5 – POTOPUL MONDIAL

Cartea „Facerea” este foarte rezervată în descrierea amănuntelor referitoare la crimele şi păcatele săvîrşite pe pămînt de către urmaşii lui Adam în timpul convieţuirii îngerilor cu femeile. Ea spune doar atît:
„Şi… a văzut domnul că s-a înmulţit răutatea oamenilor pe pămînt şi că toată închipuirea cugetelor inimii lor este numai şi numai spre răutate în toată vremea…” (Facerea, VI, 5).
S-o spunem fără înconjur: urmaşii lui Adam uitaseră pesemne să-şi facă cu regularitate rugăciunile de dimineaţă şi de seară, căci nimic nu supără atîta pe Dumnezeu ca neglijarea rugăciunilor. De altfel, orice preot are să vă spună, dacă n-o ştiţi, că cine uită să se roage este gata să cadă în orice păcat.
„I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt şi s-a mîhnit în inima sa. Atunci a rostit domnul: «Nimici-voi, de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrîtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit»” (Facerea, VI, 6-7).
Dumnezeu se căieşte! Iată un lucru nu tocmai obişnuit. Durerea moşneagului era din cale-afară de mare, căci i-a întunecat mintea şi l-a făcut să ia hotărîrea de a nimici nu numai pe oameni, dar şi toate dobitoacele, care erau cu desăvîrşire nevinovate şi nu păcătuiseră în nici un fel. S-ar părea că pentru Dumnezeu, avînd în vedere atotputernicia lui, cel mai simplu ar fi fost să-i schimbe pe oameni; dar, după cum vom vedea, el preferă să-i înece. Trebuie să recunoaştem că purtarea lui nu e tocmai părintească!
„Ci Noe a aflat har în ochii domnului” (Facerea, VI, 8).
El „era om drept şi fără prihană în veacul său…” (v. 9). Şi iată că Dumnezeu a venit în vizită la Noe, ca să-l prevină asupra catastrofei pe care o punea la cale şi să-i dea posibilitatea să se salveze.
„Atunci a grăit Dumnezeu către Noe: «Sfîrşitul a toată făptura stă gata în faţa mea, căci pămîntul s-a umplut de silnicie. Deci iată eu îi voi nimici o dată cu pămîntul.
Fă-ţi o corabie din lemn de chiparos. Corabia s-o faci cu cămăruţe şi s-o ungi pe dinăuntru şi pe din afară cu smoală.
Iată şi măsura după care s-o faci: trei sute de coţi să fie lungimea corăbiei, cincizeci de coţi lărgimea şi treizeci de coţi înălţimea ei.
Să faci corăbiei răsuflători şi să le croieşti la un cot de la acoperiş în jos, iar uşa corăbiei s-a pui într-o latură. S-o faci cu trei rînduri de cămări: rîndul de jos, al doilea şi al treilea.
Şi eu iată voi aduce potopul apelor pe pămînt, ca să prăpădesc tot trupul de sub cer, care are în el duh de viaţă, şi tot ce se află pe pămînt să piară.
Şi eu voi încheia legămîntul meu cu tine! Iar tu intră în corabie, tu şi feciorii tăi şi femeia ta.
Şi din toate vieţuitoarele, din toată făptura, cîte două din toate să bagi în corabie, ca să rămînă în viaţă cu tine; parte bărbătească şi parte femeiască să fie!
Din tot soiul de păsări şi de dobitoace şi din tot soiul de tîrîtoare ale pămîntului: cîte o pereche din toate să vie la tine ca să rămînă în viaţă.
Iar tu ia cu tine din orice fel de hrană care e bună de mîncat şi adun-o în corabie, ca să aveţi de mîncare voi şi dobitoacele».
Şi Noe a făcut toate întocmai aşa cum i-a poruncit Dumnezeu” (Facerea, VI, 13―22).
Construirea corăbiei a durat o sută de ani. Dumnezeu nu i-a poruncit lui Noe să prevină şi pe ceilalţi oameni asupra celor ce urmau să se întîmple. Prin urmare, e de presupus că patriarhul şi familia lui au făcut pregătirile în secret. Oamenii trebuie să se fi mirat, fireşte, văzînd că Noe construieşte în mijlocul cîmpului o corabie uriaşă de 300 de coţi, ceea ce reprezintă cam 150 m, adică lungimea unui vapor destul de mare. Unii îl socoteau, probabil, pe moşneag nebun şi-l luau peste picior. Dar bătrînul nu se supăra de loc de glumele lor şi lucra de zor.
Cei o sută de ani cît a durat construirea corăbiei nu ni se vor părea un termen prea lung dacă ne vom gîndi la miile de probleme legate de această construcţie, pe care Biblia le trece sub tăcere. Astfel, cei trei fii ai lui Noe au fost, probabil, nevoiţi să întreprindă călătorii foarte lungi, în diferite colţuri ale lumii, pentru a aduce de acolo animale care nu trăiau prin partea locului. Întrucît trebuiau să aibă grijă să nu fie mîncaţi de lei, tigri, crocodili şi de alte animale înfricoşătoare, ei au fost nevoiţi să înveţe meşteşugul îmblînzitorilor şi dresorilor. Trebuia, de asemenea, pregătită o cantitate însemnată de produse alimentare, inclusiv carne pentru nenumăratele animale de pradă, fîn, grîne, fructe etc.
E de presupus că lemnul din care a fost făcută corabia era de cea mai bună esenţă. Dacă cineva s-ar apuca acum să irosească o sută de ani pentru construirea unei corăbii, nu s-ar găsi un lemn atît de rezistent încît să nu putrezească înainte de terminarea construcţiei; pupa s-ar face praf şi pulbere pînă ar fi construită prora, astfel că totul ar trebui mereu luat de la început.
Cînd corabia a fost gata, Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Intră tu şi toată casa ta în corabie, căci numai pe tine te-am cunoscut drept înaintea mea în neamul acesta” (Facerea, VII, 1). Din cele ce-a spus mai departe reiese că Dumnezeu a dat uitării dispoziţiile sale iniţiale. După cum se vede din citatul de mai sus, Dumnezeu îi spusese patriarhului să nu ia cu el mai mult decît o pereche din fiecare specie de animale. În ultima clipă însă, „moşul” a modificat programul:
„Din toate dobitoacele cele curate ia cu tine cîte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din dobitoacele necurate cîte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască” (Facerea, VII, 2).
Biblia nu arată dacă Dumnezeu i-a explicat lui Noe după ce semne a făcut această împărţire în „curate” şi „necurate”. O altă carte însă, „Leviticul”, care este atribuită lui Moise, arată (cap. XI) care dobitoace erau socotite de către evrei „curate” şi „necurate”. Dintre patrupede, „curate” erau acelea care au copita despicată şi care rumegă. Cămila şi iepurele, care, deşi rumegă, nu au copita despicată, sînt socotite animale „necurate”; porcul, care, deşi are copita despicată, nu rumegă, este socotit şi el un animal „necurat”. Dintre păsări, Dumnezeu a declarat „necurate”: vulturul, uliul, zgripţorul şi şoimul, corbul, struţul, huhurezul, pescăruşul, eretele, bufniţa, lebăda, pelicanul, stîrcul şi alte cîteva.
Dumnezeu-tatăl l-a anunţat pe Noe că potopul va începe după şapte zile. Patriarhul urma să mai tocească puţintel ştiinţele naturale pentru a şti dacă să ia cu el doi sau şapte cocori, doi sau şapte elefanţi, doi sau şapte rinoceri, doi sau şapte hipopotami etc.
„Iar cînd s-au împlinit şapte zile, apele potopului au pornit pe pămînt. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea ţîşniră toate izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului se crăpară” (Facerea, VII, 10―11).
De aici se vede limpede că „duhul sfînt” stăruia să întărească credinţa că există un mare rezervor de cealaltă parte a cerurilor care se goleşte printr-un fel de ecluze.
„Şi a ţinut ploaia pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În ziua aceea a intrat Noe în corabie şi împreună cu el: Sem, Ham şi Iafet, feciorii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor săi.
Apoi tot felul de fiare şi tot felul de dobitoace şi tot soiul de tîrîtoare care se tîrăsc pe pămînt şi tot felul de păsări şi tot felul de păsărele şi de zburătoare” (Facerea, VIL 12―14).
Ce mai corabie, ce mai corabie! Dacă adunăm toate zilele indicate în capitolul acesta şi în capitolele următoare, reiese că Noe, familia lui şi toate dobitoacele pe care le salvase au stat pe corabie 393 de zile. Teologii nu arată în ce fel opt oameni au putut să hrănească şi să adape, timp de mai bine de un an, toată această grădină zoologică şi să întreţină şi boxele curate. Unde mai pui că trebuiau să aibă grijă şi de prăsilă! Închipuiţi-vă numai de cîtă carne a fost nevoie pentru hrana tuturor acestor animale! Ce muncă extraordinară trebuie să fi depus Noe, soţia, fiii şi nurorile lui ca să cureţe corabia de gunoi!
Dumnezeu personal a ferecat uşile „corăbiei”: „Apoi Dumnezeu a închis uşa după el” (Facerea, VII, 16).
Cînd corabia a început să plutească, apele „au crescut uriaşe pe pămînt, afară din cale, încît toţi munţii cei înalţi, de sub tot cerul, fură acoperiţi. Cu cincisprezece coţi deasupra lor se ridicară apele…” (Facerea, VII, 19―20).
E greu să-şi facă cineva o idee precisă despre această cantitate de apă, îndeosebi dacă se ţine seama că cea mai mare adîncime cunoscută nouă din Oceanul Pacific (depresiunea din regiunea insulelor Mariane) depăşeşte 11 km, iar cel mai înalt munte de pe globul pămîntesc, Ciomolungma (Everest) din Himalaia, îşi are vîrful la 8 880 m deasupra nivelului mării.
„Atunci pieri toată făptura care se mişcă pe pămînt: păsări, dobitoace şi fiare, cît şi toate vietăţile care mişună pe pămînt, precum şi toţi oamenii.
Toate vieţuitoarele de pe uscat cu suflare de viaţă în nările lor, toate pieriră.
Astfel au fost stîrpite toate făpturile de pe faţa pămîntului, de la om pînă la dobitoc, pînă la tîrîtoare, pînă la păsările cerului; stîrpite au fost de pe pămînt şi au rămas numai Noe şi cu cei ce se aflau cu el în corabie.
Şi au crescut apele pe pămînt vreme de o sută cincizeci de zile” (Facerea, VII, 21―24).
Numai peştii, ferice de ei, pluteau fără grijă în viitoarea dezlănţuită!
Dar toate au un sfîrşit:
„Şi Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de toate dobitoacele care erau cu el în corabie, şi Dumnezeu a lăsat să bată vînt pe pămînt şi apele au început să scadă.
Şi s-au închis izvoarele adîncului şi stăvilarele cerului şi ploaia din cer a contenit.
Şi apele de pe pămînt au dat înapoi puţin cîte puţin, şi după o sută şi cincizeci de zile au scăzut de tot.
Iar în luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntele Ararat.
Şi apele au scăzut mereu-mereu, pînă în luna a zecea, iar în luna a zecea, în cea dintîi zi a lunii, s-au arătat vîrfurile munţilor” (Facerea, VIII, 1―5).
Cîte minuni surprinzătoare cuprind aceste cîteva rînduri! Mai întîi avem plăcerea să reînnoim cunoştinţa cu acest agreabil „vînt al domnului”, care nu mai avusese nimic de lucru de cînd nu mai era haos şi pe care exegeţii îl identifică cu „duhul domnului”. „La început”, aşa cum se spune în Biblie, el „se purta pe deasupra apelor”. Acum însă, pentru a zvînta apele potopului, „Dumnezeu-tatăl” a dat drumul sus-amintitului „duh sfînt” („vînt al domnului”), pe care „scriptura” ni-l înfăţişează în chip de „porumbel divin” (sau, dacă vreţi, cioară vopsită divină) şi îi încredinţează o sarcină cu totul irealizabilă: să zvînte apele aduse de potopul mondial.
De altfel, era absolut necesar să intervină cineva din „preasfînta treime”, deoarece nici unul dintre vînturile obişnuite n-ar fi reuşit să sece vreodată o cantitate atît de mare de apă. De vreme ce pe timpul potopului nivelul apei depăşise cu 15 coţi cei mai înalţi munţi de pe pămînt, reiese, după unele calcule, că în total se adunase o cantitate de apă echivalentă cu volumul a 12 oceane mondiale îngrămădite unul peste altul. Aşadar, potopul poate fi socotit drept cea mai extraordinară dintre minunile săvîrşite de Dumnezeu, căci după ce a creat aceste noi oceane de necuprins (ceea ce nu se poate spune că ar fi o scamatorie obişnuită), le-a zvîntat numai cu simpla lui suflare. Închipuiţi-vă ce plămîni trebuie să fi avut acest „porumbel”!
O altă minune care, nici ea, nu poate trece neobservată: în a şaptesprezecea zi din luna a şaptea, corabia lui Noe s-a oprit pe vîrful muntelui Ararat, care are o înălţime de 5 156 m, în timp ce munţii mai înalţi decît Araratul, ca, de pildă, cele 14 vîrfuri ale Himalaiei, cu o înălţime de peste 8 000 m, şi alte vîrfuri din America de Sud, din Africa, au ieşit deasupra apelor abia în ziua întîi a lunii a zecea, adică cu şase săptămîni mai tîrziu. O minune cu totul remarcabilă!
Povestirea biblică despre sfîrşitul potopului cuprinde, în afară de aceasta, şi basmul cît se poate de naiv cu corbul şi porumbelul, care, de altfel, nu prezintă nici un interes. Noe a dat drumul mai întîi „corbului”, care „a ieşit, ducîndu-se şi întorcîndu-se, pînă ce s-au uscat apele de pe pămînt”. Apoi el „a dat drumul unui porumbel”, care „n-a găsit unde să-şi odihnească talpa piciorului şi s-a întors la Noe în corabie”. Noe i-a dat drumul din nou, după 7 zile, şi de astă dată porumbelul s-a înapoiat, ţinînd în cioc o ramură de măslin. Noe a priceput atunci că „apele au scăzut de pe pămînt”. Patriarhul, spune Biblia, împlinise atunci 601 ani.
Dumnezeu i-a spus că e timpul să iasă din corabie. Debarcarea animalelor a avut loc, probabil, într-o ordine exemplară. În afară de aceasta, e de presupus (deşi Biblia n-o spune) că apa sărată s-a despărţit pe loc de apa dulce (o nouă minune!), pentru ca rîurile, lacurile şi mările să poată reintra în albiile lor, aşa cum fusese mai înainte. Cît priveşte peştii, ei s-au înapoiat din nou în apele respective, potrivit cu cerinţele naturii lor.
„Şi a zidit Noe un jertfelnic lui Dumnezeu şi a luat din toate vieţuitoarele curate şi din toate păsările curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.
Şi a mirosit Dumnezeu mirosul cu bună mireasmă şi a zis Dumnezeu în cugetul său: «De acum înainte nu voi mai blestema pămîntul din pricina omului, pentru că plăsmuirile inimii omului sînt rele din tinereţea lui şi nu voi mai nimici toate vieţuitoarele precum am făcut»” (Facerea, VIII, 20―21).
Cu acest prilej, moşneagul a catadicsit să-i dea lui Noe şi copiilor lui o binecuvîntare clasa întîi şi le-a îngăduit pe viitor să mănînce, în afară de cereale, şi orice altă hrană.
„Şi Dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi pe feciorii lui şi le-a zis: «Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul.
Şi teamă de voi şi groază de voi să domnească peste toate vieţuitoarele pămîntului şi peste toate păsările cerului. Tot ce mişcă pe pămînt şi toţi peştii mării sînt daţi în mîna voastră.
Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie vouă de mîncare, precum v-am dat şi toată iarba verde.
Numai carnea, cu puterea ei de viaţă, adică cu sîngele ei, să n-o mîncaţi.
Şi negreşit, pentru sîngele vostru, pentru viaţa voastră, voi cere răzbunare; de la oricare fiară voi cere acest sînge, chiar şi din mîna omului, din mîna fratelui său, cu răzbunare voi cere viaţa omului.
Cine varsă sînge omenesc, prin mînă de om sîngele lui se va vărsa, căci după chipul său a făcut Dumnezeu pe om»” (Facerea, IX, 1―6).
Cum „moşneagul” îşi luase angajamentul să nu mai înece oamenii, trebuia pusă o semnătură sub această tranzacţie. Semnătura divină a fost curcubeul, inaugurat pentru prima dată în această zi memorabilă.
„Pus-am în nori curcubeul meu, ca să fie semnul legămîntului între mine şi pămînt.
Iar cînd voi grămădi nori deasupra pămîntului si se va arăta curcubeul în nori,
Atunci îmi voi aduce aminte de legămîntul care este între mine şi voi şi toate vieţuitoarele de tot soiul « (Facerea, IX, 13―15).
Precauţia nu era de prisos, căci nici Dumnezeu nu trebuie să se bizuie prea mult pe memoria sa! Subliniem, în treacăt, că textul „sfînt” spune: „curcubeul meu”, „pus-am în nori curcubeul meu”. Toate acestea arată limpede că pînă atunci nu existase nici un fel de curcubeu. Şi cum curcubeul se formează prin refracţia şi reflecţia razelor solare în picăturile de apă, este limpede că în decursul veacurilor care se scurseseră între perioada facerii lumii şi potop nu se practicase de loc udarea pămîntului cu ajutorul ploii; copacii şi plantele creşteau de la sine şi fie că le era suficientă sudoarea care picura de pe fruntea omului, fie că vagabondul de Cain, cel care zidea oraşe, construise pe întregul glob pămîntesc o reţea de irigaţie artificială.

0 Responses to “5 – POTOPUL MONDIAL”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: