a trăit cu femeia lui… după moda locuitorilor Sodomei. Dumnezeu l-a ucis pe Ir, spun ei, pentru că el proceda astfel ca să nu aibă copii. O dovadă în acest sens o oferă chiar textul „sfintei scripturi”: „A fost rău în ochii domnului”. Or, tocmai aceasta este expresia pe care a folosit-o Dumnezeu cînd şi-a revărsat mînia asupra sodomiţilor.
Oricum ar fi, Tamara n-a avut noroc cu soţii ei. „Atunci Iuda a zis lui Onan: «Intră tu la femeia fratelui tău şi o ia după datoria leviratului şi ridică urmaşi fratelui tău!» (Facerea, XXXVIII, 8).
Potrivit unui obicei evreiesc, copiii care se năşteau dintr-o asemenea legătură erau socotiţi urmaşi ai celui mort şi nu ai adevăratului tată.
„Dar Onan ştia că aceşti urmaşi nu vor fi ai lui; de aceea, de cîte ori intra la femeia fratelui său, îşi risipea sămînţa pe pămînt, ca să nu dea urmaşi fratelui său. Ci fapta pe care o făcea el a fost urîcioasă în ochii domnului şi domnul l-a ucis şi pe el” (Facerea, XXXVIII, 9-l0).
Iată de unde se trage şi cuvîntul „onanie”. Întemeietorul acestei perversităţi este unul dintre eroii biblici.
„Atunci Iuda a zis către Tamara, nora sa: «Rămîi văduvă în casa tatălui tău pînă cînd se va face mare Şela, fiul meu!» Căci se gîndea el: «Nu cumva să moară şi el ca fraţii săi ». Deci Tamara s-a dus şi a locuit în casa tatălui ei.
Şi după ce a trecut multă vreme, a murit fata lui Şua, femeia lui Iuda; iar Iuda, mîngîindu-se, s-a suit la Timna, la tunzătorii oilor sale, el şi Hira, prietenul său din Adulam.
Şi i s-a spus Tamarei astfel: «Iată, socrul tău se suie la Timna, la tunsul oilor!».
Atunci şi-a dezbrăcat veşmintele de văduvie şi s-a acoperit cu un văl şi s-a înfăşurat în el şi s-a aşezat la răspîntia satului Enaim, care se află pe drumul spre Timna; căci ea văzuse că Şela s-a făcut mare şi ea nu i-a fost dată lui ca soţie.
Iar dacă a văzut-o Iuda, el a luat-o drept o desfrînată, fiindcă ea îşi acoperise faţa.
Şi el s-a abătut la ea din cale şi a zis: «Haide, vreau să intru la tine!», fiindcă el nu ştia că este noră-sa. Dar ea i-a răspuns: «Ce-mi vei da mie ca să intri la mine?».
Atunci el a zis: «Îţi voi trimite un ied din caprele turmei mele». Ea a adăugat: «Dar să-mi laşi vreun zălog, pînă ce-mi vei trimite».
A întrebat Iuda: «Ce zălog să-ţi las?» Zis-a ea: «Inelul tău cu pecete şi brîul tău şi toiagul tău din mîna ta». Şi el i le-a dat. Şi a intrat la ea şi a rămas grea cu el.
Apoi ea s-a sculat şi s-a dus şi, lepădîndu-şi vălul, s-a îmbrăcat iarăşi în veşmintele ei de văduvie.
Ci Iuda a trimis iedul, dîndu-l în mîna prietenului său Hira din Adulam, ca să ia zălogul de la acea femeie. Dar el n-a găsit-o.
Atunci el a întrebat pe oamenii locului zicînd: «Unde este acea femeie desfrînată care şedea lînga Enaim în drum?». Dar ei i-au spus: «Pe aici n-a fost nici o femeie desfrînată!».
Atunci Hira Adulamitul s-a întors la Iuda şi i-a spus: «N-am găsit-o! Ba încă oamenii din partea locului m-au încredinţat că pe acolo n-a fost nici o femeie desfrînată!».
Atunci a zis Iuda: «Să şi le ţie! Numai să nu mă facă de ocară, căci, iată, eu i-am trimis iedul acesta şi tu nu ai găsit-o!».
Însă după vreo trei luni de zile, i s-a adus lui Iuda această veste: «Tamara, nora ta, a căzut în desfrînare. Şi iată a rămas grea din desfrînare». Atunci a grăit Iuda: «Scoateţi-o afară ca să fie arsă».
Dar pe cînd ea era scoasă afară, a trimis socrului său această vorbă: «Eu am rămas grea cu omul care este stăpînul acestor lucruri». Şi a mai zis: «Uită-te, te rog, bine ale cui sînt: acest inel şi acest brîu şi acest toiag!».
Şi Iuda s-a uitat bine şi a rostit: «Ea este mai dreaptă decît mine, de vreme ce nu am dat-o de soţie lui Şela, fiul meu!». Însă el nu a mai cunoscut-o.
Şi cînd a fost ca să nască, iată în pîntecele ei erau doi gemeni.
Şi în ceasul naşterii, unul dintre gemeni şi-a scos mîna afară. Atunci moaşa a apucat-o şi a legat de ea un fir de aţă roşie, zicînd: «Acesta a ieşit cel dintîi».
Iar după ce el şi-a tras mîna înapoi, iată că a ieşit şi frate-său. Atunci a zis moaşa: «Ce spărtură ai făcut!». Şi i-au pus numele Fares.
După aceea a ieşit fratele său, care avea la mînă firul stacojiu, şi i-au pus numele Zerah” (Facerea, XXXVIII, 11―30).
Nu putem fi învinuiţi că, sub pretextul de a expune esenţa vreunui eveniment oarecare, ne-am limita la o relatare succintă care ar denatura textul „sfînt”. Dimpotrivă, se vor găsi, probabil, destui cititori care vor spune că ar fi fost mai bine dacă am fi relatat evenimentul pe scurt, în trăsăturile lui esenţiale, şi în schimb am fi dezvoltat mai amplu critica. Dar, avînd în vedere caracterul operei care constituie obiectul analizei de faţă, credem că un scurt rezumat îşi are sensul numai atunci cînd este vorba de episoade ale căror amănunte nu prezintă mare importanţă. Cînd însă „sfînta scriptură” citează cazuri ca aventurile Tamarei, este absolut necesar să le reproducem fără a omite absolut nimic. Nu trebuie să uităm că totul a fost dictat de „sfîntul duh” în persoană! Şi e nevoie de mai multă lumină pentru a scoate la iveală toate perlele cuprinse în textul „sfînt”. Critica nu trebuie să ofere teologilor posibilitatea de a le spune cititorilor că sînt înşelaţi prin denaturarea „sfintei scripturi”.
Toate cele relatate în povestea cu Tamara constituie o parte integrantă a cărţii „sfinte” şi biserica nu le reneagă, în ciuda caracterului lor urît, neverosimil şi indecent.
La urma urmelor, este foarte ciudat că Tamara, căreia îi mersese atît de prost cu primii doi soţi, a ţinut să fie a tatălui lor numai pentru motivul că acesta uitase să-i dea de soţ pe cel de-al treilea fiu al său, aşa cum făgăduise. „Ea îşi pune vălul ca să semene cu o femeie desfrînată ― spune Voltaire ― pe cîtă vreme ştim că vălul a fost întotdeauna un veşmînt al femeilor cinstite. Este adevărat că în oraşele mari, unde desfrîul este foarte răspîndit, prostituatele aşteaptă trecătorii pe străzi, aşa cum se întîmplă la Londra, la Paris, la Veneţia, la Roma; dar e cu totul de necrezut ca în prăpădita şi săraca ţară Canaan femeile desfrînate să fi aşteptat pe trecători la răspîntie de drumuri. În afară de aceasta, e foarte ciudat ca un patriarh să fi acceptat să se dea în dragoste cu o femeie desfrînată în plină zi, la drumul mare, riscînd să fie văzut de toţi trecătorii. Şi, în sfîrşit, e cu totul de necrezut ca Iuda, care era un străin în Canaan şi nu avea acolo nici cea mai mică proprietate, să fi avut cutezanţa de a porunci să fie arsă nora lui pentru motivul că e gravidă şi ca imediat, tot din porunca lui, să fie ridicat un rug, ca şi cum el ar fi judecătorul şi stăpînul acestei ţări”.
După povestea cu Tamara, Biblia revine la Iosif. Găsim aici un episod care seamănă uimitor cu legenda lui Teseu, Fedra şi Hipolit. Autorul „sfînt” ne relatează că Putifar, bogatul eunuc şi dregător care îl cumpărase pe Iosif, era căsătorit şi că, deşi nu se închina Dumnezeului lui Iosif, nu a întîrziat să recunoască că acest Dumnezeu îl ajuta pe robul său în toate treburile: „Şi stăpînul său vedea că domnul este cu Iosif, căci orice începea el, domnul prin mîna lui aducea la bun sfîrşit” (Facerea, XXXIX, 3).
Această constatare nu l-a făcut pe dregător să treacă la credinţa evreiască, dar „el a lăsat pe mîna lui Iosif tot ce avea şi, avîndu-l pe el, nu se mai îngrijea de nimic altceva decît de mîncarea pe care o mînca. Iar Iosif era mîndru la făptură şi frumos la chip.
Şi după toate aceste fapte petrecute, femeia stăpînului său şi-a pus ochii pe Iosif şi i-a spus: «Culcă-te cu mine!».
El însă n-a voit, ci i-a răspuns femeii stăpînului său: «Iată, stăpînul meu, de cînd mă are pe mine, nu mai duce grijă de ce este în casa lui şi toate cîte are le-a dat pe mîna mea.
Nu este nimeni mai mare decît mine în casa aceasta şi nu m-a oprit de la nimic, doar numai de la tine, fiindcă eşti femeia lui. Deci cum să săvîrşesc eu această mare nelegiuire şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?».
Şi măcar că ea stăruia de Iosif zi cu zi, el nu-i dădea ascultare să se culce lîngă ea sau să stea cu ea.
Iar într-o zi, intrînd el în casă ca să-şi îndeplinească lucrul său şi fiindcă nimeni dintre oamenii casei nu era acolo înăuntru,
Ea l-a apucat de haină şi i-a zis: «Culcă-te cu mine!». Atunci el a lăsat haina în mîna ei şi a fugit afară” (Facerea, XXXIX, 6―12).
Cînd s-a înapoiat Putifar, soţia lui i-a povestit toată tărăşenia pe de-a-ndoaselea: „A venit peste mine robul evreu pe care ni l-ai adus în casă, voind să-şi bată joc de mine, dar cînd am început să strig din răsputeri şi să chem ajutor, atunci el a lăsat haina lui lîngă mine şi a fugit afară!” (Facerea, XXXIX, 17―18).
Putifar, aflînd despre acest pretins atentat, s-a înfuriat atît de rău, încît, nemaivoind să audă nici un fel de explicaţii din partea lui Iosif, a poruncit imediat ca el să fie aruncat în închisoarea unde erau ţinuţi întemniţaţii împăratului. Dar ― o, sfîntă providenţă! ― s-a întîmplat că mai-marele închisorii l-a îndrăgit pe robul evreu. În scurt timp, el a îmbunătăţit soarta lui Iosif, numindu-l mai mare peste ceilalţi osîndiţi, astfel că nimic nu se făcea în temniţă fără ştirea lui Iosif.
Mai tîrziu, după un timp pe care „sfîntul” autor nu-l precizează, pitarul şi paharnicul regelui au căzut în dizgraţie şi au ajuns tovarăşi de închisoare cu Iosif. Într-o bună dimineaţă, găsindu-i amărîţi, Iosif i-a întrebat ce-i apasă. Ei au răspuns: „Am visat fiecare cîte un vis şi nu e nimeni care să ni le tîlcuiască!”. Dar Iosif a grăit către ei: „Oare tîlcuirile nu vin de la Dumnezeu? Spuneţi-mi visele voastre!”
Atunci căpetenia paharnicilor povesti visul său lui Iosif vorbind aşa: „«Se făcea, în visul meu, că în faţa mea era un butuc de vie. Şi butucul avea trei curpeni şi mi se părea că înmugureşte şi dă floare, iar ciorchinii ajunseră struguri copţi.
Şi se făcea că am în mînă cupa lui faraon şi luam struguri şi-i storceam în cupă şi dădeam cupa în mîna lui faraon!».
Atunci Iosif i-a spus: «Iată tîlcul visului: cei trei curpeni de viţă sînt trei zile.
Peste trei zile faraon va înălţa capul tău şi te va pune iar în dregătoria ta şi vei da cupa lui faraon în mîna lui, precum făceai mai nainte cînd erai paharnicul lui.
Ci tu adu-ţi aminte de mine cînd îţi va merge iarăşi bine şi arată-mi-te milostiv, vorbind despre mine lui faraon, şi scoate-mă din temniţa aceasta;
Căci eu am fost furat din ţara evreilor, iar aici n-am făcut nimic rău, deşi m-au vîrît în această temniţă».
Şi văzînd mai-marele pitarilor că tîlcuirea era bună, a grăit lui Iosif: «Şi mie, în somnul meu, mi se părea că duc pe capul meu trei panere cu pîine albă.
Iar în panerul de deasupra erau tot felul de lucruri de mîncare pentru faraon, făcute de pitar, iar păsările ciuguleau din panerul de pe capul meu».
Atunci Iosif i-a răspuns şi i-a zis: «Iată tîlcuirea visului tău: cele trei panere sînt trei zile;
Peste trei zile, faraon va înălţa capul tău şi te va pune în spînzurătoare, iar păsările vor sfîşia carnea de pe tine!»”. (Facerea, XL. 8―19).
Prezicerile lui Iosif s-au împlinit întocmai, dar fericitul paharnic nu şi-a mai amintit de el.
Au trecut doi ani; „regele Egiptului” a avut şi el un vis care l-a intrigat grozav de tare. El a visat că stă pe malul unui fluviu din care au ieşit şapte vaci grase, iar dupa ele şapte vaci slabe, şi vacile slabe le-au înghiţit pe cele grase. Trezindu-se, a adormit din nou şi a visat şapte spice frumoase, crescute pe un singur pai, şi alte şapte spice seci, care le-au înghiţit pe cele dintîi. Faraonul îşi frămînta creierii, căutînd să găsească tîlcul tainic al acestui vis dublu. El a cerut părerea tuturor înţelepţilor şi vracilor din ţara lui; răspunsul unanim a fost că visul regelui este tot atît de neînţeles pe cît este de neobişnuit. Atunci paharnicul şi-a amintit de tovarăşul său de închisoare, i-a vorbit faraonului despre el şi acesta l-a chemat îndată la sine.
Iosif a tălmăcit cît se poate de simplu şi aceste vise: amîndouă visele au un singur tîlc. Cele şapte vaci grase şi cele şapte spice pline înseamnă şapte ani de belşug; cele şapte vaci slabe şi cele şapte spice seci înseamnă şapte ani de secetă. Şi trebuie ca regele să caute un om înţelept şi priceput care să cîrmuiască regatul Egiptului şi să numească slujbaşi obligaţi să păstreze în fiecare an a cincea parte din întreaga recoltă. Sfatul a plăcut faraonului şi miniştrior lui.
Şi atunci regele le-a spus: „Putea-vom oare să găsim un alt bărbat la fel cu acesta întru care sălăşluieşte duhul lui Dumnezeu?”. Apoi, adresîndu-se lui Iosif, a adăugat: „De vreme ce Dumnezeu ţi-a descoperit ţie toate aceste lucruri, nimeni nu este mai priceput şi mai înţelept decît tine!”. Cu acest prilej, el i-a dat lui Iosif inelul său, l-a îmbrăcat în haină de vison, i-a pus în jurul gîtului un lanţ de aur şi a poruncit să fie urcat în trăsura sa, iar oamenii săi să strige: „«În genunchi ». Astfel l-a pus pe el stăpîn peste toată ţara Egiptului” (Facerea, XLI, 38, 39, 42, 43).
Dar asta încă nu-i totul: la cererea regelui, Iosif şi-a schimbat numele şi de atunci s-a numit „Ţafnat-Paneah”. Apoi faraonul l-a căsătorit, şi nu veţi ghici niciodată pe cine i-a dat de soţie „maiestatea-sa”. Biblia ne-a oferit ceva mai sus prilejul de a ne uimi de faptul că Putifar avea o soţie, cu toate că, după cum glăsuieşte textul ebraic vechi, autentic, el era eunuc. Dar „porumbelul” ne-a rezervat încă o surpriză: în timpul cît Iosif a fost întemniţat, acest eunuc, care avea o soţie atît de focoasă, şi-a schimbat cariera. În cap. al XXXVII-lea şi al XXXIX-lea îl vedem căpetenie a gărzii împărăteşti, iar în cap. al XLI-lea îl regăsim preot la Heliopolis şi tată al unei fete. Reiese deci că în acest timp doamna Putifar devenise mamă; această împrejurare ne face să presupunem că zeii egiptenilor se pricepeau şi ei să facă „minuni”. Cînd ai de-a face cu cărţi „sfinte”, indiferent de mitologia cărora le aparţine, trebuie să te aştepţi la orice. Să nu ne mirăm deci că uluitoarea Biblie nu-l mai tratează pe Putifar drept eunuc.
Probabil că o rugăciune adresată sfîntului Anton i-a dat posibilitatea de a regăsi ceea ce pierduse pe vremuri . Aşa se face că Putifar, ajuns preot într-un oraş egiptean deosebit de sacru, Heliopolis, în oraşul consacrat zeului Soarelui, devine tatăl ungi fetiţe încîntătoare, pe nume Asineta. Crescînd şi devenind an de an tot mai frumoasă, micuţa se împlinise, exact la vremea cînd urma sa fie însurat Iosif, primul ministru al „regatului Egiptului”. Astfel ea a devenit doamna Ţafnat-Paneah.
Nici nu mai ştii cum să te minunezi de prea-dreapta judecată a faraonului: virtuosul Iosif suferise crîncen din pricina prostiei lui Putifar şi a ticăloşiei focoasei lui neveste. Nici că putea fi născocită o satisfacţie mai mare, o reparaţie mai echitabilă pentru jignirea adusă simţămintelor lui Iosif, care suferise fără vină, decît aceea de a-l căsători cu fiica lor.
Această parte a istoriei lui Iosif ne îngăduie să facem unele reflecţii care confirmă o idee expusă la începutul cărţii de faţă. Am remarcat că Biblia foloseşte cuvîntul „elohimi”, „dumnezei”, cînd descrie facerea lumii şi în multe alte ocazii. Evreii din antichitate se închinau numai unui singur zeu, căruia îi spuneau Iahve, socotindu-l mai presus de toţi zeii. Ei nu-l împart pe acest zeu suprem în trei părţi, aşa cum fac creştinii. Folosirea cuvîntului „dumnezei” arată însă că evreii recunoşteau odinioară existenţa şi a altor zei în afară de Iahve. Alte popoare credeau în zeii lor proprii, de trib. Evreii credeau şi în puterea supranaturală a acestor zei, fără să vadă în ei diavoli şi alte duhuri „necurate”. Dar mîndria naţională i-a făcut să afirme că Iahve era mai puternic decît toţi ceilalţi zei. Iată de ce Biblia scoate în evidenţă puterea neobişnuită a Dumnezeului lui Iosif.
Putifar, paharnicul, faraonul şi miniştrii lui, într-un cuvînt toţi egiptenii amestecaţi în această afacere, au o credinţă care nu se aseamănă cu credinţa lui Iosif. Dar ei nu-i părăsesc pe zeii lor pe motiv că Iosif, inspirat de Dumnezeul Iahve, este mai clarvăzător decît preoţii egipteni. Fiecare rămîne cu religia lui: credinţa unora nu vine în contradicţie cu credinţa celorlalţi. Iosif rămîne credincios lui Iahve chiar după ce se căsătoreşte cu fiica unui preot păgîn şi face casă bună cu Asineta, deşi ea nici nu are de gînd să îmbrăţişeze credinţa mozaică. Din acest punct de vedere, episodul de mai sus este foarte semnificativ. Iosif nu se foloseşte de puterea lui, aproape supremă, în scopul de a recruta noi adepţi pentru religia sa. E mulţumit să ştie că Iahve posedă o forţă supranaturală şi că este mult mai puternic decît toate divinităţile poporului de sub administraţia lui.
Arabii şi evreii au avut un izvor comun al legendelor din care se trag „istoriile sfinte” ale religiilor lor. Minunata poveste a lui Iosif era cunoscută în Palestina şi în Arabia înainte de a fi fost scrisă Biblia. Cu timpul, s-au schimbat doar unele amănunte, dar legenda ca atare s-a păstrat şi la popoarele care se trag din Arabia. Astfel, potrivit Coranului, Putifar nu era eunuc, iar Asineta exista, dar era un prunc cînd mamă-sa l-a învinuit pe Iosif că a atentat la cinstea ei. Această fetiţă s-a dovedit foarte înţeleaptă încă din fragedă copilărie. Într-un rînd, tatăl i-a povestit fetei întîmplarea cu nevasta lui şi cu Iosif. Amintirea acestui incident l-a chinuit multă vreme. El păstrase chiar şi vestita haină pe care soţia lui o smulsese de pe Iosif şi care se cam rupsese în timpul încăierării. Una dintre slugi l-a sfătuit pe Putifar s-o întrebe pe Asineta ce părere are ea despre toată această poveste. Fetiţa, care abia începea să vorbească, a spus: „Ascultă, tată ! Dacă mama a rupt veşmîntul lui Iosif în faţă, e o dovadă că Iosif a vrut s-o siluiască, iar dacă veşmîntul este rupt la spate, înseamnă că mama mea a alergat după Iosif”.
Biblia şi Coranul recunosc într-un glas că Asineta a fost o soţie model. În cursul primilor şapte ani de belşug ea i-a născut lui Iosif doi fii: Manase şi Efraim. Apoi au venit cei şapte ani de foamete, dar egiptenii n-au avut de suferit, pentru că Iosif, prevăzător, construise hambare în diferite colţuri ale ţării şi le umpluse cu grîne în anii de belşug. Egiptul a fost atît de bogat în ceasul încercărilor, încît din diferite alte ţări, lovite şi ele de foamete, oamenii veneau acolo după grîne.

0 Responses to “12 – AMEŢITOAREA CARIERĂ A SFÎNTULUI IOSIF CEL FRUMOS”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: