15 – MOISE, „SFÎNTUL VĂZĂTOR DE DUMNEZEU”, NOUL FAVORIT AL DOMNULUI

„Ieşirea” este cartea care ne relatează fuga evreilor din Egipt şi îndelungata lor pribegie pe întinderile nisipoase ale peninsulei Sinai; ea este completată de cărţile „Leviticul”, „Numerii” şi „Deuteronomul”. Biblia spune că îndelungata călătorie a evreilor a durat 40 de ani. Priviţi harta Arabiei şi Palestinei. Evreii au părăsit Egiptul „în faţa Baalţefonului” (Ieşirea, XIV, 2, 9), care în zilele noastre se numeşte Suez. În acest loc se zice că ei ar fi trecut Marea Roşie. În continuare, au mers de-a lungul malului răsăritean al golfului Suez şi au coborît pînă la Rafidim, traversînd masivul muntos Sinai. În partea de miazăzi a peninsulei Sinai au cotit spre miazănoapte-răsărit, către Haţerot (în prezent Ain-el-Ahdar). Pornind de aici spre miazănoapte, au ocolit Marea Moartă pe la răsărit şi au ajuns în cele din urmă la Ierihon.
Tot acest drum nu are nici o mie de kilometri. Unui olog nu i-ar fi trebuit nici trei luni pentru a-l străbate, chiar dacă ar fi făcut popasuri destul de dese prin hanurile întîlnite în drum. Evreii însă au pierdut 40 de ani pentru această călătorie. Nu ne rămîne decît să luăm lucrurile aşa cum sînt şi să rîdem de minciunile gogonate pe care „divina cioară vopsită” le serveşte credincioşilor.
Credincioşii nu stau să analizeze lucrurile şi înghit fără şovăială toate gogoşile. Dacă, citind cartea „Ieşirea”, ei şi-ar da osteneala să judece un pic, ar găsi cel puţin surprinzător că Moise ― aşa-numitul autor al acestei cărţi ―, care, zice-se, a fost crescut în Egipt şi a trăit acolo mulţi ani, nu a spus în ea nici un cuvînt despre monumentele, moravurile, legile, religia, politica, istoria acestui stat vestit, care în vremurile acelea îndepărtate se afla pe culmile civilizaţiei. Egiptenii contemporani cu Moise se situează în primele rînduri ale popoarelor civilizate din antichitate. În epoca aceea, oraşele Teba şi Memfis, despre a căror existenţă se pare că autorul „Ieşirii” nu ştie nimic, erau în plină strălucire. El nici nu pomeneşte despre aceste oraşe frumoase şi bogate, care în epoca aceea erau foarte cunoscute. Cît despre cîrmuitorii care domneau pe atunci în Egipt, autorul „sfînt” îi numeşte pe toţi, fără deosebire, faraoni, neştiind, probabil, că acesta nu este un nume. Prin cuvîntul „faraon” egiptenii desemnau pe regii lor, aşa cum japonezii folosesc pentru a denumi pe suveranii lor cuvîntul „mikado”.
Vorbind despre diferiţi regi egipteni şi atribuindu-le evenimente situate în timp la distanţă de veacuri întregi, Moise nu-i pomeneşte decît cu numele global de „faraon”. El procedează ca un pseudoistoric care, în născocirile sale referitoare la istoria Rusiei, de exemplu, i-ar spune simplu „maiestatea-sa ţarul” şi lui Ivan cel Groaznic, şi lui Petru I, şi lui Nicolaie I, fără a le menţiona numele; un asemenea istoric ar fi pur şi simplu un ignorant, care ar stîrni rîsul tuturor. Atunci cum putem privi cu seriozitate pe autorul „Facerii” sau al „Ieşirii”? El cunoaşte şi înşiruie cu precizie pe toţi suveranii cei mai mărunţi şi mai neînsemnaţi cînd este vorba de regate complet necunoscute, cu neputinţă de verificat, iar în unele cazuri cu totul născocite, ca, de pildă, Sodoma, Gomora şi Gherarul. Dar cînd este vorba despre un stat istoriceşte important, care a existat într-adevăr, cum a fost Egiptul, cunoştinţele lui divine sînt atît de minime, încît nu se încumetă să spună dacă faraonul despre care vorbeşte se numea Tutmes, Amenhotep sau Ramses. El vine cu date amănunţite atunci cînd nu e cu putinţă să fie controlat şi vorbeşte în fraze generale cînd trebuie să evite orice precizări care ar putea să-i demaşte scornelile.
Teologii, care au proclamat „Pentateuhul” drept expresie supremă a adevărului, nu au prevăzut descoperirile savanţilor egiptologi şi au stabilit liniştiţi durata existenţei întregii lumi pe baza poveştilor biblice. Astfel, după numărătoarea anilor adoptată de romano-catolici, „facerea lumii” a avut loc cu 4004 ani înainte de aşa-numita naştere a lui Hristos, iar potopul mondial în anul 3296. Or, Menés, un comandant de oşti egiptean care a întemeiat prima dinastie de faraoni cunoscută, a unit Egiptul într-un regat puternic cu 3.200 de ani înainte de începutul erei creştine.
Monumentele istorice din Egipt au fost scoase la iveală şi descifrate, cronica veacurilor înscrisă pe pietrele templelor şi obeliscurilor a fost citită, se cunoaşte istoria marilor faraoni, a templelor, a oraşelor. „Ieşirea” evreilor din Egipt, pe care teologii o plasează, în timp, către începutul secolului al XV-lea î.e.n., ar fi trebuit să aibă loc pe timpul domniei faraonului Tutmes al III-lea sau Amenhotep al III-lea. Dar istoria acestor domnii nu corespunde de loc cu poveştile din cartea „Ieşirea”. Aceşti cîrmuitori puternici au supus Etiopia, Arabia, Mesopotamia, Canaanul, Ninive şi insula Cipru. Ei luau tribut de la babiloneni, fenicieni, armeni. Armatele lor repurtaseră victorii pînă departe în Asia apuseană. Se cunoaşte o listă lungă de regi şi popoare subjugate de faraonii egipteni în acele vremuri. Nici unul dintre faraoni nu a avut o moarte atît de lipsită de glorie cum ar reieşi din scornelile Bibliei.
Aceste consideraţii preliminare ne vor ajuta să înţelegem mai bine legenda lui Moise.
Aşadar, cei 66 de evrei s-au înmulţit foarte mult în Egipt „şi ţara s-a umplut de ei” (Ieşirea, I, 7). Faraonul care domnea pe acele vremuri biblice uitase cu desăvîrşire serviciile pe care Iosif le adusese odinioară Egiptului. Acest faraon era foarte crud. (Îl vom indica prin „numele” pe care i l-a dat autorul „sfînt”.) El a chemat pe cele două moaşe evreice ― doamna Şifra şi doamna Pua ―, care aveau de cliente pe toate compatrioatele lor, şi le-a ordonat ca, atunci cînd moşesc prunci evrei de sex bărbătesc, să-i omoare. Moaşele nu s-au supus ordinului dat de faraon, iar cînd acesta le-a întrebat de ce au lăsat băieţii în viaţă, ele au răspuns: „Fiindcă femeile evreice nu sînt ca femeile egiptence; ele sînt zdravene: mai înainte ca să vină la ele moaşa, ele au şi născut” (Ieşirea, I, 19).
Atunci faraonul a dat ordin ca băieţii evrei nou-născuţi să fie înecaţi.
Nu e greu să ne închipuim cîtă disperare a stîrnit acest ordin în familiile evreieşti. El era cu atît mai uşor de realizat, cu cît nefericiţii urmaşi ai lui Iacob se aflau în stare de robie, fiind lipsiţi de orice apărare: purtarea crudă a slujbaşilor faraonului le răpea drepturile omeneşti obişnuite; ei îndeplineau muncile cele mai grele (Ieşirea, I, 1l-l4).
Şi iată că o mamă evreică din seminţia lui Levi a izbutit să ascundă vreme de trei luni pe fiul ei nou-născut. Neavînd posibilitatea să-l ţină ascuns mai departe şi temîndu-se să nu fie pîrîtă, a luat un coş de papură, l-a uns cu smoală, a pus copilul în coş, a aşezat coşul în stuf, pe malul fluviului şi a poruncit surorii mai mari a copilului să supravegheze din depărtare coşul. În timpul acesta, fiica faraonului, însoţită de prietenele sale, a venit la Nil să se scalde.
„Sfîntul” autor uită să preamărească eroismul tinerei prinţese şi tare-i păcat că n-o face: scăldatul în Nil, care mişună de crocodili, însemna din partea tinerei fete o faptă de eroism demnă de toată admiraţia cititorului, în afară de aceasta, curtea faraonului se găsea la Memfis (pe cursul mijlociu al Nilului), iar de la Memfis pînă în „ţinutul Goşen” (la nord-est de Memfis), unde trăiau evreii, e o distanţă de peste 80 km. Orice s-ar zice, prinţesa a apărut tocmai la momentul potrivit!
Deoarece nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu atotştiutorul, înseamnă că toţi micii evrei au fost mîncaţi de crocodili cu consimţămîntul lui; cît despre copilul acesta, el l-a salvat avînd în vedere planurile sale de viitor. Se înţelege că Dumnezeu în persoană a trimis pe fiica faraonului să se scalde atît de departe, după ce mai întîi i-a insuflat un dispreţ regesc faţă de crocodili şi de hipopotami. Şi lucrurile s-au întîmplat aşa cum a dorit „providenţa”: prinţesa a găsit leagănul plutitor, a fost mişcată de plînsul copilului şi a bănuit pe dată că este vorba de un micuţ evreu. Atunci s-a apropiat mama copilului. Fiica faraonului i-a încredinţat pruncul ca să-l alăpteze, făgăduindu-i să-i plătească pentru asta şi s-a îndepărtat fericită că a făcut o faptă bună. Mai tîrziu, după ce a înţărcat copilul, mama l-a adus prinţesei. Aceasta s-a ataşat de copil, i-a dat numele de Moise, ceea ce, zice-se, ar însemna „cel scos din apă”, şi a intervenit cu atîta căldură pentru el la rege, încît faraonul, cu toată cruzimea lui, a consimţit ca micuţul să fie crescut la curte.
Moise stîrnea admiraţia regelui, a fiicei lui şi a curtenilor. Fără îndoială, îl aştepta un viitor strălucit. Într-un rînd însă, văzînd că un egiptean bătea pe un evreu, Moise l-a ucis pe egiptean. Gîndindu-se la urmările pe care putea să le aibă crima, Moise a hotărît să se ascundă în ţara Madian. Această ţară se afla în partea de sud-est a peninsulei Sinai. Ea nu trebuie confundată cu alte două provincii care în Biblie poartă aceeaşi denumire. Despre ele se va vorbi mai departe. Pe acestea Biblia le plasează pe una la miazănoapte de Marea Elat (în prezent golful Akaba), iar pe cealaltă la răsărit de Marea Moartă. Aceste ţări Madian sînt încurcate rău de tot în Biblie. Ai zice că „sfîntul duh” a pierdut harta geografică şi s-a bizuit numai pe memoria sa, evident foarte slabă, şi mai ales pe credulitatea şi pe naivitatea credincioşilor.
În Madianul nr. 1, Moise a făcut cunoştinţă cu un preot păgîn, pe nume Ietro, tată a şapte fete, dintre care una, frumoasa Sefora, l-a captivat pe tînărul fugar. Nuntă, o lungă lună de miere şi iată-l pe Moise al nostru tată fericit al unui băieţel dolofan, căruia i se dă numele de Gherşom.
Între timp, faraonul se transformase în mumie, dar succesorul lui continua politica sa crudă faţă de evrei şi chiar înăsprise poverile robiei lor. Atunci Dumnezeu, care, ca şi Moise, uitase măcar să se gîndească la nenorocirea evreilor, şi-a adus aminte deodată de alianţa pe care o încheiase cu Avraam, Isaac şi Iacob.
Preotul Ietro avea o turmă şi uneori îl trimitea pe ginerele său să pască vitele. Într-un rînd, Moise ajunse cu turmele sale pe muntele Horeb, aflat pe podişul Sinai, dar destul de departe de muntele Sinai. Deodată a văzut în faţa lui, la marginea drumului, un desiş de mărăcini cuprins de flăcări. Totuşi, mărăcinii cu pricina nu se mistuiau. Moise stătea cu gura căscată. Şi „a strigat către el Dumnezeu din mijlocul desişului” (Ieşirea, III, 4) şi i-a poruncit să-şi scoată încălţămintea. Moise s-a supus. Atunci Dumnezeu l-a vestit că-i dă o misiune înaltă, şi anume îl trimite la faraon ca să-i propună să le dea libertate evreilor şi să-i lase să plece din Egipt, lucru la care, de altfel, faraonul nu va consimţi înainte de a vedea minunile săvîrşite de Moise. Moise urma de asemenea să ridice moralul compatrioţilor săi. El a întrebat arătarea cum se numeşte. „Atunci Dumnezeu a rostit către Moise: «Eu sînt cel ce sînt». Apoi a adăugat: «Aşa să spui fiilor lui Izrail: cel ce se numeşte „Eu sînt” m-a trimis la voi»” (Ieşirea, III, 14).
Printre sfaturile referitoare la viitoarea plecare din Egipt, Dumnezeu i-a dat şi următorul: „Ci fiecare femeie să ceară de la vecina sa şi de la aceea cu care petrece în casă odoare de argint, şi odoare de aur, şi îmbrăcăminte cu care să îmbrăcaţi pe fiii voştri şi pe fiicele voastre, şi aşa să prădaţi pe egipteni!” (Ieşirea. III, 22).
După aceea, cînd Moise şi-a exprimat temerea că numai pe cuvînt nu-l vor crede nici evreii şi cu atît mai puţin faraonul, Dumnezeu, fără să stea pe gînduri, l-a înzestrat cu darul de a face „minuni”. Toiagul pe care ginerele lui Ietro îl ţinea în mînă s-a prefăcut în şarpe şi apoi din nou în toiag. Şi Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: „Vîră mîna ta în sîn!” Moise s-a supus, dar, cînd a scos-o afară, a constatat că, de lepră, mîna se făcuse albă ca zăpada. După aceasta, din porunca domnului, el a vîrît iarăşi mîna în sîn şi de astă dată a scos-o complet sănătoasă. De asemenea, Dumnezeu l-a învăţat pe Moise să prefacă apa în sînge şi sîngele în apă.
Totuşi, Moise mai şovăia: el i-a spus domnului că bîlbîiala sa îl împiedică să fie un bun orator şi să însufleţească poporul. Dumnezeu a început să se mînie, dar nu a vindecat bîlbîiala lui Moise, ceea ce ar fi fost mai bine, ci i-a dat în ajutor pe Aaron, fratele lui. Remarcăm în treacăt că Aaron trăise în Egipt fără să se ascundă şi nu se ştie de loc în ce fel mama lui l-a salvat pe acest fiu.
În urma tratativelor duse cu arătarea, Moise şi-a luat rămas bun de la socrul său şi a plecat de la el, luînd cu sine pe soţia sa şi pe copiii săi. „Şi pe drum s-a întîmplat că, fiind într-un han, domnul a dat peste Moise şi a căutat să-l omoare. Atunci Sefora a luat o piatră ascuţită şi a tăiat împrejur pe fiul său şi, atingînd picioarele lui Moise, i-a zis: «Cu adevărat tu eşti pentru mine un soţ de sînge»” (Ieşirea, IV, 24―25).
Acest gest l-a dezarmat pe Dumnezeu şi Moise a putut să-şi continue drumul.

11 Responses to “15 – MOISE, „SFÎNTUL VĂZĂTOR DE DUMNEZEU”, NOUL FAVORIT AL DOMNULUI”


  1. 1 Toadere Octavian 19 Noiembrie 2008 la 12:37 pm

    Un comentariu extrem de fragil, subiectiv, bazat pe multe prejudecati. Pacat ca astfel de oameni isi dau cu parerea de parca ar fi savanti. Cred ca ai nevoie de mai multa credinta sa nu crezi istoria scrisa de Moise decat sa o crezi.

  2. 2 DAVID 19 Noiembrie 2008 la 3:34 pm

    CHIAR DUMNEZEU A SPUS ..”MULTI VOR FII ADUCATORI DE EREZII SI VOR PUNE LA INDOIALA CUVANTUL MEU…”
    SI MAI SPUN UN LUCRU…MERITA SA CREZI CELE SPUSE DE CONTESTATARI SAU CELE SPUSE DE DUMNEZEU? TE RISTI SA NU CREZI IN DUMNEZEU? MAI PE ROMANESTE SPUS….HAI SA SPUNEM CA DA MA RISC CE AM DE PIERDUT DACA TOTUSI EXISTA? ITI SPUN EU …PIERZI TOT…IMPARATIA CERURIRILOR UNDE FERICIREA VA FII NEMASURATA…SI UNDE AJUNG? IN IAD UNDE SUFERINTZA VA FII NEINCHIPUITA DE MINTEA OMENEASCA SI VESNICA…ASA CA FIECARE CREDE CE VREA DAR SA RATIONEZE MAI INTAI PROFUND….EXISTA DUMENEZEU CU ADEVARAT!!!

  3. 3 ekilibru 15 Martie 2009 la 3:37 pm

    Bravo david, foarte bine dat citatul! Acest leo si altii ca el nu fac decat sa intareasca cuvantul Domnului. De fapt nici nu merita bagati in seama, eu am intrat doar ca sa vada idiotul ca nu da 2 bani nimeni pe ‘scrierile’ lui :)

  4. 4 ady 7 Februarie 2010 la 6:50 am

    Mai David, daca e sa credem in Dumnezeu, eu cred ca trebuie s-o facem dezinteresat si nu din interes! Ceea ce spui tu acolo sforaitor, se numeste superstitie, nu credinta…Tie ti-e frica sa nu te inseli nu de dragul cautarii adevarului, ci pentru ca in acest fel ai putea pierde ceva…Ceva cu care te ameninta popii ca o sa pierzi daca nu-i crezi pe ei. Ei bine, cei care folosesc frica nu au nimic de-a face cu Dumnezeu.
    De asemenea, zeii ebraici care instiga turma lui Israil la furt, la jaf, la crime si la alte fapte sfinte desigir(tradusi de Eronim in mod tendentios prin Dumnezeu, in fapt Iahve, El Sabaot, Eli, etc) nu pot avea nimic in comun cu Dumnezeu.

  5. 5 ady 7 Februarie 2010 la 7:32 am

    Textul a fost publicat in anul 1897.

  6. 6 ady 11 Februarie 2010 la 2:23 pm

    Este nevoie de mult infantilism pentru a pune botul la povestile astea de doi bani ale popilor. Este cazul celor cu un discernamant limitat.

  7. 7 eu 4 Iunie 2010 la 6:41 am

    Ai nevoie de mai multa credinta ca sa intelegi cuvantu’ lu’ mnezeu….

    Chiar, tu aveai blogul negru cu text alb si comentai foarte ironic din Vechiul testament? Ca nu mai gasesc acel blog :(

  8. 8 rocket681 24 Iulie 2010 la 9:37 pm

    Frica de a afla adevarul, frica de a-ti da seama ca in ceea ce crezi sau mai bine zis, ai fost educat sa crezi, e de fapt o inventie sa nu zicem minciuna, e teama de a recunoaste si de a intelege. Daca cititi cu mai mult curaj si detasare de cele predicate in biserica, cu rationament, o sa ajungeti la o intrebare simpla: daca v.t. e o inventie, o insiruire de fapte fara acoperire istorica si fanteziste, atunci n.t. e adevarat? Si daca cele doua parti: v.t si n.t.= biblia sunt o pura fictiune, atunci religia bazata pe aceasta carte e reala ?

  9. 9 believer 22 August 2010 la 7:57 pm

    Fac parte din categoria „ignorantilor” si nu regret. Pentru cineva care vorbeste cu atata lejeritate despre religie, cam mult efort sa scrii atat… Eu personal nu ma obosesc prea tare cu ceea ce consider ca nu este demn de crezare. Faptul ca ati scris atat denota altceva, cel putin pentru mine. Nu pot sa nu remarc tonul deosebit de plin de sarcasm si batjocura de care sunt pline naratiunile. Consider ca o analiza a indiferent ce, se face fara a fi partinitor. Tonul plin de dispret nu denota un astfel de lucru. Cum se face insa ca a rezistat atata timp iudaismul si, mai apoi, crestinismul, comparativ cu alte religii?… Probabil ca sunteti adeptul evolutionismului sau a teoriei ca totul a aparut din nimic. Apropo, de ce nu faceti sa apara o piatra din nimic acum? Va doresc sa fiti impacat cu ideologia dvs. si pe patul de moarte, cand o sa realizati ca acel „ceva” care nu stia unde a ratacit Madianul, o sa va ceara socoteala!

  10. 10 ady 27 Mai 2011 la 1:25 pm

    Mai credulule, tu crezi ceea ce crezi de frica sa nu ti se ceara socoteala intr-un anumit moment??? Asta e ce ai inteles tu din asa-zisa spiritualitate crestina? Eu continui sa cred ca trebuie sa facem orice efort e necesar pentru aflarea adevarului, oricare ar fi acesta iar ceea ce face religia este exact opusul. In acest scop este folosit sentimentul negativ despre care vorbesc.
    Mai omule, daca exista vreo forta universala, un liant, ceva supranatural pe care sa-l putem numi dumnezeu(nu cel din religii), atunci aceasta constinta universala nu poate avea absolut nicio legatura cu frica despre care vorbesti tu superstitiosule si fricosule!

  11. 11 iowa office space 2 Mai 2013 la 9:56 am

    Article writing is also a fun, if you be acquainted
    with then you can write or else it is complex to write.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: