Archive for the 'Crestinism' Category

1 – FACEREA LUMII ŞI A OMULUI

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea Dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis Dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este Dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe Dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care Dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia Dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult de toate astea?…
În ziua aceea Dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui, încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis Dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi fost pe pămînt dacă Dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît li-i soiul. Să mulţumim grijuliului Dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură ar fi ieşit!
Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva, Dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea, I, 12―13).
Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici pomeneală. Aici este cazul să reproducem un citat lung din Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut aşa.
Deci a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea, precum şi stelele.
Şi i-a pus Dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt.
Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună. Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de Dumnezeu în a patra zi după apariţia luminii.
Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul gînditor francez René Descartes împărtăşea această eroare.
Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Römer (1644―1710) descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii, stabilind ― şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori ― că lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde, adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul, chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.
Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decât Pămîntul şi reduce totul la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că această stea ― Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pămîntul ― ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care Dumnezeu cică le-a „pus pe bolta cerului”!
Să ne întoarcem la Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului».
Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt».
Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.
Şi a zis Dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace, tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa.
Şi a făcut Dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.
― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, Dumnezeu. ― Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci Dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că Dumnezeu este numai duh şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, Dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu Dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui Dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, Dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul Dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II, 19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus Dumnezeu lui Adam ― şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor aducători de boli.
Ba mai mult, Dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, Dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul Dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, Dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la Dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, Dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Faperea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns Dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, Dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

20 – CARTEA A CINCEA A LUI MOISE, „DEUTERONOMUL”

„Deuteronomul”, cartea a cincea şi ultima din „Pentateuh”, prezintă şi mai puţin interes decît cărţile „Leviticul” şi „Numerii”. Aci sînt repetate, sub formă de cuvîntări rostite, zice-se, de Moise, diferite legi care au fost expuse anterior. În prima cuvîntare, care se întinde pe parcursul a 4 capitole, se rezumă tot ce s-a întîmplat din momentul ieşirii din Egipt şi li se reaminteşte evreilor ce „torent de binefaceri” a revărsat Dumnezeu asupra lor. În cuvîntarea a doua, care este expusă în 21 de capitole, se repetă ceea ce pentru poporul evreu constituie codul lui de legi civile şi religioase. Apoi urmează un şir întreg de condiţii privind îndeplinirea legilor; evreii vor fi binecuvîntaţi şi totul le va merge din plin dacă vor asculta de poruncile domnului; dimpotrivă, toate blestemele vor cădea pe capetele lor şi cele mai felurite şi numeroase pedepse se vor abate asupra lor dacă vor încălca poruncile lui.
Deoarece „sfîntul” autor a avut grijă să atragă luarea-aminte că prin gura lui Moise vorbeşte însuşi Dumnezeu, trebuie să dăm cîteva exemple de elocinţă divină.
„Veşmintele tale nu s-au învechit şi picioarele tale nu s-au bobotit vreme de patruzeci de ani” (Deuteronomul, VIII, 4). Iată „o minune” care, desigur, nu este mai puţin admirabilă decît toate celelalte „minuni” religioase şi despre care nu s-ar putea spune că nu este amuzantă.
Potrivit celor două recensăminte amintite de noi mai sus, printre emigranţi se numărau 600.000 de oşteni, atît în momentul ieşirii din Egipt cît şi în momentul cînd au sosit în ţara lui Moab. În Moab nu au mai ajuns cei care ieşiseră din Egipt, ci urmaşii lor. Generaţiile mai vîrstnice muriseră, „potrivit cuvîntului domnului”. Ţinînd seama de numărul celor înarmaţi, se poate socoti că din Egipt au plecat 3.000.000 de oameni, dacă adăugăm bătrînii, femeile, fetele, băieţii.
Dacă aceste 3.000.000 de oameni şi-au găsit moartea în pustiu în decursul celor patruzeci de ani înseamnă că şi cele 3.000.000 de rînduri de veşminte, schimburi de rufe şi perechi de încălţăminte au fost transmise de la unii la alţii. Dar, după ultimul recensămînt, oştenii erau 601.730, fără a-i mai pune la socoteală pe leviţi, al căror număr se ridica la 23.000 de oameni.
Dacă presupunem că fiecare oştean şi fiecare levit avea numai cîte o singură soţie, că fiecare familie avea doar cîte trei copii, că numai jumătate dintre soţi aveau taţi şi mame, reiese că numărul celor care sosiseră în Moab se ridica la vreo 4.500.000 de oameni. Ei toţi trebuiau îmbrăcaţi şi încălţaţi. Acest calcul face ca „minunea” să fie cu atît mai măreaţă şi mai enigmatică, deoarece înseamnă că a fost nevoie ca bătrînul Dumnezeu să facă rost de undeva din pustiu, pentru poporul său, de circa 1.500.000 de perechi de încălţăminte de gata, fără a mai pune la socoteală acelaşi număr de rînduri de haine bărbăteşti şi femeieşti.
De altfel, „sfîntul” Iustin, răspunzînd la aceste observaţii ale scepticilor, susţine, în „Dialog cu iudeul Trifon”, nu numai că veşmintele evreilor nu s-au uzat în timpul rătăcirii lor de 40 de ani prin pustiu, pe arşiţă şi pe ploaie, ci chiar, mai mult, că veşmintele copiilor lor creşteau pe ei şi se lărgeau ca prin minune pe măsură ce, o dată cu vîrsta, li se dezvoltau trupurile. Iar „sfîntul” Ieronim spune, în epistola a XXXVIII-a, chiar următoarele: „în van îşi învăţaseră bărbierii meseria; ei nu au făcut uz de ea vreme de patruzeci de ani petrecuţi în pustiu, pentru că evreilor nu le creştea nici părul, nici unghiile”. Poate că cel puţin aceste cuvinte au să vă convingă, în sfîrşit, şi au să vă facă să credeţi în „minunile dumnezeieşti”!
Menţionăm acum o poruncă a domnului care nu va stîrni mirarea nimănui: „Păzeşte-te ca nu cumva să treci cu vederea pe levit în toate zilele vieţii tale de pe pămîntul tău!” (Deuteronomul, XII, 19). Dacă ne amintim că leviţii sînt feţe bisericeşti, sensul celor spuse aici devine cum nu se poate mai limpede!
„Cînd vei porni la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi domnul Dumnezeul tău ţi-i va da în mîna ta şi-i vei duce în robie,
Dacă printre roabe vei vedea o femeie frumoasă la chip şi te vei îndrăgi de ea ca s-o iei de nevastă,
Adă-o în casa ta şi ea să-şi tundă părul şi să-şi taie unghiile,
Să-şi lepede haina de roabă de pe ea şi să locuiască în casa ta. Apoi să plîngă pe tatăl său şi pe mama sa o lună de zile, după care să intri la ea şi tu să fii soţul ei, iar ea să-ţi fie soţie.
Şi dacă nu-ţi va mai fi dragă, să-i dai drumul, dar să n-o vinzi pe argint, nici să te porţi rău cu ea, fiindcă ai umilit-o” (Deuteronomul, XXI, 10―14).
E cît se poate de cuvios, nu-i aşa?
„Famenul şi scopitul să nu intre în obştea domnului” (Deuteronomul, XXIII, 2). Orice comentarii sînt de prisos!
„Cînd (în timpul unei campanii militare. ― L. T.) se va afla cineva din ai tăi necurat din pricina unei întîmplări de noapte, să iasă afară din tabără şi să nu mai intre în ea, iar cînd va da îndeseară să se spele cu apă şi la asfinţitul soarelui să intre în tabără” (Deuteronomul, XXIII, 11―12) «.
Cu alte cuvinte, înseamnă că el nu va lua parte la bătălie. Voltaire a socotit că nu strică să facă unele observaţii în legătură cu aceasta. „Mulţi cunoscători ai artei militare afirmă ― spune el ― că mai ales oamenii tineri, sănătoşi au visuri erotice şi că ordinul de a-i îndepărta pentru o zi întreagă din armată ar fi fost foarte nechibzuit şi primejdios, deoarece, de obicei, tocmai în timpul zilei aveau loc luptele. Un ordin de acest fel ar fi încurajat laşitatea. În sfîrşit, e mult mai uşor să te speli în cortul tău sau chiar în tabără, unde poţi să găseşti apă, decît să pleci din tabără şi să cauţi apă Dumnezeu ştie unde”.
Dumnezeu rînduieşte pentru poporul său pînă şi felul în care să-şi facă nevoile în timp de război: „La o parte din tabără să fie un loc unde să te duci afară.
Să ai la îndemînă o lopată şi, cînd te vei duce afară, să sapi undeva şi acolo să acoperi necuraţia ta.
Căci domnul Dumnezeul tău cutreieră tabăra ta ca să te ocrotească şi să dea pe vrăjmaşii tăi în mîna ta; de aceea tabăra ta să fie sfîntă şi să nu se vadă într-însa nimic de ocară, ca să nu-şi întoarcă faţa de la tine” (Deuteronomul, XXIII, 13―15).
Ştim deja că Dumnezeu are mîini de care se serveşte pentru a crea, că are picioare pentru a se plimba pe planeta noastră oricînd găseşte de cuviinţă; nu cu mult în urmă am aflat că are un spate şi că i l-a întors lui Moise; el are un nas cu care „simte mirosurile plăcute”. Acum aflăm că nasul domnului nu serveşte numai ca podoabă a feţei „creatorului” lumii, pentru a evita să stîrnească rîsul prin lipsa acestui detaliu natural al obrazului. Nu, este un nas adevărat! După cum lui Dumnezeu îi place să mănînce zdravăn (amintiţi-vă de vestitul prînz oferit de Avraam), el, într-una din zilele „facerii”, şi-a creat pentru propriile sale nevoi un nas care „simte mirosurile plăcute” şi nu suferă mirosurile urîte.
Să nu închidem cartea „Deuteronomul”, în care sînt expuse poruncile domnului, înainte de a ne opri şi asupra următorului pasaj: „Cînd se vor lua la harţă doi oameni, oarecine cu fratele său, şi femeia unuia se va apropia să scape pe bărbatul ei din mîna celui care-l bate şi va întinde mîna şi-l va apuca de partea ruşinoasă, să-i tai mîna fără milă” (Deuteronomul, XXV, 11―12).
Iată ce înseamnă să fii Dumnezeu atotştiutor! El a prevăzut totul, absolut totul!
Dumnezeu i-a mai declarat lui Moise că, după ce vor intra în „pămîntul făgăduinţei”, compatrioţii lui vor trebui să consacre doi munţi unui ritual destul de ciudat: pe unul dintre ei, numit Garizim, va fi binecuvîntat poporul; pe celălalt munte, care se numeşte Ebal, se vor rosti tot soiul de blesteme.
Şi acum iată cîteva exemple de ameninţări dumnezeieşti, extrase din cap. XXVIII: „Să trimită domnul peste tine blestem, aiurire şi ameninţare în tot lucrul pe care-l vei începe, pînă ce vei pieri şi curînd nu vei mai fi, din pricina faptelor tale, căci m-ai părăsit” (v. 20); „Să te bată domnul cu oftică, cu friguri, cu aprindere, cu arşiţă, cu război, cu tăciune şi cu îngălbenirea holdelor şi să te urmărească pînă te vor nimici” (o. 22); „Să te bată domnul cu buboaiele Egiptului, cu trînji, cu lepră, cu rapăn, de care să nu te poţi tămădui” (v. 27); „Să te bată domnul cu nebunie, cu orbire şi cu înţepenirea inimii” (v. 28); „Să te logodeşti cu femeie şi altul s-o ia de soţie” (v. 30); „Să te bată domnul cu bube rele peste genunchi şi peste şolduri, din tălpi şi pînă-n creştet” (v. 35); „Să fii de spaimă, de poveste şi de batjocură pentru toate neamurile” v. 37); „Să semeni multă sămînţă pe ogor, dar să aduni puţin, şi lăcustele să aibă parte de ea” (v. 38); „Fii şi fiice să ai, dar să nu fie ai tăi, ci să se ducă în robie” (v. 41); „Să pornească domnul împotriva ta un neam de departe, de la marginile pămîntului, precum vine vulturul în zbor, neam a cărui limbă n-o înţelegi, neam crunt, care să nu-şi ridice ochii spre bătrîn, iar de cel tînăr să nu-i fie milă” (v. 49―50) şi aşa mai departe pînă la sfîrşitul capitolului.
Dintre toate aceste pedepse cu care Dumnezeu ameninţă poporul său, nici una nu este o pedeapsă spirituală. Evident, poporul domnului nu cunoştea pedepsele bisericii creştine. Acest lucru trebuie subliniat, după cum trebuie subliniat şi faptul că nicăieri în Vechiul testament nu se vorbeşte despre iad, nici despre purgatoriu. Am văzut mai înainte că Dumnezeu avea grijă de latrinele evreilor, în schimb nu am observat nicăieri ca el să se fi preocupat de sufletele lor. Cuvintele „nemurirea sufletului” nu se întîlnesc în nici una dintre cărţile „sfinte” din care şi-au împrumutat creştinii religia.
După ameninţări urmează un fragment istoric: Moise, care atinsese vîrsta de 120 de ani, renunţă la împuternicirile sale în favoarea lui Iosua, fiul lui Nun, spre deosebita nemulţumire a marelui preot Eleazar, şi-i porunceşte lui Iosua să-i ducă pe evrei în ţara Canaan. Îl scutim pe cititor de cîntarea pe care-o intonează Moise cînd îşi ia rămas bun de la compatrioţii săi. Vom trece, de asemenea, şi peste binecuvîntările pe care el le dă fiecăreia dintre seminţiile lui Izrail. Supunîndu-se poruncii primite de sus, eroul biblic urcă în cele din urmă pe muntele Nebo, unde-l aşteaptă moartea, dar de unde, înainte „de a-şi da obştescul sfîrşit”, el poate să vadă „pămîntul făgăduinţei”.
Religia creştină, ca şi cea mozaică, susţine într-un glas că „Pentateuhul” este opera lui Moise. Să nu cumva să vă dea prin gînd să afirmaţi că cele cinci cărţi comentate de noi au fost scrise de altcineva. Dacă vă va trece prin minte să afirmaţi asemenea lucruri, veţi fi excomunicaţi. Aceste cinci cărţi, susţin cu încăpăţînare teologii, au fost scrise, de la primul şi pînă la ultimul rînd, de Moise după dictarea „porumbelului divin”.
O carte obişnuită, o carte omenească, s-ar fi încheiat în acest caz în momentul în care Moise a urcat pe muntele Nebo. În ultimă instanţă, un om obişnuit ar fi scris următoarele rînduri: „Simt că mă duc; pun pana jos, căci mi se apropie sfîrşitul”. Dar Moise este un scriitor „sfînt”. El nu putea să facă aşa ceva. De aceea, în ultimul capitol al cărţii „Deuteronomul” el însuşi eternizează moartea sa, înmormîntarea sa, durerea poporului şi chiar adaugă, cu amabilitate, cîteva cuvinte de laudă postumă la adresa sa.
„Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, în ţara Moabului, după porunca domnului. Şi a fost îngropat în vale, tot în ţara Moabului, în dreptul Bet-Peorului, şi nimeni nu ştie mormîntul lui pînă în ziua de azi… Şi fiii lui Irzail au plîns pe Moise în bărăganul Moabului treizeci de zile. Şi după ce au sfîrşit zilele de jelire pentru Moise, Iosua, fiul lui Nun, s-a umplut de duhul înţelepciunii, fiindcă Moise îşi pusese mîinile peste el. Şi au ascultat de el fiii lui Izrail şi s-au purtat precum poruncise lui Moise domnul. Şi nu s-a mai sculat în Izrail profet ca Moise, pe care să-l fi cunoscut domnul faţă către faţă…” (Deuteronomul, XXXIV, 5―6, 8―10).
Citind aceste rînduri, unii ar putea să clatine din cap neîncrezători: s-ar părea că nu Moise le-ar fi scris. Dar greşit! Teologii vă vor demonstra că acesta este stilul lui Moise, ba chiar şi în capitolele anterioare el nu a folosit niciodată persoana întîi, ci întotdeauna persoana a treia cînd a vorbit despre sine.
Din moment ce biserica şi-a spus cuvîntul, nu mai încape nici o obiecţie! Iar părerea precisă a bisericii a fost expusă de învăţatul teolog Paul Guérin în următoarele cuvinte: „Pentateuhul” este denumirea generală a primelor cinci cărţi din Biblie. Autorul „Pentateuhului” este Moise. „Pentateuhul” este autentic şi autenticitatea lui este tot atît de incontestabilă ca şi autenticitatea celor mai autentice cărţi. Ea este tot atît de incontestabilă ca însăşi existenţa lui Moise. Nu putem să negăm autenticitatea unei cărţi pe care o socoteşte ca atare credinţa străveche a unui popor întreg, a cărui istorie ea a descris-o, ale cărui legiuiri şi al cărui cult ea l-a creat, îndeosebi cînd această carte are caracterul de antichitate care îi este atribuit. E cu neputinţă ca ea să fi fost concepută şi scrisă de altcineva decît de autorul al cărui nume îl poartă. Acesta este „Pentateuhul”. Credinţa străveche a poporului evreu, spiritul antichităţii prin care se distinge această carte, imposibilitatea unei substituiri, toate acestea demonstrează autenticitatea ei. Moise a scris „Pentateuhul” sub inspiraţia „sfîntului duh” (Enciclopedia catolică, ed. franceză, voi. V, pag. 690) .
Să ne înclinăm, fraţilor, şi să nu ne mai mirăm de nimic!

21 – „SFINTELE” ISPRĂVI ALE PREADREPTULUI IOSUA, FIUL LUI NUN, CĂPETENIA LUI IZRAIL

După moartea lui Moise, conducător al poporului evreu a ajuns Iosua, fiul lui Nun. Ca evreii să mai prindă niţică inimă, Dumnezeu a venit îndată în vizită la Iosua şi i-a făcut câteva făgăduinţe tipice pentru Biblie.
„…Ci tu scoală-te şi treci acest Iordan, împreună cu tot poporul, în ţara pe care eu voi da-o fiilor lui Izrail.
Tot ţinutul pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l voi da vouă, precum am făgăduit lui Moise;
Din marginea pustiului şi a acestui Liban, pînă la fluviul cel mare al Eufratului, toată ţara hetiţilor şi pînă la uriaşa mare spre soare-apune: acestea vor fi hotarele voastre.
Nimeni nu va putea să-ţi stea ţie, împotrivă în toate zilele vieţii tale! Precum am fost cu Moise, voi fi şi cu tine; nu te voi lăsa şi nici nu te voi părăsi.
Fii tare şi bărbătos, pentru că tu vei da în stăpînire acestui popor ţara pe care, cu jurământ, am făgăduit părinţilor lor că le voi da-o” (Cartea lui Iosua, I, 2―6).
Nu era prima dată, după ieşirea din Egipt, cînd Dumnezeu repeta făgăduiala dată odinioară lui Avraam, Isaac şi Iacob. Ce împărăţie uriaşă făgăduise el cu jurămînt poporului său! Toate pămînturile hotărnicite de peninsula Sinai, Marea Mediterană şi Eufrat! Această împărăţie trebuia să fi fost mai mare chiar decît Asiria. Dar ce faliment răsunător a dat Dumnezeu, cît de josnic şi-a încălcat el cuvîntul! Evreii au pus stăpînire pe un teritoriu infim, şi asta după nenumărate chinuri. Cît despre malurile Eufratului care le fusese făgăduit, ei au trăit acolo nu ca stăpîni, ci ca jalnici prizonieri de război, în grea robie la babiloneni. Iar „marele” lor fluviu n-a fost decît nenorocitul Iordan .
Ce a făcut succesorul lui Moise drept răspuns la porunca Domnului?
„După aceea, Iosua, fiul lui Nun, a trimis în taină din Şitim, doi oameni, iscoade, şi le-a poruncit aşa: «Duceţi-vă şi iscodiţi ţara şi Ierihonul!». Iar ei s-au dus şi au intrat în casa unei femei desfrînate pe care o chema Rahab şi au mas acolo” (Cartea lui Iosua, II, 1).
Unele traduceri ale Bibliei o numesc pe doamna Rahab hangiţă, însă textul biblic autentic arată că Rahab trăia din venitul pe care i-l aduceau farmecele ei femeieşti. De ce această inexactitate în traduceri? Oare nu pentru că sus-pomenita Rahab figurează în evanghelie printre strămoşii lui Iisus Hristos?
„Atunci regele Ierihonului i-a trimis femeii Rahab această poruncă: «Scoate afară pe oamenii care au venit la tine şi au intrat în casa ta, căci ei au venit să iscodească toată ţara!».
Atunci femeia aceea a luat pe cei doi oameni şi i-a ascuns, apoi a zis: «Adevărat este că aceşti oameni au venit la mine, dar n-am ştiut de unde sînt.
Iar cînd a venit vremea să se închidă porţile şi s-a întunericit, oamenii au plecat, însă încotro au apucat aceşti oameni nu ştiu; luaţi-vă după ei degrabă, căci îi veţi ajunge!»” (Cartea lui Iosua, II, 3―5).
După plecarea poliţiei regale, Rahab a încheiat o înţelegere cu cei doi spioni. Ea le-a comunicat că ţara a şi auzit despre minunile „ieşirii evreilor din Egipt” şi că locuitorii se tem nespus de armata evreiască. Cei doi spioni i-au dat, la rîndul lor, un semn distinctiv care avea să-i servească pentru salvarea vieţii ei şi a casei ei în timpul viitoarei cuceriri şi distrugeri a Ierihonului. Apoi spionii au coborît pe o frînghie pe fereastră, deoarece casa Rahabei se afla „în zidul cetăţii” (v. 9―24).
„Ce l-a determinat (pe Iosua) ― remarcă Voltaire ― să recurgă la serviciile acestei nenorocite, din moment ce Dumnezeu îi făgăduise cu gura lui să-i dea sprijin şi ajutor, din moment ce el nu putea să nu fie sigur că Dumnezeu se va lupta pentru el? El era în fruntea unei armate de 600.000 de oameni şi a trimis 40.000 de oameni să cucerească Ierihonul, un oraş care n-a fost niciodată întărit şi care aparţinea unui popor atît de inexperimentat în meşteşugul armelor, încît pînă şi capitala şi-o aşezase în vale, neavînd în felul acesta posibilitatea de a o apăra în mod serios. Din Ierihon au mai rămas în prezent doar cîteva colibe jalnice, care servesc drept adăpost celor 300 de locuitori ai săi”.
În legătură cu Rahab, teologul Calmet a pus, la timpul său, următoarea întrebare: s-a făcut oare ea vinovată de minciună atunci cînd a afirmat că iscoadele evreieşti plecaseră în timp ce acestea se găseau încă la ea? El găsea că Rahab procedase bine.
„Fiind informată ― scrie acest teolog ― asupra planurilor domnului de a-i nimici pe canaaniţi şi de a da pămîntul lor evreilor, ea nu putea să se împotrivească acestor planuri fără a păcătui în faţa domnului; în afară de aceasta, ea era convinsă de bunele intenţii ale domnului şi cunoştea faptele nedrepte ale canaaniţilor. Prin urmare, ea nu ar fi putut să procedeze nici mai drept, nici mai înţelept”.
Învăţatul Fréret i-a răspuns: „Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că femeia Rahab a fost şi ea inspirată de Dumnezeu, ca şi Iosua, ceea ce este destul de ciudat. Mai curînd ar trebui să recunoaştem că această Rahab, trădîndu-şi patria şi dînd-o pe mîna unui popor străin şi barbar, a fost pur şi simplu o creatură criminală, vrednică de cea mai aspră pedeapsă”.
Mai departe Iosua a poruncit evreilor să pornească împotriva Ierihonului; pentru aceasta ei trebuiau, în primul rînd, să treacă Iordanul. Preoţii, care purtau „chivotul legămîntului”, mergeau în fruntea poporului. Ei au păşit cu curaj în apă, ca nişte oameni profund încredinţaţi că nu se poate să nu se întîmple o minune. De îndată ce şi-au udat picioarele, apele fluviului s-au oprit, parcă ar fi fost zăgăzuite de un stăvilar nevăzut.
Preoţii au rămas în mijlocul fluviului pînă a trecut tot poporul evreu. În amintirea acestei minuni, 12 pietre mari au fost aşezate pe malurile Iordanului. Apoi, de îndată ce „chivotul legămîntului” a ajuns pe malul drept, apele au început să curgă din nou prin albia fluviului (cap. III şi IV). Aflînd despre aceste minuni, regii diferitelor popoare din vecinătate, pînă la ţărmurile Mării Mediterane, au fost cuprinşi de desperare.
În momentul acela, Dumnezeu i-a atras luarea-aminte lui Iosua că de pe vremea „ieşirii din Egipt” ritualul tăierii împrejur, statornicit de Dumnezeu „pentru vecie”, nu mai fusese practicat. Biblia nu lămureşte cauzele acestui fenomen ciudat, ci se mulţumeşte să ne pună în faţa unui fapt împlinit. Nici unul dintre copiii de sex bărbătesc care se născuseră în pustiu nu fusese supus operaţiei. Or, pe atunci poporul evreu număra în total vreo 4.000.000 de suflete de ambele sexe, deci aproximativ 2.000.000 de bărbaţi. Închipuiţi-vă ce cantitate uriaşă de piele a fost tăiată, după porunca lui Iosua, de pe membrele procreatoare! Biblia numeşte destul de plastic locul unde a fost săvârşită această operaţie: „Dealul tăierii împrejur”.
După 14 zile a fost paştele, şi evreii au avut destule grîne pentru a-şi pregăti azime; de atunci „s-a oprit si mana” (V, 12).
Potrivit instrucţiunilor divine, armata evreiască a împresurat Ierihonul şi vreme de şase zile soldaţii au mărşăluit ameninţător pe sub zidurile oraşului, iar preoţii au cîntat din trâmbiţe. Asediaţii erau extrem de miraţi de acest procedeu de luptă, dar nu s-au predat. În ziua a şaptea, potrivit aceloraşi instrucţiuni, au mai ocolit de şapte ori, cu tot echipamentul de luptă, zidurile cetăţii, de astă dată în acompaniamentul unei alte muzici, mai puternice, însoţite de strigătele întregului popor, şi atunci zidurile Ierihonului s-au prăbuşit.
Iosua a dat poruncă să fie exterminaţi toţi locuitorii: bărbaţi şi femei, copii şi bătrîni, ba chiar şi „boii, oile şi asinii”. Au fost cruţaţi numai femeia Rahab şi rudele ei, pe care le adunase în casa sa. „Iar cetatea au ars-o cu foc împreună cu tot ce era într-însa, afară de argint şi de aur şi de sculele de aramă şi de fier, pe care le-au vărsat în vistieria casei domnului” (Cartea lui Iosua, VI, 24).
„E cu putinţă oare ― scria lordul Bolingbroke ― ca Dumnezeu, părintele tuturor oamenilor, să fi călăuzit un barbar setos de sînge? Dacă această poveste n-ar fi atît de absurdă, ar fi din cale-afară de odioasă”.
Să nu uităm că autorul acestor cuvinte a fost unul dintre cei mai de seamă şi mai respectaţi bărbaţi de stat ai Angliei. În calitate de ministru de externe, lordul Bolingbroke a fost adevăratul inspirator şi făuritor al vestitei păci de la Utrecht, care a pus capăt îndelungatelor războaie sîngeroase ale lui Ludovic al XIV-lea. Se poate spune că aceasta a fost o faptă măreaţă, mîndria vieţii lui. El a redat Europei pacea, creînd totodată condiţii cît mai drepte cu putinţă pentru toate statele. E bine să amintim meritele acestui om respectabil, care face cinste omenirii şi care a folosit geniul său pentru a pune capăt exterminării reciproce a popoarelor; e necesar să facem acest lucru pentru a închide gura fanaticilor care ar vrea să vadă în citatul reprodus mai sus cuvinte de hulă la adresa domnului rostite de un nelegiuit obscur. Lordul Bolingbroke a spus despre Biblie: „Ar însemna să hulim pe Dumnezeu şi să-i jignim pe oameni dacă am privi cu seriozitate această jalnică împletire de gogoriţe, în care fiecare cuvînt este ori culmea ridicolului, ori culmea ororii”.
După spusele „sfîntului” autor, cucerirea şi distrugerea Ierihonului au avut ca rezultat organizarea unor comploturi împotriva lui „Izrail”. Văzînd ce înţelege poporul evreu prin cucerire şi cum se poartă el cu oraşele cucerite, regii de prin partea locului s-au gîndit că e mult mai bine să-i nimicească pe cotropitori decît să aştepte pînă ce cotropitorii îi vor nimici pe ei. În consecinţă, ei au încheiat o alianţă şi au luat un şir de hotărîri foarte importante (cap. IX).
Lor le-a scăpat însă un amănunt care avea o însemnătate „sacră”: Dumnezeu era de partea lui Iosua. Dumnezeu a semănat panică în rîndurile trupelor lor şi Izrail „i-a înfrînt cu grea înfrîngere la Ghibeon şi i-a urmărit pe drumul de costişă către Bethoron şi i-a măcelărit pînă la Azeca şi pînă la Macheda” (X, 10). Mai mult decît atît, milostivul Dumnezeu, împins, pe cît se pare, de ambiţie, a luat parte personal la bătălie: „Şi pe cînd ei fugeau de dinaintea fiilor lui Izrail pe povîrnişul de la Bethoron, domnul a pornit peste ei grindină mare din cer pînă la Azeca, aşa încît cei care au murit, au murit mai mulţi de grindină decît cei pe care fiii lui Izrail i-au ucis cu sabia (v. 11).
Dar Iosua a găsit că biruinţa lui nu este deplină.
„Atunci a grăit Iosua către domnul ― adică în ziua cînd domnul ia dat pe amoriţi în mîna fiilor lui Izrail ― grăit-a în faţa lui Izrail: «Soare, stai în loc deasupra Ghibeonului şi tu, Lună, în valea Aialonului!».
Şi soarele s-a oprit şi luna a stat în loc, pînă ce poporul s-a răzbunat împotriva duşmanilor săi! Oare acestea nu stau scrise în «Cartea Dreptului»? Deci soarele a stat în loc în mijlocul cerului şi nu s-a zorit să apună aproape o zi întreagă.
Şi n-a mai fost altă zi ca aceea, nici mai înainte, nici pe urmă, ca domnul să dea ascultare unui glas de om. Vezi că domnul se lupta pentru Izrail” (X, 12―14).
Citind această povestire, rămîi mirat că, după grindina de pietre care a căzut peste capetele duşmanilor, Iosua a mai avut nevoie să recurgă la o nouă minune şi să oprească în loc Soarele şi Luna. Povestirea spune că astrul zilei era încă destul de sus pe cer. S-ar părea că ar mai fi fost destul timp pentru a-i nimici pînă la căderea nopţii pe toţi fugarii pe drumul către Bethoron, chiar dacă am admite că unii dintre ei scăpaseră neloviţi de pietrele cereşti. Ce-i drept, s-ar putea ca teologii să obiecteze că unii fugari alergau atît de repede încît ar fi trebuit mai mult de şapte ceasuri pentru ai ajunge din urmă. Dar ştiinţa nu a izbutit încă să explice în ce fel Soarele, care, după cum se ştie, nu se învîrteşte în jurul Pămîntului, şi-a oprit mersul. De asemenea e cu neputinţă de înţeles cum se face că o zi care a fost de două ori mai lungă decît toate celelalte n-a provocat nici cele mai mici tulburări în mişcarea planetelor şi în regularitatea eclipselor.
Această măreaţă „minune” a lui Iosua a stîrnit multe rîsete în rîndurile oamenilor culţi.
Se spune că un om de ştiinţă învinuit că susţine învăţătura lui Copernic despre mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui ar fi dat inchizitorilor următorul răspuns plin de isteţime: „Probabil că tocmai după minunea înfăptuită de Iosua, fiul lui Nun, Soarele nu se mai mişcă în jurul Pămîntului”.
În fruntea armatei amoriţilor care a fost nimicită în timpul acestui dezastru biblic, se aflau cinci regi. Ei s-au salvat, nefiind loviţi nici de grindina de pietre, nici de săbiile evreilor, şi s-au ascuns într-o peşteră (v. 16). Aflînd despre aceasta, Iosua a poruncit ca intrarea în peşteră să fie astupată cu pietre mari (v. 18). Cei cinci regi au fost prinşi ca într-o cursă. Apoi Iosua a poruncit ca pietrele să fie date la o parte şi cei cinci regi să fie scoşi afară. După aceea Iosua a dat căpitanilor săi următoarea poruncă: „Apropiaţi-vă şi puneţi picioarele voastre pe grumajii acestor regi!”. Regii înfrînţi au fost ucişi, iar cadavrele lor ridicate în cinci spînzurători. Seara ele au fost transportate din nou în peşteră, care a fost iarăşi închisă cu pietre mari. „Sfîntul” autor ne încredinţează cu toată seriozitatea că aceste pietre aşa au rămas „pînă în ziua de astăzi” (v. 22―21).
Cît despre Iosua, el a continuat cuvioasele sale isprăvi:
„Astfel Iosua a supus tot ţinutul, muntele, Neghebul, şesul, poalele munţilor şi pe toţi regii lor, nelăsînd pe nimeni să scape şi nimicind toată suflarea, aşa precum poruncise domnul Dumnezeul lui Izrail” (X, 40).
Pe toţi regii care mai rămăseseră el i-a urmărit pînă la Sidon şi i-a măcelărit, încît n-a mai scăpat nici unul. „…Cailor le-a tăiat vinele de la picioare, iar carelor le-a dat foc. Apoi Iosua s-a întors înapoi şi a cuprins Haţorul, iar pe regele lui l-a ucis cu sabia. ― Haţorul mai înainte fusese oraşul de frunte din toate acele regate. ― Şi au trecut prin ascuţişul săbiei toate sufletele din cetate, dîndu-le pieirii, fără să mai rămînă nici o suflare, iar cetatea Haţorului a nimicit-o cu foc” (XI, 9―22). „Multă vreme a dus Iosua război cu regii aceştia” (v. 18). „Tot atunci a purces Iosua şi a stîrpit pe enachiţii de la munte…” (v. 21). „Şi n-au mai rămas enachiţi în ţara fiilor lui Izrail, atît cîţi au mai rămas acolo, decît numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod” (v. 22). „…Peste tot: treizeci şi unu de regi”, încheie Biblia descrierea acestor cuvioase isprăvi ale „sfîntului preadrept” Iosua, fiul lui Nun (XII, 24).
Măi, drăcie! Să înfrîngi 31 de regi! E destul de mult pentru o ţară care se întinde doar pe cîţiva zeci de kilometri!
Cînd, în sfârşit, „popoarele” care trăiau pe „pămîntul făgăduinţei” au fost nimicite complet, evreii au ajuns singurii lui stăpîni. Nu le mai rămînea decît să-l împartă, lucru pe care l-au şi făcut. De la cap. al XIII-lea pînă la cap. al XXI-lea inclusiv, „Cartea lui Iosua” descrie pînă în cele mai mici amănunte teritoriile care au fost date fiecărei „seminţii”. În aceste capitole sînt înşirate un număr imens de „oraşe”. Ca să ne dăm seama de „numărul” lor e destul să arătăm că numai seminţia lui Iuda a primit mai bine de 100 de oraşe, fără a mai pune la socoteală satele. Biblia precizează denumirile tuturor acestor oraşe (XV, 20, 63). Leviţii au primit 48 de oraşe, dintre care şase aşa-numite „cetăţi de scăpare” (cap. XX―XXI). Dumnezeu a stabilit personal această cifră pentru ei: leviţii, spusese el, vor ocupa 48 de oraşe împrăştiate pe pămîntul celor 12 seminţii; ei vor trăi în aceste oraşe, iar împrejurimile lor să le fie izlazuri pentru vite. În afară de aceasta, izlazurile oraşelor pe care le vor căpăta leviţii se vor întinde pînă la 2.000 de coţi în jur (cap. XXXV). Cele şase „cetăţi de scăpare” erau destinate să servească drept adăpost pentru ucigaşii care au săvîrşit un omor fără premeditare.
Lordul Bolingbroke presupune că aceste pasaje din Biblie nu au putut să fie scrise decît de un levit nesăţios şi ignorant şi numai în perioada interregnului, adică mult mai tîrziu decît pe vremea lui Iosua, fiul lui Nun. Iată cum îşi formulează acest gînditor considerentele: „poporul evreu n-a avut niciodată, nici chiar în anii de cea mai mare putere, 48 de oraşe întărite. E puţin probabil ca măcar Irod, singurul rege puternic să le fi avut. Ierusalimul de pe vremea lui David era singura aşezare a evreilor care ar fi putut să poarte denumirea de oraş. Micul popor nomad al evreilor nu a avut nici un fel de oraşe, nici pe vremea lui Iosua, nici chiar pe vremea judecătorilor. Lunga listă de oraşe din «Cartea lui Iosua» nu este decît o minciună ridicolă… Levitul, care a făcut un fals scriind cu multă importanţă toate acestea, pretinde că în stăpînirea leviţilor au mai fost date alte 6 oraşe care serveau de adăpost pentru ucigaşi. Ce încurajare minunată şi neaşteptată pentru criminali! Nu ştii de ce să te revolţi mai mult: de repartizarea inutilă a 48 de oraşe preoţilor în inima pustiului, ori de absurditatea pe care o reprezintă construirea a şase oraşe care trebuiau să servească, în acelaşi pustiu, drept refugiu pentru ucigaşi”.
Această faimoasă împărţire presupune aproximativ 600 de oraşe pentru toate seminţiile lui Izrail. În ce priveşte scornelile religioase, într-adevăr nici chiar „sfîntul duh”, inspiratorul Bibliei, nu cunoaşte măsura! Reţineţi, totodată, că întregul acest teritoriu are două grade longitudine în partea sa cea mai lată şi două grade şi jumătate latitudine în partea sa cea mai lungă, şi asta într-o epocă în care evreii se aflau în culmea puterii, adică nicidecum pe vremea lui Iosua.
Cînd împărţirea a fost terminată, Iosua şi-a considerat misiunea îndeplinită şi a murit „în vîrstă de o sută şi zece ani” (XXIV, 29).
Capitolele cărţii lui repetă într-una că după „biruinţele lui strălucite”, el nu a lăsat în viaţă nici un om din rîndurile popoarelor înfrînte.
Dar şi mai interesant este că, după moartea lui Iosua întîlnim în Biblie pe toţi aceşti duşmani ― care au fost nimiciţi pînă la unul ― mai puternici decît oricînd şi chiar mai numeroşi.

24 – EVLAVIOASA ŞI MORALA ISTORIE A UNUI LEVIT

Cartea „Judecătorilor” se încheie cu o istorie evlavioasă. Un levit (slujitor al religiei) avea o ţiitoare. Pornind la drum, această preacinstită pereche s-a oprit în „oraşul” veniaminit Ghibeea, în casa unui moşneag care i-a poftit primitor pe cei doi străini să prînzească.
Să citim acum textul „sfînt”. Dar pe cînd ei îşi veseleau inima, iată că locuitorii cetăţii, oameni spurcaţi, au înconjurat casa şi, izbind în uşă, au prins să strige către bătrân, stăpînul casei: «Scoate afară pe omul care a venit în casa ta, ca să-l cunoaştem!».
Atunci stăpînul casei a ieşit la ei şi le-a vorbit: «Nu aşa, fraţilor, vă rog nu săvîrşiţi această blestemăţie. De vreme ce omul acesta a intrat în casa mea, nu săvîrşiţi asemenea ticăloşie!
Iată, fata mea care e fecioară şi ţiitoarea lui, le voi scoate afară, să le smeriţi şi să faceţi cu ele ce veţi vrea; dar cu omul acesta să nu faceţi această nelegiuire!»
Însă acei oameni nu voiră să-l asculte. Atunci omul a luat pe ţiitoarea sa şi a scos-o afară la ei; şi ei au cunoscut-o şi au batjocorit-o toată noaptea pînă dimineaţa. Şi cînd s-au revărsat zorile, au lăsat-o.
Şi a venit femeia, în faptul dimineţii, şi a căzut la uşa omului unde se afla stăpînul ei şi a rămas acolo pînă la ziuă.
Iar dimineaţa, cînd s-a sculat stăpînul ei şi a deschis uşa casei şi a ieşit ca să pornească la drum, iată ţiitoarea lui zăcea la uşă cu mîinile pe prag.
Şi el i-a zis: «Hai să mergem». Dar nu i-a răspuns nimeni. Atunci el a pus-o pe măgar şi a plecat şi s-a dus omul în ţinutul său.
Ajungînd în casa sa, a luat cuţitul şi, punînd mîna pe leşul ţiitoarei sale, a îmbucătăţit-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi şi a trimis-o în tot cuprinsul lui Izrail” (XIX, 22―29).
Lordul Bolingbroke, comentînd acest episod, spune că el este la prima vedere o copie a poveştii cu locuitorii Sodomei care au voit să siluiască doi îngeri.
Se pune întrebarea: unde se mai poate găsi oare, în afară de cartea atribuită „sfântului duh”, ceva mai respingător decît cazul acestui preot care, după obiceiul slujitorilor orientali ai bisericii, avea probabil o barbă mare şi răsfirată, acoperită de praful drumului lung pe care îl străbătuse, şi care totuşi inspira patimi nesănătoase întregii populaţii bărbăteşti a oraşului?
Cît priveşte hotărîrea de a trimite cîte o bucată din trupul femeii moarte fiecăruia din cele 12 triburi evreieşti, ea este, de asemenea, fără precedent şi nu stîrneşte decît dezgust. Prin urmare, trebuiau echipaţi 12 soli şi trimişi cu aceste daruri îngrozitoare. Dar unde se aflau cele 12 seminţii? Cui urma să-i fie înmînată, în cadrul fiecărei seminţii, a douăsprezecea parte din cadavru, de vreme ce seminţiile trăiau în robie, sub jugul filistenilor, fără să aibă căpetenii oficiale?
„Atunci au ieşit toţi fiii lui Izrail şi obştea s-a adunat toată ca un singur om, din Dan pînă în Beerşeba şi ţinutul Galaad, înaintea domnului la Miţpa. Şi s-au înfăţişat înaintea domnului toţi voievozii poporului ― toate seminţiile lui Izrail ― în adunarea poporului lui Dumnezeu, patru sute de mii de pedestraşi mînuitori de sabie” (20, 1―2).
N-aţi uitat, desigur, că toate acestea se petrec imediat după moartea lui Samson, cînd filistenii îi mai ţineau pe evrei în cea mai cruntă robie. Cum s-au adunat cele 12 seminţii? Cum au îngăduit înrobitorii să aibă loc o adunare atît de numeroasă de oameni înarmaţi? Biblia nu lămureşte acest lucru; ai zice că „porumbelul sfînt” a uitat cu desăvîrşire de situaţia de plîns a poporului ales. Cu toate acestea, pentru a pronunţa o sentinţă împotriva unei crime săvîrşite pe păimîntul filistenilor, evreii ar fi trebuit să ceară îngăduinţa lor; acesta este un drept al stăpînilor, pe care ei l-au păzit întotdeauna cu străşnicie.
Ceva mai departe Biblia spune că 25.700 „de inşi purtători de sabie” (v. 15) din seminţia lui Veniamin s-au ridicat în apărarea vinovaţilor. Celelalte 11 seminţii au trimis 400.000 de oameni mînuitori de sabie şi toţi războinici (v. 17).
„Dacă adăugăm la acest număr de oşteni ― spune Voltaire ― bătrînii, femeile şi copiii, trebuie să considerăm că numărul tuturor evreilor se ridica la 1.700.000 de oameni, fără a mai pune la socoteală pe preoţi”. Dar pentru a ţine în robie un număr atît de mare de oameni, printre care erau 426.000 de inşi înarmaţi, ar fi fost necesară o armată de cel puţin 800.000 de oameni. Şi apoi cum au lăsat stăpînii armele robilor lor, cînd în Cartea întîi a Regilor (XIII, 19) se arată că filistenii nu îngăduiau evreilor să aibă nici un fierar, de teamă să nu-şi facă săbii şi lănci, şi că toţi fiii Izrailului erau nevoiţi să se adreseze stăpînilor lor ― filistenii ― de fiecare dată cînd aveau nevoie să-şi ascută uneltele gospodăreşti?”
În care dintre aceste două pasaje contradictorii a făcut „porumbelul divin” o glumă mai reuşită? În care anume din versete îşi bate joc „sfîntul duh” mai rău de credulitatea şi de naivitatea credincioşilor?
Vom vedea îndată ce şir de măceluri a provocat această siluire în masă a ţiitoarei levitului. La adunarea celor 400.000 de oameni înarmaţi, preotul evreu a povestit tot ce s-a întîmplat. Subliniem în treacăt că, pentru a lua cuvîntul la o adunare atît de numeroasă, ar fi trebuit să ai un glas destul de puternic.
Biblia citează cuvîntarea cu pricina. Amintind în treacăt şi în expresii voalate excitaţia locuitorilor Ghibeii, căreia era cît pe-aci să-i cadă victimă el însuşi, levitul a cerut să-i fie răzbunată ibovnica. „Pe ţiitoarea mea au chinuit-o, încît a şi murit”, a exclamat el.
Nu strică să subliniem că în prima povestire se spune că toţi bărbaţii din oraş ar fi siluit-o pe femeia aceea nenorocită, iar în cuvîntarea ibovnicului păgubaş „porumbelul” relatează că „din tot acest norod erau şapte sute de inşi osebiţi, şi anume stîngaci; toţi aceştia nimereau cu piatra din praştie firul de păr şi nu dădeau greş” (XX, 16). Admirabil! Nu-i aşa?
Revoltătoarea siluire săvîrşită de către toţi bărbaţii din oraşul Ghibeea a durat toată noaptea, şi numai o singură noapte! Dacă-i socotim vinovaţi numai pe aceşti şapte sute de oşteni zdraveni şi dacă ţinem seama că în Palestina noaptea nu ţine mai mult de zece ceasuri, trebuie să recunoaştem că ţiitoarea levitului a fost siluită de 70 de oameni pe oră. După toate acestea, mai puteţi oare nega că Biblia este într-adevăr cartea celor mai uluitoare „minuni”, cu adevărat unice în lume?
Şirul de măceluri care au urmat după această crimă îngrozitoare nu este mai puţin uluitor.
„Deci fiii lui Izrail s-au sculat de cu noapte şi au tăbărît în jurul Ghibeii. Şi bărbaţii din Izrail au ieşit la luptă cu Veniamin şi s-au rînduit în linie de bătaie împotriva celor din Ghibeea. Atunci au dat năvală veniaminiţii din Ghibeea şi au doborît la pămînt din Izrail, în ziua aceea, douăzeci şi două de mii de inşi (XX, 19―21).
Mai e oare de mirare că Dumnezeu ocroteşte anume seminţia veniaminiţilor care a ţinut partea vinovaţilor împotriva tuturor celorlalte seminţii ale Izrailului venite să-l apere pe păgubaş?
„Şi a ieşit Veniamin din Ghibeea, în ziua a doua, întru întîmpinarea lor şi au doborît la pămînt, din fiii lui Izrail, încă optsprezece mii de inşi, toţi purtători de sabie” (XX, 25).
Aşadar, au şi fost trecuţi prin sabie 40.000 de apărători ai unei cauze drepte. Ce îngrozitor! Dar staţi să vedeţi sfîrşitul. Fiii Izrailului vor ieşi biruitori şi asta are să ne consoleze. Singurul lucru care poate să ne îndurereze este numărul cu adevărat fantastic de evrei care au fost omorîţi chiar de fraţii lor de sînge.
Oastea evreilor a dobîndit în cele din urmă biruinţa, dar nu fiindcă s-a bătut pentru o cauză dreaptă, ci numai datorită lui Fineas, fiul lui Eleazar şi nepotul lui Aaron. El a înălţat cu acest prilej o rugă fierbinte către Dumnezeu. Fineas?! Care va să zică bătrînul nostru prieten Fineas, încă n-a murit? Şi, totuşi, ce mult timp a trecut de cînd n-am mai auzit nimic despre el!
„Şi au venit împotriva Ghibeii zece mii de bărbaţi aleşi din tot Izrailul şi lupta a fost crîncenă; şi veniaminiţii n-au simţit că prăpădul dă năvală peste ei. Căci domnul bătu pe Veniamin înaintea lui Izrail şi izrailiţii nimiciră din Veniamin, în ziua aceea, douăzeci şi cinci de mii şi o sută de inşi, toţi mînuitori de sabie… Atunci au văzut veniaminiţii că sînt înfrînţi” (XX, 34―36).
Atunci ei au fugit din faţa izrailiţilor spre cărările pustii. Dar oastea Izrailului îi urmărea pas cu pas. Evreii i-au înconjurat pe „fiii Veniaminului” şi i-au urmărit pînă la Menoha şi îi „vînară, zdrobindu-i… pînă pe dealurile Ghebei, spre răsărit”. Şi „fiii Veniaminului”, fiind împresuraţi de duşmanii lor, au pierdut 18.000 de oameni (v. 42―44). Cei scăpaţi cu viaţă au fugit spre stînca Rimon şi fiii lui Izrail au trecut prin sabie acolo încă 5.000, pe care i-au ajuns din urmă, iar apoi au continuat urmărirea pînă la Ghideom şi „mai uciseră dintre ei încă două mii” (v. 45). Şase sute de inşi au scăpat adăpostindu-se pe stîncile Rimon şi au rămas acolo patru luni. Iar fiii lui Izrail, înapoindu-se de pe cîmpul de bătălie, au tăiat cu ascuţişul săbiei tot ce scăpase cu viaţă în Ghibeea: şi locuitorii, şi vitele. Ei au dat foc, de asemenea, tuturor oraşelor şi satelor tribului Veniamin (v. 47―48).
În această povestire, „sfîntul duh”, care irosea cu atîta uşurinţă vieţile oamenilor, pe cît se vede s-a cam încurcat. Cu puţin înainte el ne încunoştinţase că soldaţii tribului Veniamin erau la număr 25.700, inclusiv luptătorii de elită din Ghibeea. Dar, dacă nu greşim la socoteală, pînă acum 50.000 de inşi din seminţia Veniaminului fuseseră ucişi în bătălii, care s-au succedat cu o repreziciune ameţitoare. Prin urmare, fie că în timpul luptelor fiii Veniaminului se înmulţeau în asemenea măsură încît numărul lor se dublase, aceasta fiind o „minune” deosebit de interesantă, fie că „sfîntul duh”, dictînd aceste născociri, uitase regulile adunării, şi în acest caz „minunea” este şi mai uluitoare!
Interesantă este în această istorisire şi apariţia binecunoscutului nostru Fineas. Ne pomenim cu el deodată, într-o clipă cînd nimeni nu se aştepta să-l mai vadă, cînd toţi trebuie să-l fi socotit, şi nu fără temei, şters din controalele celor vii. Ne mîngîiasem de mult cu gîndul că el fusese înmormîntat, dacă nu alături de bunicul său Aaron, cel puţin alături de tatăl său Eleazar. Dar nici pomeneală de aşa ceva! Ne-am întristat de pomană. Versetul 28 din cap. al XX-lea al cărţii „Judecătorilor” exclude posibilitatea oricărei erori: nu este vorba de cineva cu acelaşi nume, pentru că Fineas care l-a rugat
pe Dumnezeu să dăruiască fiilor Izrailului biruinţă asupra „fiilor Veniaminului” nu este altul decît „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…”
Încă nu pricepeţi despre ce este vorba? Atunci faceţi socoteala pe degete şi veţi rămîne uluiţi.
Este acelaşi Fineas despre care am citit că în timpul vieţii lui Moise i-a străpuns cu lancea pe evreul Zimri şi pe frumoasa madianită Cozbi în clipa în care această pereche scotea suspine amoroase. Cartea „Numerii”, care în cap. al XXV-lea ne prezintă o dare de seamă oficială asupra faptei eroice a acestui levit, îl şi numeşte Fineas, „fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…” (v. 7 şi 11). După cum îşi aminteşte cititorul, faptele acestea s-au petrecut în Moab, înainte de sosirea evreilor în „pămîntul făgăduinţei, cu mult înainte de trecerea Iordanului. Prin urmare, de atunci ― de pe timpul morţii lui Zimri pînă la măcelul organizat împotriva seminţiei lui Veniamin ― a curs multă apă. Acest măcel a avut loc după moartea lui Samson. Cu el se încheie cartea „Judecătorilor”.
Încă nu aţi uitat desigur, că, dintre evreii care atinseseră vîrsta de 20 de ani în momentul ieşirii din Egipt, generalul Iosua şi domnul Caleb fuseseră singurii cărora Dumnezeu le făgăduise că vor păşi pe pămîntul Canaanului. Pe de altă parte, Biblia spune că Iosua a trăit 110 ani. Dacă adunăm cei 40 de ani cît a rătăcit el prin pustiu cu cei 20 de ani pe care-i avea în momentul trecerii prin Marea Roşie, rezultă că, atunci cînd i-a luat locul lui Moise, Iosua avea 60 de ani. Prin urmare, el i-a comandat şi i-a cîrmuit pe evrei vreme de vreo 50 de ani.
Dar cît timp s-a scurs de la trecerea evreilor peste Iordan, sub conducerea lui Iosua, şi pînă la nimicirea „fiilor Veniaminului”?
Cîrmuirea lui Iosua a durat 50 de ani. În cartea „Judecătorilor”, cap. al II-lea, v. 10, se spune că a trăit o generaţie întreagă „care nu cunoştea nici pe domnul şi nici faptele pe care le făcuse domnul”. Să socotim, pentru această generaţie, 20 de ani. Urmează apoi prima robie a evreilor sub regele Mesopotamiei: 8 ani. Eliberarea, cîrmuirea judecătorului Otniel: 40 de ani. A doua robie, pe timpul regelui Eglon: 18 ani. Datorită judecătorului Ehud, jugul a fost scuturat şi poporul evreu a căpătat un lung răgaz: 80 de ani. Urmează a treia robie, pe timpul regelui Iabin: 20 de ani. Victoria lui Debora şi a lui Barac şi un nou răgaz: 40 de ani. O nouă apariţie a madianiţilor, a patra robie: 7 ani. Fapta eroică a lui Ghedeon şi eliberarea de sub madianiţi: 40 de ani de pace. Evreii cad din nou în robie, dar de astă dată sub jugul propriului lor tiran, Abimelec: 3 ani. Cîrmuirea judecătorului Tola: 23 de ani. Cîrmuirea judecătorului Iair: 22 de ani. A şasea robie, la amoniţi: 18 ani. Eliberarea datorită lui Ieftae şi cîrmuirea acestui judecător: 6 ani. Cîrmuirea paşnică a celor trei judecători: Ibţan ― 7 ani. Elon ― 10 ani şi Abdon ― 8 ani. A şaptea robie, la filisteni: 40 de ani. Faptele eroice şi cîrmuirea lui Samson: 20 de ani. În total: 480 de ani! Iată cît timp s-a scurs de cînd au trecut peste Iordan evreii, în rîndurile cărora se afla şi Fineas, care-l însoţea pe tatăl său Eleazar, şi pînă la moartea lui Samson.
Concluzie: preotul Fineas a avut cel puţin 500 de ani cînd a înălţat domnului ruga pentru fiii Izrailului împotriva „fiilor Veniaminului”, implorînd răzbunarea lui Dumnezeu pentru ţiitoarea levitului, pe care masculii turbaţi din oraşul Ghibeea o siluiseră de şapte sute de ori în decursul unei singure nopţi!
Dar de ce textul biblic uită să menţioneze vîrsta precisă a marelui preot Fineas? Puţină exactitate ar fi prins tare bine aici. Altfel, scepticii ar putea să spună că „porumbelul sfînt”, certîndu-se cu aritmetica, a uitat şi cronologia ― cronologia oficială şi sacră! Mai mare ruşinea!
Cele 11 seminţii ale Izrailului, după ce au trecut prin sabie seminţia Veniaminului, s-au căit în scurtă vreme pentru acţiunile lor distrugătoare. Evreii se tînguiau zicînd: „Pentru ce, doamne Dumnezeul lui Izrail, s-a întîmplat aceasta în Izrail, ca să lipsească astăzi din Izrail o seminţie?”
După aceea şi-au adus aminte de cei 600 de fii ai Veniaminului, care duceau o viaţă searbădă, ascunşi pe stînca Rimon. De ce să nu devină ei sămînţa din care să crească din nou copacul Veniaminului? Bună idee, dar… chiar în momentul cînd începuseră acţiunile duşmănoase din Miţpa, evreii făcuseră pe negîndite legămînt să nu dea niciodată fiicele Izrailului de soţii celor din seminţia Veniaminului (XXI, 1). S-au apucat atunci să caute o ieşire din această situaţie dificilă. Şi iată că un om deştept le-a dat o sugestie: să se intereseze, să caute şi de bună seamă că se vor găsi familii care n-au fost la Miţpa în clipa în care a fost făcut legămîntul.
Au început cercetările. S-a descoperit că evreii din oraşul Iabeş nu luaseră parte la mitingul care adoptase rezoluţia cu privire la exterminarea „fiilor Veniaminului”. Atunci a început exterminarea bunilor evrei care locuiau în Iabeş, şi oamenii trimişi acolo cu această cuvioasă misiune s-au potolit numai după ce din toată populaţia oraşului n-au rămas decît 400 de fecioare pe care le-au trimis pe stînca Rimon.
Locuitorii stîncii au băgat însă de seamă că numărul de femei pe care îl primiseră era prea mic, că două sute dintre „fiii Veniaminului” fuseseră nedreptăţiţi la împărţeală. Se crea din nou o situaţie încordată. Atunci bătrînii şi-au adus aminte de marea sărbătoare care urma să se prăznuiască în cinstea domnului în oraşul Silo şi au luat următoarea hotărîre înţeleaptă: „fiilor Veniaminului” care nu căpătaseră neveste să li se îngăduie să răpească femei în timpul ceremoniilor religioase şi a serbărilor populare din Silo. Aceştia au răpit, pentru a-şi satisface plăcerile, 200 de dănţuitoare din Silo. Taţii şi mamele fetelor nu aveau dreptul să protesteze şi, cu excepţia lor, toată lumea a fost mulţumită. Îndată după aceasta, urmaşii Veniaminilor au refăcut şi au rezidit oraşele lor arse.
Acest mod de refacere a unui trib întreg a părut destul de ciudat tuturor criticilor. Dar cum criticii sînt nelegiuiţi, ce valoare pot avea observaţiile lor? „Chivotul legămîntului” se găsea la Silo în timpul serbării, deci însuşi Dumnezeu fusese de faţă. Şi dacă el nu s-a apucat să verse foc şi pară care să-i fi înghiţit pe criminali, mai e oare nevoie de vreo altă dovadă a bunăvoinţei lui faţă de răpitorii încîntătoarelor fete?
Ţineţi-vă gura, criticilor! Ploconiţi-vă în faţa căilor necunoscute ale „proniei” divine!

25 – MIŞCĂTOAREA IDILĂ A LUI RUT ― SFÎNTA STRĂBUNĂ A UNUI IISUS HRISTOS

Am ajuns la o istorisire din Biblie care stoarce lacrimi de înduioşare. Este vorba despre Rut şi Noemina. Cu sufletul plin de duioşie reproducem această istorisire . Rămasă văduvă, Noemina şi-a pierdut pe cei doi fii ai săi, căsătoriţi cu moabitence. Una dintre nurorile Noeminei s-a lăsat înduplecată de soacră-sa şi „s-a întors către poporul ei”, pe cînd cealaltă, Rut, i-a spus: „…încotro vei merge tu, voi merge şi eu şi unde vei mînea tu, voi mînea şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu” (Cartea Rut, I, 15―16).
Noemina şi Rut erau atît de sărace, încît socoteau fericită ziua în care reuşeau să adune de pe ogorul cuiva o mînă de spice de orz rămase de la secerători. Şi s-a întîmplat (ce „pronie milostivă”!) ca Rut să se apuce să adune spice pe ţarina unui oarecare Booz, pe care Biblia ni-l prezintă cu respect ca pe un om „cu bună stare” (11, 1). Şi în loc s-o alunge pe Rut, aşa cum îi îngăduia legea, Booz i-a zis: „«…Să ştii că am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi dacă îţi este sete, du-te la urcioare şi bea din apa pe care au scos-o slugile». Atunci ea a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat în faţa lui şi a grăit către el: «…Fie să găsesc mereu, doamne, har în ochii tăi, căci tu m-ai mîngîiat şi cuvintele tale au mers la inima roabei tale, cu toate că eu nu sînt nici cît una din slujitoarele tale!»« (II, 9, 10, 13).
Bogătanul Booz „s-a îmbunat” pînă într-atîta, încît chiar a poftit-o pe Rut să prînzească cu slugile lui: „«…Mănîncă la masa mea şi întinge bucătura ta în oţet». …Ea mîncă şi se satură şi îi mai prisosi…” (v. 14).
Ştergeţi-vă lacrimile de înduioşare! Urmează pilde şi mai mişcătoare de „bunătate” religioasă.
Aflînd de pe ce ţarină adunase noră-sa spice şi unde prînzise, Noemina bătu din palme de uimire şi-i spuse: „Omul acesta ne este rudă; este unul din neamurile cu drept de răscumpărare faţă de noi” (v. 20). Şi iată că în capul soacrei se născu planul cuvios de a-şi da nora după această „rudă” bogată.
„După acestea, soacra ei, Noemina, i-a zis: «Se cuvine să-ţi caut un adăpost, ca să-ţi fie bine.
Ci acum, Booz, cu ale cărui slujitoare ai fost, este negreşit rudă cu noi. Şi iată că el vîntură în noaptea aceasta orzul la arie.
Tu deci spală-te şi unge-te cu miresme, ia pe tine veşmintele cele frumoase şi coboară-te la arie. Nu te arăta omului pînă nu va sfîrşi de mîncat şi de băut.
Iar cînd se va culca, tu să bagi de seamă unde s-a culcat şi du-te şi ridică pătura de pe picioarele lui şi culcă-te acolo. Şi el îţi va spune ce să faci».
Şi Rut a zis către ea: «Tot ce mi-ai spus, voi îndeplini».
Şi s-a pogorît la arie şi a făcut în totul cum i-a poruncit soacră-sa.
Ci Booz, după ce mîncase şi băuse şi inima lui se înveselise, s-a dus să se culce lîngă o movilă de boabe. Şi Rut a venit tiptil şi a ridicat pătura de pe picioarele lui şi s-a culcat acolo.
Însă, spre miezul nopţii, Booz a tresărit de frică şi, dibuind cu mîna, iată că o femeie era culcată la picioarele lui.
Şi a întrebat: «Cine eşti tu?». Răspuns-a ea: «Eu sînt Rut, roaba ta. Întinde poala veşmîntului tău peste roaba ta, căci tu îmi eşti rudă cu drept de răscumpărare».
Zis-a el: «Binecuvîntată să fii tu de domnul, fiica mea! Dragostea ta cea din urmă covîrşeşte pe cea de la început, fiindcă nu te-ai dus după oameni tineri, nici săraci, nici cu stare.
Ci acum, fiica mea, nu te teme; toate cîte ai spus îţi voi face…»” (III, 1―11).
Totuşi, Booz, respectînd întocmai pravilele biblice, care statorniceau cum se pot lua noi soţii din rîndul rudelor rămase văduve, i-a spus că mai există încă un bărbat care e rudă şi mai apropiată cu ea şi cu Noemina. Dar bărbatul acela, nu se ştie de ce, renunţase la încîntătoarea moabiteancă. Atunci Booz a adunat poporul şi a vestit că el o ia pe Rut.
„…Şi a intrat la ea şi domnul i-a dat sarcină şi a născut un fecior. Atunci au grăit femeile către Noemina: «Binecuvîntat să fie domnul care nu te-a lăsat, astăzi, fără răscumpărător! Pomenit să fie numele lui Izrail! El să-ţi împrospăteze sufletul şi să aibă grijă de tine la bătrîneţea ta; căci pe el l-a născut nora ta…» Şi i-au pus numele Obed. El este tatăl lui Iesei, tatăl lui David” (IV, 13―17).
Aceasta este povestea biblică plină de învăţăminte a lui Rut, noră exemplară, şi a Noeminei, cea mai de treabă dintre toate soacrele. În treacăt, trebuie să aducem prinosul nostru de admiraţie mărinimiei lui Booz, care, îndată ce Rut i-a căzut cu tronc, i-a îngăduit să mănînce cu secerătorii lui, să întingă „bucătura în oţet” ca să nu i se oprească în gît.
Criticii găsesc, totuşi, ciudat faptul că bogătanul Booz, în loc să mîne peste noapte acasă, s-a lungit la arie aşa cum fac muncitorii de rînd după seceriş. Dar şi mai ciudat li se pare că Rut s-a culcat pe furiş lîngă Booz, aşa cum povesteşte autorul acestei „istorii sfinte”. Ei văd la autorul Bibliei semnele unui gust destul de dubios cînd el o sileşte pe tînăra femeie să facă lucruri necuviincioase fără a se ruşina. Dacă acest Booz, spun ei, ca rudă cu drept de răscumpărare, era dator s-o ia de soţie pe Rut, Noemina, care îi ţinea loc de mamă, ar fi avut datoria s-o dea în căsătorie în chip cinstit. Ea nu ar fi trebuit s-o înveţe meseria de tîrfă. În afară de aceasta, Noemina ar fi trebuit să ştie şi singură că există o rudă mai apropiată decît Booz şi acestei rude ar fi trebuit să i se adreseze.
Încă ceva: se ştie că biserica creştină susţine că Iisus Hristos se trage din David, prin urmare din Booz şi Rut. Booz se trage în linie directă din Fares, născut din incestul săvîrşit de Tamara, care s-a prefăcut în femeie desfrînată pentru a-l ademeni pe socrul ei, Iuda. În afară de aceasta, Booz însuşi este fiul lui Salmon şi al Rahabei, o femeie desfrînată din Ierihon. Cît despre Rut, ea este moabiteancă şi, prin urmare, face parte dintr-un trib care se trage din incestul săvîrşit de Lot cu fiica sa mai mare.
Totuşi, în toată povestea asta, cel mai interesant lucru pentru un cercetător este că, dictînd „Cartea Rut”, „porumbelul” din nou nu a băgat de seamă că minciuna lui grosolană iese la iveală pretutindeni.
Între Salmon, soţul Rahabei, şi Iesei, tatăl lui David, nu mai există, în ordine cronologică, decît Booz şi Obed. Dar Rahab şi Salmon sînt contemporani cu Iosua, fiul lui Nun; Rahab s-a căsătorit cu Salmon după cucerirea Ierihonului. Pe de altă parte, Obed a trăit pe timpul arhiereului Eli, iar succesorul lui Eli, Samuil, a fost contemporan cu Iesei; cîrmuirea judecătorilor ia sfîrşit cu Samuil, care a dat binecuvîntarea celui dintîi rege evreu, Saul, apoi l-a răsturnat şi „l-a uns rege” pe David.
Cronologia cărţii „Rut” vine categoric în contradicţie cu Cartea lui Iosua, fiul lui Nun, şi cu cartea ..Judecătorilor”. Materialmente este cu neputinţă să fi avut loc aşa cum e descris în aceste din urmă cărţi, lungul şir de calamităţi îndurate de poporul evreu, de războaie victorioase şi de îndelungate şi numeroase robii alternînd cu stări de independenţă, perioadă care a durat pînă la moartea lui Samson, adică 480 de ani, şi paralel Salmon şi Booz ― care au trăit la începutul acestei perioade ― să fi fost contemporani cu sfîrşitul ei.

26 – SFÎNTUL PROROC SAMUIL

A trăit în vremurile biblice un om pe nume Elcana, care a avut două soţii cît se poate de legitime: Ana şi Penina. Dintre ele, cea dintîi nu a avut copii. În fiecare zi, între cele două soţii aveau loc discuţii dintre cele mai penibile, pentru că prolifica Penina, care era respingătoare ca păcatul şi acră ca oţetul, rîdea de sterpiciunea Anei. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, Ana a hotărît să facă un pelerinaj religios. Dar unde să se ducă? Biblia spune că „chivotul legămîntului” se afla pe atunci la Silo, sub paza arhiereului Eli, a celor doi fii ai lui şi a lui Fineas. (Acesta nu trebuie confundat cu Fineas, fiul lui Eleazar). Elcana n-a stat mult pe gînduri şi a pornit cu familia lui spre Silo.
Ajunsă la Silo, „ori de cîte ori se ducea la casa domnului… ea plîngea şi nu mai mînca. Însă Elcana, bărbatul ei, îi zicea: «Ano, de ce plîngi şi de ce nu mănînci? Şi de ce ţi-e inima rea? Oare nu sînt eu mai de preţ pentru tine decît zece feciori?»
Şi odată Ana, după ce mîncase şi după ce băuse în Silo, s-a sculat şi a venit în faţa domnului.
Iar Eli, arhiereul, şedea pe scaun lîngă unul din uşorii casei domnului.
Şi cum era cu sufletul amărît, se ruga înaintea domnului, vărsînd lacrimi.
Şi ea a făcut o juruinţă şi a zis: «Doamne Savaot! Dacă vei căuta spre jalea roabei tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba ta şi vei da roabei tale o mlădiţă de parte bărbătească, eu îl voi sfinţi domnului pentru toate zilele vieţii lui şi briciul nu se va atinge de capul lui».
Dar pe cînd ea stăruia în rugăciunea ei înaintea domnului, Eli a luat seama la gura ei.
Însă fiindcă Ana se ruga în gîndul ei şi numai buzele ei se mişcau, iar glasul ei nu se auzea, Eli a crezut că este beată.
De aceea Eli a grăit către ea: «Cîtă vreme mai ţine beţia ta? Du-te şi trezeşte-te!»” (Cartea întîi a lui Sa-muil, I, 7―14).
Ana nu şi-a pierdut cumpătul şi i-a explicat cu vioiciune că nu a băut „nici vin, nici băutură îmbătătoare…”. Dîndu-şi seama de greşeala pe care o făcuse, arhiereul s-a interesat de Ana. Se ştie cam cum se întîmplă minunile de felul aceleia pentru care se ruga Ana. Aceeaşi metodă încercată se practică şi în zilele noastre. Nu e greu de ghicit ce s-a întîmplat. Cu îngăduinţa lui Elcana, soţul evlavioasei femei care se tînguia într-una, Eli a poftit nevasta stearpă să-i facă o vizită în locaşul sfînt. Ce-i drept, Ana a cam şovăit, dar soţul a liniştit-o: du-te, i-a zis el, cu domnul acesta; el o să-ţi dea să ţii talismanul sfînt şi asta o să-ţi fie de folos. În felul acesta Ana a fost admisă „în sfîntul locaş”.
Deoarece Ana întîrzia să iasă din templu, Elcana s-a aşezat să se odihnească lîngă colonada exterioară. În cele din urmă, scumpa-i soţioară a apărut însoţită de Ofni şi Fineas, fiii preotului. Ei l-au încredinţat pe bunul Elcana că nu încape nici un fel de îndoială că de astă dată Dumnezeu, cu atotputernicul lui har, va împlini rugămintea Anei. Şi, ce-i drept, după nouă luni, în familia lui Elcana a apărut un copil rotofei şi zdravăn, căruia i-au dat numele Samuil. Plină de bucurie, Ana repetă juruinţa ei de a nu tăia niciodată vreun fir de păr de pe capul acestui copil atît de mult aşteptat.
Cînd Samuil a mai crescut, Ana l-a dus la arhiereul Eli. Băiatul a fost consacrat domnului şi pus să cînte în corul templului şi să păzească altarul. Eli a încredinţat pe mamă, cu cuvîntul său de „proroc”, că pe băiat îl aşteaptă o carieră neobişnuită. Ana cea bună la suflet era atît de mulţumită, încît pe dată, fără să se mişte din loc, a alcătuit o cîntare lungă, care este expusă în întregime în cap. al II-lea. Cititorul trebuie să ne fie recunoscător că trecem peste ea fără s-o reproducem.
Dar nu putem să trecem sub tăcere versetele pline de indignare în care „sfîntul duh” înfierează purtarea domnilor Ofni şi Fineas, doi „ticăloşi” care pricinuiau mari necazuri lui Dumnezeu:
„Însă feciorii lui Eli erau oameni vicleni care nu voiau să ştie de domnul, nici de îndatoririle preoţilor faţă de popor. Ori de cîte ori cineva aducea o jertfă, venea sluga preotului, în vreme ce carnea fierbea, cu o furculiţă cu trei dinţi în mînă, şi o înfigea în cazan sau în oală, sau în tingire, sau în blid şi cît scotea furculiţa lua preotul pentru sine. Şi astfel se purtau ei cu toţi izrailiţii care veneau să aducă jertfă acolo în Silo. Ba chiar mai înainte ca să ardă grăsimea, venea sluga preotului şi îmbia pe cel care aducea jertfă: «Dă-i preotului carne de fript, fiindcă el nu vrea să ia de la tine carnea fiartă, ci crudă». Şi dacă omul îi răspundea: «Stai să ardă mai întîi grăsimea şi pe urmă ia-ţi cît îţi pofteşte sufletul», celălalt îi lua vorba: «Nu, ci să-mi dai acum, iar dacă nu-mi dai, iau cu sila!». Astfel păcatul acestor tineri era grozav de mare înaintea domnului, fiindcă ei dispreţuiau prinoasele domnului” (Cartea întîi a lui Samuil, ÎI, 12―17).
Dar asta încă nu-i totul! Feciorii lui Eli „se culcau cu femeile care făceau de slujbă la uşa cortului descoperirii” (v. 22).
Arhiereul cunoştea toate aceste fapte revoltătoare ale feciorilor săi, dar calmul profesional de slujitor al religiei, care era convins că credincioşii vor înghiţi totul, îl făcea să privească în tăcere aceste fapte ale feciorilor săi, atît de obişnuite pentru clerici.
Odată, cu această indignare lăudabilă, Biblia arată în acelaşi capitol că mama lui Samuil îşi vizita cu regularitate feciorul în Silo. „Şi Eli a binecuvîntat pe Elcana şi pe soţia lui, zicînd: «Dăruiască-ţi domnul, copii din femeia aceasta, în locul celui afierosit, pe care tu l-ai împrumutat domnului». Ei au plecat pe urmă acasă. Domnul însă a cercetat pe Ana şi ea a zămislit şi a născut încă trei feciori şi două fete. Iar copilul Samuil creştea sub paza domnului” (Cartea întîi a lui Samuil, II, 20―21 ).
Scepticii îşi vor închipui, probabil, că mărirea familiei lui Elcana a avut loc cu contribuţia lui Ofni şi Fineas. Dar credincioşii vor obiecta că numai Dumnezeu Savaot a binecuvîntat-o pe drăgălaşa Ana şi că tocmai în aceasta consta harul, în timp ce feciorii lui Eli, care se culcau cu alte pelerine, erau nişte ticăloşi ordinari. Ar fi fost un mare sacrilegiu să pună mîna pe femeile binecuvîntate de domnul, un sacrilegiu, poate, tot atît de mare ca şi acela de a băga furculiţa în oala sfîntă, în care fierbea carnea jertfită lui Dumnezeu.
„Şi copilul Samuil slujea domnului sub ochii lui Eli. Iar în zilele acelea cuvîntul domnului era scump şi arătările erau singuratice.
Şi odată Eli stătea culcat în culcuşul său. Şi ochii lui începuseră să se întunece, astfel că nu putea să mai vadă bine.
Candelabrul domnului încă nu se stinsese şi Samuil dormea în locaşul domnului, unde se afla chivotul lui Dumnezeu.
Atunci domnul strigă: «Samuile! Samuile!». Iar el răspunse: «Iată-mă!».
Şi a alergat la Eli şi a zis: «Iată-mă! M-ai strigat?». Dar Eli a zis: «Nu te-am chemat. Întoarce-te şi te culcă!». Şi el s-a dus şi s-a culcat.
Însă domnul iarăşi l-a strigat: «Samuile!«. Şi s-a sculat Samuil şi s-a dus la Eli şi i-a zis: «Iată-mă! M-ai chemat?». Ci răspuns-a Eli: «Nu te-am chemat, fiul meu; întoarce-te şi te culcă!».
Dar Samuil nu cunoştea încă pe domnul şi cuvîntul domnului pînă atunci nu i se descoperise.
Şi domnul a strigat a treia oară pe Samuil şi el s-a sculat şi a alergat la Eli şi i-a zis: «Iată-mă! M-ai chemat?». Atunci şi-a dat seama Eli să domnul era cel care striga la copil.
Deci zis-a Eli către Samuil: «Du-te şi te culcă! Şi dacă te va mai chema, tu să zici: Vorbeşte, doamne, că robul tău ascultă!». Şi Samuil s-a dus şi s-a culcat în culcuşul său.
Şi a venit domnul şi a stat în dreptul lui şi l-a strigat ca şi mai înainte: «Samuile! Samuile!». Ci Samuil i-a răspuns: «Vorbeşte, căci robul tău ascultă!».
Şi domnul a zis către Samuil: «Iată, eu sînt gata să fac în Izrail un lucru pe care oricine îl va auzi îi vor ţiui amîndouă urechile».
În ziua aceea voi adeveri cu Eli tot ceea ce am vorbit despre casa lui de la început şi pînă la sfîrşit.
Iar tu să-i dai de ştire că eu voi pedepsi casa lui în veşnicie, pentru fărădelege, fiindcă a ştiut că fiii săi huleau pe Dumnezeu şi el nu i-a ţinut de rău.
Pentru aceea m-am jurat pentru casa lui Eli, că nelegiuirea casei lui Eli nu se va ierta în veac nici cu jertfe, nici cu prinoase!»u (Cartea întîi a lui Samuil, III, 1―14).
Dimineaţa, arhiereul a vrut să afle cum s-a sfîrşit aventura din timpul nopţii; vă puteţi închipui în ce încurcătură era tînărul levit, discipolul lui. Eli a început să stăruie, cerînd să-i spună tot adevărul, şi în cele din urmă Samuil şi-a dat drumul la gură cu toată sinceritatea.
„Atunci Samuil i-a împărtăşit lui toată descoperirea, fără să-i tăinuiască ceva. Iar Eli i-a zis: «El este domnul; facă ceea ce va socoti cu cale!». Şi Samuil creştea şi domnul era cu el şi nu lăsa să cadă pe pămînt nici unul din cuvintele lui. Şi a fost cuvîntul lui Samuil către tot Izrailul şi tot Izrailul din Dan pînă în Beerşeba ştia că Samuil a fost adeverit să fie proroc al domnului” (Cartea întîi a lui Samuil, III, 18―20).
Această primă parte a basmului cu vestitul proroc, care a fost, în acelaşi timp, şi ultimul dintre judecătorii Izrailului, a stîrnit unele observaţii critice. În legătură cu cartea atribuită lui Samuil, Fréret a emis următoarele considerente. El releva o greşeală pe care n-ar fi făcut-o nici un istoric serios, şi anume că cititorului nu i se spune absolut nimic cu privire la situaţia generală a poporului despre care este vorba. Într-adevăr, este foarte greu să-ţi dai seama ce teritoriu ocupau evreii pe vremea preotului Eli, unde anume trăiau ei, dacă mai erau robi sau numai tributari ai fenicienilor, pe care scriitorii evrei ignoranţi, în treacăt fie spus, se încăpăţînează să-i numească filisteni. Autorul a fost, pe cît se pare, un preot pe care îl interesau în exclusivitate problemele profesiunii lui, pe toate celelalte considerîndu-le fleacuri.
Autorul vorbeşte de oraşul Silo, arătînd că aici ar fi fost reşedinţa arhiereului Eli. În legătură cu acesta, Voltaire face observaţia că satul denumit Silo aparţinea fenicienilor şi că e puţin probabil ca ei să fi tolerat acolo un mare preot al unei credinţe străine. Chiar dacă „chivotul legămîntului” se afla în acel sat, el nu a putut să fie păstrat acolo decît în taină, pentru că, aşa cum vom afla din cele ce urmează, filistenii au pus mîna pe el abia mult mai tîrziu, în urma unei bătălii destul de crîncene. Dar atunci cum se explică pelerinajul evreilor la Silo?
În descrierea peripeţiilor lui Samuil, autorul lasă să se înţeleagă că Dumnezeu nu-i onora pe evrei cu convorbiri tot atît de des ca mai înainte. Aici se manifestă din nou ideologia tuturor popoarelor primitive, care credeau că, atunci cînd un popor e înfrînt, Dumnezeul lui e şi el înfrînt, iar cînd poporul se ridică din nou, se ridică şi Dumnezeul lui.
Mulţi socot că, dacă Dumnezeul evreilor şi creştinilor este într-adevăr creatorul lumii, atunci el a fost pus să joace, în ultimă instanţă, un rol cît se poate de ingrat: stă într-o ladă, de unde, la miezul nopţii, cheamă de trei ori în zadar un băiat înainte de a-i spune ce vrea.
Woolston îşi exprimă mirarea în legătură cu faptul că micul Samuil nu a reuşit să deosebească glasul „atotputernicului”, pe motiv că Dumnezeu nu stătuse încă niciodată de vorbă cu el. Fireşte, e greu „să recunoşti” un glas dacă pînă atunci nu l-ai mai auzit. Dar, exprimîndu-se astfel, autorul „sfînt” îl prezintă pe Dumnezeul său ca avînd glas omenesc şi încă un glas cu un anumit timbru, întocmai după cum glasul fiecărui om are particularităţile sale.
Aceasta poate fi considerată încă o dovadă că evrei şi-l închipuiau pe Dumnezeul lor ca fiind întrupat şi vedeau în el numai un om superior, care trăia de obicei în nori şi cobora din cînd în cînd pe pămînt pentru a-şi vizita favoriţii, uneori ocrotindu-i, alteori părăsindu-i, aci biruitor, aci învins. Într-un cuvînt, la fel ca zeii Greciei antice şi ca alţi zei „păgîni”.
Iată că tînărul Samuil a crescut, dar „sfîntul porumbel” tot nu a pus capăt purtării inadmisibile a lui Ofni şi Fineas. Au mai continuat ei oare să-şi bage furculiţa în cazanul lui Dumnezeu? Ştim numai că Samuil le-a spus totul fiilor lui Izrail; aşadar, condamnarea lui Eli şi a familiei lui devenise „un secret al lui Polichinelle”. Asta nu i-a împiedicat însă pe credincioşi să continue să aducă ofrande preotului condamnat şi feciorilor lui. Poate că aceştia, de teama pedepsei, au renunţat la obiceiurile lor urîte. Ştim însă că Dumnezeul biblic este foarte ranchiunos. Şi iată ce s-a întîmplat mai departe. Aici trebuie să reproducem textual „cuvîntul domnului”:
„Şi a ieşit Izrail întru întîmpinarea filistenilor ca să se lupte… Atunci filistenii s-au rînduit în şir de luptă împotriva lui Izrail şi, încingîndu-se lupta, Izrail fu bătut de filisteni, care uciseră din oastea desfăşurată în cîmpie ca la patru mii de inşi.
Cînd poporul se întoarse în tabără, bătrînii lui Izrail întrebară: «De ce oare ne-a înfrînt domnul astăzi prin mîna filistenilor? Să ne aducem din Silo chivotul legămîntului domnului, ca să vină în mijlocul nostru şi să ne mîntuiască din mîna vrăjmaşilor noştri!».
Deci poporul a trimis la Silo şi au adus de acolo chivotul legămîntului domnului Savaot, cel ce şade pe heruvimi. Şi cei doi feciori ai lui Eli, Ofni şi Fineas, erau acolo, lîngă chivotul legămîntului lui Dumnezeu.
Iar cînd chivotul legămîntului domnului sosi în tabără, toţi fii lui Izrail porniră un strigăt de bucurie atît de mare, încît se zgudui pămîntul.
Cînd filistenii auziră zgomotul acestui strigăt de bucurie, ei întrebară: «Ce însemnează strigătul acesta mare de bucurie în tabăra evreilor?». Şi aflară că chivotul domnului a sosit în tabără.
Atunci filistenii se înfricoşară, căci cugetau: «A venit Dumnezeu în tabără la ei!>>. Şi mai ziceau: «Vai de noi! Căci niciodată nu s-a mai întîmplat una ca asta?
Vai de noi! Cine ne va mîntui din mîna acestui Dumnezeu atotputernic? Acesta este acel Dumnezeu care a bătut pe egipteni cu tot felul de pedepse şi cu ciumă!
Fiţi dîrji, filistenilor, şi bărbătoşi, ca să nu ajungeţi robi la evrei, cum au ajuns ei robi la voi. Fiţi bărbaţi şi luptaţi-vă!».
Şi filistenii se luptară şi Izrail fu învins şi dădu fuga fiecare la cortul său şi măcelul fu cumplit, căci din Izrail căzură treizeci de mii de pedestraşi.
Chivotul lui Dumnezeu fu luat şi cei doi feciori ai lui Eli, Ofni şi Fineas, muriră.
Atunci un om din Veniamin alergă fuga de pe cîmpul de bătaie şi ajunse la Silo în aceeaşi zi, cu veşmintele sfîşiate şi cu pulbere pe cap.
Şi ajungînd el, iată că Eli stătea pe scaun lîngă poartă şi iscodea uliţa, căci inima lui tremura de grijă pentru chivotul lui Dumnezeu. Şi cînd intră acel om în cetate şi spuse vestea, toată cetatea începu să strige cumplit.
Şi a auzit Eli cumplitul strigăt şi a întrebat: «Ce va să zică această zarvă?». Atunci omul veni pe fugă şi-i spuse lui Eli ce se întîmplase.
Ci Eli era în vîrstă de nouăzeci şi opt de ani şi ochii lui erau stinşi, aşa încît nu putea să mai vadă.
Omul acela i-a spus lui Eli: «Eu sînt care am venit astăzi de-a fuga de la bătălie!». Şi Eli l-a întrebat: «Ce veste aduci tu, fiul meu?».
Atunci vestitorul i-a spus aşa: «Izrail a fugit din faţa filistenilor şi poporul a trecut printr-un măcel cumplit; chiar cei doi fii ai tăi, Ofni şi Fineas, au murit, iar chivotul lui Dumnezeu a fost luat pradă».
Dar cînd omul a pomenit de chivotul lui Dumnezeu, Eli s-a răsturnat din jilţul său peste cap, acolo lîngă poartă, şi, frîngîndu-şi gîtul, a murit, căci Eli era bătrîn şi greoi. Şi fusese judecător peste Izrail patruzeci de ani.
Nora lui Eli, soţia lui Fineas, era însărcinată şi gata să nască; şi cînd a auzit vestea că chivotul lui Dumnezeu a fost luat şi că socrul ei şi bărbatul ei au murit, a îngenuncheat şi a născut, căci durerile naşterii o năpădiseră.
Iar în ceasul morţii, femeile care stăteau în preajma ei îi ziceau: «Nu te teme, căci ai născut un fecior». Însă ea nu răspundea şi nu lua aminte.
Şi i-a pus copilului numele Icabod, căci zicea ea: «S-a dus slava din Izrail», pentru pierderea chivotului lui Dumnezeu, a socrului ei şi a bărbatului ei.
Şi ea mai zise: «S-a dus slava din Izrail, căci luat a fost chivotul lui Dumnezeu!»” (Cartea întîi a lui Sa-muil, IV, 1―22).
Autorul „sfînt” nu ne spune nici cum s-au răzvrătit evreii împotriva înrobitorilor lor filisteni, nici care a fost pricina războiului, nici ce teritoriu ocupau evreii. El arată numai că, cu toată prezenţa „chivotului legămîntului”, 30.000 de evrei au fost nimiciţi.
„Cum e de crezut ― spune Voltaire ― că un popor aflat în robie şi care a suferit pierderi atît de mari a putut să se ridice atît de repede?”
Criticii l-au bănuit întotdeauna pe autorul „sfînt” că are tendinţa de a exagera atît cînd descrie succesele cît şi cînd descrie insuccesele. În acest pasaj din Biblie, pe el îl preocupă mult mai mult proslăvirea lui Samuil decît clarificarea istoriei evreilor. În zadar ne-am aştepta să vedem o descriere fidelă a ţării evreilor; împrejurărilor în care a avut loc răzvrătirea; a cetăţilor sau, cel puţin, a peşterilor în care sălăşluiau ei; a măsurilor de apărare pe care le-au luat; a voievozilor care i-au condus la luptă, ― nimic din toate aceste amănunte importante şi esenţiale! Tocmai de aici Bolingbroke trage concluzia că levitul care a fost autorul acestei istorisiri a scris aşa cum scriau călugării medievali: notînd anumite evenimente în spiritul vederilor lor. Şi Voltaire adaugă cu ironia lui muşcătoare: „Fără îndoială, Samuil, ajungînd un profet căruia Dumnezeu îi vorbise încă din copilărie, prezenta mult mai mare însemnătate decît cei 30.000 de oameni ucişi, pe care domnul nu i-a onorat niciodată cu cuvîntul său. Iată, probabil, de ce sfînta scriptură îi descrie pe prorocii evrei mult mai amănunţit decît descrie poporul evreu”.
Şi acum atenţie, cititorule! Să fim cît se poate de serioşi! Ne apropiem de un pasaj din Biblie care te predispune la veselie tot atît de puţin ca şi piciorul artificial al unui invalid. Este vorba de povestea cu buboaiele de aur.
Vă rog să nu rîdeţi! E o chestiune foarte serioasă şi, fireşte, cît se poate de evlavioasă pentru că este povestită de „sfîntul duh”.
Pentru a-i pedepsi pe Ofni şi pe Fineas, care vreme îndelungată şi-au băgat furculiţele în cratiţele domnului, Dumnezeu-tatăl şi-a făcut planul ca ei să cadă pe mîinile filistenilor cu vestitul său „chivot al legămîntului”. Ofni şi Fineas păzeau chivotul, adică îl păzeau pe Dumnezeu însuşi, dar el a voit (aşa e voia de neînţeles a domnului!) ca amîndoi leviţii să fie omorîţi pentru el împreună cu alţi 30.000 de evrei, cu toate că aceştia nu-şi băgaseră niciodată furculiţa în cratiţa lui. Era o pedeapsă senzaţională!
În cele din urmă, dîndu-se singur pe mîna păgînilor filisteni, Dumnezeu a săvîrşit un sacrilegiu împotriva lui însuşi. Poate că toată povestea asta nu vi se pare logică, în schimb, ea este divină şi orice teolog poate să vă confirme acest lucru.
Subliniem mai întîi că aceşti filisteni, care în privinţa cucerniciei erau în fond oameni de treabă, au manifestat cel mai mare respect şi faţă de Dumnezeul fiilor lui Izrail ajuns prizonierul lor. Am văzut mai sus cum îi înspăimînta puterea lui. Străini de fanatismul neîngăduitor care îndeamnă la hulirea odoarelor sfinte ale celorlalte religii, ei au înconjurat lada Dumnezeului evreilor cu toate onorurile.
Dacă un Jupiter sau un Buda ar fi ajuns pe mîinile inchizitorilor creştini, ei l-ar fi aruncat în groapa cu lături. Filistenii, dimpotrivă, ştiind că în „chivotul” care ajunsese pe mîna lor în urma unei bătălii sîngeroase sălăişluia Dumnezeul evreilor, au mutat cu tot fastul lada sfîntă în Aşdod, unde se găsea unul dintre cele mai frumoase temple ale filistenilor: templul zeului Dagon. Acolo au aşezat „chivotul legămîntului”, în locul cel mai de cinste al sanctuarului, chiar alături de Dagon.
Probabil că filistenii judecau cam aşa: Dumnezeul izrailiţilor e un Dumnezeu de prim rang. Noi ştim ce minuni a făcut el cînd a trebuit să-i scoată pe evrei din Egipt; dacă am avut norocul să punem mîna pe el, apoi să căutăm să-i acordăm toată cinstea pentru ca să-i cîştigăm bunăvoinţa; să-l cinstim la fel ca pe Dagon; un zeu ocrotitor în plus nu strică niciodată.
Dar vai! Aceşti filisteni naivi au nimerit-o ca Ieremia cu oiştea: foarte curînd, ei au simţit pe propria lor piele ce caracter urît avea Dumnezeul biblic. În seara cînd au băgat „chivotul” în templul din Aşdod, preoţii lui Dagon s-au înapoiat la casele lor, lăsînd peste noapte pe zeul lor între patru ochi cu Dumnezeul evreilor. Dacă, în locul lui Iehova, Dumnezeul evreilor, fenicienii ar fi avut norocul să pună mîna pe un Anubis egiptean sau pe un Ormuzd persan, sau pe un Apolo grec, toate s-ar fi sfîrşit cu bine atît în noaptea aceea cît şi în nopţile următoare. Ambii dumnezei ar fi stat prieteneşte la taifas şi ar fi povestit unul altuia tot soiul de năzdrăvănii din domeniul smintelii religioase a credincioşilor respectivi şi apoi s-ar fi culcat liniştiţi. Ei ar fi devenit buni prieteni şi locuitorii Aşdodului ar fi trăit în tihnă şi belşug.
Dar nici pomeneală de aşa ceva! Bătrînul cîrcotaş Savaot a profitat de lipsa preoţilor zeului Dagon şi l-a tratat ca pe un concurent aprig; ţinea foarte mult să demonstreze că e mai puternic decît idolul oficial al filistenilor. Or, Dagon era, în fond, un zeu blajin; el nu punea pe nimeni să-i aducă jertfe omeneşti şi, în general, era bun la inimă. Aşadar, el trebuie să fi fost peste măsură de mirat cînd, în puterea nopţii, Iehova a ţîşnit pe neaşteptate din ladă, s-a repezit la el ca turbat şi l-a doborît la pămînt.
Biblia nu descrie amănuntele acestei întîmplări nocturne, dar din text reiese limpede că aşa s-au petrecut lucrurile. „După aceea, filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu şi l-au adus din Eben-Haezer la Aşdod. Şi luînd filistenii chivotul lui Dumnezeu l-au vîrît în templul lui Dagon şi l-au aşezat lîngă Dagon. Dar, sculîndu-se aşdodenii a doua zi de cu noapte şi intrînd în templu, iată că Dagon stătea trîntit cu faţa la pămînt înaintea chivotului domnului. Atunci ei l-au luat pe Dagon şi l-au aşezat la locul lui” (Cartea întîi a lui Samuil, V, l-3).
A doua noapte a fost şi mai îngrozitoare decît prima. Iehova era înciudat că trebuie să împartă adoraţia aşdodenilor cu Dagon. Poate că, în sinea lui, el îşi dădea seama că invidia sa este ridicolă, iar manierele sale grosolane, căci toată ziulica a stat lungit liniştit în fundul chivotului.
Ah, dacă oamenii evlavioşi din vremea aceea ar fi văzut deodată cum iese Dumnezeu din ladă, dacă el ar fi făcut măcar puţină agitaţie în rîndurile lor! Aşdodenii ar fi renunţat atunci la cultul idolului lor. Dar nu, lucrurile nu s-au întîmplat astfel! Domnul Savaot stătea lungit cît se poate de liniştit şi nu se arăta. El fierbea de ciudă în tăcere. Aştepta să rămînă singur, fără martori, pe întuneric, pentru ca să lase să-i răbufnească proasta dispoziţie, să-şi potolească ciuda.
De astă dată Dagon a încasat-o rău de tot: „Şi iarăşi sculîndu-se ei a doua zi de dimineaţă, iată că Dagon zăcea trîntit cu faţa la pămînt înaintea chivotului domnului, iar capul lui Dagon şi amîndouă mîinile lui zăceau pe prag tăiate, aşa încît rămăsese din Dagon numai trunchiul” (Cartea întii a lui Samuil, V, 4).
Toate acestea nu puteau, fireşte, să nu-i tulbure pe locuitorii oraşului. Totuşi, ei din nou nu şi-au dat seama ce s-a întîmplat şi, în curăţenia lor sufletească, nu bănuiau nici pe departe că autorul actelor de vandalism din timpul nopţii era cel ce sălăşluia în lada sfîntă. Dar o groaznică urgie i-a lovit în curînd. Iar trebuie să cităm textul autentic: „Iar mîna domnului s-a lăsat grea peste aşdodeni şi i-a înspăimîntat, fiindcă a bătut cu bube rele şi Aşdodul, şi ţinutul din jurul lui” (v. 6}. Atunci au înţeles aşdodenii că numai mîna Dumnezeului lui Izrail a putut să le pricinuiască o asemenea nenorocire.
Bătrînii au poruncit ca „chivotul legămîntului” să fie mutat în alt loc. În acest scop a fost ales oraşul Gat. Sosirea „chivotului” la Gat a fost marcată pe dată prin apariţia de bube rele la toţi locuitorii din acest oraş. Din Gat „chivotul” a fost trimis la Ecron, unde calamitatea s-a repetat. Nenorocita ţară îndura, pe cît se vede, suferinţe grele sub loviturile „urgiei domnului”. „Iar oamenii care nu mureau erau chinuiţi de buboaie şi tînguirea cetăţii se ridica pînă la cer” (v. 12).
Vreme de şapte luni filistenii au tot mutat „chivotul domnului”, aducător de nenorociri, dintr-un oraş în altul şi pretutindeni apariţia acestui bîrlog al lui Dumnezeu era însoţită de răspîndirea aceleiaşi boli grele şi chinuitoare. În cele din urmă, filistenii au hotărît să se sfătuiască cu profeţii. Aceştia erau preoţi ai unei religii „false”, bineînţeles falsă din punctul de vedere al creştinismului. Cu toate acestea, ei s-au dovedit proroci minunaţi! Filistenii s-au hotărît să înapoieze „chivotul”.
„Şi ei au răspuns: «Dacă veţi trimite înapoi chivotul Dumnezeului Iui Izrail, să nu-l trimiteţi fără nici un dar, ci aduceţi-i jertfă pentru vină; atunci vă veţi lecui şi veţi afla de ce mîna lui nu se trage înapoi de la voi!».
Ei au întrebat: «Ce fel de jertfă pentru vină să-i aducem?». Şi ei au răspuns: «După numărul voievozilor filistenilor: cinci buboaie de aur şi cinci şoareci de aur, căci bătaia a fost una peste toţi, şi peste norod, şi peste voievozii voştri.
Faceţi deci chipurile buboaielor voastre şi chipurile şoarecilor voştri care vă strică ţarina şi daţi mărire Dumnezeului lui Izrail; poate că îşi va lua mîna de peste voi, de peste dumnezeii voştri şi de peste ţara voastră.
Căci de ce aţi împietrit inima voastră, precum egiptenii şi faraon îşi împietriseră inima lor? Şi numai după ce s-a răzbunat pe ei, au dat drumul poporului şi el s-a dus.
Deci acuma puneţi mîna şi faceţi un car nou şi luaţi două juncane care alăptează, neînjugate încă, apoi înjugaţi juncanele la car; şi viţeii care se ţin după ele aduceţi-i înapoi în ţarc.
Pe urmă, luaţi chivotul domnului şi-l puneţi în car, iar lucrurile de aur pe care i le daţi ca jertfă pentru vină puneţi-le într-o lădiţă alături de chivot şi daţi-i drumul să se ducă.
Şi uitaţi-vă: dacă chivotul apucă în sus pe drumul către ţara lui, adică spre Betşemeş, el este cel ce ne-a pricinuit nouă acest mare prăpăd, iar de nu, vom şti că nu mîna sa ne-a lovit, ci a fost cu noi numai o întîmplare!»” (Cartea întîi a lui Samuil, VI, 3―9).
Citind această poveste, îţi aminteşti fără să vrei de Sara, cea în vîrstă de 90 de ani, pe care regele Gherarului o luase pentru frumuseţea ei, socotind-o sora lui Avraam. Vă amintiţi că, pîna cînd regele nu i-a dat drumul soţiei patriarhului, din porunca domnului toate femeile din Ierarh au avut „pîntecele închis”. De astă dată, degetul domnului i-a lovit cu buboaie pe filisteni. De ce acest ciudat Dumnezeu biblic a iertat codoşoiul lui Avraam, unicul vinovat de nenorocirea Gherarului? Se ştie doar că el speculase farmecele soţiei sale, dînd-o drept soră. Şi de ce acelaşi Dumnezeu i-a pedepsit pe filisteni pentru că au pus stăpînire pe el, luîndu-l cu chivot cu tot? Doar el singur s-a lăsat luat. Sfîntă taină şi divină confuzie!
Filistenii au dat ascultare sfatului profeţilor lor. Ei au făcut cinci şoareci de aur şi cinci buboaie de aur, reprezentînd jertfa adusă de cele cinci oraşe principale: Aşdod, Gat, Ascalon, Gaza şi Ecron. Au urcat chivotul şi aceste jertfe într-un car, au înjugat la el două juncane cărora le-au luat viţeii şi le-au dat drumul să meargă singure peste cîmp.
„Iar juncanele au pornit de-a dreptul către drumul care duce la Betşemeş şi mergeau întins pe acelaşi drum şi mugeau, fără să se abată, nici la dreapta, nici la stînga. Iar voievozii filistenilor au mers în urma lor pînă în ţinutul Betşemeşului” (Cartea întîi a lui Samuil, VI, 12).
Cît de minunate sînt toate acestea şi cîtă dreptate au credincioşii să se mîndrească cu dogmele unei religii atît de admirabile! Biblia cu adevărat nu duce lipsă de proroci. Pînă şi profeţii filisteni, fii ai unui popor blestemat, sînt consideraţi proroci adevăraţi. Fiecare ţară îşi are prorocii săi, şi autorii Bibliei, fiind ei înşişi proroci, îşi respectă titlul chiar şi cînd este vorba de idolatri străini cu aceeaşi profesie. Cu puterea-i neobişnuită, Dumnezeu face lucruri supranaturale, inspirînd chiar pe profeţii şi pe prorocii unor religii „false”; un exemplu în această privinţă este Bileam. Dumnezeu nu refuza minunile nici vrăjitorilor şi nici magilor de credinţă potrivnică lui, aşa cum am văzut din exemplul vrăjitorilor egipteni care au ştiut să repete unele dintre minunile lui Moise. Dar juncanele care duceau înapoi „chivotul” legămîntului, oare nu reprezintă ele o minune strălucită? Ele se duc din Betşemeş, la evrei, de capul lor, singure, călăuzite numai de degetul nevăzut al domnului! N-au devenit oare şi ele profete? Pentru Dumnezeu totul e cu putinţă! Amintim, printre altele, de „asina lui Bileam”, care vorbea cu glas omenesc.
„Iar cei din Betşemeş erau tocmai la secerişul grîului, în vale. Şi ei ridicîndu-şi ochii lor au văzut chivotul şi i-au ieşit cu bucurie înainte.
Şi carul a venit pînă în ţarina lui Iosua din Betşemeş şi s-a oprit acolo. Iar acolo era o piatră mare; şi ei au despicat lemnele carului, iar juncanele le-au adus ardere de tot domnului.
Iar leviţii dăduseră jos chivotul domnului şi lădiţa de lîngă el, în care erau lucrurile de aur, şi le puseseră pe piatra cea mare. Şi în aceeaşi zi oamenii din Betşemeş au adus arderi de tot şi au jertfit jertfe domnului” (Cartea intîi a lui Samuil, VI, 13―15).
Şi asta încă nu-i tot! De multă vreme Dumnezeu nu prefăcuse în scrum şi nu nimicise pe nimeni din rîndurile poporului evreu. Cu ce ar fi putut el să-şi marcheze mai bine înapoierea în „sînul Izrailului” decît printr-un măcel? Zis şi făcut! Bucură-se şi veselească-se inimile credincioşilor! „Însă domnul bătu pe locuitorii din Betşemeş fiindcă se uitaseră la chivotul domnului, lovind din popor cincizeci de mii şi şaptezeci de inşi, iar poporul se tîngui, fiindcă domnul îi lovise cu această lovitură mare” (Cartea întîi a lui Samuil, VI, 19).
Lui Dumnezeu, în general, nu-i plac glumele şi el nu suferă să se manifeste o curiozitate inutilă cînd este vorba de persoana lui. N-a declarat oare el în atîtea rînduri că, cu excepţia unor cazuri rare, oricine îi va vedea faţa va muri? Aşa că aceşti gură-cască din Betşemeş fuseseră, la urma urmelor, preveniţi. Spuneţi, vă rog, ce idee stupidă mai e şi asta: să te uiţi în „chivot”? Evident, filistenii au fost mult mai respectuoşi şi şi-au stăpînit dorinţa de a ridica capacul lăzii „sfinte”. De aceea s-a şi mulţumit Dumnezeu să le trimită numai… buboaie.
Mai facem în treacăt şi o altă remarcă: deşi oraşul Betşemeş este cu totul necunoscut în geografie, totuşi trebuie să fi fost, probabil, un oraş foarte însemnat de vreme ce acolo se puteau găsi numai 50.070 de curioşi care au şi fost nimiciţi pe loc. Această moarte neaşteptată a atîtor mii de locuitori din Betşemeş ne arată o dată în plus cine este „sfîntul duh”. Să stăm strîmb şi să judecăm drept.
Materialmente este cu neputinţă ca 50.070 de oameni să se strângă toată în jurul unui „chivot”, toţi în acelaşi timp. Nu-i aşa? Să admitem că 10, 20, dacă vreţi 30 de oameni au ridicat în acelaşi timp, toţi deodată, capacul şi şi-au aţintit privirile în ladă. Aceşti 30 de curioşi, care au făcut primii treaba asta, au plătit pe loc pentru îndrăzneala lor şi au căzut trăsniţi. Să admitem că alţi 30 de oameni nu au învăţat nimic din păţania celor precedenţi şi au repetat fapta lor cutezătoare, cu acelaşi rezultat fatal pentru ei. Să admitem că a mai existat şi o a treia serie de neînfricaţi. Dar, în cele din urmă, locuitorilor din Betşemeş trebuie să le fi fost tot mai greu să se apropie de „chivot”, fiind nevoiţi să păşească peste cadavre pentru a arunca o privire în lada „sfîntă”. Trebuie să ai, într-adevăr, o doză serioasă de încăpăţînare ca să doreşti să fii nimicit pe loc cînd vezi ce urmări are această curiozitate. Oricît de încăpăţînaţi ar fi fost însă aceşti locuitori din Betşemeş, totuşi, vrînd-nevrînd, în cele din urmă ar fi trebuit să se oprească, pentru că mormanul de cadavre ar fi făcut pur şi simplu „chivotul” inaccesibil. Mai curînd ar trebui să admitem contrarul: de îndată ce au căzut primele zeci de oameni, spaima firească a determinat mulţimea să se împrăştie în panică.
Numărul menţionat în textul „sfînt” este, fireşte, peste măsură de exagerat. În privinţa asta nu încape nici un fel de îndoială. La cele 70 de victime admisibile, „porumbelul sfînt” pur şi simplu a mai adăugat, dintr-un gungurit, alte cincizeci de mii.
Sperăm să nu uimim pe nimeni amintind că, potrivit Bibliei, locuitorii din Betşemeş care au mai scăpat teferi de pe urma măcelului s-au grăbit să trimită „chivotul” cît mai departe. Textul spune că l-au trimis în Chiriat-Iearim. Lada aducătoare de moarte a rămas acolo 20 de ani. Abia după ce s-a scurs acest interval de timp, Dumnezeu a hotărît în cele din urmă să dăruiască poporului său ales biruinţa asupra filistenilor între Miţpa şi Bet-Car (Cartea întii a lui Samuil, VII, 11).
Cît despre Samuil, el a continuat să fie judecător al Izrailului. Îndeplinind făgăduinţa făcută de mama sa, el nu şi-a tuns părul. Biblia adaugă că el a reuşit să cîştige dragostea evreilor prin tot soiul de fapte bune şi că se bucura de o popularitate uriaşă. Mai tîrziu, cînd fiul Anei a îmbătrînit, el a numit pe cei doi feciori ai săi, Ioil şi Abia, ca ajutoare ale sale. Dar aceşti viteji nu prea făceau, probabil, mai multe parale decît Ofni şi Fineas. „Fiii săi nu umblau în căile sale, ci se lăsau înduplecaţi de pofta de cîştig, luau mită şi judecau strîmb” (Cartea întîi a lui Samuil, VIII, 3).
Şi, lucru curios, Dumnezeu, care a ucis pe femeia lui Eli, de astă dată nu şi-a abătut fulgerele asupra nelegiuiţilor, oricît de scandaloasă şi de revoltătoare era purtarea acestor fii ai lui Samuil; judecătorii care luau mită nu lezau interesele personale ale lui Dumnezeu şi de aceea, în ochii lui, crimele lor erau o nimica toată în comparaţie cu sacrilegiile pe care le făptuiau Ofni şi Fineas, care îndrăzniseră să-şi vîre furculiţa în cratiţa domnului însuşi.