7 – CUCERNICA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PATRIARH AVRAAM

Cititorul îşi aminteşte, desigur, hotărîrea lui Dumnezeu ca viaţa omului să nu depăşească 120 de ani (Facerea, VI, 3). În ciuda acestei hotărîri categorice a domnului, Sem s-a încăpăţînat să trăiască 600 de ani (Facerea, XI, 10―11), Arpacşad 438 de ani (v. 12―13), Şelah 433 de ani (v. 14―15), Eber 464 de ani (v. 16― 17), Peleg şi Reu fiecare cîte 239 de ani (v. 18―21), Serug 230 de ani (v. 22―23), Nahor 148 de ani (v. 24―25), Terah 205 ani (v. 32). Prin aceşti opt descendenţi ai lui Sem ajungem la Avraam, care are un rol uimitor de mare în legendele despre viaţa poporului evreu.
Biblia nu arată de ce Dumnezeu-tatăl l-a îndrăgit pe neaşteptate pe acest Avraam, care la început se numea, simplu, Avram (cu un singur „a”). Avram ducea o viaţă liniştită în ţara Haran, cînd, într-o bună dimineaţă, i s-a înfăţişat Dumnezeu şi i-a poruncit să-şi facă bagajul.
„Şi Dumnezeu a zis lui Avram: «Ieşi din ţara ta şi din nemetul tău şi din casa tatălui tău şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.
Şi voi face din tine popor mare şi te voi binecuvînta şi voi mări numele tău, încît vei fi binecuvîntare şi pentru alţii.
Şi voi binecuvînta pe cei ce te binecuvîntează, iar pe cine te blestemă îi voi blestema, şi se vor binecuvînta întru tine toate neamurile pămîntului»” (Facerea, XII, l-3).
Deşi avea 75 de ani, Avram era atît de credul, încît n-a cerut nici un fel de explicaţie în legătură cu această propunere surprinzătoare. Şi-a adunat boarfele şi a pornit la drum fără să ştie încotro se duce. Îl însoţeau soţia sa Sarai, nepotul său Lot cu soţia şi cîteva slugi.
Caravana urma să facă un drum de cîteva sute de kilometri înainte de a ajunge în ţara Canaanului. Aceasta era ţara pe care Dumnezeu voia să i-o arate neapărat lui Avram, ca să-şi împlinească făgăduiala că ea va aparţine urmaşilor lui. Călătorii noştri au umblat multă vreme pe întinderi nisipoase, fără pic de verdeaţă. Ca să mai prindă curaj şi să-şi întărească credinţa, patriarhul nomad a înălţat un jertfelnic în mijlocul pustiului şi a început să se închine lui Dumnezeu, rugîndu-l să-l ducă cît mai curînd la destinaţie, căci picioarele lui bătrîne se resimţeau, pesemne, destul de tare de pe urma acestui drum lung.
După ce a străbătut ţinutul Canaanului şi alte ţinuturi caravana s-a îndreptat spre miazăzi şi în cele din urmă a ajuns în Egipt.
„Iar pe cînd se apropia ca să intre în Egipt, zis-a către Sarai, femeia sa: «Ascultă, eu ştiu că tu eşti femeie frumoasă la chip.
Iar cînd te-or vedea egiptenii vor spune: „Asta e femeia lui”. Şi pe mine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă.
Spune deci că eşti soră-mea, ca să-mi meargă bine, în hatîrul tău, şi să scap cu viaţă mulţămită ţie!».
Şi, ajungînd Avram în Egipt, egiptenii prinseră de veste că femeia era tare mîndră.
Şi au văzut-o dregătorii lui faraon şi au lăudat-o înaintea lui şi femeia a fost luată în casa lui faraon.
Iar pe Avram l-au încărcat de daruri, în hatîrul ei, şi i-au dat turme şi cirezi, asini, robi şi roabe, asine şi cămile” (Facerea, XII, 11―16).
Aceasta este, fireşte, o aventură evlavioasă şi plină de învăţăminte: „sfînta scriptură” nu-l condamnă de loc pe străbunul întreţinut. Unii exegeţi au condamnat cu asprime purtarea lui Avram, dar sfîntul Augustin l-a luat pe patriarh sub protecţia sa. Menţionăm în treacăt că Sarai avea pe atunci 65 de ani: nici vîrsta înaintată, nici lunga călătorie prin pustiu nu-i ştirbiseră, bineînţeles, cîtuşi de puţin nurii. Aceasta este, fireşte, o nouă „minune” religioasă. Mai tîrziu, cînd Sarai va avea 90 de ani, vom vedea că ea va mai fi răpită de un rege şi din pricina frumuseţii ei uimitoare.
Numai ce a pus faraonul mîna pe bine conservat băbuţă, pregătindu-se să-i pună coarne soţului ei, că de îndată ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu a băgat de seamă ce se întîmpla în haremul măriei-sale. „regele Egiptului”.
„Dar Dumnezeu a bătut cu pedepse grele pe faraon şi casa lui, din pricina femeii lui Avram, Sarai.
Atunci a chemat faraon pe Avram şi i-a zis: «Ce este aceasta ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că ea este femeia ta?
De ce ai rostit: „Este sora mea”? Şi eu era s-o iau de soţie! Şi acum iată-ţi femeia! Ia-o şi du-te!»
Şi i-a dat faraon oameni care să-l petreacă şi l-au petrecut afară din Egipt, pe el şi pe femeia lui şi toată averea lui” (Facerea, XII, 17―20).
Avram al nostru a pornit iarăşi la drum. Acum însă „era tare bogat: avea turme, argint şi aur” (Facerea, XIII, 2), lucru cît se poate de firesc, deoarece nu înapoiase faraonului nimic din ceea ce primise cînd îşi pusese la mezat nevasta.
„Şi a mers din popas în popas, dinspre miazăzi pînă la Betel, pînă la locul unde fusese cortul său la început, între Betel şi Ai” (Facerea, XIII, 3).
În timpul acestei noi peregrinări a avut loc o ceartă între păstorii lui Avram şi cei ai lui Lot. Bunicul şi nepotul şi-au împărţit bogăţiile, continuînd totuşi să menţină cea mai strînsă prietenie. Avram s-a hotărît să se aşeze în ţinutul Canaanului, în timp ce Lot a coborît în valea Iordanului şi s-a aşezat în Sodoma, unde „şi-a întins corturile”.
După cîtva timp, nişte regi, printre care şi cel al Sodomei, au pornit război între ei. În cursul acestei încăierări Lot a fost luat prizonier. Bunicul Avram, care între timp îşi schimbase încă o dată domiciliul, mutîndu-şi corturile în Hebron, a aflat aici această veste tristă pentru el. Inima i s-a umplut de o sfîntă indignare şi a hotărît să-şi elibereze ruda. Cu acest prilej a ieşit la iveală de ce era în stare patriarhul nostru. Acest nomad, care nu avea nici un petic de pămînt propriu, ţinea, pe cît se vede, un mare număr de slugi: în Biblie se spune că el a înarmat din rîndurile lor 318 oameni şi cu această mînă de slugi a făcut zob „armatele” celor mai puternici patru regi de prin partea locului: Amrafel, regele Şinearului, Arioc, regele Elasarului, Chedarlaomer, regele Elamului, şi Tidal, regele din Gutim. Nimic de zis! Biruinţa a fost atît de mare, încît el „a urmărit pe duşmani pînă la Dan (care, în treacăt fie spus, pe vremea aceea încă nu exista. ― L.T.). Şi acolo, după ce şi-a împărţit oamenii în cete, noaptea, el şi robii săi, au izbit pe regi şi i-au fugărit… Şi au luat înapoi toată prada, şi au luat înapoi şi pe Lot, nepotul său, şi tot avutul lui, aşijderea şi pe femei şi poporul” (Facerea, XIV, 14―16).
Anii se scurgeau şi pe Avram îl cuprindea tot mai mult îngrijorarea. El se frămînta mereu întrebîndu-se cum ar putea să aibă urmaşi? Cînd se va împlini făgăduiala dată de Dumnezeu potrivit căreia el trebuia să devină părintele unui popor mare?
„După aceste întîmplări, cuvîntul domnului s-a descoperit lui Avram în vedenie şi i-a zis: «Nu te teme, Avrame! Eu sînt scutul tău şi răsplata ta va fi mare foarte!».
Atunci Avram i-a răspuns: «Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da tu mie, fiindcă eu mă trec din viaţă fără copii, iar sluga mea născută în casă, Eliezer din Damasc, va fi moştenitorul meu?»
Şi a adăugat Avram: «Iată, tu nu mi-ai dat urmaş şi acum un rob din casă va fi moştenitorul meu!»
Dar iată cuvîntul domnului către Avram, şi i-a spus: «Nu acesta va fi moştenitorul tău, ci acel ce va ieşi din măruntaiele tale, acela va fi moştenitorul tău!»
Şi l-a scos din cort afară şi i-a zis: «Ia uită-te la cer şi numără stelele dacă poţi să le numeri!» Şi a mai zis: «Atît de mulţi vor fi urmaşii tăi!»” ” (Facerea, XV, l-5).
Avram i-a dat crezare domnului şi s-a hotărît să mai aştepte. „Sarai, femeia lui Avram, nu-i născuse nici un fiu şi avea o roabă egipteancă pe care o chema Agar. Şi Sarai i-a zis lui Avram: «Iată, Dumnezeu m-a îngrădit ca să nu nasc; intră deci la roaba mea. Poate că vei avea copii de la ea». Şi Avram a ascultat de îndemnul femeii sale Sarai” (Facerea, XVI, 1―2).
Înseamnă că ea avea de gînd să înfieze pe copilul roabei sale. Potrivit unui obicei oriental, tatăl sau mama luau copilul respectiv pe genunchi. Actul acesta servea ca ritual al înfierii.
„Deci Sarai, femeia lui Avram, a luat pe Agar egipteanca, roaba sa, cînd se împliniseră zece ani de cînd Avram locuia în pământul Canaan, şi a dat-o bărbatului ei Avram, ca soţie.
Şi a intrat la Agar şi ea a zămislit. Cînd a văzut că a rămas grea, stăpînă-sa a scăzut în cinste în ochii ei.
Atunci Sarai a zis către Avram: «Ocara mea să cadă asupra ta! Eu însumi am pus pe roaba mea la sînul tău, şi dacă a văzut că a rămas grea, eu am ajuns de nimica toată în ochii ei! Dumnezeu să fie judecător între mine şi tine!»
Dar Avram i-a răspuns femeii sale Sarai: «Iată roaba ta e în mîna ta! Fă cu ea cum crezi că e mai bine!» Şi Sarai a strunit-o aspru şi ea a fugit din faţa ei” (Facerea, XVI, 3―6).
Nu-i aşa că-i tare cuvioasă şi plină de învăţăminte viaţa acestui „sfînt străbun”?
Din fericire, un înger a întîlnit-o pe Agar în pustiu şi i-a dat curaj.
„Întoarnă-te la stăpîna ta ― ia spus îngerul domnului ― şi smereşte-te sub mîna ei!… Voi înmulţi cu prisos sămînţa ta, încît să nu se poată număra de multă ce va fi! … Iată tu porţi în sîn şi vei naşte un fiu şi-i vei da numele Izmail, fiindcă auzit-a domnul necazul tău” (Facerea, XIV, 9―11).
„Şi cînd Avram a fost în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani i s-a arătat Dumnezeu şi i-a grăit: «Eu sînt Dumnezeul cel atotputernic; umblă întru lumina feţei mele şi fii fără prihană!
Voi statornici legămîntul meu între mine şi tine şi te voi înmulţi din ce în ce mai mult!»
Atunci a căzut Avram cu faţa la pămînt şi domnul a vorbit cu el şi i-a spus:
«Eu însumi, iată, fac legămîntul meu cu tine: vei fi părintele a mulţime de popoare.
Şi de aici înainte nu te va mai chema Avram, ci va fi numele tău Avraam, căci ţi-am hărăzit să fii părintele a o mulţime de popoare.
Şi-ţi voi da ţie roadă trupului numeroasă foarte şi voi ridica din tine noroade, şi regi vor ieşi din coapsele tale.
Şi voi statornici legămîntul meu între mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine în veacurile lor, spre veşnic legămînt, ca eu să fiu Dumnezeul tău şi al seminţiei tale de după tine.
Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi ţara pribegiei tale, tot pămîntul Canaan, în stăpînire veşnică, şi eu voi fi Dumnezeul lor!»
Apoi zis-a domnul către Avraam: «Iar tu păzeşte legămîntul meu, tu şi urmaşii tăi, în veacurile lor.
Acesta este legămîntul meu între mine şi voi şi urmaşii tăi de după tine, pe care să-l păstraţi: toată partea bărbătească să se taie împrejur.
Şi anume să tăiaţi împrejur trupul vostru şi acesta să fie semnul legămîntului dintre mine şi voi.
Cînd va fi de opt zile, orice prunc de partea bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur în neam de neam, atît robul născut în casă cît şi cel cumpărat cu argint din orice neam străin şi care nu este din seminţia ta:
Să fie tăiat împrejur robul născut în casa ta, ca şi cel cumpărat cu argintul tău. Astfel semnul legămîntului meu să fie pe trupul vostru semn al unui legămînt veşnic.
Iar bărbatul netăiat împrejur, care nu şi-a tăiat împrejur trupul său, acest suflet să fie stîrpit din poporul său, ca unul care a stricat legămîntul meu!»
Şi a zis iarăşi domnul către Avraam: «Sarai, femeia ta, să nu se mai cheme Sarai, ci Sara să fie numele ei.
Şi eu voi binecuvînta-o, şi-ţi voi da din ea un fecior; voi binecuvînta-o şi va fi matcă de noroade şi stăpînitori de neamuri vor odrăsli din ea».
Atunci Avraam a căzut cu faţa la pămînt, a zîmbit şi a zis în inima sa: «Oare cuiva de o sută de ani să-i mai vină fecior şi Sara, la nouăzeci de ani, o să mai fie mamă?»
Şi a grăit Avraam către domnul: «Fie ca Izmail să aibă zile în faţa ta!»
Dar domnul i-a răspuns: «Cu adevărat Sara, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac, şi eu voi încheia legămîntul meu cu el, legămînt veşnic pentru urmaşii lui de după el.
Şi cu Izmail te-am ascultat! Iată, l-am binecuvîntat şi-i voi da roadă trupului, şi-l voi înmulţi peste măsură; şi va odrăsli doisprezece voievozi şi voi face din el un popor mare.
Dar legămîntul meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta! »
Şi a sfîrşit de vorbit cu el şi s-a înălţat domnul de lîngă Avraam” (Facerea, XVII, 1―22).
Nu poţi citi fără sentimentul celei mai profunde veneraţii această descriere a apariţiei Dumnezeului omniprezent în faţa lui Avraam. Autorul ei a fost, cu siguranţă, inspirat de „sfîntul duh”! Clericii nu mai trebuie să se mai străduiască să demonstreze acest lucru, căci gîndul domnului atinge aici culmi la care nici un muritor de rînd nu ar putea visa vreodată. Lui Alexandru Macedon, de pildă, nu i-ar fi trecut niciodată prin minte, atunci cînd a încheiat alianţa cu regii indieni, să le propună să se taie împrejur şi să-i taie împrejur pe toţi supuşii lor în semn de prietenie veşnică. Iar cînd Napoleon l-a îmbrăţişat, la Tilsit, pe ţarul Alexandru I, el s-a gîndit să consfinţească prietenia sa cu Rusia numai prin ura comună faţă de Anglia. Dacă mareşalul Murat, care îl însoţea pe stăpînul de atunci al Europei, i-ar fi spus: „Sire, în loc de a-l ruga pe ţar să-şi pună semnătura pe tratatul de alianţă militară, cereţi-i ca mîine el să săvîrşească asupra sa şi asupra tuturor membrilor statului său major ritualul tăierii împrejur, căci prepuţurile lor vor fi cea mai bună chezăşie a unei alianţe trainice între cele două imperii”, Napoleon ar fi bănuit că Murat şi-a ieşit din minţi şi l-ar fi dat în grija celor mai buni medici ai săi. Dar Alexandru Macedon şi Napoleon nu erau decît simpli oameni. Numai raţiunea divină poate că conceapă ideea unei alianţe veşnice bazate pe tăierea împrejur a organelor sexuale, ritual care să se transmită din neam în neam.
Dar dacă tăierea împrejur este de origine divină, atunci de ce creştinii au renunţat totuşi la ea?
În ce-l priveşte pe „sfîntul” patriarh, el a îndeplinit fără şovăială cererea „preaînaltului”.
„Atunci a luat Avraam pe Izmail, fiul său, şi pe toţi robii născuţi la el în casă şi pe toţi cei cumpăraţi cu argintul său, toată partea bărbătească din gloata casei lui Avraam, şi a tăiat împrejur trupul lor, chiar în ziua aceea, precum vorbise Dumnezeu cu el.
Şi Avraam era în vîrstă de nouăzeci şi nouă de ani cînd a fost tăiat împrejur.
Iar Izmail, fiul său, era în vîrstă de treisprezece ani cînd a fost tăiat împrejur.
În una şi aceeaşi zi, au fost tăiaţi împrejur Avraam şi Izmail, fiul său.
Şi toţi bărbaţii casei sale, robi născuţi în casă sau robi cumpăraţi cu argint de prin străini, au fost tăiaţi împrejur împreună cu el” (Facerea, XVII, 23―27).
Cum mai pot afirma acum creştinii că religia lor se bazează pe religia poporului evreu dacă ei nu îndeplinesc toate prescripţiile sfinte ale acestei religii? Pînă şi Iisus a fost supus ritualului tăierii împrejur. Prepuţul lui este venerat ca una dintre cele mai preţioase relicve în catedrala sfîntului Ioan de Lateran din Roma. Mai mult chiar: acest prepuţ s-a înmulţit printr-o „minune” cît se poate de enigmatică, dar cu atît mai surprinzătoare: în prezent aceeaşi relicvă se găseşte la Charroux (lîngă Poitiers), la Puy-en-Velay, la Coulombes (în apropiere de Chartres), la Châlons-sur-Marne, la Anvers şi la Hildesheim; în afară de aceasta, ziua în care domnul a fost „tăiat împrejur” este sărbătorită de biserică, potrivit calendarului gregorian, în prima zi a anului: 1 ianuarie.
În critica sa la adresa creştinismului, împăratul Iulian Filozoful a remarcat că adepţii noului cult încalcă prescripţiile religiei mozaice şi, cu toate acestea, se socotesc fii credincioşi ai acestei religii. El a arătat că există o deosebire în ritualuri, că au fost desfiinţate jertfele, că a fost încălcată legea cu privire la consumarea cărnii, sărbătorirea sîmbetei a fost mutată pentru ziua următoare etc. etc.
În legătură cu tăierea împrejur, el scrie:
„Vă întreb, galileeni, de ce nu săvîrşiţi asupra voastră ritualul tăierii împrejur? Nu a poruncit oare Iisus ca legea să fie împlinită întocmai? «Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc» (Evanghelia de la Matei, V, 17). Şi în continuare tot el a spus: «…Cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema întru împărăţia cerurilor» (v. 19). Or, dacă Iisus a poruncit într-adins să fie împlinită întocmai legea şi a statornicit pedepse pentru cei care încalcă cea mai mică cerinţă a legii, atunci cu ce vă justificaţi voi, galileeni, care încălcaţi această lege? Ori Iisus nu a spus adevărul, ori voi încălcaţi legea”.
Împotriva acestei observaţii a lui Iulian a făcut obiecţii „sfîntul” Chiril. Trebuie să recunoaştem că argumentele acestui „sfînt” sînt slabe şi vrednice de milă.
„Tăierea împrejur este de prisos ― spune el ― dacă-i respingem înţelesul spiritual. Dacă este nevoie ca oamenii să se supună tăierii împrejur şi dacă Dumnezeu blamează şi condamnă prepuţul, de ce nu i-a făcut pe oameni chiar de la început aşa cum doreşte să-i vadă? La această primă cauză a inutilităţii tăierii împrejur adăugăm pe a doua: nici un trup omenesc care nu este schilodit de boli sau de o diformitate nu are nimic de prisos şi nimic care să-i lipsească; natura a făcut totul în mod raţional, perfect şi necesar. Şi cred că trupul omenesc ar suferi dacă i s-ar tăia vreuna dintre părţile sale naturale. Oare creatorul universului nu ştia ce este folositor şi bine? Oare nu după asta s-a călăuzit el atunci cînd a făcut trupul omului de vreme ce toate celelalte făpturi au fost făcute perfecte? Care este folosul tăierii împrejur? Poate că unii, pentru a lua apărarea acestui obicei, vor spune ceea ce spun evreii şi unii idolatri: tăierea împrejur, zic ei, se face pentru a menţine trupul curat şi îngrijit. Eu nu împărtăşesc această părere. Cred că ritualul acesta jigneşte natura, care nu a creat nimic de prisos şi nefolositor. Dimpotrivă, tot ce ni se pare în ea vicios şi necinstit este necesar şi cuviincios, mai ales dacă temperăm patimile trupeşti; trebuie să suportăm toate poverile trupului şi să lăsăm prepuţul să acopere izvorul naşterii; căci mai bine este să închidem cu totul acest izvor păcătos decît să pîngărim natura prin intervenţia cuţitului. Natura trupului nu tulbură mintea”.
Aşadar, „sfîntul” Chiril întreabă la ce foloseşte tăierea împrejur dacă i se respinge sensul mistic. Împăratul Iulian ar fi putut să-i răspundă cu uşurinţă episcopului Alexandriei următoarele: nu foloseşte la nimic, dacă doriţi, dar nu despre asta-i vorba. Întrebarea este dacă a poruncit Dumnezeu patriarhului Avraam să săvîrşească tăierea împrejur ca un semn veşnic şi trainic al alianţei sale cu el şi cu adepţii credinţei lui. Din textul „sfintei scripturi” reiese că aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu şi că el a exprimat-o cît se poate de precis şi de limpede. Mai tîrziu, Moise, urmînd porunca domnului, a reînnoit legea tăierii împrejur . Iisus Hristos, care spunea că a venit pentru a împlini legea şi nu pentru a o încălca, n-a afirmat niciodată că ar fi necesar să se desfiinţeze tăierea împrejur. Evangheliştii nu scriu nicăieri că el s-ar fi pronunţat vreodată pentru desfiinţarea acestui ritual. Dacă aşa stau lucrurile, de ce creştinii s-au socotit scutiţi de această lege scurt timp după moartea dumnezeiescului lor legiuitor?
Teologii creştini invocă cele spuse de „sfîntul apostol Pavel”, şi anume că „tăierea împrejur este trebuincioasa numai în inimă”. Dar Pavel însuşi, după cum spune în cartea „Faptele sfinţilor apostoli” (XVI, 3), l-a tăiat împrejur pe ucenicul său grecul Timotei, respectînd întocmai indicaţiile legii evreieşti. Aşadar, el socotea că tăierea împrejur este necesară şi folositoare? Atunci de ce mai tîrziu „sfîntul” Pavel şi-a schimbat părerea?
O fi fost la mijloc o revelaţie divină? Pavel nu ne spune nimic în această privinţă. O fi devenit el pe urmă mai învăţat? Dacă e să admitem asta, trebuie să admitem, de asemenea, că vreme destul de îndelungată el a fost un ignorant, chiar pe cînd era apostol.
Voltaire spune: „învăţaţii nu au dat nici un fel de justificări plauzibile tăierii împrejur. Unii consideră că acest ritual contribuie la menţinerea curăţeniei trupeşti. Pesemne că n-au asistat niciodată la acest ritual. Altminteri ar şti cît de neînsemnat este rezultatul operaţiei şi cît de uşor ar putea ea să fie înlocuită cu o spălătură obişnuită, care este mult mai la îndemînă şi mai puţin primejdioasă, căci se întîmplă ca copiii să moară de pe urma acestei operaţii. Se mai spune că, întrucît evreii trăiau într-o climă foarte caldă, legea voia să preîntîmpine urmările căldurii excesive care ar fi putut să ducă la apariţia unor plăgi pe organul sexual. Nu este exact! În Palestina nu e mai cald decît în sudul Europei. În Persia e mult mai cald, iar în India sau în Africa e şi mai cald şi totuşi locuitorii acestor ţări nu s-au gîndit niciodată să se supună tăierii împrejur din motive de sănătate.
Adevărata cauză a tăierii împrejur este că preoţii din diferite ţări, în intenţia de a aduce jertfă zeilor o anumită parte a trupului, îşi fac pe corp crestături, ca, de pildă, preoţii Bellonei sau ai lui Marte; alţii se scopesc, ca preoţii Cibelei; alţii îşi bat cuie în dos; fachirii îşi pun inele pe organele sexuale; alţii îi biciuiesc pe credincioşi, aşa cum făcea, de pildă, iezuitul Girard cu Catherine Cadière. Preoţii hotentoţi îşi taie, în cinstea zeilor lor, unul dintre testicule şi pun în locul lui un ghemotoc de ierburi aromate. Egiptenii superstiţioşi se mulţumeau să aducă jertfă lui Osiris numai o bucată din prepuţ. Evreii, care au preluat de la egipteni foarte multe ritualuri, au introdus ritualul tăierii complete împrejur şi continuă să-l practice şi în ziua de astăzi. Arabii şi etiopienii au practicat acest lucru în vremuri străvechi. Turcii, învingătorii arabilor, au preluat de la ei obiceiul, în timp ce creştinii obişnuiesc să cufunde copilul în apă sau să-l stropească. Toate acestea sînt la fel de logice şi trebuie să-i placă foarte mult celui de sus”, încheie Voltaire.
Dar să nu mai insistăm. Să revenim la patriarhul nostru. El trebuie să fi fost destul de nedumerit de hotărîrea ciudată pe care o luase Dumnezeu de a schimba numele lui şi pe-al soţiei sale. Era cu atît mai ciudat, cu cit schimbarea în sine era foarte neînsemnată: Avraam în loc de Avram, Sara în loc de Sarai. Dumnezeul evreilor şi al creştinilor este într-adevăr şugubăţ!
Şi, într-adevăr, din acest moment Biblia devine din ce în ce mai amuzantă.
„Domnul s-a arătat iarăşi lui Avraam, la stejarul Mamre, pe cînd el stătea la uşa cortului, sub zăpuşeala zilei.
Şi ridicîndu-şi ochii şi privind, iată trei bărbaţi stăteau înaintea lui; şi cînd i-a văzut, a alergat din uşa cortului întru întîmpinarea lor şi s-a închinat pînă la pămînt” (Facerea, XVIII, 1―2).
Discuţia care a urmat după aceea este destul de interesantă: e aici un amestec atît de neaşteptat al singularului cu pluralul, încît e de presupus că patriarhul nu-şi cunoştea bine limba sau într-adevăr îi era foarte cald!
„Şi a rostit: «Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece cu vederea pe robul tău!
Îngăduiţi să vă aducă puţină apă şi spălaţi-vă pe picioare; apoi odihniţi-vă sub copac.
Iar eu vă voi aduce un codru de pîine ca să vă întăriţi inimile; pe urmă vedeţi-vă de drum. Altfel, de ce v-aţi fi abătut pe la robul vostru?» Iar ei au răspuns: «Aşa să faci precum ai zis»” (Facerea, XVIII, 3―5).
Teologii presupun că, dacă Dumnezeu a venit în ziua aceea la Avraam însoţit de doi îngeri, el a făcut asta pentru a înfăţişa toate cele trei feţe ale „sfintei treimi”. Avraam nu poseda însă subtilitatea teologilor şi nu a înţeles acest lucru, după cum, de altfel, pînă la teologii creştini nu l-a înţeles nici unul dintre prorocii evrei.
„Şi Avraam a intrat în sîrg în cort, la Sara, şi i-a grăit: «Ia degrabă trei sea de lamură de făină, frămîntă şi fă turte!»” (Facerea, XVIII, 6).
Unii traducători contemporani ai Bibliei scriu: „Ia trei măsuri de făină”. Ei folosesc într-adins această expresie nebuloasă, căci ceea ce „sfîntul duh” i-a dictat autorului cărţii „Facerea” e de-a dreptul nemaipomenit. În textul ebraic se spune: „efa”, iar efa are peste 25 de litri. Ce cantitate neobişnuită de pîine! Ce-i drept, în Orient exista obiceiul de a ospăta pe musafiri cu un singur fel de mîncare, care, în schimb, era servit din belşug; totuşi, pe cît se pare, patriarhul i-a luat pe oaspeţii săi drept nişte mîncăi neîntrecuţi.
Dar asta încă nu e totul: „Apoi Avraam a alergat la cireada, a luat un viţel tînăr şi gras şi l-a dat slugii ca să dea zor să-l pregătească;
A luat unt şi lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea drumeţilor, iar el a stat în picioare în faţa lor, sub copac, pe cînd ei mîncau.
Ci ei l-au întrebat: «Unde este Sara, femeia ta?» Şi el a răspuns: «Înlăuntru, în cort».
Atunci a zis unul: «Voi veni negreşit iar la tine, cînd va fi anul, şi iată Sara, femeia ta, va avea un fiu». Dar Sara asculta din uşa cortului, în dosul lui.
Şi Avraam şi Sara erau bătrîni, înaintaţi în vîrstă, iar cu Sara contenise rostul zămislirii.
Şi Sara a rîs în inima ei şi a zis: «După ce am ajuns bătrînă, să-mi mai fie a zburda? Iar stăpînul meu e un moşneag!»
Atunci domnul a grăit lui Avraam: «Pentru ce a rîs Sara şi-a zis: „cu adevărat naşte-voi eu un fiu aşa bătrînă cum sînt?”
Este la Dumnezeu vreun lucru cu neputinţă? Pe vremea aceasta, cînd se va împlini anul, voi veni iar la tine, şi Sara va avea un fiu!»
Sara a tăgăduit şi a zis: «N-am rîs», că o apucase frica; dar el i-a răspuns: «Ba nu! Ai rîs!»” (Facerea, XVIII, 7―15).
E destul de interesant să urmărim această discuţie dintre Dumnezeu şi Avraam, căci amănuntele ei pot, într-adevăr, să te înveselească prin naivitatea lor. Autorul cărţii „Facerea” descrie cu atîta precizie tot ce s-a întîmplat şi tot ce s-a spus de parcă ar fi fost de faţă. E limpede că a fost inspirat de sus, altminteri ar fi un simplu mincinos.
Unii comentatori contemporani, pe care ridicolul şi naivitatea tuturor acestor amănunte i-a pus în mare încurcătură, se străduiesc să demonstreze că întreaga povestire are un caracter alegoric; ei propun să se înţeleagă că Dumnezeu şi îngerii care s-au înfăţişat lui Avraam ar fi simulat poftă de mîncare, dar că n-au mîncat nimic, prefăcîndu-se numai că mănîncă. Lăsaţi-o baltă! Biblia trebuie luată aşa cum este, le răspundem noi; căci dacă am accepta tălmăcirile teologilor, cărora unele pasaje din Biblie li se par de necrezut, ar trebui să vedem numai alegorii în întreaga „sfînta scriptură”, înseamnă atunci că nimic din ceea ce povesteşte „porumbelul” nu s-a petrecut în realitate? Că totul nu este decît o aparenţă? Că Biblia divină este un vis, o născocire? Iată, domnilor propovăduitori, unde vă duc aceste raţionamente! E mult mai simplu să admitem că Dumnezeu, despre care ştim că „zideşte din ţărîna pămîntului”, „dă suflare de viaţă” şi „umblă”, are de asemenea obiceiul de a mînca, de a bea, de a mistui hrana etc., ba chiar nu este scutit de suferinţele pe care le pricinuieşte zăpuşeala, aidoma prietenului său Avraam, care, adineauri, îi vorbea atît de încurcat, adresîndu-i-se cînd la singular, cînd la plural.
După masă au făcut cu toţii o mică plimbare:
„Apoi acei oameni se sculară de acolo şi-şi îndreptară ochii în partea Sodomei, iar Avraam mergea cu ei ca să-i petreacă.
Şi domnul a zis în sine: «Ascunde-voi de Avraam ceea ce sînt pe cale să fac,
O dată ce Avraam va fi negreşit un popor mare şi vajnic şi întru el binecuvînta-se-vor toate popoarele pămîntului»” (Facerea, XVIII, 16―18).
Toate popoarele pămîntului sînt binecuvîntate întru Avraam! Atît comentatorii evrei cît şi cei creştini văd în acest text afirmaţia că există un singur Dumnezeu al întregului pămînt, care, ce-i drept, este Dumnezeul lui Avraam, dar creştinii nu-l cedează pe „patriarh” evreilor.
Dar ce anume planuri îşi făcuse Dumnezeu-tatăl în privinţa cărora se întreba dacă este sau nu este cazul să i le destăinuie patriarhului favorit? După ce s-a gîndit bine şi a cumpănit totul, Dumnezeu a hotărît că nu face să se joace cu Avraam de-a v-aţi ascunselea. Şi iată că atunci Avraam, zice-se, şi-ar fi dat seama că cei trei călători, care îi înfulecaseră un viţel şi 80 kg de făină, fără a mai pune la socoteală produsele lactate, erau fiinţe supranaturale şi că printre ei se afla şi vechiul lui prieten, Dumnezeu în persoană.
„Atunci domnul a grăit: «De vreme ce strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei este mare şi păcatul lor grozav de greu,
Mă pogor acum să văd dacă faptele lor sînt întocmai precum arată strigarea ajunsă pînă la mine, iar de nu, voi vedea!»« (Facerea, XVIII, 20―21).
Dumnezeu nu era un administrator de duzină: nu-i plăcea să se încreadă orbeşte în rapoartele poliţiei sale. Se va spune, poate, că, în calitate de Dumnezeu atotştiutor, lui nu putea să-i scape nimic şi, prin urmare, ştia întotdeauna cum să procedeze, fără să mai aibă nevoie de vreo anchetă. Dar să nu uităm că toate acestea se petrec la o oră foarte călduroasă a zilei şi că mistuirea mesei copioase care-i fusese servită adineauri sub ochii noştri ar fi putut într-adevăr să întunece întrucîtva mintea lui divină.
„De acolo, ceilalţi doi bărbaţi se îndreptară şi luară calea spre Sodoma. Dar Avraam mai rămase pe loc în faţa domnului.
Şi Avraam s-a apropiat şi a grăit: «Nimici-vei tu pe cel drept o dată cu cel păcătos?
Poate că se află cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii; oare prăpădi-vei tu şi nu vei cruţa locul pentru cei cincizeci de drepţi dinăuntru?
Departe de tine să faci un lucru ca acesta… să-i meargă celui drept la fel cu nelegiuitului! Departe de tine! Judecătorul a tot pămîntul oare nu va face dreptate?»
Atunci domnul a zis: «Dacă la Sodoma găsesc cincizeci de drepţi înăuntrul cetăţii, eu voi cruţa tot ţinutul în hatîrul lor!»
Dar Avraam a răspuns şi a zis: «Iată am cutezat să vorbesc cu domnul, deşi nu sînt decît pulbere şi cenuşă!
Poate că din cei cincizeci de drepţi vor lipsi cinci. Pierde-vei tu, pentru lipsa acestor cinci, toată cetatea?»
Şi domnul a grăit: «Nu o voi pierde dacă găsesc în ea patruzeci şi cinci!»” (Facerea, XVIII, 22―28).
Discuţia continuă pe acelaşi ton (v. 29―32). Avraam se străduieşte să smulgă noi şi noi concesii: de la 45 de drepţi el trece la 40, la 30, apoi la 20. În cele din urmă, Dumnezeu nu vrea să mai lase nimic şi declară că nu se face alişverişul cu mai puţin de 10 drepţi. Acesta este ultimul lui cuvînt!
„Şi a purces domnul, după ce a sfîrşit de vorbit cu Avraam, iar Avraam s-a întors la cortul său” (Facerea, XVIII, 33).

1 Response to “7 – CUCERNICA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PATRIARH AVRAAM”


  1. 1 lucian 12 Decembrie 2009 la 7:55 am

    Bravo mah. Ar trebuii sa ne rugam pentru tine.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: