Archive for the 'Yehova' Category

1 – FACEREA LUMII ŞI A OMULUI

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea Dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis Dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este Dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe Dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care Dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia Dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult de toate astea?…
În ziua aceea Dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui, încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis Dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi fost pe pămînt dacă Dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît li-i soiul. Să mulţumim grijuliului Dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură ar fi ieşit!
Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva, Dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea, I, 12―13).
Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici pomeneală. Aici este cazul să reproducem un citat lung din Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut aşa.
Deci a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea, precum şi stelele.
Şi i-a pus Dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt.
Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună. Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de Dumnezeu în a patra zi după apariţia luminii.
Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul gînditor francez René Descartes împărtăşea această eroare.
Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Römer (1644―1710) descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii, stabilind ― şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori ― că lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde, adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul, chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.
Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decât Pămîntul şi reduce totul la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că această stea ― Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pămîntul ― ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care Dumnezeu cică le-a „pus pe bolta cerului”!
Să ne întoarcem la Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului».
Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt».
Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.
Şi a zis Dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace, tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa.
Şi a făcut Dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.
― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, Dumnezeu. ― Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci Dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că Dumnezeu este numai duh şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, Dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu Dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui Dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, Dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul Dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II, 19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus Dumnezeu lui Adam ― şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor aducători de boli.
Ba mai mult, Dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, Dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul Dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, Dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la Dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, Dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Faperea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns Dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, Dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

20 – CARTEA A CINCEA A LUI MOISE, „DEUTERONOMUL”

„Deuteronomul”, cartea a cincea şi ultima din „Pentateuh”, prezintă şi mai puţin interes decît cărţile „Leviticul” şi „Numerii”. Aci sînt repetate, sub formă de cuvîntări rostite, zice-se, de Moise, diferite legi care au fost expuse anterior. În prima cuvîntare, care se întinde pe parcursul a 4 capitole, se rezumă tot ce s-a întîmplat din momentul ieşirii din Egipt şi li se reaminteşte evreilor ce „torent de binefaceri” a revărsat Dumnezeu asupra lor. În cuvîntarea a doua, care este expusă în 21 de capitole, se repetă ceea ce pentru poporul evreu constituie codul lui de legi civile şi religioase. Apoi urmează un şir întreg de condiţii privind îndeplinirea legilor; evreii vor fi binecuvîntaţi şi totul le va merge din plin dacă vor asculta de poruncile domnului; dimpotrivă, toate blestemele vor cădea pe capetele lor şi cele mai felurite şi numeroase pedepse se vor abate asupra lor dacă vor încălca poruncile lui.
Deoarece „sfîntul” autor a avut grijă să atragă luarea-aminte că prin gura lui Moise vorbeşte însuşi Dumnezeu, trebuie să dăm cîteva exemple de elocinţă divină.
„Veşmintele tale nu s-au învechit şi picioarele tale nu s-au bobotit vreme de patruzeci de ani” (Deuteronomul, VIII, 4). Iată „o minune” care, desigur, nu este mai puţin admirabilă decît toate celelalte „minuni” religioase şi despre care nu s-ar putea spune că nu este amuzantă.
Potrivit celor două recensăminte amintite de noi mai sus, printre emigranţi se numărau 600.000 de oşteni, atît în momentul ieşirii din Egipt cît şi în momentul cînd au sosit în ţara lui Moab. În Moab nu au mai ajuns cei care ieşiseră din Egipt, ci urmaşii lor. Generaţiile mai vîrstnice muriseră, „potrivit cuvîntului domnului”. Ţinînd seama de numărul celor înarmaţi, se poate socoti că din Egipt au plecat 3.000.000 de oameni, dacă adăugăm bătrînii, femeile, fetele, băieţii.
Dacă aceste 3.000.000 de oameni şi-au găsit moartea în pustiu în decursul celor patruzeci de ani înseamnă că şi cele 3.000.000 de rînduri de veşminte, schimburi de rufe şi perechi de încălţăminte au fost transmise de la unii la alţii. Dar, după ultimul recensămînt, oştenii erau 601.730, fără a-i mai pune la socoteală pe leviţi, al căror număr se ridica la 23.000 de oameni.
Dacă presupunem că fiecare oştean şi fiecare levit avea numai cîte o singură soţie, că fiecare familie avea doar cîte trei copii, că numai jumătate dintre soţi aveau taţi şi mame, reiese că numărul celor care sosiseră în Moab se ridica la vreo 4.500.000 de oameni. Ei toţi trebuiau îmbrăcaţi şi încălţaţi. Acest calcul face ca „minunea” să fie cu atît mai măreaţă şi mai enigmatică, deoarece înseamnă că a fost nevoie ca bătrînul Dumnezeu să facă rost de undeva din pustiu, pentru poporul său, de circa 1.500.000 de perechi de încălţăminte de gata, fără a mai pune la socoteală acelaşi număr de rînduri de haine bărbăteşti şi femeieşti.
De altfel, „sfîntul” Iustin, răspunzînd la aceste observaţii ale scepticilor, susţine, în „Dialog cu iudeul Trifon”, nu numai că veşmintele evreilor nu s-au uzat în timpul rătăcirii lor de 40 de ani prin pustiu, pe arşiţă şi pe ploaie, ci chiar, mai mult, că veşmintele copiilor lor creşteau pe ei şi se lărgeau ca prin minune pe măsură ce, o dată cu vîrsta, li se dezvoltau trupurile. Iar „sfîntul” Ieronim spune, în epistola a XXXVIII-a, chiar următoarele: „în van îşi învăţaseră bărbierii meseria; ei nu au făcut uz de ea vreme de patruzeci de ani petrecuţi în pustiu, pentru că evreilor nu le creştea nici părul, nici unghiile”. Poate că cel puţin aceste cuvinte au să vă convingă, în sfîrşit, şi au să vă facă să credeţi în „minunile dumnezeieşti”!
Menţionăm acum o poruncă a domnului care nu va stîrni mirarea nimănui: „Păzeşte-te ca nu cumva să treci cu vederea pe levit în toate zilele vieţii tale de pe pămîntul tău!” (Deuteronomul, XII, 19). Dacă ne amintim că leviţii sînt feţe bisericeşti, sensul celor spuse aici devine cum nu se poate mai limpede!
„Cînd vei porni la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi domnul Dumnezeul tău ţi-i va da în mîna ta şi-i vei duce în robie,
Dacă printre roabe vei vedea o femeie frumoasă la chip şi te vei îndrăgi de ea ca s-o iei de nevastă,
Adă-o în casa ta şi ea să-şi tundă părul şi să-şi taie unghiile,
Să-şi lepede haina de roabă de pe ea şi să locuiască în casa ta. Apoi să plîngă pe tatăl său şi pe mama sa o lună de zile, după care să intri la ea şi tu să fii soţul ei, iar ea să-ţi fie soţie.
Şi dacă nu-ţi va mai fi dragă, să-i dai drumul, dar să n-o vinzi pe argint, nici să te porţi rău cu ea, fiindcă ai umilit-o” (Deuteronomul, XXI, 10―14).
E cît se poate de cuvios, nu-i aşa?
„Famenul şi scopitul să nu intre în obştea domnului” (Deuteronomul, XXIII, 2). Orice comentarii sînt de prisos!
„Cînd (în timpul unei campanii militare. ― L. T.) se va afla cineva din ai tăi necurat din pricina unei întîmplări de noapte, să iasă afară din tabără şi să nu mai intre în ea, iar cînd va da îndeseară să se spele cu apă şi la asfinţitul soarelui să intre în tabără” (Deuteronomul, XXIII, 11―12) «.
Cu alte cuvinte, înseamnă că el nu va lua parte la bătălie. Voltaire a socotit că nu strică să facă unele observaţii în legătură cu aceasta. „Mulţi cunoscători ai artei militare afirmă ― spune el ― că mai ales oamenii tineri, sănătoşi au visuri erotice şi că ordinul de a-i îndepărta pentru o zi întreagă din armată ar fi fost foarte nechibzuit şi primejdios, deoarece, de obicei, tocmai în timpul zilei aveau loc luptele. Un ordin de acest fel ar fi încurajat laşitatea. În sfîrşit, e mult mai uşor să te speli în cortul tău sau chiar în tabără, unde poţi să găseşti apă, decît să pleci din tabără şi să cauţi apă Dumnezeu ştie unde”.
Dumnezeu rînduieşte pentru poporul său pînă şi felul în care să-şi facă nevoile în timp de război: „La o parte din tabără să fie un loc unde să te duci afară.
Să ai la îndemînă o lopată şi, cînd te vei duce afară, să sapi undeva şi acolo să acoperi necuraţia ta.
Căci domnul Dumnezeul tău cutreieră tabăra ta ca să te ocrotească şi să dea pe vrăjmaşii tăi în mîna ta; de aceea tabăra ta să fie sfîntă şi să nu se vadă într-însa nimic de ocară, ca să nu-şi întoarcă faţa de la tine” (Deuteronomul, XXIII, 13―15).
Ştim deja că Dumnezeu are mîini de care se serveşte pentru a crea, că are picioare pentru a se plimba pe planeta noastră oricînd găseşte de cuviinţă; nu cu mult în urmă am aflat că are un spate şi că i l-a întors lui Moise; el are un nas cu care „simte mirosurile plăcute”. Acum aflăm că nasul domnului nu serveşte numai ca podoabă a feţei „creatorului” lumii, pentru a evita să stîrnească rîsul prin lipsa acestui detaliu natural al obrazului. Nu, este un nas adevărat! După cum lui Dumnezeu îi place să mănînce zdravăn (amintiţi-vă de vestitul prînz oferit de Avraam), el, într-una din zilele „facerii”, şi-a creat pentru propriile sale nevoi un nas care „simte mirosurile plăcute” şi nu suferă mirosurile urîte.
Să nu închidem cartea „Deuteronomul”, în care sînt expuse poruncile domnului, înainte de a ne opri şi asupra următorului pasaj: „Cînd se vor lua la harţă doi oameni, oarecine cu fratele său, şi femeia unuia se va apropia să scape pe bărbatul ei din mîna celui care-l bate şi va întinde mîna şi-l va apuca de partea ruşinoasă, să-i tai mîna fără milă” (Deuteronomul, XXV, 11―12).
Iată ce înseamnă să fii Dumnezeu atotştiutor! El a prevăzut totul, absolut totul!
Dumnezeu i-a mai declarat lui Moise că, după ce vor intra în „pămîntul făgăduinţei”, compatrioţii lui vor trebui să consacre doi munţi unui ritual destul de ciudat: pe unul dintre ei, numit Garizim, va fi binecuvîntat poporul; pe celălalt munte, care se numeşte Ebal, se vor rosti tot soiul de blesteme.
Şi acum iată cîteva exemple de ameninţări dumnezeieşti, extrase din cap. XXVIII: „Să trimită domnul peste tine blestem, aiurire şi ameninţare în tot lucrul pe care-l vei începe, pînă ce vei pieri şi curînd nu vei mai fi, din pricina faptelor tale, căci m-ai părăsit” (v. 20); „Să te bată domnul cu oftică, cu friguri, cu aprindere, cu arşiţă, cu război, cu tăciune şi cu îngălbenirea holdelor şi să te urmărească pînă te vor nimici” (o. 22); „Să te bată domnul cu buboaiele Egiptului, cu trînji, cu lepră, cu rapăn, de care să nu te poţi tămădui” (v. 27); „Să te bată domnul cu nebunie, cu orbire şi cu înţepenirea inimii” (v. 28); „Să te logodeşti cu femeie şi altul s-o ia de soţie” (v. 30); „Să te bată domnul cu bube rele peste genunchi şi peste şolduri, din tălpi şi pînă-n creştet” (v. 35); „Să fii de spaimă, de poveste şi de batjocură pentru toate neamurile” v. 37); „Să semeni multă sămînţă pe ogor, dar să aduni puţin, şi lăcustele să aibă parte de ea” (v. 38); „Fii şi fiice să ai, dar să nu fie ai tăi, ci să se ducă în robie” (v. 41); „Să pornească domnul împotriva ta un neam de departe, de la marginile pămîntului, precum vine vulturul în zbor, neam a cărui limbă n-o înţelegi, neam crunt, care să nu-şi ridice ochii spre bătrîn, iar de cel tînăr să nu-i fie milă” (v. 49―50) şi aşa mai departe pînă la sfîrşitul capitolului.
Dintre toate aceste pedepse cu care Dumnezeu ameninţă poporul său, nici una nu este o pedeapsă spirituală. Evident, poporul domnului nu cunoştea pedepsele bisericii creştine. Acest lucru trebuie subliniat, după cum trebuie subliniat şi faptul că nicăieri în Vechiul testament nu se vorbeşte despre iad, nici despre purgatoriu. Am văzut mai înainte că Dumnezeu avea grijă de latrinele evreilor, în schimb nu am observat nicăieri ca el să se fi preocupat de sufletele lor. Cuvintele „nemurirea sufletului” nu se întîlnesc în nici una dintre cărţile „sfinte” din care şi-au împrumutat creştinii religia.
După ameninţări urmează un fragment istoric: Moise, care atinsese vîrsta de 120 de ani, renunţă la împuternicirile sale în favoarea lui Iosua, fiul lui Nun, spre deosebita nemulţumire a marelui preot Eleazar, şi-i porunceşte lui Iosua să-i ducă pe evrei în ţara Canaan. Îl scutim pe cititor de cîntarea pe care-o intonează Moise cînd îşi ia rămas bun de la compatrioţii săi. Vom trece, de asemenea, şi peste binecuvîntările pe care el le dă fiecăreia dintre seminţiile lui Izrail. Supunîndu-se poruncii primite de sus, eroul biblic urcă în cele din urmă pe muntele Nebo, unde-l aşteaptă moartea, dar de unde, înainte „de a-şi da obştescul sfîrşit”, el poate să vadă „pămîntul făgăduinţei”.
Religia creştină, ca şi cea mozaică, susţine într-un glas că „Pentateuhul” este opera lui Moise. Să nu cumva să vă dea prin gînd să afirmaţi că cele cinci cărţi comentate de noi au fost scrise de altcineva. Dacă vă va trece prin minte să afirmaţi asemenea lucruri, veţi fi excomunicaţi. Aceste cinci cărţi, susţin cu încăpăţînare teologii, au fost scrise, de la primul şi pînă la ultimul rînd, de Moise după dictarea „porumbelului divin”.
O carte obişnuită, o carte omenească, s-ar fi încheiat în acest caz în momentul în care Moise a urcat pe muntele Nebo. În ultimă instanţă, un om obişnuit ar fi scris următoarele rînduri: „Simt că mă duc; pun pana jos, căci mi se apropie sfîrşitul”. Dar Moise este un scriitor „sfînt”. El nu putea să facă aşa ceva. De aceea, în ultimul capitol al cărţii „Deuteronomul” el însuşi eternizează moartea sa, înmormîntarea sa, durerea poporului şi chiar adaugă, cu amabilitate, cîteva cuvinte de laudă postumă la adresa sa.
„Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, în ţara Moabului, după porunca domnului. Şi a fost îngropat în vale, tot în ţara Moabului, în dreptul Bet-Peorului, şi nimeni nu ştie mormîntul lui pînă în ziua de azi… Şi fiii lui Irzail au plîns pe Moise în bărăganul Moabului treizeci de zile. Şi după ce au sfîrşit zilele de jelire pentru Moise, Iosua, fiul lui Nun, s-a umplut de duhul înţelepciunii, fiindcă Moise îşi pusese mîinile peste el. Şi au ascultat de el fiii lui Izrail şi s-au purtat precum poruncise lui Moise domnul. Şi nu s-a mai sculat în Izrail profet ca Moise, pe care să-l fi cunoscut domnul faţă către faţă…” (Deuteronomul, XXXIV, 5―6, 8―10).
Citind aceste rînduri, unii ar putea să clatine din cap neîncrezători: s-ar părea că nu Moise le-ar fi scris. Dar greşit! Teologii vă vor demonstra că acesta este stilul lui Moise, ba chiar şi în capitolele anterioare el nu a folosit niciodată persoana întîi, ci întotdeauna persoana a treia cînd a vorbit despre sine.
Din moment ce biserica şi-a spus cuvîntul, nu mai încape nici o obiecţie! Iar părerea precisă a bisericii a fost expusă de învăţatul teolog Paul Guérin în următoarele cuvinte: „Pentateuhul” este denumirea generală a primelor cinci cărţi din Biblie. Autorul „Pentateuhului” este Moise. „Pentateuhul” este autentic şi autenticitatea lui este tot atît de incontestabilă ca şi autenticitatea celor mai autentice cărţi. Ea este tot atît de incontestabilă ca însăşi existenţa lui Moise. Nu putem să negăm autenticitatea unei cărţi pe care o socoteşte ca atare credinţa străveche a unui popor întreg, a cărui istorie ea a descris-o, ale cărui legiuiri şi al cărui cult ea l-a creat, îndeosebi cînd această carte are caracterul de antichitate care îi este atribuit. E cu neputinţă ca ea să fi fost concepută şi scrisă de altcineva decît de autorul al cărui nume îl poartă. Acesta este „Pentateuhul”. Credinţa străveche a poporului evreu, spiritul antichităţii prin care se distinge această carte, imposibilitatea unei substituiri, toate acestea demonstrează autenticitatea ei. Moise a scris „Pentateuhul” sub inspiraţia „sfîntului duh” (Enciclopedia catolică, ed. franceză, voi. V, pag. 690) .
Să ne înclinăm, fraţilor, şi să nu ne mai mirăm de nimic!

21 – „SFINTELE” ISPRĂVI ALE PREADREPTULUI IOSUA, FIUL LUI NUN, CĂPETENIA LUI IZRAIL

După moartea lui Moise, conducător al poporului evreu a ajuns Iosua, fiul lui Nun. Ca evreii să mai prindă niţică inimă, Dumnezeu a venit îndată în vizită la Iosua şi i-a făcut câteva făgăduinţe tipice pentru Biblie.
„…Ci tu scoală-te şi treci acest Iordan, împreună cu tot poporul, în ţara pe care eu voi da-o fiilor lui Izrail.
Tot ţinutul pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l voi da vouă, precum am făgăduit lui Moise;
Din marginea pustiului şi a acestui Liban, pînă la fluviul cel mare al Eufratului, toată ţara hetiţilor şi pînă la uriaşa mare spre soare-apune: acestea vor fi hotarele voastre.
Nimeni nu va putea să-ţi stea ţie, împotrivă în toate zilele vieţii tale! Precum am fost cu Moise, voi fi şi cu tine; nu te voi lăsa şi nici nu te voi părăsi.
Fii tare şi bărbătos, pentru că tu vei da în stăpînire acestui popor ţara pe care, cu jurământ, am făgăduit părinţilor lor că le voi da-o” (Cartea lui Iosua, I, 2―6).
Nu era prima dată, după ieşirea din Egipt, cînd Dumnezeu repeta făgăduiala dată odinioară lui Avraam, Isaac şi Iacob. Ce împărăţie uriaşă făgăduise el cu jurămînt poporului său! Toate pămînturile hotărnicite de peninsula Sinai, Marea Mediterană şi Eufrat! Această împărăţie trebuia să fi fost mai mare chiar decît Asiria. Dar ce faliment răsunător a dat Dumnezeu, cît de josnic şi-a încălcat el cuvîntul! Evreii au pus stăpînire pe un teritoriu infim, şi asta după nenumărate chinuri. Cît despre malurile Eufratului care le fusese făgăduit, ei au trăit acolo nu ca stăpîni, ci ca jalnici prizonieri de război, în grea robie la babiloneni. Iar „marele” lor fluviu n-a fost decît nenorocitul Iordan .
Ce a făcut succesorul lui Moise drept răspuns la porunca Domnului?
„După aceea, Iosua, fiul lui Nun, a trimis în taină din Şitim, doi oameni, iscoade, şi le-a poruncit aşa: «Duceţi-vă şi iscodiţi ţara şi Ierihonul!». Iar ei s-au dus şi au intrat în casa unei femei desfrînate pe care o chema Rahab şi au mas acolo” (Cartea lui Iosua, II, 1).
Unele traduceri ale Bibliei o numesc pe doamna Rahab hangiţă, însă textul biblic autentic arată că Rahab trăia din venitul pe care i-l aduceau farmecele ei femeieşti. De ce această inexactitate în traduceri? Oare nu pentru că sus-pomenita Rahab figurează în evanghelie printre strămoşii lui Iisus Hristos?
„Atunci regele Ierihonului i-a trimis femeii Rahab această poruncă: «Scoate afară pe oamenii care au venit la tine şi au intrat în casa ta, căci ei au venit să iscodească toată ţara!».
Atunci femeia aceea a luat pe cei doi oameni şi i-a ascuns, apoi a zis: «Adevărat este că aceşti oameni au venit la mine, dar n-am ştiut de unde sînt.
Iar cînd a venit vremea să se închidă porţile şi s-a întunericit, oamenii au plecat, însă încotro au apucat aceşti oameni nu ştiu; luaţi-vă după ei degrabă, căci îi veţi ajunge!»” (Cartea lui Iosua, II, 3―5).
După plecarea poliţiei regale, Rahab a încheiat o înţelegere cu cei doi spioni. Ea le-a comunicat că ţara a şi auzit despre minunile „ieşirii evreilor din Egipt” şi că locuitorii se tem nespus de armata evreiască. Cei doi spioni i-au dat, la rîndul lor, un semn distinctiv care avea să-i servească pentru salvarea vieţii ei şi a casei ei în timpul viitoarei cuceriri şi distrugeri a Ierihonului. Apoi spionii au coborît pe o frînghie pe fereastră, deoarece casa Rahabei se afla „în zidul cetăţii” (v. 9―24).
„Ce l-a determinat (pe Iosua) ― remarcă Voltaire ― să recurgă la serviciile acestei nenorocite, din moment ce Dumnezeu îi făgăduise cu gura lui să-i dea sprijin şi ajutor, din moment ce el nu putea să nu fie sigur că Dumnezeu se va lupta pentru el? El era în fruntea unei armate de 600.000 de oameni şi a trimis 40.000 de oameni să cucerească Ierihonul, un oraş care n-a fost niciodată întărit şi care aparţinea unui popor atît de inexperimentat în meşteşugul armelor, încît pînă şi capitala şi-o aşezase în vale, neavînd în felul acesta posibilitatea de a o apăra în mod serios. Din Ierihon au mai rămas în prezent doar cîteva colibe jalnice, care servesc drept adăpost celor 300 de locuitori ai săi”.
În legătură cu Rahab, teologul Calmet a pus, la timpul său, următoarea întrebare: s-a făcut oare ea vinovată de minciună atunci cînd a afirmat că iscoadele evreieşti plecaseră în timp ce acestea se găseau încă la ea? El găsea că Rahab procedase bine.
„Fiind informată ― scrie acest teolog ― asupra planurilor domnului de a-i nimici pe canaaniţi şi de a da pămîntul lor evreilor, ea nu putea să se împotrivească acestor planuri fără a păcătui în faţa domnului; în afară de aceasta, ea era convinsă de bunele intenţii ale domnului şi cunoştea faptele nedrepte ale canaaniţilor. Prin urmare, ea nu ar fi putut să procedeze nici mai drept, nici mai înţelept”.
Învăţatul Fréret i-a răspuns: „Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că femeia Rahab a fost şi ea inspirată de Dumnezeu, ca şi Iosua, ceea ce este destul de ciudat. Mai curînd ar trebui să recunoaştem că această Rahab, trădîndu-şi patria şi dînd-o pe mîna unui popor străin şi barbar, a fost pur şi simplu o creatură criminală, vrednică de cea mai aspră pedeapsă”.
Mai departe Iosua a poruncit evreilor să pornească împotriva Ierihonului; pentru aceasta ei trebuiau, în primul rînd, să treacă Iordanul. Preoţii, care purtau „chivotul legămîntului”, mergeau în fruntea poporului. Ei au păşit cu curaj în apă, ca nişte oameni profund încredinţaţi că nu se poate să nu se întîmple o minune. De îndată ce şi-au udat picioarele, apele fluviului s-au oprit, parcă ar fi fost zăgăzuite de un stăvilar nevăzut.
Preoţii au rămas în mijlocul fluviului pînă a trecut tot poporul evreu. În amintirea acestei minuni, 12 pietre mari au fost aşezate pe malurile Iordanului. Apoi, de îndată ce „chivotul legămîntului” a ajuns pe malul drept, apele au început să curgă din nou prin albia fluviului (cap. III şi IV). Aflînd despre aceste minuni, regii diferitelor popoare din vecinătate, pînă la ţărmurile Mării Mediterane, au fost cuprinşi de desperare.
În momentul acela, Dumnezeu i-a atras luarea-aminte lui Iosua că de pe vremea „ieşirii din Egipt” ritualul tăierii împrejur, statornicit de Dumnezeu „pentru vecie”, nu mai fusese practicat. Biblia nu lămureşte cauzele acestui fenomen ciudat, ci se mulţumeşte să ne pună în faţa unui fapt împlinit. Nici unul dintre copiii de sex bărbătesc care se născuseră în pustiu nu fusese supus operaţiei. Or, pe atunci poporul evreu număra în total vreo 4.000.000 de suflete de ambele sexe, deci aproximativ 2.000.000 de bărbaţi. Închipuiţi-vă ce cantitate uriaşă de piele a fost tăiată, după porunca lui Iosua, de pe membrele procreatoare! Biblia numeşte destul de plastic locul unde a fost săvârşită această operaţie: „Dealul tăierii împrejur”.
După 14 zile a fost paştele, şi evreii au avut destule grîne pentru a-şi pregăti azime; de atunci „s-a oprit si mana” (V, 12).
Potrivit instrucţiunilor divine, armata evreiască a împresurat Ierihonul şi vreme de şase zile soldaţii au mărşăluit ameninţător pe sub zidurile oraşului, iar preoţii au cîntat din trâmbiţe. Asediaţii erau extrem de miraţi de acest procedeu de luptă, dar nu s-au predat. În ziua a şaptea, potrivit aceloraşi instrucţiuni, au mai ocolit de şapte ori, cu tot echipamentul de luptă, zidurile cetăţii, de astă dată în acompaniamentul unei alte muzici, mai puternice, însoţite de strigătele întregului popor, şi atunci zidurile Ierihonului s-au prăbuşit.
Iosua a dat poruncă să fie exterminaţi toţi locuitorii: bărbaţi şi femei, copii şi bătrîni, ba chiar şi „boii, oile şi asinii”. Au fost cruţaţi numai femeia Rahab şi rudele ei, pe care le adunase în casa sa. „Iar cetatea au ars-o cu foc împreună cu tot ce era într-însa, afară de argint şi de aur şi de sculele de aramă şi de fier, pe care le-au vărsat în vistieria casei domnului” (Cartea lui Iosua, VI, 24).
„E cu putinţă oare ― scria lordul Bolingbroke ― ca Dumnezeu, părintele tuturor oamenilor, să fi călăuzit un barbar setos de sînge? Dacă această poveste n-ar fi atît de absurdă, ar fi din cale-afară de odioasă”.
Să nu uităm că autorul acestor cuvinte a fost unul dintre cei mai de seamă şi mai respectaţi bărbaţi de stat ai Angliei. În calitate de ministru de externe, lordul Bolingbroke a fost adevăratul inspirator şi făuritor al vestitei păci de la Utrecht, care a pus capăt îndelungatelor războaie sîngeroase ale lui Ludovic al XIV-lea. Se poate spune că aceasta a fost o faptă măreaţă, mîndria vieţii lui. El a redat Europei pacea, creînd totodată condiţii cît mai drepte cu putinţă pentru toate statele. E bine să amintim meritele acestui om respectabil, care face cinste omenirii şi care a folosit geniul său pentru a pune capăt exterminării reciproce a popoarelor; e necesar să facem acest lucru pentru a închide gura fanaticilor care ar vrea să vadă în citatul reprodus mai sus cuvinte de hulă la adresa domnului rostite de un nelegiuit obscur. Lordul Bolingbroke a spus despre Biblie: „Ar însemna să hulim pe Dumnezeu şi să-i jignim pe oameni dacă am privi cu seriozitate această jalnică împletire de gogoriţe, în care fiecare cuvînt este ori culmea ridicolului, ori culmea ororii”.
După spusele „sfîntului” autor, cucerirea şi distrugerea Ierihonului au avut ca rezultat organizarea unor comploturi împotriva lui „Izrail”. Văzînd ce înţelege poporul evreu prin cucerire şi cum se poartă el cu oraşele cucerite, regii de prin partea locului s-au gîndit că e mult mai bine să-i nimicească pe cotropitori decît să aştepte pînă ce cotropitorii îi vor nimici pe ei. În consecinţă, ei au încheiat o alianţă şi au luat un şir de hotărîri foarte importante (cap. IX).
Lor le-a scăpat însă un amănunt care avea o însemnătate „sacră”: Dumnezeu era de partea lui Iosua. Dumnezeu a semănat panică în rîndurile trupelor lor şi Izrail „i-a înfrînt cu grea înfrîngere la Ghibeon şi i-a urmărit pe drumul de costişă către Bethoron şi i-a măcelărit pînă la Azeca şi pînă la Macheda” (X, 10). Mai mult decît atît, milostivul Dumnezeu, împins, pe cît se pare, de ambiţie, a luat parte personal la bătălie: „Şi pe cînd ei fugeau de dinaintea fiilor lui Izrail pe povîrnişul de la Bethoron, domnul a pornit peste ei grindină mare din cer pînă la Azeca, aşa încît cei care au murit, au murit mai mulţi de grindină decît cei pe care fiii lui Izrail i-au ucis cu sabia (v. 11).
Dar Iosua a găsit că biruinţa lui nu este deplină.
„Atunci a grăit Iosua către domnul ― adică în ziua cînd domnul ia dat pe amoriţi în mîna fiilor lui Izrail ― grăit-a în faţa lui Izrail: «Soare, stai în loc deasupra Ghibeonului şi tu, Lună, în valea Aialonului!».
Şi soarele s-a oprit şi luna a stat în loc, pînă ce poporul s-a răzbunat împotriva duşmanilor săi! Oare acestea nu stau scrise în «Cartea Dreptului»? Deci soarele a stat în loc în mijlocul cerului şi nu s-a zorit să apună aproape o zi întreagă.
Şi n-a mai fost altă zi ca aceea, nici mai înainte, nici pe urmă, ca domnul să dea ascultare unui glas de om. Vezi că domnul se lupta pentru Izrail” (X, 12―14).
Citind această povestire, rămîi mirat că, după grindina de pietre care a căzut peste capetele duşmanilor, Iosua a mai avut nevoie să recurgă la o nouă minune şi să oprească în loc Soarele şi Luna. Povestirea spune că astrul zilei era încă destul de sus pe cer. S-ar părea că ar mai fi fost destul timp pentru a-i nimici pînă la căderea nopţii pe toţi fugarii pe drumul către Bethoron, chiar dacă am admite că unii dintre ei scăpaseră neloviţi de pietrele cereşti. Ce-i drept, s-ar putea ca teologii să obiecteze că unii fugari alergau atît de repede încît ar fi trebuit mai mult de şapte ceasuri pentru ai ajunge din urmă. Dar ştiinţa nu a izbutit încă să explice în ce fel Soarele, care, după cum se ştie, nu se învîrteşte în jurul Pămîntului, şi-a oprit mersul. De asemenea e cu neputinţă de înţeles cum se face că o zi care a fost de două ori mai lungă decît toate celelalte n-a provocat nici cele mai mici tulburări în mişcarea planetelor şi în regularitatea eclipselor.
Această măreaţă „minune” a lui Iosua a stîrnit multe rîsete în rîndurile oamenilor culţi.
Se spune că un om de ştiinţă învinuit că susţine învăţătura lui Copernic despre mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui ar fi dat inchizitorilor următorul răspuns plin de isteţime: „Probabil că tocmai după minunea înfăptuită de Iosua, fiul lui Nun, Soarele nu se mai mişcă în jurul Pămîntului”.
În fruntea armatei amoriţilor care a fost nimicită în timpul acestui dezastru biblic, se aflau cinci regi. Ei s-au salvat, nefiind loviţi nici de grindina de pietre, nici de săbiile evreilor, şi s-au ascuns într-o peşteră (v. 16). Aflînd despre aceasta, Iosua a poruncit ca intrarea în peşteră să fie astupată cu pietre mari (v. 18). Cei cinci regi au fost prinşi ca într-o cursă. Apoi Iosua a poruncit ca pietrele să fie date la o parte şi cei cinci regi să fie scoşi afară. După aceea Iosua a dat căpitanilor săi următoarea poruncă: „Apropiaţi-vă şi puneţi picioarele voastre pe grumajii acestor regi!”. Regii înfrînţi au fost ucişi, iar cadavrele lor ridicate în cinci spînzurători. Seara ele au fost transportate din nou în peşteră, care a fost iarăşi închisă cu pietre mari. „Sfîntul” autor ne încredinţează cu toată seriozitatea că aceste pietre aşa au rămas „pînă în ziua de astăzi” (v. 22―21).
Cît despre Iosua, el a continuat cuvioasele sale isprăvi:
„Astfel Iosua a supus tot ţinutul, muntele, Neghebul, şesul, poalele munţilor şi pe toţi regii lor, nelăsînd pe nimeni să scape şi nimicind toată suflarea, aşa precum poruncise domnul Dumnezeul lui Izrail” (X, 40).
Pe toţi regii care mai rămăseseră el i-a urmărit pînă la Sidon şi i-a măcelărit, încît n-a mai scăpat nici unul. „…Cailor le-a tăiat vinele de la picioare, iar carelor le-a dat foc. Apoi Iosua s-a întors înapoi şi a cuprins Haţorul, iar pe regele lui l-a ucis cu sabia. ― Haţorul mai înainte fusese oraşul de frunte din toate acele regate. ― Şi au trecut prin ascuţişul săbiei toate sufletele din cetate, dîndu-le pieirii, fără să mai rămînă nici o suflare, iar cetatea Haţorului a nimicit-o cu foc” (XI, 9―22). „Multă vreme a dus Iosua război cu regii aceştia” (v. 18). „Tot atunci a purces Iosua şi a stîrpit pe enachiţii de la munte…” (v. 21). „Şi n-au mai rămas enachiţi în ţara fiilor lui Izrail, atît cîţi au mai rămas acolo, decît numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod” (v. 22). „…Peste tot: treizeci şi unu de regi”, încheie Biblia descrierea acestor cuvioase isprăvi ale „sfîntului preadrept” Iosua, fiul lui Nun (XII, 24).
Măi, drăcie! Să înfrîngi 31 de regi! E destul de mult pentru o ţară care se întinde doar pe cîţiva zeci de kilometri!
Cînd, în sfârşit, „popoarele” care trăiau pe „pămîntul făgăduinţei” au fost nimicite complet, evreii au ajuns singurii lui stăpîni. Nu le mai rămînea decît să-l împartă, lucru pe care l-au şi făcut. De la cap. al XIII-lea pînă la cap. al XXI-lea inclusiv, „Cartea lui Iosua” descrie pînă în cele mai mici amănunte teritoriile care au fost date fiecărei „seminţii”. În aceste capitole sînt înşirate un număr imens de „oraşe”. Ca să ne dăm seama de „numărul” lor e destul să arătăm că numai seminţia lui Iuda a primit mai bine de 100 de oraşe, fără a mai pune la socoteală satele. Biblia precizează denumirile tuturor acestor oraşe (XV, 20, 63). Leviţii au primit 48 de oraşe, dintre care şase aşa-numite „cetăţi de scăpare” (cap. XX―XXI). Dumnezeu a stabilit personal această cifră pentru ei: leviţii, spusese el, vor ocupa 48 de oraşe împrăştiate pe pămîntul celor 12 seminţii; ei vor trăi în aceste oraşe, iar împrejurimile lor să le fie izlazuri pentru vite. În afară de aceasta, izlazurile oraşelor pe care le vor căpăta leviţii se vor întinde pînă la 2.000 de coţi în jur (cap. XXXV). Cele şase „cetăţi de scăpare” erau destinate să servească drept adăpost pentru ucigaşii care au săvîrşit un omor fără premeditare.
Lordul Bolingbroke presupune că aceste pasaje din Biblie nu au putut să fie scrise decît de un levit nesăţios şi ignorant şi numai în perioada interregnului, adică mult mai tîrziu decît pe vremea lui Iosua, fiul lui Nun. Iată cum îşi formulează acest gînditor considerentele: „poporul evreu n-a avut niciodată, nici chiar în anii de cea mai mare putere, 48 de oraşe întărite. E puţin probabil ca măcar Irod, singurul rege puternic să le fi avut. Ierusalimul de pe vremea lui David era singura aşezare a evreilor care ar fi putut să poarte denumirea de oraş. Micul popor nomad al evreilor nu a avut nici un fel de oraşe, nici pe vremea lui Iosua, nici chiar pe vremea judecătorilor. Lunga listă de oraşe din «Cartea lui Iosua» nu este decît o minciună ridicolă… Levitul, care a făcut un fals scriind cu multă importanţă toate acestea, pretinde că în stăpînirea leviţilor au mai fost date alte 6 oraşe care serveau de adăpost pentru ucigaşi. Ce încurajare minunată şi neaşteptată pentru criminali! Nu ştii de ce să te revolţi mai mult: de repartizarea inutilă a 48 de oraşe preoţilor în inima pustiului, ori de absurditatea pe care o reprezintă construirea a şase oraşe care trebuiau să servească, în acelaşi pustiu, drept refugiu pentru ucigaşi”.
Această faimoasă împărţire presupune aproximativ 600 de oraşe pentru toate seminţiile lui Izrail. În ce priveşte scornelile religioase, într-adevăr nici chiar „sfîntul duh”, inspiratorul Bibliei, nu cunoaşte măsura! Reţineţi, totodată, că întregul acest teritoriu are două grade longitudine în partea sa cea mai lată şi două grade şi jumătate latitudine în partea sa cea mai lungă, şi asta într-o epocă în care evreii se aflau în culmea puterii, adică nicidecum pe vremea lui Iosua.
Cînd împărţirea a fost terminată, Iosua şi-a considerat misiunea îndeplinită şi a murit „în vîrstă de o sută şi zece ani” (XXIV, 29).
Capitolele cărţii lui repetă într-una că după „biruinţele lui strălucite”, el nu a lăsat în viaţă nici un om din rîndurile popoarelor înfrînte.
Dar şi mai interesant este că, după moartea lui Iosua întîlnim în Biblie pe toţi aceşti duşmani ― care au fost nimiciţi pînă la unul ― mai puternici decît oricînd şi chiar mai numeroşi.

27 – URCAREA PE TRON Şl SFÎNTA ÎNCORONARE A REGELUI SAUL, UNSUL DOMNULUI

Ar fi o greşeală să ne închipuim că istoria lui Samuil se termină în momentul cînd, copleşit de bătrîneţe, a fost nevoit să-i pună pe feciorii săi judecători peste Izrail: Samuil a jucat un rol conducător pînă la sfîrşitul vieţii sale. Vom mai avea prilejul să-l vedem acţionînd cît timp va trăi şi chiar după moarte.
Într-o bună dimineaţă, bătrînii din Izrail s-au strîns laolaltă şi au venit la Samuil ca să-i ceară un rege:
― Popoarele vecine au regi; de ce nu am avea şi noi?
După ce s-a sfătuit cu Dumnezeu, prorocul le-a înfăţişat într-o lumină nu tocmai favorabilă puterea regală.
― Vreţi un rege? ― le spuse el bătrînilor. ― Bine! Dar să ştiţi care vor fi năravurile şi obiceiurile regelui: ….El va lua pe feciorii voştri şi-i va pune la carul lui şi-i va face călăreţii săi, ca să alerge înaintea carului său, şi-i va pune căpitani peste mii şi peste cîte cincizeci, să are ogoarele sale şi să secere holdele sale şi să-i pregătească arme de război şi arme pentru carele sale. Şi va lua pe fetele voastre ca să-i pregătească miresme, să gătească bucatele şi să coacă pîinea. Şi el va lua cale mai bune din ţarinile, din viile şi din măslinişurile voastre şi le va dărui slujitorilor săi. Apoi va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din podgoriile voastre şi le va dărui curtenilor săi şi robilor săi. Va lua iarăşi pe robii voştri şi pe roabele voastre şi pe feciorii voştri cei mai buni şi pe asinii voştri şi-i va întrebuinţa la lucrul său. Va lua zeciuială din turmele voastre şi voi veţi fi robii lui. Şi dacă veţi striga în ziua aceea de răul regelui vostru, pe care vi l-aţi ales, domnul nu vă va răspunde în ziua aceea! ” (Samuil I, VIII, 11―18).
Cu toată elocinţa sa, Samuil nu izbuti să-şi convingă ascultătorii. Trebuie să recunoaştem că în cuvîntarea sa, pe de-a-ntregul justă, împotriva regalităţii, se resimte puternic supărarea pe care i-o pricinuieşte dorinţa evreilor de a îngrădi puterea preoţilor. Vedeţi dv., în naivitatea lor, evreii, pe care preoţii lor îi jecmăneau atît de bine, cereau acum să li se schimbe jecmănitorul.
Pînă la urmă, Dumnezeu îi spuse prorocului său: „Ascultă de cuvîntul lor şi pune rege peste ei” (v. 22).
Cui îi hărăzise deci Dumnezeu prima coroană a lui Izrail?
„Era un om din seminţia lui Veniamin, care se numea Chiş, fiul lui Abiel, fiul lui Teror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, bărbat din Veniamin, cu bună stare. Şi el avea un fiu al cărui nume era Saul, fecior prea frumos, încît nimeni din fiii lui Izrail nu era mai frumos decît el. De la umărul său în sus, el covîrşea cu înălţimea sa tot poporul” (Samuil I, IX, 1―2).
Saul era un tînăr foarte simplu; păştea asinele tatălui său.
Chiş îl trimise, însoţit de un argat, să caute asinele. Ei au rătăcit zadarnic prin împrejurimi. Sluga îl sfătui să întrebe un „văzător” unde s-au pierdut asinele. Saul i-a răspuns că „văzătorul” trebuie plătit, iar ei nu au ce să-i ducă.
― Nu fii îngrijorat ― îi răspunse argatul. ― În mîna mea se găseşte un sfert de siclu de argint; îl voi da „omului lui Dumnezeu”.
În continuare, Biblia povesteşte că Saul şi sluga sa au ajuns la cetate şi au întrebat unde stă „văzătorul”, iar nişte fete de prin partea locului le-au arătat casa în care trăia acest „văzător”. Saul şi însoţitorul său au mers într-acolo.
„Însă domnul, cu o zi mai înainte de sosirea lui Saul, înştiinţase pe Samuil şi-i spusese: «Mîine, pe vremea aceasta, trimite-voi la tine un bărbat din ţinutul lui Veniamin; iar tu să-l ungi voievod peste poporul meu, Izrail. El va scăpa pe poporul meu din mîna filistenilor. Căci am văzut jalea poporului meu şi strigătul lui a ajuns pînă la mine!» Iar cînd Samuil văzu pe Saul, domnul zise către Samuil: «Iată omul despre care ţi-am vorbit; acesta va stăpîni peste poporul meu!»” (v. 15―17).
Saul îl întrebă pe Samuil unde stă „văzătorul”. Samuil îi răspunse că el e „văzătorul” şi-l pofti pe Saul la masă. În ziua aceea, „văzătorul” avea 30 de oaspeţi. La masă, el îi dete lui Saul locul de cinste, iar bucătarul îi aduse bucate gătite anume pentru el. Pentru a-i lua de grijă, Samuil îl anunţă pe Saul că măgăriţele au fost găsite şi că, ajungînd acasă, le va afla la tatăl său. Iar a doua dimineaţă, înainte de a se despărţi, Samuil unse cu mir capul lui Saul şi-i spuse că a devenit rege şi că „duhul domnului” a năvălit peste el.
Şi, într-adevăr, aşa a fost: fiul lui Chiş s-a schimbat cu totul. El a devenit altul. Reîntors la casa părintească, zări chiar în faţa porţii scumpele sale măgăriţe. Aceasta a avut asupra sa efectul de a-l face imediat să prorocească, şi prorocea cu atîta siguranţă, de parcă ar fi fost dintotdeauna prezicător de meserie şi de parcă toată viaţa numai asta ar fi făcut (Samuil I, 10, 1―16).
Pe vremea aceea „chivotul sfînt” se afla la Miţpa. Samuil strînse aici poporul lui Izrail; „porumbelul sfînt” nu ne spune nici cînd a avut loc această adunare şi nici cum a putut o mulţime de milioane de oameni să se întrunească într-o singură cetate.
Şi Samuil „a rostit către fiii lui Izrail: «Aşa grăieşte domnul, Dumnezeul lui Izrail: Eu am scos pe Izrail din Egipt şi v-am mîntuit pe voi din mîna egiptenilor şi din mîna tuturor împăraţilor care vă asupreau.
Dar voi astăzi aţi dispreţuit pe Dumnezeul vostru, care v-a scăpat din toate nenorocirile şi strîmtorările voastre, şi aţi rostit către el: „Nu! Ci pune un rege în capul nostru!” Hai! Înfăţişaţi-vă înaintea domnului după seminţiile voastre şi după neamurile voastre!»
Şi Samuil apropie toate seminţiile lui Izrail şi seminţia lui Veniamin căzu la sorţi.
Apoi a apropiat seminţia lui Veniamin după familiile ei şi a căzut la sorţi familia matriţilor. Pe urmă a apropiat familia lui Bicri, ins cu ins, şi sorţul a căzut pe Saul, feciorul lui Chiş. Dar l-au căutat pretutindeni şi nu s-a găsit” (v. 18―21).
Samuil nu i-a spus poporului: „Saul mi-a fost arătat de Dumnezeu cu puţin în urmă şi l-am şi uns cu mir. El să vă fie rege”. Procedura tragerii la sorţi era folosită pentru a preîntîmpina invidiile şi nemulţumirile. Stăpîn pe soartă era Dumnezeu, şi bătrînul proroc nu avea de ce să se teamă: putea fi sigur că alesul va fi Saul. Căci Dumnezeu nu putea, lăsînd alegerea la voia întîmplării, fără nici o măsluire, fără nici un abuz, să anuleze „sfînta ungere”, săvîrşită de curînd asupra alesului său.
Să ne amintim însă acum de „prorocia” lui Iacob, care făgăduise sceptrul regesc seminţiei lui Iuda (Facerea, XLIX, 8 şi urm.). Aşadar, Dumnezeu uitase cu totul de această prorocie în momentul instituirii monarhiei evreieşti. Dar să n-aveţi nici o teamă; îşi va reaminti de ea mai tîrziu. Vom vedea curînd cum coroana trece de pe capul lui Saul pe capul unuia dintre urmaşii lui Iuda. Astfel, uitarea divină va fi îndreptată şi „prorocia” patriarhului se va împlini totuşi.
Deocamdată însă poporul se înclină în faţa rezultatelor alegerii. Dar în clipa aceea alesul nu putea fi găsit.
― Unde este Saul? Ce s-a întîmplat cu Saul?
Aceste întrebări treceau din gură în gură. A fost întrebat însuşi Dumnezeu, pentru ca să se afle de la el dacă Saul va fi găsit pînă la urmă.
„Iar domnul a răspuns: «Iată-l, el s-a ascuns între poverile de drum». Atunci ei au alergat şi l-au adus de acolo, şi, stînd el în mijlocul poporului, era mai înalt decît tot poporul de la umărul său în sus. Şi Samuil a rostit către tot poporul: «Uitaţi-vă la acela pe care şi l-a ales domnul, că nu e nici unul la fel cu el în tot poporul!» Atunci tot poporul a strigat de bucurie şi a zis: «trăiască regele!»” (v. 22―24).
Din versetele care urmează reiese că Samuil a fost la început primul ministru al noului monarh. El a alcătuit principalele legi ale regatului evreiesc şi preţiosul său manuscris a fost pus la păstrare în „chivotul sfînt”. Dar curînd au ieşit la iveală divergenţe între Saul şi Samuil. A trecut cam o lună. Regele Saul, naiv şi deloc mîndru, nu era nicidecum o întrupare a tiranului nemilos, cu al cărui despotism Samuil îi ameninţase pe evrei pentru a-i convinge să nu-şi mai dorească un monarh. În loc să-şi întemeieze o curte pompoasă, să-şi construiască un palat scump, să se înconjure cu curteni îmbrăcaţi în aur, fiul lui Chiş se întoarse la gospodăria sa şi continuă să trăiască ţărăneşte. Pe vremea aceea, Nahaş, regele amoniţilor, îşi pusese în gînd să cucerească oraşul Iabeş al evreilor.
„…Şi a împresurat Iabeş-Galaad. Atunci toţi locuitorii din Iabeş au spus lui Nahaş: «Fă legămînt cu noi şi noi vom fi supuşii tăi!»
Dar Nahaş amonitul le-a răspuns: «Numai aşa voi încheia legămînt cu voi, anume: să-i scot fiecăruia ochiul drept şi să ponosesc cu această ocară tot Izrailul».
Atunci bătrînii din Iabeş au zis: «Dă-ne răgaz de şapte zile ca să trimitem soli în tot cuprinsul lui Izrail, şi dacă nu va fi nimeni să ne scape, atunci ne vom supune ţie».
Şi au venit solii la Ghibeea lui Saul şi au istorisit toată pricina în auzul poporului şi tot poporul, înălţîndu-şi glasul, a plîns” (Samuil I, XI, 1―4).
Tocmai atunci regele Saul se întorcea de la ţarină cu boii săi. „Atunci duhul lui Dumnezeu a năvălit peste Saul» şi mînia lui s-a aprins grozav.
Şi a luat o pereche de boi şi i-a făcut bucăţi şi le-a trimis, prin mîna solilor, în tot cuprinsul lui Izrail cu această vorbă: «Aşa vor fi ciorpîrţiţi boii celui care nu va veni după Saul şi după Samuil!» Şi spaima domnului a căzut peste popor şi au purces ca un singur om.
Şi Saul i-a numărat la Bezec, şi fiii lui Izrail erau trei sute de mii, iar bărbaţii din Iuda treizeci de mii.
Apoi a grăit către solii care veniseră: «Aşa să spuneţi celor din Iabeş-Galaad: „Mîine, cînd soarele va arde, vă va sosi mîntuirea”». Şi au venit solii şi au înştiinţat pe oamenii din Iabeş; şi ei s-au bucurat.
Şi cei din Iabeş au trimis vorbă lui Nahaş: «Mîine ne dăm în mîna voastră şi faceţi cu noi cum veţi găsi de cuviinţă».
Iar a doua zi Saul a împărţit poporul în trei tabere şi au pătruns în mijlocul taberei amoniţilor la straja dimineţii şi au zdrobit pe amoniţi pînă ce s-a înfierbîntat ziua. Şi cîţi au mai rămas s-au risipit, aşa încît n-au mai rămas dintre ei doi laolaltă” (v. 6―11).
Această „sfîntă” ispravă a „regelui-plugar” a stîrnit entuziasmul poporului. Evreii au sărbătorit strălucita victorie a „uriaşei” lor „oştiri” şi, după cum spune Biblia, „s-au veselit acolo cu veselie mare” (v. 12―15).
Criticii nu au fost cîtuşi de puţin uimiţi că regele Saul, care se afla în fruntea unui popor puţin numeros, se ocupa cu plugăritul şi cu îngrijirea turmelor tatălui său. Dar ei refuză să admită că un astfel de „rege” putea ridica în cinci zile o oştire de 330.000 de oameni într-o epocă în care evreii, după cum arată însuşi autorul, trăiau sub jugul filistenilor, într-o epocă în care, potrivit Bibliei, poporul evreu nu avea nici săbii, nici suliţe şi în care înrobitorii nu-i îngăduiau să aibă nici un singur instrument din fier şi nici măcar să-şi repare o unealtă metalică fără o încuviinţare specială (Samuil I, XIII, 19―22).
„Şi Guliver conţine astfel de basme ― scrie lordul Bolingbroke ―, dar la el nu găsim astfel de contradicţii”.
În cap. 12 este redată cuvîntarea plină de nemulţumire a lui Samuil, care, pe motiv că e bătrîn, vrea să se retragă. Cu aceasta se încheie cîrmuirea judecătorilor şi începe epoca regilor. Dar Samuil nu s-a retras de la treburi de bunăvoie: în cuvîntarea sa, el declară că, cerînd un rege, evreii au adăugat un nou păcat la mulţimea vechilor lor păcate. Dar nu-i nimic, încheie Samuil, o dată ce aveţi un rege, păstraţi-l; el este unsul domnului. Principalul este ca poporul să-şi sporească zelul religios. Pentru a le dovedi din nou evreilor cît de apropiat este de Dumnezeu, Samuil înfăptuieşte, fără să se mişte de la locul său, una dintre minunile care nu se întîlnesc decît în Biblie.
Samuil „a rostit către tot poporul Izrail: «…Ci acum staţi locului şi priviţi acest lucru năprasnic pe care domnul îl va săvîrşi înaintea ochilor voştri. Nu sîntem acum la secerişul grîului? Ci eu voi striga către domnul ca să trimită tunete şi ploaie. Şi voi veţi cunoaşte şi veţi vedea cît de mare este înaintea domnului greşeala pe care aţi săvîrşit-o cînd aţi cerut rege pentru voi!» Şi Samuil a strigat către domnul şi domnul a slobozit tunete şi ploaie în ziua aceea şi s-a spăimîntat foarte întreg poporul înaintea domnului şi înaintea lui Samuil” (Samuil I, XII, 16―18).
După aceea bătrînul proroc se retrase, făgăduind însă compatrioţilor săi că nu-i va uita niciodată în rugăciunile sale.
Retragerea lui Samuil semăna însă cum nu se poate mai bine cu un tertip diplomatic.
Aflînd despre remanierile din componenţa „guvernului regal”, filistenii au început să se pregătească pentru noi incursiuni. Aceasta nu era de natură să ridice moralul supuşilor lui Saul. Cei 330.000 de oşteni pe care-i avusese cu puţin timp înainte în jurul său s-au topit ca sarea în apă. „Atunci filistenii s-au strîns şi ei ca să se războiască cu Izrail, avînd trei mii de care şi şase mii de călăreţi şi popor numeros ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi ei au pornit şi au tăbărît la Micmaş, spre răsărit de Bet-Aven. Cînd au văzut izrailiţii că au ajuns la strîmtoare, căci poporul era strîns din toate părţile, atunci au început să se ascundă în peşteri şi în găurile pămîntului şi în crăpăturile stîncilor şi în ocniţe şi în fîntîni fără apă. Iar mult popor a trecut Iordanul în ţinutul Gad şi Galaad; însă Saul stătea pe loc în Ghilgal, iar tot poporul, de frică, fugise de lîngă el” (Samuil 1, XIII, 5―7).
Saul socoti că este de folos să aducă o jertfă lui Dumnezeu. Samuil îl anunţă că va veni chiar el să-l slujească pe domnul.
„Şi el a aşteptat şapte zile pînă la vremea pe care i-o hotărîse Samuil. Dar Samuil n-a venit la Ghilgal şi poporul s-a împrăştiat de lîngă el.
Atunci Saul a zis: «Aduceţi la mine jertfa pentru ardere-de-tot şi jertfele de pace». Şi el a adus arderea-de-tot.
Dar abia isprăvise de adus arderea-de-tot, cînd iată veni şi Samuil. Atunci Saul ieşi ca să-l întîmpine şi să-i zică bun sosit.
Dar Samuil îi zise: «Ce-ai făcut tu?» Saul i-a răspuns: «Cînd am văzut că poporul se risipeşte de lîngă mine şi tu n-ai sosit la vremea hotărîtă, iar filistenii se strînseseră în Micmaş,
Atunci mi-am zis: acum filistenii se vor coborî peste mine în Ghilgal şi eu n-am cerut încă îndurarea domnului. Drept aceea m-am silit pe mine însumi şi am adus arderea-de-tot».
Şi Samuil i-a spus lui Saul: «Ai lucrat nebuneşte! N-ai păzit porunca domnului Dumnezeului tău pe care ţi-o dăduse. Căci acum domnul ar fi întărit domnia ta peste Izrail în veac de veac.
Iar acum domnia ta nu va dăinui, că domnul şi-a căutat un bărbat după inima sa şi domnul l-a hotărît să fie domn peste poporul său, fiindcă tu n-ai păzit ce ţi-a poruncit domnul».
Apoi Samuil s-a sculat şi s-a pornit din Ghilgal şi s-a dus în drumul său. Iar rămăşiţa oştirii a mers după Saul, ca să întîmpine oştirea duşmană. Şi cînd a ajuns în Gheba, în Veniamin, Saul a numărat poporul care se afla lîngă el şi era ca la şase sute de oameni” (v. 8―15).
Pentru un rege care avusese înainte sub porunca sa o oaste de 300.000, această ceată era ridicol de mică. Între noi fie vorba, trebuie să recunoaştem că Samuil nu făcuse decît să dea dovadă de rea-voinţă. Biblia nu-l înfăţişează nicăieri în rolul de mare preot; marele preot era „Ahia, fiul lui Ahitub, fratele lui Icabod, fiul lui Fineas, feciorul lui Eli” (Samuil I, XIV, 3).
Samuil era un simplu preot şi proroc. Saul avea aceleaşi calităţi, deoarece începuse „să prorocească” după ce fusese uns. Prin urmare, Saul nu săvîrşise nici o greşeală, socotindu-se în drept să aducă jertfa. Pe de altă parte, nu aveţi impresia că Samuil, care părea să nu se împace cu retragerea sa de la conducere în favoarea regelui, întîrziase dinadins pentru a avea pretext să-l dojenească pe Saul şi să-l facă urît de popor? Dacă cineva nu a urzit nici un fel de intrigi ca să obţină domnia asupra lui Izrail acesta este, desigur, fiul lui Chiş, Saul, modestul păstor de asine. Orice s-ar zice, situaţia nu era de loc îmbucurătoare. „Şi în tot pămîntul Izrail nu se găsea nici un fierar, pentru că filistenii chibzuiseră: «Nu cumva să-şi facă evreii săbii sau suliţe!»
Aşa încît toţi izrailiţii se coborau la filisteni ca să-şi ascută care fierul plugului, care toporul, care securea, care boldul pentru boi,
Cînd li se tocise fierul plugului sau gura toporului, sau gura securii, sau cînd era vorba să facă vîrf boldului de mînat boii.
Aşa se face că în ziua bătăliei de la Micmaş nu se găsea nici o sabie şi nici o lance în mîna nici unuia din poporul războinic care era cu Saul şi cu Ionatan; ci aveau numai Saul şi feciorul său Ionatan” (Samuil I, XIII, 19―22).
Este limpede că forţele erau inegale: trebuie să credem că cei 330.000 de oşteni care îi zdrobiseră cu un an în urmă pe amoniţi în împrejurimile Iabeşului erau şi ei lipsiţi de arme. Pe semne, victoria lor o hotărîse atunci numărul. Dar cu 600 de oameni, care erau şi fără arme, situaţia era cu totul alta şi este lesne de înţeles că Saul nu trebuie să fi arătat prea bine atunci cînd i-a întîlnit pe filisteni la Micmaş.
Din fericire, tînărul Ionatan, fiul regelui, era un voinic fără seamăn şi totodată băiat hotărît. Într-o bună dimineaţă, fără să-i spună o vorbă tatălui său, el îşi luă scutierul şi se îndreptă cu el spre avanposturile oştirii filistene. Acolo au zărit nişte ostaşi duşmani ce-şi făcuseră tabăra pe un loc mai înalt care domina stîncile.
Filistenii i-au zărit şi ei şi au zis: „«Iată, evreii ies din vizuinele în care stăteau ascunşi!» Şi au grăit oamenii din strajă către Ionatan şi către scutierul său şi le-au strigat: «Suiţi-vă la noi să vă spunem ceva!» Atunci Ionatan a rostit către scutierul său: «Urcă-te după mine, căci domnul i-a dat în mîna lui Izrail!»
Şi Ionatan s-a urcat de-a buşilea, cu scutierul după el, iar filistenii o rupseră la fugă în faţa lui Ionatan şi el îi lua în sabie şi scutierul, în urma lui, îi ucidea.
Şi aceasta a fost întîia luptă crîncenă pe care au dat-o Ionatan şi scutierul său, doborînd ca la douăzeci de oameni pe o întindere cît o jumătate de pogon, adică atît cît poate ara o pereche de boi într-o zi” (Samuil I, XIV, 11―14).
Tot atunci Saul, care îl chemase pe marele preot Ahia, se pregătea să fie de faţă la aducerea jertfelor. Deodată s-a auzit un zgomot dinspre tabăra oştirii filistene. „Dar iată că între filisteni fiecare trăgea cu sabia în celălalt într-o învălmăşeală cumplită.
Iar evreii care erau cu filistenii mai dinainte şi care plecaseră cu ei la bătălie au fugit şi ei, ca să se unească cu izrailiţii din jurul lui Saul şi lui Ionatan.
Iar toţi acei izrailiţi care se ascunseseră prin munţii Efraim cînd prinseră de veste că filistenii fug se luară şi ei după filisteni şi se încăierară la luptă.
Astfel domnul a mîntuit pe Izrail în ziua aceea, iar lupta s-a întins pînă la Bethoron” (v. 20―23).
Gîndiţi-vă numai: chiar „pînă la Bethoron”! Aşa victorie mai zic şi eu!
„Oamenii din Izrail erau sleiţi, însă Saul a săvîrşit în ziua aceea o mare nebunie, căci el a legat poporul cu blestem, zicînd: «Blestemat să fie acela care va pune în gură demîncare pînă diseară şi pînă nu-mi voi răzbuna împotriva duşmanilor mei!» Şi nimeni din popor n-a gustat demîncare.
Dar pe cîmp se aflau faguri de miere.
Şi a ajuns gloata la faguri şi iată mierea curgea din ei. Însă nimeni nu şi-a adus mîna la gură, fiindcă poporul se temea de jurămînt.
Ionatan însă nu auzise de jurămîntul cu care tatăl său legase poporul; şi el a întins vîrful toiagului din
mîna sa şi l-a vîrît într-un fagure de miere şi apoi şi-a adus mîna la gură. Atunci ochii săi s-au luminat învioraţi.
Dar un oştean a deschis gura şi a zis: «Tatăl tău a legat poporul cu jurămînt, zicînd: „Blestemat să fie acela care va pune astăzi demîncare în gură!”» Iar poporul era sleit de oboseală.
Răspuns-a Ionatan: „Tatăl meu tulbură ţara. Ia uitaţi-vă cum s-au luminat ochii mei fiindcă am gustat puţin din mierea aceasta.
O, dacă poporul ar fi mîncat astăzi să se sature din prada duşmanilor săi pe care a găsit-o! Pe cînd acum, înfrîngerea filistenilor n-a ieşit prea mare” (v. 24―30).
Autorul „sfînt” povesteşte mai departe că poporul istovit „a năvălit asupra prăzilor şi au înşfăcat oi, boi, viţei şi i-au înjunghiat acolo pe loc şi poporul a mîncat carnea cu sînge.
Şi i-au dat de veste lui Saul şi i-au spus: «Iată poporul a păcătuit înaintea domnului fiindcă a mîncat carne cu sînge». Ci el a grăit: «Aţi săvîrşit nelegiuire! Rostogoliţi spre mine, acum, o piatră mare!»
Şi iarăşi a zis Saul: «Împrăştiaţi-vă în popor şi spuneţi-le: aduceţi la mine fiecare boul său şi fiecare oaia sa şi înjunghiaţi-le aici şi mîncaţi-le şi nu păcătuiţi împotriva domnului mîncînd carnea împreună cu sîngele!» Şi tot poporul aduse, în noaptea aceea, fiecare vita pe care o avea la îndemînă şi o junghie acolo” (v. 32―34).
Vă daţi seama ce măcel s-a făcut?
„Şi Saul a zidit un jertfelnic domnului; acesta era întîiul jertfelnic pe care l-a zidit domnului.
Apoi zis-a Saul: «Să ne coborîm la noapte şi să urmărim pe filisteni şi să-i nimicim pînă se va lumina de ziuă şi să nu lăsăm din ei nici unul». Iar ei au răspuns: «Fă tot ce ţi se pare că este bine». Dar arhiereul a zis: «Să ne apropiem, întîi, aici de Dumnezeu!»
Deci Saul a întrebat pe Dumnezeu: «Să mă pogor, oare ca să urmăresc pe filisteni? Îi vei da tu în mîna lui Izrail?» Însă domnul nu i-a dat răspuns în ziua aceea” (v. 35―37).
În zadar îşi lipi Saul urechea de „chivotul sfînt” pe care marele preot Ahia poruncise să-l aducă în acest loc; în zadar nădăjduia el să audă de acolo glasul domnului. Dumnezeu se încăpăţîna şi nu scotea o vorbă. Saul îşi dădu seama atunci că bătrînul este nemulţumit.
Ce putuse să-l supere pe Savaot? Marele preot Ahia, nepotul lui Fineas, nu mîncase, pare-se, din vasul „sfînt”, deoarece el nu putea să nu ştie că această nelegiuită lăcomie îl costase viaţa pe bunicul său. Saul se simţea şi el nevinovat de orice păcat. El nu săvîrşise nimic condamnabil; cel puţin Biblia nu ne spune aşa ceva. Ionatan, care mîncase miere, neştiind de blestemul tatălui său, era şi el, fireşte, nevinovat. În afară de aceasta, nu se ştie dacă Dumnezeu a aprobat cu adevărat acest blestem nesăbuit al lui Saul. Căci a opri oştirea să mănînce în ziua unei bătălii este o prostie fără margini.
Prin urmare, dacă Dumnezeu putea fi nemulţumit de ceva, se părea că pricina nu putea fi decît în popor, care înghiţise toate vitele filistenilor fără a lăsa să se scurgă sîngele, cum prevedea legea. Biblia nu ne spune, de altfel, că evreii ar fi făcut o indigestie. Se pare că aveau un organism de fier şi un stomac de dimensiuni „divine”.
Oricum ar fi, Dumnezeu refuza să răspundă. Aşadar, trebuia găsit vinovatul.
„Atunci a grăit el (Saul) către întregul Izrail: «Voi să staţi de această parte, iar eu cu Ionatan, fiul meu, de cealaltă parte» Şi poporul i-a răspuns lui Saul: «Fă cum crezi că este bine!»
Apoi Saul s-a rugat domnului: «Dumnezeule al lui Izrail, de ce n-ai răspuns astăzi robului tău? Dacă vina aceasta o am eu sau fiul meu Ionatan, fă să iasă urim, iar dacă păcatul acesta l-a săvîrşit poporul tău Izrail, atunci fă să iasă tumim». Şi sorţul căzu pe Ionatan şi pe Saul, iar poporul ieşi din bănuială.
Şi zise iarăşi Saul: «Aruncaţi sorţul între mine şi Ionatan, fiul meu», şi sorţul căzu pe Ionatan. (Şi pe cine va arăta sorţul acela va muri. Şi spuse poporul lui Saul: «Nu va fi aşa!» Dar Saul rămase hotărît. Şi aruncară sorţul între el şi Ionatan, fiul său.)
Atunci Saul grăi către Ionatan: «Spune-mi ce ai făcut?» Iar Ionatan i-a spus şi i-a mărturisit: «Drept e că am gustat puţină miere, cu vîrful toiagului ce era în mîna mea. Iată-mă! Sînt gata să mor!»
Ci răspuns-a Saul: «Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi mai rău decît atît dacă nu vei muri, Ionatane!»
Dar poporul a strigat către Saul: «Să moară Ionatan, care a adus această mare mîntuire în Izrail? Ferească Dumnezeu! Viu e domnul. Nici un păr din capul lui să nu cadă pe pămînt! Căci doar cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit el astăzi!» Astfel poporul scăpă pe Ionatan de la moarte” (v. 40―45).
În continuarea acestei extrem de cuvioase şi importante povestiri, aflăm că filistenii au ajuns cu bine acasă şi că s-au mai războit de multe ori cu evreii „cît a trăit Saul” (v. 52).
Un anumit timp, a cărui durată nu este indicată de autorul „sfînt”, domnia fiului lui Chiş a fost glorioasă. Cap. al XIV-lea ne spune în încheiere cine erau cei mai de seamă membri ai familiei lui Saul. Vom menţiona aici numai că, în afară de Ionatan, Saul a mai avut doi fii şi două fiice, pe Merab şi pe Micol. Cu aeeste două domniţe vom mai avea prilejul să ne întîlnim.