Archive for the 'Romania' Category

1 – FACEREA LUMII ŞI A OMULUI

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea Dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis Dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este Dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe Dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care Dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia Dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult de toate astea?…
În ziua aceea Dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui, încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis Dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi fost pe pămînt dacă Dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît li-i soiul. Să mulţumim grijuliului Dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură ar fi ieşit!
Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva, Dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea, I, 12―13).
Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici pomeneală. Aici este cazul să reproducem un citat lung din Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut aşa.
Deci a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea, precum şi stelele.
Şi i-a pus Dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt.
Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună. Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de Dumnezeu în a patra zi după apariţia luminii.
Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul gînditor francez René Descartes împărtăşea această eroare.
Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Römer (1644―1710) descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii, stabilind ― şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori ― că lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde, adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul, chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.
Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decât Pămîntul şi reduce totul la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că această stea ― Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pămîntul ― ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care Dumnezeu cică le-a „pus pe bolta cerului”!
Să ne întoarcem la Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului».
Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt».
Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.
Şi a zis Dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace, tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa.
Şi a făcut Dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.
― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, Dumnezeu. ― Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci Dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că Dumnezeu este numai duh şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, Dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu Dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui Dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, Dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul Dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II, 19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus Dumnezeu lui Adam ― şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor aducători de boli.
Ba mai mult, Dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, Dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul Dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, Dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la Dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, Dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Faperea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns Dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, Dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

14 – ÎNŢELEAPTA CÎRMUIRE A LUI IOSIF ÎN EGIPT

Doriţi să ştiţi cu cîtă înţelepciune a cîrmuit Iosif statul? Este o istorie foarte cuvioasă.
„Şi Iosif a adunat toţi banii care se găseau în ţara Egiptului şi în ţara Canaanului pe grîul pe care-l cumpăra lumea şi el a adus argintul în casa lui faraon.
Dar cînd banii din Egipt şi din Canaan s-au isprăvit, atunci au venit toţi egiptenii la Iosif, strigînd: «Dă-ne pîine! De ce să murim în faţa ta? Fiindcă bani nu mai avem !».
Dar Iosif le-a răspuns: «Aduceţi vitele voastre şi vă voi da vouă grîu pentru vitele voastre, dacă banii s-au isprăvit!».
Deci au adus vitele lor la Iosif şi Iosif le-a dat bucate drept preţul cailor şi al turmelor şi al cirezilor şi al asinilor. Astfel Iosif i-a ţinut cu pîine în anul acela în schimbul vitelor lor” (Facerea, XLVII, 14―17).
Luaţi aminte că acţiunea se petrece în al treilea an de foamete: seceta era atît de năprasnică, încît grînele nu mai cresc de trei ani. Dacă pămîntul refuză să dea grîu, bineînţeles nu dă nici ierburi. Atunci se pune întrebarea: cu ce s-au hrănit toate aceste vite, pe care, potrivit Bibliei, egiptenii, „care urau” creşterea vitelor, nici n-ar fi trebuit să le aibă?
Şi mai uimitor este că „sfîntul” autor nu pomeneşte nici un cuvînt despre revărsările periodice ale Nilului, pe care se bazează agricultura în Egipt. Această omisiune este însă suficientă pentru a ne da seama că toată istoria cu „cei şapte ani de secetă” este pură născocire.
E cu neputinţă ca Nilul să nu se fi revărsat vreme de şapte ani la rînd. Dacă s-ar fi întîmplat astfel, înfăţişarea ţării s-ar fi schimbat pentru totdeauna şi ar fi trebuit ca tot cursul superior al Nilului, care în fiecare an se umple din belşug cu apă de pe urma ploilor tropicale torenţiale, să fi fost barat cu un stăvilar uriaş. Dar în acest caz toată Etiopia s-ar fi transformat într-o mare mlaştină. Sau, dacă ploile care cad anual în zona caldă ar fi încetat pentru şapte ani, atunci zona tropicală şi ecuatorială a Africii ar fi devenit de nelocuit. Evident aceasta ar fi fost o catastrofă care ar fi schimbat multe regiuni de pe planeta noastră. Despre ea ar fi trebuit să se pomenească ceva în istoria egiptenilor, popor mult mai vechi decît evreii, care nota amănunţit evenimentele din trecutul său.
„Iar cînd s-a sfîrşit anul acela, au venit la el, în anul al doilea, şi au grăit către el: «Nu vom ascunde de stăpînul nostru că o dată ce banii s-au isprăvit şi turmele şi cirezile au trecut în mîna stăpînului nostru, nu ne mai rămîne altceva în faţa lui decît trupurile noastre şi ogoarele noastre.
De ce să pierim sub ochii tăi noi cu pămînturile noastre? Cumpără-ne pe noi şi ogoarele noastre, pe bucate, aşa încît să fim cu ţarinile noastre robi ai lui faraon, şi dă-ne sămînţă de semănat, ca să trăim în loc să murim, iar ogoarele să nu rămînă pustii!».
Astfel Iosif a cumpărat pentru faraon tot pămîntul Egiptului, căci egiptenii vindeau fiecare ogorul său, deoarece foametea îi bîntuia cumplit. Şi pămîntul a ajuns al lui faraon.
Cît despre popor, el l-a făcut iobag de la o margine pînă la cealaltă a Egiptului.
Numai moşiile preoţilor nu le-a cumpărat, căci preoţii aveau venituri rînduite de către faraon şi se întreţineau din aceste venituri pe care le dăduse lor faraon. Pentru aceea n-au vîndut moşiile lor.
Atunci Iosif a rostit către popor: «Iată, v-am cumpărat pe voi astăzi împreună cu ţarinile voastre pentru faraon. Iată la îndemîna voastră sămînţă; apucaţi-vă şi semănaţi ţarinile!
Însă la seceriş să daţi a cincea parte lui faraon, iar patru părţi să fie ale voastre, pentru semănatul ogorului şi pentru demîncarea voastră şi a celor din gospodăriile voastre şi pentru hrana copiilor voştri!»
Atunci ei au răspuns: «Tu ne-ai scăpat viaţa! De am găsit har în ochii stăpînului nostru, să fim robii lui faraon!»« (Facerea. XLVII, 18―25).
Această manieră de a cîrmui ţara ar fi trebuit, la drept vorbind, să-i asigure lui Iosif faima de exploatator crud şi nu pe aceea de binefăcător, cum îl înfăţişează Biblia. Dacă toată această poveste este adevărată şi dacă egiptenii crezuseră într-adevăr în binefacerile cîrmuitorului Egiptului în primii ani de foamete, mai tîrziu, cînd exploatarea căreia ei i-au căzut victimă atinsese culmile arătate mai sus, naivitatea lor n-ar mai fi avut nici un fel de scuze.
Istoria omenirii nu cunoaşte nici un exemplu de asemenea acţiuni din partea unui om de stat. Un ministru care ar proceda în felul acesta, indiferent de ţara în care s-ar întîmpla lucrurile, ar stîrni o revoltă generală şi nu ar scăpa de mînia dreaptă a poporului.
Din fericire, această istorie crudă nu este decît un simplu basm stupid. Ar fi fost prea absurd să cumperi toate vitele din ţară într-o vreme cînd pămîntul nu dă iarbă pentru hrana lor. Iar dacă păşunile ar fi putut să dea ceva iarbă, atunci şi ogoarele ar fi putut să producă recoltă. Solul Egiptului este nisipos şi numai revărsările Nilului pot face să crească vegetaţia. Dacă admitem că vreme de şapte ani aceste revărsări nu au avut loc, atunci ar fi trebuit să piară şi toate vitele. Mai mult, pe vremea aceea era abia al patrulea an de foamete, şi atunci ce rost ar fi avut să i se dea poporului seminţe care nu puteau să rodească nimic vreme de încă trei ani la rînd? Aceşti şapte ani de secetă reprezintă una dintre cele mai fantastice minciuni pe care ni le oferă şiretul „porumbel” în cartea „Facerea”.
Remarcabil mai este şi respectul pe care „sfîntul” autor îl nutreşte faţă de preoţii egipteni: ei sînt singurii pe care Iosif îi menajează; pămînturile lor sînt libere. După căderea în robie a întregului popor, numai ei se hrănesc pe spinarea poporului înfometat. Dar Biblia cuprinde învăţăminte religioase pe care „reprezentanţii lui Dumnezeu pe pămînt” caută să le bage în capul oamenilor. Şi în acest episod Biblia încearcă să insufle popoarelor respect faţă de preoţii oricărui cult şi ai oricărei religii. Preoţii nu trebuie să se mănînce între ei. O mînă spală pe alta!
„Porumbelul” cel cu gogoriţe povesteşte mai departe că Iacob a stat în Egipt 17 ani, unde a şi murit, şi că el a trăit în total 147 de ani. Două capitole întregi (Facerea, XLVIII şi XLIX) sînt consacrate binecuvîntărilor pe care patriarhul le-a împărţit cu dărnicie de pe patul său de moarte. El a binecuvîntat pe toţi cei 12 fii ai săi care se adunaseră la căpătîiul lui. Observînd în odaie doi necunoscuţi, a întrebat cine sînt. Iosif i-a răspuns că sînt fiii săi. Ca să vedeţi: în cei 17 ani cît a trăit patriarhul în această ţară, lui Iosif nu i-a dat prin cap să-i prezinte familia!
Binecuvîntările pe care Iacob le-a dat fiilor săi nu sînt lipsite de unele reproşuri şi de spirit de răzbunare. Astfel, Ruben, care-i pusese coarne tatălui său, a pierdut în ziua aceea drepturile sale de întîi-născut.
„Ruben, tu eşti întîi-născutul meu: mîndria mea şi pîrga puterii mele; cel dintîi în cinste şi cel dintîi în virtute! Clocotitor ca marea, nu vei avea întîietatea, căci te-ai urcat în patul tatălui tău. Şi atunci l-ai pîngărit! S-a suit în aşternutul meu!” (Facerea, XLIX, 3―4).
În ziua aceea bătrînul Iacob a mai lăsat încă o dată să se vadă că el fusese adept al căsătoriei micuţei sale Dina cu prinţul Sihem şi că în sinea lui dezaprobase măcelul săvîrşit de Simeon şi Levi, căci nu a trecut asupra lor drepturile de întîi-născut, pe care le luase lui Ruben, şi, în afară de aceasta, a condamnat cu asprime silniciile lor.
„Simeon şi Levi ― ce mai fraţi! Paloşele lor sînt sculele cruzimii. Suflete al meu, nu te băga în punerile lor la cale! Nu te uni cu adunarea lor, tu, slava mea! Căci în mînia lor ucis-au oameni şi, ca să-şi facă cheful lor, au ologit tauri! Blestemată fie mînia lor, căci a fost vijelioasă, şi turbarea lor, căci a fost crîncenă! Împărţi-i-voi pe ei întru Iacob şi-i voi împrăştia întru Izrail!” (Facerea, XLIX, 5―7).
Teologii consideră profetice toate cuvintele rostite de Iacob pe patul de moarte. Cu atît mai interesant este să vedem mai departe că aşa-numiţii urmaşi ai lui Levi nu au fost de loc vitregiţi de soartă. Tocmai ei au fost aceia care au căpătat ca moştenire Izrailul, cu toate avantajele şi privilegiile.
La drept vorbind, cel preferat ar fi trebuit să fie Iosif, întîiul-născut de la mult iubita Rahila, Iosif, mîngîierea bătrîneţilor lui Iacob, izvorul bucuriei lui, izvorul belşugului întregii lui case. Şi, cînd colo, lucrurile s-au petrecut exact pe dos: cel ales a fost Iuda. Iuda, care îi aţîţase pe fraţii săi să-l vîndă pe Iosif negustorilor aflaţi în trecere prin partea locului. Iuda-incestuosul s-a dovedit mai apropiat inimii părinteşti decît virtuosul Iosif. Lui i-a transmis bătrînul Iacob patriarhatul, care constituia o parte a moştenirii sale divine.
„Pe tine, Iudo, lăuda-te-vor fraţii tăi. Mîna ta va sta grea pe grumazul duşmanilor tăi. Iar fiii tatălui tău închina-se-vor ţie. Pui de leu eşti tu, Iudo, cînd te ridici de pe pradă, fiul meu! El îndoaie genunchii şi se culcă aidoma leului şi leoaicei. Cine îl va scula pe el! Sceptrul din Iuda nu va lipsi nici toiagul cîrmuirii dintre picioarele sale, pînă ce nu va veni împăciuitorul şi de el asculta-vor popoarele. El va lega de butucul de viţă asinul său şi de coarda viţei mînzul asinei sale; el va spăla în vin veşmîntul său şi mantia sa în sîngele ciorchinilor. Ochii săi vor fi roşii ca vinul şi dinţii săi albi ca laptele” (Facerea, XLIX, 8―12).
Ceilalţi au primit binecuvîntări destul de simple. Cît despre Iosif, deşi el nu a moştenit titlul de patriarh al lui Iacob, totuşi a avut parte de cîteva vorbe bune.
„De la Dumnezeul părinţilor tăi ― el să fie ajutorul tău! ― şi de la cel atotputernic ― el să te binecuvînteze! ― veni-vor asupra ta binecuvîntări din înaltele ceruri, binecuvîntări din adîncul cel dedesubt, binecuvîntările sînilor şi ale pîntecelui! Iar binecuvîntările tatălui tău covîrşesc binecuvîntările strămoşilor mei, pînă la vîrfurile colinelor celor veşnice! Fie ele asupra capului lui losif, asupra creştetului celui ce este principe între fraţii săi!” (Facerea, XLIX, 25―26).
În sfîrşit, Iacob i-a pus pe fiii săi să-i promită că vor scoate rămăşiţele lui pămînteşti din Egipt şi-l vor înmormînta în peştera Macpela, în ţara Canaan, alături de Avraam, Sara, Isaac, Rebeca şi Lia. „Şi după ce a isprăvit Iacob aceste porunci către fiii săi, si-a strîns picioarele în pat şi, dîndu-şi duhul, a fost adăugat la poporul său” (Facerea, XLIX, 33).
Patriarhului poligam i s-au făcut onoruri neobişnuite: a fost îmbălsămat, transportat în Canaan şi i s-a făcut o înmormîntare clasa întîi. Dacă e să dăm crezare cap. al L-lea şi ultimul din cartea „Facerea”, egiptenii au purtat doliu după el timp de 70 de zile.
Iosif a trăit pînă la sfîrşitul zilelor sale în măreţie, întreţinînd pe fraţii săi şi numeroasele lor familii. El era înconjurat de nepoţi şi strănepoţi şi a murit în vîrstă de 110 ani. În religia creştină, lui Iosif i se spune …sfînt şi drept”.

24 – EVLAVIOASA ŞI MORALA ISTORIE A UNUI LEVIT

Cartea „Judecătorilor” se încheie cu o istorie evlavioasă. Un levit (slujitor al religiei) avea o ţiitoare. Pornind la drum, această preacinstită pereche s-a oprit în „oraşul” veniaminit Ghibeea, în casa unui moşneag care i-a poftit primitor pe cei doi străini să prînzească.
Să citim acum textul „sfînt”. Dar pe cînd ei îşi veseleau inima, iată că locuitorii cetăţii, oameni spurcaţi, au înconjurat casa şi, izbind în uşă, au prins să strige către bătrân, stăpînul casei: «Scoate afară pe omul care a venit în casa ta, ca să-l cunoaştem!».
Atunci stăpînul casei a ieşit la ei şi le-a vorbit: «Nu aşa, fraţilor, vă rog nu săvîrşiţi această blestemăţie. De vreme ce omul acesta a intrat în casa mea, nu săvîrşiţi asemenea ticăloşie!
Iată, fata mea care e fecioară şi ţiitoarea lui, le voi scoate afară, să le smeriţi şi să faceţi cu ele ce veţi vrea; dar cu omul acesta să nu faceţi această nelegiuire!»
Însă acei oameni nu voiră să-l asculte. Atunci omul a luat pe ţiitoarea sa şi a scos-o afară la ei; şi ei au cunoscut-o şi au batjocorit-o toată noaptea pînă dimineaţa. Şi cînd s-au revărsat zorile, au lăsat-o.
Şi a venit femeia, în faptul dimineţii, şi a căzut la uşa omului unde se afla stăpînul ei şi a rămas acolo pînă la ziuă.
Iar dimineaţa, cînd s-a sculat stăpînul ei şi a deschis uşa casei şi a ieşit ca să pornească la drum, iată ţiitoarea lui zăcea la uşă cu mîinile pe prag.
Şi el i-a zis: «Hai să mergem». Dar nu i-a răspuns nimeni. Atunci el a pus-o pe măgar şi a plecat şi s-a dus omul în ţinutul său.
Ajungînd în casa sa, a luat cuţitul şi, punînd mîna pe leşul ţiitoarei sale, a îmbucătăţit-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi şi a trimis-o în tot cuprinsul lui Izrail” (XIX, 22―29).
Lordul Bolingbroke, comentînd acest episod, spune că el este la prima vedere o copie a poveştii cu locuitorii Sodomei care au voit să siluiască doi îngeri.
Se pune întrebarea: unde se mai poate găsi oare, în afară de cartea atribuită „sfântului duh”, ceva mai respingător decît cazul acestui preot care, după obiceiul slujitorilor orientali ai bisericii, avea probabil o barbă mare şi răsfirată, acoperită de praful drumului lung pe care îl străbătuse, şi care totuşi inspira patimi nesănătoase întregii populaţii bărbăteşti a oraşului?
Cît priveşte hotărîrea de a trimite cîte o bucată din trupul femeii moarte fiecăruia din cele 12 triburi evreieşti, ea este, de asemenea, fără precedent şi nu stîrneşte decît dezgust. Prin urmare, trebuiau echipaţi 12 soli şi trimişi cu aceste daruri îngrozitoare. Dar unde se aflau cele 12 seminţii? Cui urma să-i fie înmînată, în cadrul fiecărei seminţii, a douăsprezecea parte din cadavru, de vreme ce seminţiile trăiau în robie, sub jugul filistenilor, fără să aibă căpetenii oficiale?
„Atunci au ieşit toţi fiii lui Izrail şi obştea s-a adunat toată ca un singur om, din Dan pînă în Beerşeba şi ţinutul Galaad, înaintea domnului la Miţpa. Şi s-au înfăţişat înaintea domnului toţi voievozii poporului ― toate seminţiile lui Izrail ― în adunarea poporului lui Dumnezeu, patru sute de mii de pedestraşi mînuitori de sabie” (20, 1―2).
N-aţi uitat, desigur, că toate acestea se petrec imediat după moartea lui Samson, cînd filistenii îi mai ţineau pe evrei în cea mai cruntă robie. Cum s-au adunat cele 12 seminţii? Cum au îngăduit înrobitorii să aibă loc o adunare atît de numeroasă de oameni înarmaţi? Biblia nu lămureşte acest lucru; ai zice că „porumbelul sfînt” a uitat cu desăvîrşire de situaţia de plîns a poporului ales. Cu toate acestea, pentru a pronunţa o sentinţă împotriva unei crime săvîrşite pe păimîntul filistenilor, evreii ar fi trebuit să ceară îngăduinţa lor; acesta este un drept al stăpînilor, pe care ei l-au păzit întotdeauna cu străşnicie.
Ceva mai departe Biblia spune că 25.700 „de inşi purtători de sabie” (v. 15) din seminţia lui Veniamin s-au ridicat în apărarea vinovaţilor. Celelalte 11 seminţii au trimis 400.000 de oameni mînuitori de sabie şi toţi războinici (v. 17).
„Dacă adăugăm la acest număr de oşteni ― spune Voltaire ― bătrînii, femeile şi copiii, trebuie să considerăm că numărul tuturor evreilor se ridica la 1.700.000 de oameni, fără a mai pune la socoteală pe preoţi”. Dar pentru a ţine în robie un număr atît de mare de oameni, printre care erau 426.000 de inşi înarmaţi, ar fi fost necesară o armată de cel puţin 800.000 de oameni. Şi apoi cum au lăsat stăpînii armele robilor lor, cînd în Cartea întîi a Regilor (XIII, 19) se arată că filistenii nu îngăduiau evreilor să aibă nici un fierar, de teamă să nu-şi facă săbii şi lănci, şi că toţi fiii Izrailului erau nevoiţi să se adreseze stăpînilor lor ― filistenii ― de fiecare dată cînd aveau nevoie să-şi ascută uneltele gospodăreşti?”
În care dintre aceste două pasaje contradictorii a făcut „porumbelul divin” o glumă mai reuşită? În care anume din versete îşi bate joc „sfîntul duh” mai rău de credulitatea şi de naivitatea credincioşilor?
Vom vedea îndată ce şir de măceluri a provocat această siluire în masă a ţiitoarei levitului. La adunarea celor 400.000 de oameni înarmaţi, preotul evreu a povestit tot ce s-a întîmplat. Subliniem în treacăt că, pentru a lua cuvîntul la o adunare atît de numeroasă, ar fi trebuit să ai un glas destul de puternic.
Biblia citează cuvîntarea cu pricina. Amintind în treacăt şi în expresii voalate excitaţia locuitorilor Ghibeii, căreia era cît pe-aci să-i cadă victimă el însuşi, levitul a cerut să-i fie răzbunată ibovnica. „Pe ţiitoarea mea au chinuit-o, încît a şi murit”, a exclamat el.
Nu strică să subliniem că în prima povestire se spune că toţi bărbaţii din oraş ar fi siluit-o pe femeia aceea nenorocită, iar în cuvîntarea ibovnicului păgubaş „porumbelul” relatează că „din tot acest norod erau şapte sute de inşi osebiţi, şi anume stîngaci; toţi aceştia nimereau cu piatra din praştie firul de păr şi nu dădeau greş” (XX, 16). Admirabil! Nu-i aşa?
Revoltătoarea siluire săvîrşită de către toţi bărbaţii din oraşul Ghibeea a durat toată noaptea, şi numai o singură noapte! Dacă-i socotim vinovaţi numai pe aceşti şapte sute de oşteni zdraveni şi dacă ţinem seama că în Palestina noaptea nu ţine mai mult de zece ceasuri, trebuie să recunoaştem că ţiitoarea levitului a fost siluită de 70 de oameni pe oră. După toate acestea, mai puteţi oare nega că Biblia este într-adevăr cartea celor mai uluitoare „minuni”, cu adevărat unice în lume?
Şirul de măceluri care au urmat după această crimă îngrozitoare nu este mai puţin uluitor.
„Deci fiii lui Izrail s-au sculat de cu noapte şi au tăbărît în jurul Ghibeii. Şi bărbaţii din Izrail au ieşit la luptă cu Veniamin şi s-au rînduit în linie de bătaie împotriva celor din Ghibeea. Atunci au dat năvală veniaminiţii din Ghibeea şi au doborît la pămînt din Izrail, în ziua aceea, douăzeci şi două de mii de inşi (XX, 19―21).
Mai e oare de mirare că Dumnezeu ocroteşte anume seminţia veniaminiţilor care a ţinut partea vinovaţilor împotriva tuturor celorlalte seminţii ale Izrailului venite să-l apere pe păgubaş?
„Şi a ieşit Veniamin din Ghibeea, în ziua a doua, întru întîmpinarea lor şi au doborît la pămînt, din fiii lui Izrail, încă optsprezece mii de inşi, toţi purtători de sabie” (XX, 25).
Aşadar, au şi fost trecuţi prin sabie 40.000 de apărători ai unei cauze drepte. Ce îngrozitor! Dar staţi să vedeţi sfîrşitul. Fiii Izrailului vor ieşi biruitori şi asta are să ne consoleze. Singurul lucru care poate să ne îndurereze este numărul cu adevărat fantastic de evrei care au fost omorîţi chiar de fraţii lor de sînge.
Oastea evreilor a dobîndit în cele din urmă biruinţa, dar nu fiindcă s-a bătut pentru o cauză dreaptă, ci numai datorită lui Fineas, fiul lui Eleazar şi nepotul lui Aaron. El a înălţat cu acest prilej o rugă fierbinte către Dumnezeu. Fineas?! Care va să zică bătrînul nostru prieten Fineas, încă n-a murit? Şi, totuşi, ce mult timp a trecut de cînd n-am mai auzit nimic despre el!
„Şi au venit împotriva Ghibeii zece mii de bărbaţi aleşi din tot Izrailul şi lupta a fost crîncenă; şi veniaminiţii n-au simţit că prăpădul dă năvală peste ei. Căci domnul bătu pe Veniamin înaintea lui Izrail şi izrailiţii nimiciră din Veniamin, în ziua aceea, douăzeci şi cinci de mii şi o sută de inşi, toţi mînuitori de sabie… Atunci au văzut veniaminiţii că sînt înfrînţi” (XX, 34―36).
Atunci ei au fugit din faţa izrailiţilor spre cărările pustii. Dar oastea Izrailului îi urmărea pas cu pas. Evreii i-au înconjurat pe „fiii Veniaminului” şi i-au urmărit pînă la Menoha şi îi „vînară, zdrobindu-i… pînă pe dealurile Ghebei, spre răsărit”. Şi „fiii Veniaminului”, fiind împresuraţi de duşmanii lor, au pierdut 18.000 de oameni (v. 42―44). Cei scăpaţi cu viaţă au fugit spre stînca Rimon şi fiii lui Izrail au trecut prin sabie acolo încă 5.000, pe care i-au ajuns din urmă, iar apoi au continuat urmărirea pînă la Ghideom şi „mai uciseră dintre ei încă două mii” (v. 45). Şase sute de inşi au scăpat adăpostindu-se pe stîncile Rimon şi au rămas acolo patru luni. Iar fiii lui Izrail, înapoindu-se de pe cîmpul de bătălie, au tăiat cu ascuţişul săbiei tot ce scăpase cu viaţă în Ghibeea: şi locuitorii, şi vitele. Ei au dat foc, de asemenea, tuturor oraşelor şi satelor tribului Veniamin (v. 47―48).
În această povestire, „sfîntul duh”, care irosea cu atîta uşurinţă vieţile oamenilor, pe cît se vede s-a cam încurcat. Cu puţin înainte el ne încunoştinţase că soldaţii tribului Veniamin erau la număr 25.700, inclusiv luptătorii de elită din Ghibeea. Dar, dacă nu greşim la socoteală, pînă acum 50.000 de inşi din seminţia Veniaminului fuseseră ucişi în bătălii, care s-au succedat cu o repreziciune ameţitoare. Prin urmare, fie că în timpul luptelor fiii Veniaminului se înmulţeau în asemenea măsură încît numărul lor se dublase, aceasta fiind o „minune” deosebit de interesantă, fie că „sfîntul duh”, dictînd aceste născociri, uitase regulile adunării, şi în acest caz „minunea” este şi mai uluitoare!
Interesantă este în această istorisire şi apariţia binecunoscutului nostru Fineas. Ne pomenim cu el deodată, într-o clipă cînd nimeni nu se aştepta să-l mai vadă, cînd toţi trebuie să-l fi socotit, şi nu fără temei, şters din controalele celor vii. Ne mîngîiasem de mult cu gîndul că el fusese înmormîntat, dacă nu alături de bunicul său Aaron, cel puţin alături de tatăl său Eleazar. Dar nici pomeneală de aşa ceva! Ne-am întristat de pomană. Versetul 28 din cap. al XX-lea al cărţii „Judecătorilor” exclude posibilitatea oricărei erori: nu este vorba de cineva cu acelaşi nume, pentru că Fineas care l-a rugat
pe Dumnezeu să dăruiască fiilor Izrailului biruinţă asupra „fiilor Veniaminului” nu este altul decît „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…”
Încă nu pricepeţi despre ce este vorba? Atunci faceţi socoteala pe degete şi veţi rămîne uluiţi.
Este acelaşi Fineas despre care am citit că în timpul vieţii lui Moise i-a străpuns cu lancea pe evreul Zimri şi pe frumoasa madianită Cozbi în clipa în care această pereche scotea suspine amoroase. Cartea „Numerii”, care în cap. al XXV-lea ne prezintă o dare de seamă oficială asupra faptei eroice a acestui levit, îl şi numeşte Fineas, „fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…” (v. 7 şi 11). După cum îşi aminteşte cititorul, faptele acestea s-au petrecut în Moab, înainte de sosirea evreilor în „pămîntul făgăduinţei, cu mult înainte de trecerea Iordanului. Prin urmare, de atunci ― de pe timpul morţii lui Zimri pînă la măcelul organizat împotriva seminţiei lui Veniamin ― a curs multă apă. Acest măcel a avut loc după moartea lui Samson. Cu el se încheie cartea „Judecătorilor”.
Încă nu aţi uitat desigur, că, dintre evreii care atinseseră vîrsta de 20 de ani în momentul ieşirii din Egipt, generalul Iosua şi domnul Caleb fuseseră singurii cărora Dumnezeu le făgăduise că vor păşi pe pămîntul Canaanului. Pe de altă parte, Biblia spune că Iosua a trăit 110 ani. Dacă adunăm cei 40 de ani cît a rătăcit el prin pustiu cu cei 20 de ani pe care-i avea în momentul trecerii prin Marea Roşie, rezultă că, atunci cînd i-a luat locul lui Moise, Iosua avea 60 de ani. Prin urmare, el i-a comandat şi i-a cîrmuit pe evrei vreme de vreo 50 de ani.
Dar cît timp s-a scurs de la trecerea evreilor peste Iordan, sub conducerea lui Iosua, şi pînă la nimicirea „fiilor Veniaminului”?
Cîrmuirea lui Iosua a durat 50 de ani. În cartea „Judecătorilor”, cap. al II-lea, v. 10, se spune că a trăit o generaţie întreagă „care nu cunoştea nici pe domnul şi nici faptele pe care le făcuse domnul”. Să socotim, pentru această generaţie, 20 de ani. Urmează apoi prima robie a evreilor sub regele Mesopotamiei: 8 ani. Eliberarea, cîrmuirea judecătorului Otniel: 40 de ani. A doua robie, pe timpul regelui Eglon: 18 ani. Datorită judecătorului Ehud, jugul a fost scuturat şi poporul evreu a căpătat un lung răgaz: 80 de ani. Urmează a treia robie, pe timpul regelui Iabin: 20 de ani. Victoria lui Debora şi a lui Barac şi un nou răgaz: 40 de ani. O nouă apariţie a madianiţilor, a patra robie: 7 ani. Fapta eroică a lui Ghedeon şi eliberarea de sub madianiţi: 40 de ani de pace. Evreii cad din nou în robie, dar de astă dată sub jugul propriului lor tiran, Abimelec: 3 ani. Cîrmuirea judecătorului Tola: 23 de ani. Cîrmuirea judecătorului Iair: 22 de ani. A şasea robie, la amoniţi: 18 ani. Eliberarea datorită lui Ieftae şi cîrmuirea acestui judecător: 6 ani. Cîrmuirea paşnică a celor trei judecători: Ibţan ― 7 ani. Elon ― 10 ani şi Abdon ― 8 ani. A şaptea robie, la filisteni: 40 de ani. Faptele eroice şi cîrmuirea lui Samson: 20 de ani. În total: 480 de ani! Iată cît timp s-a scurs de cînd au trecut peste Iordan evreii, în rîndurile cărora se afla şi Fineas, care-l însoţea pe tatăl său Eleazar, şi pînă la moartea lui Samson.
Concluzie: preotul Fineas a avut cel puţin 500 de ani cînd a înălţat domnului ruga pentru fiii Izrailului împotriva „fiilor Veniaminului”, implorînd răzbunarea lui Dumnezeu pentru ţiitoarea levitului, pe care masculii turbaţi din oraşul Ghibeea o siluiseră de şapte sute de ori în decursul unei singure nopţi!
Dar de ce textul biblic uită să menţioneze vîrsta precisă a marelui preot Fineas? Puţină exactitate ar fi prins tare bine aici. Altfel, scepticii ar putea să spună că „porumbelul sfînt”, certîndu-se cu aritmetica, a uitat şi cronologia ― cronologia oficială şi sacră! Mai mare ruşinea!
Cele 11 seminţii ale Izrailului, după ce au trecut prin sabie seminţia Veniaminului, s-au căit în scurtă vreme pentru acţiunile lor distrugătoare. Evreii se tînguiau zicînd: „Pentru ce, doamne Dumnezeul lui Izrail, s-a întîmplat aceasta în Izrail, ca să lipsească astăzi din Izrail o seminţie?”
După aceea şi-au adus aminte de cei 600 de fii ai Veniaminului, care duceau o viaţă searbădă, ascunşi pe stînca Rimon. De ce să nu devină ei sămînţa din care să crească din nou copacul Veniaminului? Bună idee, dar… chiar în momentul cînd începuseră acţiunile duşmănoase din Miţpa, evreii făcuseră pe negîndite legămînt să nu dea niciodată fiicele Izrailului de soţii celor din seminţia Veniaminului (XXI, 1). S-au apucat atunci să caute o ieşire din această situaţie dificilă. Şi iată că un om deştept le-a dat o sugestie: să se intereseze, să caute şi de bună seamă că se vor găsi familii care n-au fost la Miţpa în clipa în care a fost făcut legămîntul.
Au început cercetările. S-a descoperit că evreii din oraşul Iabeş nu luaseră parte la mitingul care adoptase rezoluţia cu privire la exterminarea „fiilor Veniaminului”. Atunci a început exterminarea bunilor evrei care locuiau în Iabeş, şi oamenii trimişi acolo cu această cuvioasă misiune s-au potolit numai după ce din toată populaţia oraşului n-au rămas decît 400 de fecioare pe care le-au trimis pe stînca Rimon.
Locuitorii stîncii au băgat însă de seamă că numărul de femei pe care îl primiseră era prea mic, că două sute dintre „fiii Veniaminului” fuseseră nedreptăţiţi la împărţeală. Se crea din nou o situaţie încordată. Atunci bătrînii şi-au adus aminte de marea sărbătoare care urma să se prăznuiască în cinstea domnului în oraşul Silo şi au luat următoarea hotărîre înţeleaptă: „fiilor Veniaminului” care nu căpătaseră neveste să li se îngăduie să răpească femei în timpul ceremoniilor religioase şi a serbărilor populare din Silo. Aceştia au răpit, pentru a-şi satisface plăcerile, 200 de dănţuitoare din Silo. Taţii şi mamele fetelor nu aveau dreptul să protesteze şi, cu excepţia lor, toată lumea a fost mulţumită. Îndată după aceasta, urmaşii Veniaminilor au refăcut şi au rezidit oraşele lor arse.
Acest mod de refacere a unui trib întreg a părut destul de ciudat tuturor criticilor. Dar cum criticii sînt nelegiuiţi, ce valoare pot avea observaţiile lor? „Chivotul legămîntului” se găsea la Silo în timpul serbării, deci însuşi Dumnezeu fusese de faţă. Şi dacă el nu s-a apucat să verse foc şi pară care să-i fi înghiţit pe criminali, mai e oare nevoie de vreo altă dovadă a bunăvoinţei lui faţă de răpitorii încîntătoarelor fete?
Ţineţi-vă gura, criticilor! Ploconiţi-vă în faţa căilor necunoscute ale „proniei” divine!

25 – MIŞCĂTOAREA IDILĂ A LUI RUT ― SFÎNTA STRĂBUNĂ A UNUI IISUS HRISTOS

Am ajuns la o istorisire din Biblie care stoarce lacrimi de înduioşare. Este vorba despre Rut şi Noemina. Cu sufletul plin de duioşie reproducem această istorisire . Rămasă văduvă, Noemina şi-a pierdut pe cei doi fii ai săi, căsătoriţi cu moabitence. Una dintre nurorile Noeminei s-a lăsat înduplecată de soacră-sa şi „s-a întors către poporul ei”, pe cînd cealaltă, Rut, i-a spus: „…încotro vei merge tu, voi merge şi eu şi unde vei mînea tu, voi mînea şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu” (Cartea Rut, I, 15―16).
Noemina şi Rut erau atît de sărace, încît socoteau fericită ziua în care reuşeau să adune de pe ogorul cuiva o mînă de spice de orz rămase de la secerători. Şi s-a întîmplat (ce „pronie milostivă”!) ca Rut să se apuce să adune spice pe ţarina unui oarecare Booz, pe care Biblia ni-l prezintă cu respect ca pe un om „cu bună stare” (11, 1). Şi în loc s-o alunge pe Rut, aşa cum îi îngăduia legea, Booz i-a zis: „«…Să ştii că am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi dacă îţi este sete, du-te la urcioare şi bea din apa pe care au scos-o slugile». Atunci ea a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat în faţa lui şi a grăit către el: «…Fie să găsesc mereu, doamne, har în ochii tăi, căci tu m-ai mîngîiat şi cuvintele tale au mers la inima roabei tale, cu toate că eu nu sînt nici cît una din slujitoarele tale!»« (II, 9, 10, 13).
Bogătanul Booz „s-a îmbunat” pînă într-atîta, încît chiar a poftit-o pe Rut să prînzească cu slugile lui: „«…Mănîncă la masa mea şi întinge bucătura ta în oţet». …Ea mîncă şi se satură şi îi mai prisosi…” (v. 14).
Ştergeţi-vă lacrimile de înduioşare! Urmează pilde şi mai mişcătoare de „bunătate” religioasă.
Aflînd de pe ce ţarină adunase noră-sa spice şi unde prînzise, Noemina bătu din palme de uimire şi-i spuse: „Omul acesta ne este rudă; este unul din neamurile cu drept de răscumpărare faţă de noi” (v. 20). Şi iată că în capul soacrei se născu planul cuvios de a-şi da nora după această „rudă” bogată.
„După acestea, soacra ei, Noemina, i-a zis: «Se cuvine să-ţi caut un adăpost, ca să-ţi fie bine.
Ci acum, Booz, cu ale cărui slujitoare ai fost, este negreşit rudă cu noi. Şi iată că el vîntură în noaptea aceasta orzul la arie.
Tu deci spală-te şi unge-te cu miresme, ia pe tine veşmintele cele frumoase şi coboară-te la arie. Nu te arăta omului pînă nu va sfîrşi de mîncat şi de băut.
Iar cînd se va culca, tu să bagi de seamă unde s-a culcat şi du-te şi ridică pătura de pe picioarele lui şi culcă-te acolo. Şi el îţi va spune ce să faci».
Şi Rut a zis către ea: «Tot ce mi-ai spus, voi îndeplini».
Şi s-a pogorît la arie şi a făcut în totul cum i-a poruncit soacră-sa.
Ci Booz, după ce mîncase şi băuse şi inima lui se înveselise, s-a dus să se culce lîngă o movilă de boabe. Şi Rut a venit tiptil şi a ridicat pătura de pe picioarele lui şi s-a culcat acolo.
Însă, spre miezul nopţii, Booz a tresărit de frică şi, dibuind cu mîna, iată că o femeie era culcată la picioarele lui.
Şi a întrebat: «Cine eşti tu?». Răspuns-a ea: «Eu sînt Rut, roaba ta. Întinde poala veşmîntului tău peste roaba ta, căci tu îmi eşti rudă cu drept de răscumpărare».
Zis-a el: «Binecuvîntată să fii tu de domnul, fiica mea! Dragostea ta cea din urmă covîrşeşte pe cea de la început, fiindcă nu te-ai dus după oameni tineri, nici săraci, nici cu stare.
Ci acum, fiica mea, nu te teme; toate cîte ai spus îţi voi face…»” (III, 1―11).
Totuşi, Booz, respectînd întocmai pravilele biblice, care statorniceau cum se pot lua noi soţii din rîndul rudelor rămase văduve, i-a spus că mai există încă un bărbat care e rudă şi mai apropiată cu ea şi cu Noemina. Dar bărbatul acela, nu se ştie de ce, renunţase la încîntătoarea moabiteancă. Atunci Booz a adunat poporul şi a vestit că el o ia pe Rut.
„…Şi a intrat la ea şi domnul i-a dat sarcină şi a născut un fecior. Atunci au grăit femeile către Noemina: «Binecuvîntat să fie domnul care nu te-a lăsat, astăzi, fără răscumpărător! Pomenit să fie numele lui Izrail! El să-ţi împrospăteze sufletul şi să aibă grijă de tine la bătrîneţea ta; căci pe el l-a născut nora ta…» Şi i-au pus numele Obed. El este tatăl lui Iesei, tatăl lui David” (IV, 13―17).
Aceasta este povestea biblică plină de învăţăminte a lui Rut, noră exemplară, şi a Noeminei, cea mai de treabă dintre toate soacrele. În treacăt, trebuie să aducem prinosul nostru de admiraţie mărinimiei lui Booz, care, îndată ce Rut i-a căzut cu tronc, i-a îngăduit să mănînce cu secerătorii lui, să întingă „bucătura în oţet” ca să nu i se oprească în gît.
Criticii găsesc, totuşi, ciudat faptul că bogătanul Booz, în loc să mîne peste noapte acasă, s-a lungit la arie aşa cum fac muncitorii de rînd după seceriş. Dar şi mai ciudat li se pare că Rut s-a culcat pe furiş lîngă Booz, aşa cum povesteşte autorul acestei „istorii sfinte”. Ei văd la autorul Bibliei semnele unui gust destul de dubios cînd el o sileşte pe tînăra femeie să facă lucruri necuviincioase fără a se ruşina. Dacă acest Booz, spun ei, ca rudă cu drept de răscumpărare, era dator s-o ia de soţie pe Rut, Noemina, care îi ţinea loc de mamă, ar fi avut datoria s-o dea în căsătorie în chip cinstit. Ea nu ar fi trebuit s-o înveţe meseria de tîrfă. În afară de aceasta, Noemina ar fi trebuit să ştie şi singură că există o rudă mai apropiată decît Booz şi acestei rude ar fi trebuit să i se adreseze.
Încă ceva: se ştie că biserica creştină susţine că Iisus Hristos se trage din David, prin urmare din Booz şi Rut. Booz se trage în linie directă din Fares, născut din incestul săvîrşit de Tamara, care s-a prefăcut în femeie desfrînată pentru a-l ademeni pe socrul ei, Iuda. În afară de aceasta, Booz însuşi este fiul lui Salmon şi al Rahabei, o femeie desfrînată din Ierihon. Cît despre Rut, ea este moabiteancă şi, prin urmare, face parte dintr-un trib care se trage din incestul săvîrşit de Lot cu fiica sa mai mare.
Totuşi, în toată povestea asta, cel mai interesant lucru pentru un cercetător este că, dictînd „Cartea Rut”, „porumbelul” din nou nu a băgat de seamă că minciuna lui grosolană iese la iveală pretutindeni.
Între Salmon, soţul Rahabei, şi Iesei, tatăl lui David, nu mai există, în ordine cronologică, decît Booz şi Obed. Dar Rahab şi Salmon sînt contemporani cu Iosua, fiul lui Nun; Rahab s-a căsătorit cu Salmon după cucerirea Ierihonului. Pe de altă parte, Obed a trăit pe timpul arhiereului Eli, iar succesorul lui Eli, Samuil, a fost contemporan cu Iesei; cîrmuirea judecătorilor ia sfîrşit cu Samuil, care a dat binecuvîntarea celui dintîi rege evreu, Saul, apoi l-a răsturnat şi „l-a uns rege” pe David.
Cronologia cărţii „Rut” vine categoric în contradicţie cu Cartea lui Iosua, fiul lui Nun, şi cu cartea ..Judecătorilor”. Materialmente este cu neputinţă să fi avut loc aşa cum e descris în aceste din urmă cărţi, lungul şir de calamităţi îndurate de poporul evreu, de războaie victorioase şi de îndelungate şi numeroase robii alternînd cu stări de independenţă, perioadă care a durat pînă la moartea lui Samson, adică 480 de ani, şi paralel Salmon şi Booz ― care au trăit la începutul acestei perioade ― să fi fost contemporani cu sfîrşitul ei.

27 – URCAREA PE TRON Şl SFÎNTA ÎNCORONARE A REGELUI SAUL, UNSUL DOMNULUI

Ar fi o greşeală să ne închipuim că istoria lui Samuil se termină în momentul cînd, copleşit de bătrîneţe, a fost nevoit să-i pună pe feciorii săi judecători peste Izrail: Samuil a jucat un rol conducător pînă la sfîrşitul vieţii sale. Vom mai avea prilejul să-l vedem acţionînd cît timp va trăi şi chiar după moarte.
Într-o bună dimineaţă, bătrînii din Izrail s-au strîns laolaltă şi au venit la Samuil ca să-i ceară un rege:
― Popoarele vecine au regi; de ce nu am avea şi noi?
După ce s-a sfătuit cu Dumnezeu, prorocul le-a înfăţişat într-o lumină nu tocmai favorabilă puterea regală.
― Vreţi un rege? ― le spuse el bătrînilor. ― Bine! Dar să ştiţi care vor fi năravurile şi obiceiurile regelui: ….El va lua pe feciorii voştri şi-i va pune la carul lui şi-i va face călăreţii săi, ca să alerge înaintea carului său, şi-i va pune căpitani peste mii şi peste cîte cincizeci, să are ogoarele sale şi să secere holdele sale şi să-i pregătească arme de război şi arme pentru carele sale. Şi va lua pe fetele voastre ca să-i pregătească miresme, să gătească bucatele şi să coacă pîinea. Şi el va lua cale mai bune din ţarinile, din viile şi din măslinişurile voastre şi le va dărui slujitorilor săi. Apoi va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din podgoriile voastre şi le va dărui curtenilor săi şi robilor săi. Va lua iarăşi pe robii voştri şi pe roabele voastre şi pe feciorii voştri cei mai buni şi pe asinii voştri şi-i va întrebuinţa la lucrul său. Va lua zeciuială din turmele voastre şi voi veţi fi robii lui. Şi dacă veţi striga în ziua aceea de răul regelui vostru, pe care vi l-aţi ales, domnul nu vă va răspunde în ziua aceea! ” (Samuil I, VIII, 11―18).
Cu toată elocinţa sa, Samuil nu izbuti să-şi convingă ascultătorii. Trebuie să recunoaştem că în cuvîntarea sa, pe de-a-ntregul justă, împotriva regalităţii, se resimte puternic supărarea pe care i-o pricinuieşte dorinţa evreilor de a îngrădi puterea preoţilor. Vedeţi dv., în naivitatea lor, evreii, pe care preoţii lor îi jecmăneau atît de bine, cereau acum să li se schimbe jecmănitorul.
Pînă la urmă, Dumnezeu îi spuse prorocului său: „Ascultă de cuvîntul lor şi pune rege peste ei” (v. 22).
Cui îi hărăzise deci Dumnezeu prima coroană a lui Izrail?
„Era un om din seminţia lui Veniamin, care se numea Chiş, fiul lui Abiel, fiul lui Teror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, bărbat din Veniamin, cu bună stare. Şi el avea un fiu al cărui nume era Saul, fecior prea frumos, încît nimeni din fiii lui Izrail nu era mai frumos decît el. De la umărul său în sus, el covîrşea cu înălţimea sa tot poporul” (Samuil I, IX, 1―2).
Saul era un tînăr foarte simplu; păştea asinele tatălui său.
Chiş îl trimise, însoţit de un argat, să caute asinele. Ei au rătăcit zadarnic prin împrejurimi. Sluga îl sfătui să întrebe un „văzător” unde s-au pierdut asinele. Saul i-a răspuns că „văzătorul” trebuie plătit, iar ei nu au ce să-i ducă.
― Nu fii îngrijorat ― îi răspunse argatul. ― În mîna mea se găseşte un sfert de siclu de argint; îl voi da „omului lui Dumnezeu”.
În continuare, Biblia povesteşte că Saul şi sluga sa au ajuns la cetate şi au întrebat unde stă „văzătorul”, iar nişte fete de prin partea locului le-au arătat casa în care trăia acest „văzător”. Saul şi însoţitorul său au mers într-acolo.
„Însă domnul, cu o zi mai înainte de sosirea lui Saul, înştiinţase pe Samuil şi-i spusese: «Mîine, pe vremea aceasta, trimite-voi la tine un bărbat din ţinutul lui Veniamin; iar tu să-l ungi voievod peste poporul meu, Izrail. El va scăpa pe poporul meu din mîna filistenilor. Căci am văzut jalea poporului meu şi strigătul lui a ajuns pînă la mine!» Iar cînd Samuil văzu pe Saul, domnul zise către Samuil: «Iată omul despre care ţi-am vorbit; acesta va stăpîni peste poporul meu!»” (v. 15―17).
Saul îl întrebă pe Samuil unde stă „văzătorul”. Samuil îi răspunse că el e „văzătorul” şi-l pofti pe Saul la masă. În ziua aceea, „văzătorul” avea 30 de oaspeţi. La masă, el îi dete lui Saul locul de cinste, iar bucătarul îi aduse bucate gătite anume pentru el. Pentru a-i lua de grijă, Samuil îl anunţă pe Saul că măgăriţele au fost găsite şi că, ajungînd acasă, le va afla la tatăl său. Iar a doua dimineaţă, înainte de a se despărţi, Samuil unse cu mir capul lui Saul şi-i spuse că a devenit rege şi că „duhul domnului” a năvălit peste el.
Şi, într-adevăr, aşa a fost: fiul lui Chiş s-a schimbat cu totul. El a devenit altul. Reîntors la casa părintească, zări chiar în faţa porţii scumpele sale măgăriţe. Aceasta a avut asupra sa efectul de a-l face imediat să prorocească, şi prorocea cu atîta siguranţă, de parcă ar fi fost dintotdeauna prezicător de meserie şi de parcă toată viaţa numai asta ar fi făcut (Samuil I, 10, 1―16).
Pe vremea aceea „chivotul sfînt” se afla la Miţpa. Samuil strînse aici poporul lui Izrail; „porumbelul sfînt” nu ne spune nici cînd a avut loc această adunare şi nici cum a putut o mulţime de milioane de oameni să se întrunească într-o singură cetate.
Şi Samuil „a rostit către fiii lui Izrail: «Aşa grăieşte domnul, Dumnezeul lui Izrail: Eu am scos pe Izrail din Egipt şi v-am mîntuit pe voi din mîna egiptenilor şi din mîna tuturor împăraţilor care vă asupreau.
Dar voi astăzi aţi dispreţuit pe Dumnezeul vostru, care v-a scăpat din toate nenorocirile şi strîmtorările voastre, şi aţi rostit către el: „Nu! Ci pune un rege în capul nostru!” Hai! Înfăţişaţi-vă înaintea domnului după seminţiile voastre şi după neamurile voastre!»
Şi Samuil apropie toate seminţiile lui Izrail şi seminţia lui Veniamin căzu la sorţi.
Apoi a apropiat seminţia lui Veniamin după familiile ei şi a căzut la sorţi familia matriţilor. Pe urmă a apropiat familia lui Bicri, ins cu ins, şi sorţul a căzut pe Saul, feciorul lui Chiş. Dar l-au căutat pretutindeni şi nu s-a găsit” (v. 18―21).
Samuil nu i-a spus poporului: „Saul mi-a fost arătat de Dumnezeu cu puţin în urmă şi l-am şi uns cu mir. El să vă fie rege”. Procedura tragerii la sorţi era folosită pentru a preîntîmpina invidiile şi nemulţumirile. Stăpîn pe soartă era Dumnezeu, şi bătrînul proroc nu avea de ce să se teamă: putea fi sigur că alesul va fi Saul. Căci Dumnezeu nu putea, lăsînd alegerea la voia întîmplării, fără nici o măsluire, fără nici un abuz, să anuleze „sfînta ungere”, săvîrşită de curînd asupra alesului său.
Să ne amintim însă acum de „prorocia” lui Iacob, care făgăduise sceptrul regesc seminţiei lui Iuda (Facerea, XLIX, 8 şi urm.). Aşadar, Dumnezeu uitase cu totul de această prorocie în momentul instituirii monarhiei evreieşti. Dar să n-aveţi nici o teamă; îşi va reaminti de ea mai tîrziu. Vom vedea curînd cum coroana trece de pe capul lui Saul pe capul unuia dintre urmaşii lui Iuda. Astfel, uitarea divină va fi îndreptată şi „prorocia” patriarhului se va împlini totuşi.
Deocamdată însă poporul se înclină în faţa rezultatelor alegerii. Dar în clipa aceea alesul nu putea fi găsit.
― Unde este Saul? Ce s-a întîmplat cu Saul?
Aceste întrebări treceau din gură în gură. A fost întrebat însuşi Dumnezeu, pentru ca să se afle de la el dacă Saul va fi găsit pînă la urmă.
„Iar domnul a răspuns: «Iată-l, el s-a ascuns între poverile de drum». Atunci ei au alergat şi l-au adus de acolo, şi, stînd el în mijlocul poporului, era mai înalt decît tot poporul de la umărul său în sus. Şi Samuil a rostit către tot poporul: «Uitaţi-vă la acela pe care şi l-a ales domnul, că nu e nici unul la fel cu el în tot poporul!» Atunci tot poporul a strigat de bucurie şi a zis: «trăiască regele!»” (v. 22―24).
Din versetele care urmează reiese că Samuil a fost la început primul ministru al noului monarh. El a alcătuit principalele legi ale regatului evreiesc şi preţiosul său manuscris a fost pus la păstrare în „chivotul sfînt”. Dar curînd au ieşit la iveală divergenţe între Saul şi Samuil. A trecut cam o lună. Regele Saul, naiv şi deloc mîndru, nu era nicidecum o întrupare a tiranului nemilos, cu al cărui despotism Samuil îi ameninţase pe evrei pentru a-i convinge să nu-şi mai dorească un monarh. În loc să-şi întemeieze o curte pompoasă, să-şi construiască un palat scump, să se înconjure cu curteni îmbrăcaţi în aur, fiul lui Chiş se întoarse la gospodăria sa şi continuă să trăiască ţărăneşte. Pe vremea aceea, Nahaş, regele amoniţilor, îşi pusese în gînd să cucerească oraşul Iabeş al evreilor.
„…Şi a împresurat Iabeş-Galaad. Atunci toţi locuitorii din Iabeş au spus lui Nahaş: «Fă legămînt cu noi şi noi vom fi supuşii tăi!»
Dar Nahaş amonitul le-a răspuns: «Numai aşa voi încheia legămînt cu voi, anume: să-i scot fiecăruia ochiul drept şi să ponosesc cu această ocară tot Izrailul».
Atunci bătrînii din Iabeş au zis: «Dă-ne răgaz de şapte zile ca să trimitem soli în tot cuprinsul lui Izrail, şi dacă nu va fi nimeni să ne scape, atunci ne vom supune ţie».
Şi au venit solii la Ghibeea lui Saul şi au istorisit toată pricina în auzul poporului şi tot poporul, înălţîndu-şi glasul, a plîns” (Samuil I, XI, 1―4).
Tocmai atunci regele Saul se întorcea de la ţarină cu boii săi. „Atunci duhul lui Dumnezeu a năvălit peste Saul» şi mînia lui s-a aprins grozav.
Şi a luat o pereche de boi şi i-a făcut bucăţi şi le-a trimis, prin mîna solilor, în tot cuprinsul lui Izrail cu această vorbă: «Aşa vor fi ciorpîrţiţi boii celui care nu va veni după Saul şi după Samuil!» Şi spaima domnului a căzut peste popor şi au purces ca un singur om.
Şi Saul i-a numărat la Bezec, şi fiii lui Izrail erau trei sute de mii, iar bărbaţii din Iuda treizeci de mii.
Apoi a grăit către solii care veniseră: «Aşa să spuneţi celor din Iabeş-Galaad: „Mîine, cînd soarele va arde, vă va sosi mîntuirea”». Şi au venit solii şi au înştiinţat pe oamenii din Iabeş; şi ei s-au bucurat.
Şi cei din Iabeş au trimis vorbă lui Nahaş: «Mîine ne dăm în mîna voastră şi faceţi cu noi cum veţi găsi de cuviinţă».
Iar a doua zi Saul a împărţit poporul în trei tabere şi au pătruns în mijlocul taberei amoniţilor la straja dimineţii şi au zdrobit pe amoniţi pînă ce s-a înfierbîntat ziua. Şi cîţi au mai rămas s-au risipit, aşa încît n-au mai rămas dintre ei doi laolaltă” (v. 6―11).
Această „sfîntă” ispravă a „regelui-plugar” a stîrnit entuziasmul poporului. Evreii au sărbătorit strălucita victorie a „uriaşei” lor „oştiri” şi, după cum spune Biblia, „s-au veselit acolo cu veselie mare” (v. 12―15).
Criticii nu au fost cîtuşi de puţin uimiţi că regele Saul, care se afla în fruntea unui popor puţin numeros, se ocupa cu plugăritul şi cu îngrijirea turmelor tatălui său. Dar ei refuză să admită că un astfel de „rege” putea ridica în cinci zile o oştire de 330.000 de oameni într-o epocă în care evreii, după cum arată însuşi autorul, trăiau sub jugul filistenilor, într-o epocă în care, potrivit Bibliei, poporul evreu nu avea nici săbii, nici suliţe şi în care înrobitorii nu-i îngăduiau să aibă nici un singur instrument din fier şi nici măcar să-şi repare o unealtă metalică fără o încuviinţare specială (Samuil I, XIII, 19―22).
„Şi Guliver conţine astfel de basme ― scrie lordul Bolingbroke ―, dar la el nu găsim astfel de contradicţii”.
În cap. 12 este redată cuvîntarea plină de nemulţumire a lui Samuil, care, pe motiv că e bătrîn, vrea să se retragă. Cu aceasta se încheie cîrmuirea judecătorilor şi începe epoca regilor. Dar Samuil nu s-a retras de la treburi de bunăvoie: în cuvîntarea sa, el declară că, cerînd un rege, evreii au adăugat un nou păcat la mulţimea vechilor lor păcate. Dar nu-i nimic, încheie Samuil, o dată ce aveţi un rege, păstraţi-l; el este unsul domnului. Principalul este ca poporul să-şi sporească zelul religios. Pentru a le dovedi din nou evreilor cît de apropiat este de Dumnezeu, Samuil înfăptuieşte, fără să se mişte de la locul său, una dintre minunile care nu se întîlnesc decît în Biblie.
Samuil „a rostit către tot poporul Izrail: «…Ci acum staţi locului şi priviţi acest lucru năprasnic pe care domnul îl va săvîrşi înaintea ochilor voştri. Nu sîntem acum la secerişul grîului? Ci eu voi striga către domnul ca să trimită tunete şi ploaie. Şi voi veţi cunoaşte şi veţi vedea cît de mare este înaintea domnului greşeala pe care aţi săvîrşit-o cînd aţi cerut rege pentru voi!» Şi Samuil a strigat către domnul şi domnul a slobozit tunete şi ploaie în ziua aceea şi s-a spăimîntat foarte întreg poporul înaintea domnului şi înaintea lui Samuil” (Samuil I, XII, 16―18).
După aceea bătrînul proroc se retrase, făgăduind însă compatrioţilor săi că nu-i va uita niciodată în rugăciunile sale.
Retragerea lui Samuil semăna însă cum nu se poate mai bine cu un tertip diplomatic.
Aflînd despre remanierile din componenţa „guvernului regal”, filistenii au început să se pregătească pentru noi incursiuni. Aceasta nu era de natură să ridice moralul supuşilor lui Saul. Cei 330.000 de oşteni pe care-i avusese cu puţin timp înainte în jurul său s-au topit ca sarea în apă. „Atunci filistenii s-au strîns şi ei ca să se războiască cu Izrail, avînd trei mii de care şi şase mii de călăreţi şi popor numeros ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi ei au pornit şi au tăbărît la Micmaş, spre răsărit de Bet-Aven. Cînd au văzut izrailiţii că au ajuns la strîmtoare, căci poporul era strîns din toate părţile, atunci au început să se ascundă în peşteri şi în găurile pămîntului şi în crăpăturile stîncilor şi în ocniţe şi în fîntîni fără apă. Iar mult popor a trecut Iordanul în ţinutul Gad şi Galaad; însă Saul stătea pe loc în Ghilgal, iar tot poporul, de frică, fugise de lîngă el” (Samuil 1, XIII, 5―7).
Saul socoti că este de folos să aducă o jertfă lui Dumnezeu. Samuil îl anunţă că va veni chiar el să-l slujească pe domnul.
„Şi el a aşteptat şapte zile pînă la vremea pe care i-o hotărîse Samuil. Dar Samuil n-a venit la Ghilgal şi poporul s-a împrăştiat de lîngă el.
Atunci Saul a zis: «Aduceţi la mine jertfa pentru ardere-de-tot şi jertfele de pace». Şi el a adus arderea-de-tot.
Dar abia isprăvise de adus arderea-de-tot, cînd iată veni şi Samuil. Atunci Saul ieşi ca să-l întîmpine şi să-i zică bun sosit.
Dar Samuil îi zise: «Ce-ai făcut tu?» Saul i-a răspuns: «Cînd am văzut că poporul se risipeşte de lîngă mine şi tu n-ai sosit la vremea hotărîtă, iar filistenii se strînseseră în Micmaş,
Atunci mi-am zis: acum filistenii se vor coborî peste mine în Ghilgal şi eu n-am cerut încă îndurarea domnului. Drept aceea m-am silit pe mine însumi şi am adus arderea-de-tot».
Şi Samuil i-a spus lui Saul: «Ai lucrat nebuneşte! N-ai păzit porunca domnului Dumnezeului tău pe care ţi-o dăduse. Căci acum domnul ar fi întărit domnia ta peste Izrail în veac de veac.
Iar acum domnia ta nu va dăinui, că domnul şi-a căutat un bărbat după inima sa şi domnul l-a hotărît să fie domn peste poporul său, fiindcă tu n-ai păzit ce ţi-a poruncit domnul».
Apoi Samuil s-a sculat şi s-a pornit din Ghilgal şi s-a dus în drumul său. Iar rămăşiţa oştirii a mers după Saul, ca să întîmpine oştirea duşmană. Şi cînd a ajuns în Gheba, în Veniamin, Saul a numărat poporul care se afla lîngă el şi era ca la şase sute de oameni” (v. 8―15).
Pentru un rege care avusese înainte sub porunca sa o oaste de 300.000, această ceată era ridicol de mică. Între noi fie vorba, trebuie să recunoaştem că Samuil nu făcuse decît să dea dovadă de rea-voinţă. Biblia nu-l înfăţişează nicăieri în rolul de mare preot; marele preot era „Ahia, fiul lui Ahitub, fratele lui Icabod, fiul lui Fineas, feciorul lui Eli” (Samuil I, XIV, 3).
Samuil era un simplu preot şi proroc. Saul avea aceleaşi calităţi, deoarece începuse „să prorocească” după ce fusese uns. Prin urmare, Saul nu săvîrşise nici o greşeală, socotindu-se în drept să aducă jertfa. Pe de altă parte, nu aveţi impresia că Samuil, care părea să nu se împace cu retragerea sa de la conducere în favoarea regelui, întîrziase dinadins pentru a avea pretext să-l dojenească pe Saul şi să-l facă urît de popor? Dacă cineva nu a urzit nici un fel de intrigi ca să obţină domnia asupra lui Izrail acesta este, desigur, fiul lui Chiş, Saul, modestul păstor de asine. Orice s-ar zice, situaţia nu era de loc îmbucurătoare. „Şi în tot pămîntul Izrail nu se găsea nici un fierar, pentru că filistenii chibzuiseră: «Nu cumva să-şi facă evreii săbii sau suliţe!»
Aşa încît toţi izrailiţii se coborau la filisteni ca să-şi ascută care fierul plugului, care toporul, care securea, care boldul pentru boi,
Cînd li se tocise fierul plugului sau gura toporului, sau gura securii, sau cînd era vorba să facă vîrf boldului de mînat boii.
Aşa se face că în ziua bătăliei de la Micmaş nu se găsea nici o sabie şi nici o lance în mîna nici unuia din poporul războinic care era cu Saul şi cu Ionatan; ci aveau numai Saul şi feciorul său Ionatan” (Samuil I, XIII, 19―22).
Este limpede că forţele erau inegale: trebuie să credem că cei 330.000 de oşteni care îi zdrobiseră cu un an în urmă pe amoniţi în împrejurimile Iabeşului erau şi ei lipsiţi de arme. Pe semne, victoria lor o hotărîse atunci numărul. Dar cu 600 de oameni, care erau şi fără arme, situaţia era cu totul alta şi este lesne de înţeles că Saul nu trebuie să fi arătat prea bine atunci cînd i-a întîlnit pe filisteni la Micmaş.
Din fericire, tînărul Ionatan, fiul regelui, era un voinic fără seamăn şi totodată băiat hotărît. Într-o bună dimineaţă, fără să-i spună o vorbă tatălui său, el îşi luă scutierul şi se îndreptă cu el spre avanposturile oştirii filistene. Acolo au zărit nişte ostaşi duşmani ce-şi făcuseră tabăra pe un loc mai înalt care domina stîncile.
Filistenii i-au zărit şi ei şi au zis: „«Iată, evreii ies din vizuinele în care stăteau ascunşi!» Şi au grăit oamenii din strajă către Ionatan şi către scutierul său şi le-au strigat: «Suiţi-vă la noi să vă spunem ceva!» Atunci Ionatan a rostit către scutierul său: «Urcă-te după mine, căci domnul i-a dat în mîna lui Izrail!»
Şi Ionatan s-a urcat de-a buşilea, cu scutierul după el, iar filistenii o rupseră la fugă în faţa lui Ionatan şi el îi lua în sabie şi scutierul, în urma lui, îi ucidea.
Şi aceasta a fost întîia luptă crîncenă pe care au dat-o Ionatan şi scutierul său, doborînd ca la douăzeci de oameni pe o întindere cît o jumătate de pogon, adică atît cît poate ara o pereche de boi într-o zi” (Samuil I, XIV, 11―14).
Tot atunci Saul, care îl chemase pe marele preot Ahia, se pregătea să fie de faţă la aducerea jertfelor. Deodată s-a auzit un zgomot dinspre tabăra oştirii filistene. „Dar iată că între filisteni fiecare trăgea cu sabia în celălalt într-o învălmăşeală cumplită.
Iar evreii care erau cu filistenii mai dinainte şi care plecaseră cu ei la bătălie au fugit şi ei, ca să se unească cu izrailiţii din jurul lui Saul şi lui Ionatan.
Iar toţi acei izrailiţi care se ascunseseră prin munţii Efraim cînd prinseră de veste că filistenii fug se luară şi ei după filisteni şi se încăierară la luptă.
Astfel domnul a mîntuit pe Izrail în ziua aceea, iar lupta s-a întins pînă la Bethoron” (v. 20―23).
Gîndiţi-vă numai: chiar „pînă la Bethoron”! Aşa victorie mai zic şi eu!
„Oamenii din Izrail erau sleiţi, însă Saul a săvîrşit în ziua aceea o mare nebunie, căci el a legat poporul cu blestem, zicînd: «Blestemat să fie acela care va pune în gură demîncare pînă diseară şi pînă nu-mi voi răzbuna împotriva duşmanilor mei!» Şi nimeni din popor n-a gustat demîncare.
Dar pe cîmp se aflau faguri de miere.
Şi a ajuns gloata la faguri şi iată mierea curgea din ei. Însă nimeni nu şi-a adus mîna la gură, fiindcă poporul se temea de jurămînt.
Ionatan însă nu auzise de jurămîntul cu care tatăl său legase poporul; şi el a întins vîrful toiagului din
mîna sa şi l-a vîrît într-un fagure de miere şi apoi şi-a adus mîna la gură. Atunci ochii săi s-au luminat învioraţi.
Dar un oştean a deschis gura şi a zis: «Tatăl tău a legat poporul cu jurămînt, zicînd: „Blestemat să fie acela care va pune astăzi demîncare în gură!”» Iar poporul era sleit de oboseală.
Răspuns-a Ionatan: „Tatăl meu tulbură ţara. Ia uitaţi-vă cum s-au luminat ochii mei fiindcă am gustat puţin din mierea aceasta.
O, dacă poporul ar fi mîncat astăzi să se sature din prada duşmanilor săi pe care a găsit-o! Pe cînd acum, înfrîngerea filistenilor n-a ieşit prea mare” (v. 24―30).
Autorul „sfînt” povesteşte mai departe că poporul istovit „a năvălit asupra prăzilor şi au înşfăcat oi, boi, viţei şi i-au înjunghiat acolo pe loc şi poporul a mîncat carnea cu sînge.
Şi i-au dat de veste lui Saul şi i-au spus: «Iată poporul a păcătuit înaintea domnului fiindcă a mîncat carne cu sînge». Ci el a grăit: «Aţi săvîrşit nelegiuire! Rostogoliţi spre mine, acum, o piatră mare!»
Şi iarăşi a zis Saul: «Împrăştiaţi-vă în popor şi spuneţi-le: aduceţi la mine fiecare boul său şi fiecare oaia sa şi înjunghiaţi-le aici şi mîncaţi-le şi nu păcătuiţi împotriva domnului mîncînd carnea împreună cu sîngele!» Şi tot poporul aduse, în noaptea aceea, fiecare vita pe care o avea la îndemînă şi o junghie acolo” (v. 32―34).
Vă daţi seama ce măcel s-a făcut?
„Şi Saul a zidit un jertfelnic domnului; acesta era întîiul jertfelnic pe care l-a zidit domnului.
Apoi zis-a Saul: «Să ne coborîm la noapte şi să urmărim pe filisteni şi să-i nimicim pînă se va lumina de ziuă şi să nu lăsăm din ei nici unul». Iar ei au răspuns: «Fă tot ce ţi se pare că este bine». Dar arhiereul a zis: «Să ne apropiem, întîi, aici de Dumnezeu!»
Deci Saul a întrebat pe Dumnezeu: «Să mă pogor, oare ca să urmăresc pe filisteni? Îi vei da tu în mîna lui Izrail?» Însă domnul nu i-a dat răspuns în ziua aceea” (v. 35―37).
În zadar îşi lipi Saul urechea de „chivotul sfînt” pe care marele preot Ahia poruncise să-l aducă în acest loc; în zadar nădăjduia el să audă de acolo glasul domnului. Dumnezeu se încăpăţîna şi nu scotea o vorbă. Saul îşi dădu seama atunci că bătrînul este nemulţumit.
Ce putuse să-l supere pe Savaot? Marele preot Ahia, nepotul lui Fineas, nu mîncase, pare-se, din vasul „sfînt”, deoarece el nu putea să nu ştie că această nelegiuită lăcomie îl costase viaţa pe bunicul său. Saul se simţea şi el nevinovat de orice păcat. El nu săvîrşise nimic condamnabil; cel puţin Biblia nu ne spune aşa ceva. Ionatan, care mîncase miere, neştiind de blestemul tatălui său, era şi el, fireşte, nevinovat. În afară de aceasta, nu se ştie dacă Dumnezeu a aprobat cu adevărat acest blestem nesăbuit al lui Saul. Căci a opri oştirea să mănînce în ziua unei bătălii este o prostie fără margini.
Prin urmare, dacă Dumnezeu putea fi nemulţumit de ceva, se părea că pricina nu putea fi decît în popor, care înghiţise toate vitele filistenilor fără a lăsa să se scurgă sîngele, cum prevedea legea. Biblia nu ne spune, de altfel, că evreii ar fi făcut o indigestie. Se pare că aveau un organism de fier şi un stomac de dimensiuni „divine”.
Oricum ar fi, Dumnezeu refuza să răspundă. Aşadar, trebuia găsit vinovatul.
„Atunci a grăit el (Saul) către întregul Izrail: «Voi să staţi de această parte, iar eu cu Ionatan, fiul meu, de cealaltă parte» Şi poporul i-a răspuns lui Saul: «Fă cum crezi că este bine!»
Apoi Saul s-a rugat domnului: «Dumnezeule al lui Izrail, de ce n-ai răspuns astăzi robului tău? Dacă vina aceasta o am eu sau fiul meu Ionatan, fă să iasă urim, iar dacă păcatul acesta l-a săvîrşit poporul tău Izrail, atunci fă să iasă tumim». Şi sorţul căzu pe Ionatan şi pe Saul, iar poporul ieşi din bănuială.
Şi zise iarăşi Saul: «Aruncaţi sorţul între mine şi Ionatan, fiul meu», şi sorţul căzu pe Ionatan. (Şi pe cine va arăta sorţul acela va muri. Şi spuse poporul lui Saul: «Nu va fi aşa!» Dar Saul rămase hotărît. Şi aruncară sorţul între el şi Ionatan, fiul său.)
Atunci Saul grăi către Ionatan: «Spune-mi ce ai făcut?» Iar Ionatan i-a spus şi i-a mărturisit: «Drept e că am gustat puţină miere, cu vîrful toiagului ce era în mîna mea. Iată-mă! Sînt gata să mor!»
Ci răspuns-a Saul: «Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi mai rău decît atît dacă nu vei muri, Ionatane!»
Dar poporul a strigat către Saul: «Să moară Ionatan, care a adus această mare mîntuire în Izrail? Ferească Dumnezeu! Viu e domnul. Nici un păr din capul lui să nu cadă pe pămînt! Căci doar cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit el astăzi!» Astfel poporul scăpă pe Ionatan de la moarte” (v. 40―45).
În continuarea acestei extrem de cuvioase şi importante povestiri, aflăm că filistenii au ajuns cu bine acasă şi că s-au mai războit de multe ori cu evreii „cît a trăit Saul” (v. 52).
Un anumit timp, a cărui durată nu este indicată de autorul „sfînt”, domnia fiului lui Chiş a fost glorioasă. Cap. al XIV-lea ne spune în încheiere cine erau cei mai de seamă membri ai familiei lui Saul. Vom menţiona aici numai că, în afară de Ionatan, Saul a mai avut doi fii şi două fiice, pe Merab şi pe Micol. Cu aeeste două domniţe vom mai avea prilejul să ne întîlnim.