Archive for the 'Ora de Religie' Category

1 – FACEREA LUMII ŞI A OMULUI

Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar „lumina”, bunăoară. Şi pe vremea aceea Dumnezeu se numea „Elohim”. Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii „Facerea”. Textual, cuvîntul „elohim” înseamnă „zei”, şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur.
Aşadar, „Elohim”, sau „Iahve”, „Savaot”, „Adonai”, cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau „se plictiseau”) de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau „tohu vabohu”, cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna „talmeş-balmeş”. Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că „elohimii” s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis Dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este Dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze.
Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: „Toate la timpul lor”. Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şi-a manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un „talmeş-balmeş”. „Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune versetul 2 din primul capitol al cărţii „Facerea”.
Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie.
Şi ca să nu facă boroboaţe Dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic.
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină” (Facerea, I, 3).
Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: „şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună”. A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost „să despartă lumina de întuneric”. Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. „Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea, I, 5).
După aceea moşneagul s-a apucat să creeze… ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie „sfînta” scriptură această operaţie prin care Dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: „Şi a făcut Dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit Dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea, I, 7―8).
Povestea aceasta cu apa de „deasupra” şi de „dedesubtul” tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de „tărie”. Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme.
O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului.
Dar să trecem mai departe. Ziua a treia Dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri.
„Şi a numit Dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 10).
După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.
― Ia te uită, îşi zicea el, de ce nu mi-a dat în gînd să mă apuc mai de mult de toate astea?…
În ziua aceea Dumnezeu a fost atît de mulţumit de uscatul şi de mările lui, încît nu l-a răbdat inima să nu mai facă ceva pînă la căderea nopţii. „Şi a zis Dumnezeu: «Să odrăslească pămîntul pajişte verde, ierburi avînd sămînţă în ele şi pomi roditori, care să facă, după soiul lor, roade cu sămînţă în ele pe pămînt». Şi s-a făcut aşa” (Facerea, I, 11).
Nici nu ştii cum să te minunezi de înţelepciunea „creatorului”! E greu de închipuit mai multă migală şi mai multă prevedere. Gîndiţi-vă numai ce-ar fi fost pe pămînt dacă Dumnezeu ar fi sădit pomi care să rodească altceva decît li-i soiul. Să mulţumim grijuliului Dumnezeu că nu ne-a dat meri care să facă portocale, portocali care să facă pere şi peri care să facă agrişe. Ce încurcătură ar fi ieşit!
Cînd Pămîntul i s-a supus şi merii au crescut, dînd mere şi nu altceva, Dumnezeu iarăşi şi-a zis „că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea, I, 12―13).
Dar iată o altă poveste ciudată: făcîndu-se lumină, trecuseră trei zile cu dimineţile şi serile respective. Şi această lumină, care la sfîrşitul zilei ceda locul întunericului nopţii, învăluia lumea ce se năştea fără a porni de la vreo sursă vizibilă; de Soare nu era încă nici pomeneală. Aici este cazul să reproducem un citat lung din Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie luminători pe bolta cerului, ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ale anotimpurilor, ale zilelor şi ale anilor.
Şi să fie luminători pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt». Şi s-a făcut aşa.
Deci a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare, ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic, ca să stăpînească noaptea, precum şi stelele.
Şi i-a pus Dumnezeu pe bolta cerului ca să lumineze pe pămînt.
Şi să stăpînească peste zi şi peste noapte şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea, I, 14―19).
Nu încape nici un fel de îndoială, nu-i aşa? Este vorba de Soare şi de Lună. Prin urmare, potrivit Bibliei, separarea zilei de noapte şi alternarea lor existau încă înainte de ivirea Soarelui, care a fost „creat” de Dumnezeu în a patra zi după apariţia luminii.
Atunci de ce i-a dictat „sfîntul duh” lui Moise acele născociri uluitoare cu privire la Soare şi lumină? Explicaţia este foarte simplă: pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, chiar şi învăţaţii credeau că nu Soarele dă lumină, ci că lumina există de la sine, iar Soarele numai „o lasă să treacă”. Pînă şi vestitul gînditor francez René Descartes împărtăşea această eroare.
Ştiinţa îi datorează astronomului danez Olaus Römer (1644―1710) descoperirea unui adevăr important, complet opus celor ce se spun în Biblie, şi anume că lumina care se revarsă asupra lumii noastre provine de la Soare, iar propagarea ei nu este instantanee. Römer a determinat viteza luminii, stabilind ― şi pînă astăzi lucrul acesta a fost dovedit de nenumărate ori ― că lumina străbate distanţa de la Soare la Pămînt în 8 minute şi 18 secunde, adică are o viteză de aproape 300 000 km pe secundă. El a ajuns la această descoperire observînd şi studiind eclipsele sateliţilor lui Jupiter, planetă care face parte din sistemul nostru solar. Römer locuia pe atunci în Franţa şi, la 22 noiembrie 1675, a prezentat Academiei din Paris o comunicare despre descoperirea sa.
Autorul rîndurilor respective din Biblie a fost, desigur, un ignorant desăvîrşit în materie de astronomie. Dumnezeu însă ar fi trebuit să ştie totul, chiar şi pe vremea cînd a fost scrisă Biblia.
Izbitor este şi rolul extrem de neînsemnat pe care Biblia îl atribuie stelelor în programul făuririi lumii. „Cei doi luminători mari” sînt consideraţi Soarele şi Luna. Dar Luna nu este decît un satelit neînsemnat al Pămîntului nostru! Obscurantista carte a Facerii nici nu bănuieşte că Luna, Pămîntul şi chiar Soarele nu înseamnă mare lucru în raport cu universul! Pînă şi Soarele orbitor, principalul astru din lumea noastră solară, nu este decît o modestă stea, una dintre zecile de miliarde de stele care alcătuiesc un uriaş sistem stelar, galaxia noastră. Autorul „sfînt” nu vede decât Pămîntul şi reduce totul la Pămînt. Pămîntul însă nu este decît una dintre planete. El se mişcă în jurul unei stele relativ mici. Ignorantul autor al cărţii „Facerea” consideră că această stea ― Soarele nostru, care este totuşi de 1 300 000 de ori mai mare ca Pămîntul ― ar fi total dependentă de satelitul ei Pămîntul.
Autorul naivelor fantezii din Biblie ar înlemni dacă ar învia în zilele noastre. Ce ochi ar deschide dacă ar citi orice carte de popularizare din domeniul astronomiei sau dacă, nimerind într-un observator astronomic, ar vedea printr-un bun telescop munţii din Lună, petele din Soare, sateliţii planetei Jupiter şi alte corpuri cereşti, pe care Dumnezeu cică le-a „pus pe bolta cerului”!
Să ne întoarcem la Biblie:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să mişune apele de sumedenie de jivine cu viaţă în ele şi păsările să zboare pe pămînt şi pe întinsul cerului».
Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi toate vietăţile viermuitoare de care mişună apele, după soiul lor, şi toate păsările zburătoare, după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu zicînd: «Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt».
Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă: ziua a cincea.
Şi a zis Dumnezeu: «Să scoată pămîntul fiinţe vii după fel şi fel: dobitoace, tîrîtoare şi fiare, după soiul lor». Şi s-a făcut aşa.
Şi a făcut Dumnezeu fiarele pămîntului după soiul lor şi dobitoacele după soiul lor şi toate tîrîtoarele de pe pămînt după soiul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, I, 20―25).
Mai bine nici că se putea! Şi atotputernicul meşter îşi freca mîinile mulţumit. Îl aştepta însă ceva şi mai bun.
― Totuşi, nici unul dintre aceste animale nu seamănă cu mine ― şi-a făcut el socoteala. ― Ce păcat! Eu am cap frumos, urechi potrivite, privire vioaie, nas drept şi, în sfîrşit, dinţi sănătoşi. Fireşte, aş putea să creez cu uşurinţă şi o oglindă ca să mă uit în ea, dar cred că ar fi mult mai bine să mă admir privind pe cineva care să semene cu mine. Straşnică idee! Pe pămînt trebuie să existe un animal după chipul şi asemănarea mea.
În vreme ce bătrînul cugeta astfel, cîteva dintre maimuţele pe care le zămislise cu puţin înainte se dădeau tumba la picioarele lui.
― Ele au ceva din chipul meu ― şi-o fi zis, probabil, Dumnezeu. ― Dar asta încă nu e ceea ce mi-ar trebui. Ele au coadă, pe cînd eu nu am aşa ceva. Ce-i drept, şi printre ele sînt unele fără coadă, dar… tot nu-i ceea ce-mi trebuie!
Maimuţele continuau să se zbenguie şi să se strîmbe.
Atunci Dumnezeu a luat o bucată de pămînt jilav şi s-a apucat să modeleze un om.
Se mai poate oare afirma, după toate astea, că Dumnezeu este numai duh şi nu are mîini?
Biblia spune de asemenea că, după ce l-a zidit pe om, Dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Facerea, II, 7).
În capitolul întîi al cărţii „Facerea” (v. 27) există un pasaj confuz din care s-ar putea conchide că omul a fost zămislit hermafrodit (de ambele sexe) şi că abia mai tîrziu Dumnezeu „şi-a corectat” creaţia. Într-adevăr, despre crearea femeii se vorbeşte abia la sfîrşitul capitolului al II-lea, iar în versetul 27 din primul capitol al Bibliei se spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, bărbat şi femeie l-a făcut, după chipul lui Dumnezeu”. Aşa sună versetul cu pricina, tradus textual din ebraica veche. El a şi determinat apariţia legendei foarte răspîndite despre zeii hermafrodiţi. Pe de altă parte, tocmai datorită sensului său echivoc, acest verset a fost întotdeauna denaturat de tălmăcitorii creştini bine intenţionaţi .
Totuşi, ar fi o greşeală să dăm prea multă însemnătate acestei fantezii biblice; în Biblie există şi destule alte pasaje care nu trebuie înţelese de loc şi, de altfel, nici nu ai ce să înţelegi. Să examinăm mai bine ceea ce se consideră admis de toată lumea.
De îndată ce l-a zămislit pe om, Dumnezeu l-a proclamat rege al creaţiei şi a organizat imediat pentru el o paradă a tuturor animalelor. „Căci domnul Dumnezeu făcuse din pămînt toate vieţuitoarele cîmpului şi toate păsările cerului şi le adusese la Adam ca să vadă cum le va numi; şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei” (Facerea, II, 19).
Trebuie să fi fost, desigur, o paradă foarte amuzantă. Nici cel mai învăţat naturalist nu s-ar fi încumetat să ia, în cazul acesta, locul lui Adam.
„Umpleţi pămîntul şi supuneţi-l― i-a spus Dumnezeu lui Adam ― şi stăpîniţi peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pămînt” (Facerea, I, 28).
Nu strică să subliniem că, în ciuda acestei porunci a domnului, „regele naturii” ― omul ― a fost nevoit să lupte, şi nu întotdeauna cu succes, împotriva leilor, tigrilor, urşilor, crocodililor, lupilor etc. Dar nu numai fiarele sînt duşmanii omului. Întreaga omenire are de suferit şi din pricina numeroşilor paraziţi ― pureci, păduchi, ploşniţe ―, precum şi a microbilor aducători de boli.
Ba mai mult, Dumnezeu, care a creat animale de pradă amatoare de biftec din carne de om, i-a poruncit în schimb omului să fie vegetarian. Cităm din Biblie:
„Iată, vă dau vouă toate ierburile care au sămînţă în ele, de pe toată faţa pământului, şi toţi pomii care au roade cu sămînţă în ele. Acestea să fie hrana voastră” (Facerea, I, 29).
Vă rugăm să reţineţi această particularitate a alimentaţiei primilor oameni.
În sfârşit, în seara zilei a şasea, cînd totul fusese terminat sau aproape terminat, Dumnezeu, nespus de încîntat de munca sa, simţindu-se obosit, s-a gîndit să se odihnească. Cităm: „Şi a sfîrşit Dumnezeu în ziua a şaptea lucrarea sa pe care o făcuse şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea sa pe care o făcuse” (Facerea, 11,2).
Mai departe: „Şi a sădit domnul Dumnezeu o grădină, în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl zidise…
Şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe.
Numele celui dintîi este Fison. Acesta înconjură tot ţinutul Havila; acolo se află aur.
Şi aurul acestui ţinut e de mare preţ. Acolo se află bdeliul şi onixul.
Şi numele fluviului al doilea este Ghibon: acesta înconjură tot ţinutul Cuş.
Şi numele fluviului al treilea este Tigru, care curge la răsăritul Asiriei. Iar al patrulea fluviu este Eufratul” (Facerea, II, 8, 10―14).
Prin aceste amănunte, autorul vrea să indice precis locul unde se află raiul pe pămînt. Dar mai bine s-ar fi lăsat păgubaş, căci în felul acesta se lasă prins prosteşte cu mîţa-n sac.
Toţi comentatorii recunosc că Fisonul este rîul Faz, denumit mai târziu Araks. Acest rîu se află în Armenia şi îşi are izvoarele într-unul dintre cele mai inaccesibile defileuri din Caucaz. Să admitem că în aceste locuri se găseşte aur şi onix, dar, în orice caz, nimeni nu ştie ce este „bdeliul”.
Pe de altă parte, nu poate exista nici un fel de eroare în privinţa fluviilor Tigru şi Eufrat. De aici reiese limpede că, potrivit cărţii „Facerea”, raiul pămîntesc se afla în regiunea cuprinsă între Armenia şi Irak (Mesopotamia). Deşi izvoarele Araksului, Tigrului şi Eufratului sînt situate relativ aproape unele de altele, totuşi aceste fluvii au fiecare izvorul lui propriu. Araksul, cel mai mare afluent al rîului Kura, izvorăşte de lîngă Binghiol-Dagh (în Turcia) şi curge spre Marea Caspică. Cît priveşte Tigrul şi Eufratul, aceste fluvii nu au izvoare comune, ci se unesc departe de izvor, vărsîndu-se în Golful Persic.
În privinţa fluviului pe care cartea „Facerea” îl numeşte Ghihon, greşeala autorului „sfânt” este de-a dreptul fantastică. „Acesta ― spune el ― înconjură tot ţinutul Cuş”. Dar, chiar potrivit Bibliei, ţinutul lui Cuş (fiul lui Ham şi tatăl lui Nimrod) nu este altceva decît Etiopia. Prin urmare, Ghihonul este Nilul, care, după cum se ştie, nu curge în Asia, ci în Africa şi într-o direcţie opusă Tigrului şi Eufratului, adică de la sud la nord. Întrucît izvoarele lui se află în munţii Africii ecuatoriale, în regiunea lacului Victoria-Nyanza, rezultă că între izvoarele sale şi ale celorlalte trei fluvii este o distanţă de aproape 3 000 km. Cartea „Facerea” declară însă că toate udă una şi aceeaşi grădină, grădina Edenului. E drept, izvoarele a două din aceste fluvii ― Tigrul şi Eufratul ― se află la o distanţă de cel mult 100 km unul de celălalt, dar chiar şi această distanţă este prea mare pentru o grădină. Şi apoi cum poate fi numit grădină acest teritoriu imens, cu munţi şi stînci abrupte, situat într-una din cele mai vitrege regiuni ale globului?
Să lăsăm gîndul să ne ducă spre acest rai minunat, unde patru mari fluvii izvorăsc din acelaşi loc şi îşi poartă apele în diferite direcţii. Adam se plimbă pe moşia lui şi gustă din plin desfătarea trîndăviei. Iată ce-şi zice, probabil, în gînd:
„Sînt om şi mă numesc Adam; se pare că asta înseamnă «pămînt roşu», pentru că am fost făcut din lut, ca un urcior oarecare. Cîţi ani oi fi avînd? M-am născut acum cîteva zile, dar, după cum spune o zicală bătrînească, un bărbat are atîţia ani cît îi arată faţa. Iată de ce pot spune că, la drept vorbind, m-am născut la vîrsta de 28 de ani, avînd toate măselele… Ba nu, încă nu toate măselele. Îmi lipsesc deocamdată măselele de minte.
Sînt bine legat, nu? Şi apoi cum aş putea să nu fiu băiat frumos din moment ce, cu excepţia vîrstei şi a bărbii, sînt o copie fidelă a domnului, a celei mai vestite fiinţe din tot universul? Admiraţi-mi, vă rog, sănătatea, priviţi aceste braţe, picioarele zvelte, muşchii, bujorii din obraji… Nici urmă de reumatism! Nu-mi pasă de nici un fel de boală, nici măcar de vărsat: tăticul m-a zămislit gata vaccinat. Fără îndoială, sînt băiat frumos!
Şi duc o viaţă de huzur în acest rai minunat. Mă duc unde vreau, rup din copaci orice fructe şi mănînc cît încape în mine. Nu simt nici cea mai mică oboseală, pentru că nu fac nimic. Mă tăvălesc pe iarbă numai din plăcere.
În ziua a treia, amabilul meu amfitrion, Dumnezeu, mi-a organizat o mică distracţie, despre care voi păstra o amintire plăcută toată viaţa. Toate animalele au defilat prin faţa mea: «Şi pe fiecare vietate cum o vei numi, aşa va fi numele ei», mi-a spus moşneagul. Aşa ospitalitate mai zic şi eu!
Nici nu vă închipuiţi cîte vieţuitoare au defilat prin faţa mea! N-am crezut vreodată că există atîtea fiinţe pe lume. Totuşi, nu mi-a fost greu să le dau nume la fiecare. Limba pe care o vorbesc cît se poate de curgător, deşi n-am învăţat-o niciodată şi nicăieri, este o limbă neobişnuit de bogată, cu nenumărate expresii. Fără să stau o clipă pe gînduri, mi-am dat seama ce însuşiri are fiecare animal, privindu-l doar, şi am definit printr-un singur cuvînt particularităţile fiecărei specii. Prin urmare, numele dat de mine este în acelaşi timp şi o definiţie precisă şi completă. Să luăm, de exemplu, animalul care mai tîrziu va fi denumit «equus» în latină, «cheval» în franceză, «cal» în română etc. Ei bine, eu i-am dat un nume care defineşte cu precizie acest patruped, cu părul, coada şi hamul lui. Ah, limba pe care o vorbesc nu-şi are seamăn şi ce rău îmi pare cînd mă gîndesc că într-o zi ea va dispărea pentru totdeauna!
Parada tuturor fiinţelor vii a fost admirabilă. Şi cînd spun admirabilă încă n-am spus totul. Am avut şi un număr comic în program, şi anume cînd au apărut peştii. Grădina noastră se află pe uscat, departe de ţărmul mării. Aici sînt numai rîuri, adică apă dulce. Vă închipuiţi ce mutră făceau peştii de mare, nevoiţi să urce în sus pe Tigru şi Eufrat pentru a mi se înfăţişa? Lipsa apei sărate îi supăra teribil. Am rîs cu hohote! Dar din cale-afară de rău au dus-o mamiferele acvatice! Din fericire, tăticului i-a venit ideea să lărgească în mod excepţional, pentru ziua aceea, rîurile din grădiniţa mea, că altminteri nici o balenă n-ar fi putut să treacă vreodată prin ele… Numai cît le-am dat numele şi să fi văzut cum au şters-o, dînd de zor din înotătoare pentru ca să ajungă cît mai curînd în oceanul lor. Mă ţineam cu mîinile de burtă nu alta!
Poate că se vor găsi unii care nu vor crede această poveste. Nelegiuiţii vor tăgădui că focele, morsele, urşii albi, pinguinii au putut să coboare pentru această paradă în valea Tigrului şi Eufratului, că tot aici s-au adunat cangurul, ornitorincul, struţul şi emuul din Australia, elefanţii, rinocerii, hipopotamii şi crocodilii din Africa, papagalii, lamele, aligatorii, anacondele din America de Sud etc. Ei şi ce-i cu asta? Critica nu are nici o importanţă. Pe cuvîntul meu că am văzut aici, în grădina Edenului, foci, reni, balene, vulpi polare şi alte animale din toată lumea.
Cîrcotaşii vor spune: «Dar cum au ajuns acolo specii unice de peşti din diferite lacuri, de pildă peştele fera, care nu se găseşte decît în lacul Constanţa?» Aceşti peşti au primit permisie specială de la Dumnezeu şi s-au prezentat la parada din Eden… pe calea aerului. Afurisiţi să fie păgînii care nu se declară mulţumiţi cu această explicaţie!
Şi, la urma urmelor, la ce naiba mă angajez eu într-o dispută în legătură cu toate acestea? Cu atît mai rău pentru cei care nu-mi vor da crezare cînd afirm că prin faţa mea s-au perindat toate animalele: vertebrate, nevertebrate, reptile. Nu există o singură insectă căreia să nu-i fi dat nume. Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost un vierme mare, alb, lung şi plat, care a ieşit uşurel chiar din mine, un vierme respingător, numit ulterior de naturalişti tenie. Acest prostănac lung cît toate zilele, cum a ieşit, mi-a făcut îndată o plecăciune adîncă. I-am dat un nume, după care el s-a băgat din nou în mine şi s-a instalat înăuntrul meu. Pomenesc toate acestea numai pentru a fi precis. Ca să spun drept, nici nu ştiam că sînt locuit pe dinăuntru. De altfel, locatarul meu nu mă stinghereşte cîtuşi de puţin. Nimic nu tulbură viaţa încîntătoare pe care o duc de cinci zile”.
Primul somn al omului
Adam îşi priveşte chipul oglindit în apa limpede a izvorului celor patru fluvii, apoi se lungeşte alene pe iarbă.
― Ce frumoasă-i viaţa! murmură el.
Dar iată-l pe Adam căscînd şi întinzîndu-se. O moleşeală necunoscută pune treptat stăpînire pe el. Ce-o mai fi şi asta? Nu simte nici urmă de oboseală. Atunci ce se întîmplă? Nu pricepe nimic. Încearcă un simţămînt tainic, împotiriva căruia nu poate lupta. Pleoapele i se lipesc. Adam doarme. Este primul somn al omului.
În timp ce Adam sforăie de rupe pămîntul, vine Dumnezeu-tatăl. Privirea lui se opreşte îndelung asupra leneşului adormit.
― Trebuie să recunosc totuşi că, atunci cînd mă apuc de o treabă, o fac straşnic ― spune moşneagul plin de mulţumire. ― Flăcăul e bine legat. Aş putea să jur că sînt chiar eu în persoană. …pe cînd eram mai tînăr cu cîteva miliarde de veacuri.
Dumnezeu se apleacă şi îl ciupeşte pe Adam de pulpă. La această glumă divină, Adam răspunde printr-un sforăit şi mai puternic.
― Minunat ― continuă maestrul „Elohim” ―, nu e nevoie de nici un fel de anestezie. Văd că tînărul meu Adam doarme destul de adînc: să tragi cu tunul şi nu-l trezeşti! Iar acum, hai să mă apuc de lucru, căci am venit aici cu o treabă foarte importantă. Cît nu m-aude nimeni, pot să mărturisesc că astăzi-dimineaţă am băgat de seamă că uneori o fac totuşi de oaie. Unde mi-a fost capul cînd am zămislit omul fără o tovarăşă? Fiecărui animal i-am dat o femelă sau, în orice caz, există foarte puţine excepţii de la această regulă. Tenia, ce-i drept, este hermafrodită, şi asta-i firesc, pentru că, dacă ar trăi în perechi, nici nu s-ar numi taenia solium. Dar omul de treabă nu e o tenie! Care va să zică trebuie să-i fac o soaţă şi i-o voi face din propriul lui trup.
Rostind aceste vorbe, Dumnezeu-‘tatăl „a luat una din coastele lui şi a strîns carnea la loc. Şi a făcut domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie şi a adus-o către Adam” (Faperea, II, 21―22).
Parcă-l aud urlînd pe omul trezit prin surprindere:
― Văleu, văleu! Mi-a rupt o coastă!
Închipuiţi-vă însă mirarea lui cînd a văzut alături o păpuşă vie şi drăgălaşă.
― Asta ce mai e?
― Asta? E femeia ta. Am onoarea să vă felicit cu prilejul căsătoriei legitime ― i-a răspuns Dumnezeu. ― Îndrăzneşte numai să spui că nu-ţi place!
― Ba, drept să spun, e drăguţă.
― Cred şi eu! Ai baftă! Şi unde mai pui că o capeţi fără soacră! N-am ce zice, ai noroc, nu glumă!
Biblia spune că Adam a exclamat: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup.” (Facerea, II, 23―24).
Nu mai este cazul că comentăm această exclamaţie a proaspătului însurăţel Adam. Nici n-ar fi putut spune alte vorbe mai curtenitoare.
Cît despre coasta ce-i fusese scoasă, trebuie amintit că, potrivit afirmaţiei fericitului Augustin, Dumnezeu nu i-a mai înapoiat-o lui Adam. Prin urmare, pînă la urmă, Adam a rămas invalid, fără o coastă. Era vorba, probabil, de o coastă „falsă”, subliniază cu ironie muşcătoare Voltaire, „căci lipsa unei coaste adevărate ar fi fost cît se poate de vizibilă”.
Cartea „Facerea” mai spune (II, 25): „Şi Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau”.
Comentatorii cuvioşi afirmă că această goliciune fără ruşine este o dovadă a nevinovăţiei străbunilor noştri, un semn al desăvîrşirii lor sufleteşti. Potrivit acestui raţionament al teologilor, ar urma să socotim că în desăvîrşire sufletească au trăit toţi oamenii primitivi, care nu purtau nici un fel de veşminte, de pildă incaşii din America, unele triburi din Africa, locuitorii Polineziei, Melaneziei şi alţii. Totuşi, cînd au cotropit aceste ţări, colonialiştii spanioli, portughezi, francezi, englezi au exterminat triburile băştinaşe care trăiau în deplină nevinovăţie, iar preoţii creştini au binecuvîntat masacrele, născocind justificări teoretice pentru monstruoasele atrocităţi ale „civilizatorilor”. Pe de altă parte, se afirmă că numai frigul i-a silit pe oameni să folosească îmbrăcămintea, deoarece numai locuitorii ţărilor călduroase umblau goi. În afară de aceasta, cînd toţi umblă goi, nimănui nu-i este ruşine. Roşeşti numai dacă-ţi descoperi vreun defect trupesc pe care ceilalţi nu-l au.

2 – CĂDEREA ÎN PĂCAT A PRIMILOR OAMENI

Am ajuns acum la o aventură uimitoare care ― vai! ― a pus capăt fericirii lui Adam şi soţiei sale.
„Apoi domnul Dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi, frumoşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea, II, 9). „Şi a poruncit domnul Dumnezeu lui Adam; zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca;
Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea, II, 16―17).
În primul rînd, trebuie să arătăm că pentru învăţămîntul religios există numeroase manuale, în care pasajele supărătoare din Biblie sînt trecute sub tăcere. Astfel, credincioşilor li se vorbeşte, de obicei, numai despre „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Vom vedea îndată de ce clericii nu suflă un cuvînt despre „pomul vieţii”. Pentru aceasta vom cita versetul 22 din cap. 3, care, de obicei, este omis în cărţile destinate oamenilor creduli. Dar deocamdată să ne ocupăm de fructul care a fost cauza căderii în păcat a omului. Vom aminti că împăratul Iulian Filozoful, a cărui memorie este odioasă popilor, a făcut în legătură cu acest pom minunat cîteva observaţii.
„Credem ― scria el ― că Dumnezeu ar fi trebuit, dimpotrivă, să poruncească omului, creaturii sale, să mănînce cît mai multe roade din «pomul cunoştinţei binelui şi răului». Din moment ce i-a dat un cap care gîndea, era necesar să-l şi înveţe, şi era şi mai necesar să-l facă să cunoască binele şi răul pentru ca să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine. Interdicţia este absurdă şi crudă. Este de o sută de ori mai rău decît dacă Dumnezeu i-ar fi dat omului un stomac care nu ar fi putut să primească hrană”.
O altă concluzie care se impune este că Dumnezeu a avut, pare-se, un gînd ascuns şi, de fapt, s-a bucurat de căderea omului în păcat. În general, Adam ar fi fost îndreptăţit să-i spună:
― Scumpul meu tătic, Dumnezeu! Dacă nu mă-nşel, binele reprezintă ceea ce este frumos din punct de vedere moral, ceea ce-ţi place; iar răul, dimpotrivă, ceea ce este urît, ceea ce nu-ţi palce. Am sau n-am dreptate?
― Ai perfectă dreptate, fecioraşule, i-ar fi răspuns „creatorul”.
― În acest caz ― ar fi putut continua Adam ― dă-mi posibilitatea să aflu ce este răul, ca să-l pot evita. Căci ce caută pomul acesta aici dacă n-am voie să mă ating de el?
Dar, în locul lui Dumnezeu, răspunsul îl dau cei care-i invocă numele.
― Dumnezeu ― spun ei ― l-a pus la încercare pe omul abia născut. El voia să vadă dacă Adam i se va supune atunci cînd îi va cere să renunţe la un lucru neînsemnat.
Dar şi această afirmaţie poate fi combătută cu uşurinţă. Potrivit speculaţiilor teologice, Dumnezeu este atotştiutor: el cunoaşte şi viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întîmpla. Şi cum nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliţi de el să cadă în păcat; în această privinţă nu poate exista nici o îndoială.
În cele ce urmează, întreaga poveste se întoarce într-adevăr împotriva lui Dumnezeu. Iată ce spune cartea „Facerea”:
„Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele cîmpului pe care le făcuse domnul Dumnezeu. Şi el a zis către femeie: «Adevărat este că a spus Dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii grădinii?»
Şi a răspuns femeia şarpelui: «Din roadele pomilor grădinii avem voie să mîncăm,
Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii a spus Dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»
Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri de loc!.
Dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, deschide-se-vor ochii voştri şi veţi fi ca dumnezeii, cunoscînd binele şi răul».
Şi femeia, văzînd că rodul pomului este bun de mîncare şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune, a luat din roadele lui şi a mîncat şi a dat şi bărbatului ei care era cu ea, şi a mîncat şi el” (Facerea, III, 1―6).
În toată această istorisire este uimitor, în primul rînd, că discuţia „şarpelui” cu femeia, însuşi faptul că „şarpele” vorbea în limba primilor oameni, nu este prezentat de autor ca ceva supranatural, miraculos, nici măcar ca o alegorie. Cartea „Facerea” îl prezintă pe „şarpe” tocmai ca atare. Această reptilă, plină de viclenie şi ispită, devine seducătorul femeii, exprimîndu-se cu o uşurinţă pe care ar invidia-o orice crai care are de gînd să profite de credulitatea unei fetişcane naive.
Şarpele este descris în mod atît de natural în Biblie, încît teologii creştini, găsind versiunea neverosimilă, au socotit necesar să corecteze basmul biblic. Dar rectificările aduse de ei schimbă tot ce se spune în cartea „Facerea” în această privinţă şi se află în totală contradicţie cu Biblia. Potrivit afirmaţiilor lor pe cît de şirete pe atît de evlavioase, diavolul a fost cel care şi-a luat chip de şarpe şi a dus-o în ispită pe soţia lui Adam. Iată deci cum au întors lucrurile teologii, iată ce propovăduiesc ei astăzi.
Această tălmăcire reprezintă o evidentă falsificare a cărţii „Facerea”. În primul rînd, nici un cuvînt din textul original nu oferă temei pentru o asemenea interpretare. În al doilea rînd, între diferiţii autori ai cărţilor care alcătuiesc Vechiul testament, numai doi amintesc de diavol: autorul Cărţii lui Iov, potrivit căruia diavolul s-a apucat într-o bună zi să se certe cu Dumnezeu în ceruri, precum şi autorul Cărţii lui Tobit; acesta vorbeşte despre duhul rău Asmodeu, îndrăgostit de o oarecare Sara, căreia i-a sugrumat rînd pe rînd şapte bărbaţi. Dar aceste două cărţi apar la sfîrşitul Bibliei, şi nici în ele, nici în alte cărţi nu se pomeneşte nimic despre satana-Lucifer, diavolul pe care popii îl pun să intervină de fiecare dată cînd vor să dea un caracter mai picant legendelor religioase şi să mărească interesul faţă de ele. În Biblie nu există nicăieri nici povestea popească despre satana care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost învins de arhanghelul Mihail. Cele spuse mai sus, ca de altfel tot ce se referă la diavol, au fost născocite mult mai tîrziu, după alcătuirea cărţilor Vechiului testament.
Pe de altă parte, unii comentatori glumeţi, filozofi sceptici, în goană după un simbol oarecum uşuratic, au transformat vestitul „pom al cunoştinţei binelui şi răului” în măr; ei presupuneau că întregul episod urmăreşte să arate că madam Adam, care încă nu cunoscuse dragostea, a primit cea dintîi lecţie în acest domeniu de la un diavol seducător, transformat ad-hoc în şarpe.
Oricît am rîde de această glumă, care de altfel nu este cu nimic mai prejos de alte tălmăciri evlavioase, trebuie să renunţăm la ea, ca şi la textul falsificat de clerici. Trebuie să luăm Biblia ca atare. În episodul de care ne ocupăm aici este vorba tocmai de un şarpe şi nu de un diavol. Cît priveşte aluziile amoroase atribuite „şarpelui” seducător, ele lipsesc cu desăvîrşire din textul cărţii „Facerea”.
Este vorba deci de un şarpe sadea. Autorul vede acest animal cu ochii adepţilor diferitelor religii. În antichitate, şarpele era socotit un animal foarte viclean, deştept şi răutăcios. Unele triburi africane se închinau şarpelui.
Pe de altă parte, întâmplarea cu „şarpele” vorbitor este foarte răspîndită în literatura orientală: în toate mitologiile care au înflorit în Asia abundă animalele vorbitoare. La caldeeni, de pildă, peştele Oannes îşi scotea în fiecare zi capul din apele Eufratului şi ceasuri întregi ţinea predici poporului adunat pe mal. Peştele dădea diferite sfaturi şi învăţa poporul să cînte cîntece şi să cultive pămîntul.
„Şarpele” din Biblie nu avea de loc nevoie ca să se cuibărească în el diavolul. De altfel, el era mult mai puţin şiret decît încearcă să-l zugrăvească cartea „Facerea”. Povestea „şarpelui” se distinge printr-o naivitate neobişnuită şi este plină de contradicţii. Astfel, în textul original al Bibliei şarpele rosteşte cuvintele: „veţi fi ca dumnezeii”. Expresia, care arată că este vorba de mai mulţi dumnezei, nu se întîlneşte numai în acest pasaj din cartea „Facerea”; vom vedea mai departe că pînă şi Dumnezeul vechilor evrei, Iahve, în cuvîntările sale, nu se socoteşte drept singurul Dumnezeu. Exegeţii creştini, puşi în încurcătură de vorbele şarpelui, afirmă că prin cuvîntul „dumnezei” reptila i-a avut în vedere pe îngeri. Li s-a obiectat că şarpele n-avea de unde să ştie de îngeri. Dar, de fapt, din acelaşi motiv el n-avea de unde să ştie nici de „dumnezei”. Naivitate, contradicţii, confuzie ― iată prin ce se caracterizează Biblia.
Nu, şarpele acesta nu este chiar atît de şiret. Sfaturile lui sînt foarte incomplete. Un şarpe cu adevărat inteligent ar fi trebuit să-i spună femeii:
― Mănîncă din fructul oprit, iar după aceea, imediat, mănîncă din pomul vieţii, care nu-ţi este de loc oprit.
Dar Dumnezeu? N-a fost oare chiar el cauza iniţială a ispitei? De ce a înzestrat el şarpele cu darul vorbirii? Fără acest dar, şarpele n-ar fi putut să se înţeleagă niciodată cu femeia.
Biblia nu citează cuvintele prin care madam Adam l-a convins pe soţul său să mănînce împreună cu ea din fructul oprit. Să încercăm să îndreptăm această lipsă.
Închipuiţi-vă pe prima femeie, a cărei curiozitate fusese stîrnită de şarpe. Ea se apropie de „pomul cunoştinţei”, aflat în mijlocul grădinii, alături de „pomul vieţii”. Îl priveşte îndelung şi nu fără o oarecare şovăială.
― Şarpele acesta, care s-a agăţat adineauri de mine, nu-i chiar atît de frumos ― îşi spune femeia. ― Însă, pe cinstea mea, are maniere distinse şi un limbaj încîntător. Cred că aş putea să-i urmez sfatul, pentru că, zău, e destul de stupid să nu ştii nimic. Trăim cu Adam ca nişte gîşte, în timp ce am putea să fim ca dumnezeii! Ademenitor fruct! Nu există altul mai minunat în toată grădina. Totuşi, dacă şarpele m-a tras pe sfoară, are să fie foarte rău. Viaţa e atît de plăcută! Tare aş avea poftă să mănînc un măr! Dar dacă, din pricina lăcomiei mele, va trebui să mor? N-ar fi de loc plăcut.
Ea dă mereu târcoale pomului; şarpele, pitit în apropiere, în tufişuri, îi urmăreşte toate mişcările.
― Nu, e cu neputinţă să murim din pricina unui fleac! Dumnezeu-tatăl ne păcăleşte. La urma urmei, moşneagul are o înfăţişare destul de vicleană. Dar şarpele? Şarpele are un căpşor mic şi drăgălaş, o expresie blajină, iar ochii îi scînteiează de inteligenţă. Moşneagului, fireşte, îi convine ca noi să trăim aşa toată viaţa, fără să ştim nimic despre minunatele lucruri care reprezintă un privilegiu al dumnezeilor. Prin ameninţările lui a urmărit, probabil, să ne înspăimînte. Nu vrea să ştim totul. Of, ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia! Toţi sînt la fel! Nu trebuie să le dai crezare!
Femeia pune mîna pe o bancă din grădină, o trage sub pom, se caţără pe ea şi rupe un măr (spunem „măr”, deşi Biblia nu dă nici un fel de indicaţii în această privinţă; dar, la urma urmelor, n-are nici o importanţă cum numim fructul). Priveşte mărul şi se linge pe buze. Şarpele vede totul; se saltă pe coadă înapoia tufişului şi joacă un cadril vioi.
Madam Adam duce mărul la guriţă.
― Oare cum s-o fi mîncînd fructul ăsta? Trebuie curăţat sau poate fi mîncat cu coajă? Oricum, trebuie să fie tare gustos.
Madam Adam mai şovăie puţintel.
― A şti totul sau a nu şti nimic? Aceasta e întrebarea. Cînd ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu Adam, e bine ceea ce facem sau e rău? Ce enigmă chinuitoare! Oare oile trebuie tunse sau facem rău dîndu-le jos lîna? ― Îi vîjîie capul. ― Dar obiceiul lui Adam de a se scobi cu degetul în nas este bun sau este rău? Pe legea mea, ce viaţă-i aia dacă nu ştii toate acestea!
Prinzînd curaj, muşcă din măr.
― Vai, vai, vai, ce gustos e! Ce zemos! Ah, şmecher bătrân, ne-ai interzis să mîncăm un lucru atît de bun!
Se lungeşte pe bancă şi muşcă cu şi mai mare poftă din „fructul oprit”.
Vine Adam, vorbind de unul singur:
― De plictiseală am prins adineauri caraşi în Tigru, dar, cum sînt vegetarian, i-am aruncat pe dată în Eufrat.
Îşi vede nevasta.
― Ei, nevastă, ce ronţăi acolo?
Madam Adam sare în picioare ca arsă:
― Vai, să nu mă cerţi, e un fruct… din pomul… ştii, dintr-unul din cei doi pomi din mijlocul grădinii…
― Asta văd eu, fir-ar să fie! E tocmai fructul de care ne e interzis să ne atingem. Da proastă mai eşti, femeie! Ai uitat ce ne-a spus bătrînul?
― Care bătrîn? Tăticu? Ala de-şi bagă nasul în toate? Ia uite! Această maimuţă bătrână îşi bate joc de noi.
― Ce-ai spus?
― Ne-a ameninţat cu moartea, ţi-aduci aminte?
― Mi-amintesc, fireşte, chiar mă furnică pe spinare.
― Ha-ha-ha, prostuţule! Ameninţarea lui a fost un simplu şiretlic.
― Ce tot îndrugi acolo? Ţi-ai pierdut minţile de-a binelea!
― E un şiretlic, te asigur. Află că, de cînd am mîncat din măr, am şi ajuns să ştiu o mulţime de lucruri.
― Ştii ce e bine şi ce e rău? Ştii ce e voie şi ce nu e voie să faci? Ştii absolut totul, ştii cauzele şi rosturile fiecărui lucru?
― Da, încep să ştiu, dragul meu. Stai puţintel; uite, ştiu cîte fire de sare se pun la un ou.
― Nu se poate!
― Ştiu de ce cocoşii închid ochii cînd cîntă.
― Uluitor! Dar de ce broaştele n-au coadă ştii?
― Am aflat-o chiar adineauri.
― Ia spune-mi!
― Pentru că le-ar împiedica să stea jos.
― M-ai făcut praf!
― Mai mult decât atît! Ştiu, sînt convinsă, auzi ce-ţi spun? Sînt convinsă că eşti cuminte şi că nu m-ai înşelat niciodată.
Adam este de-a dreptul buimăcit.
― Mii de draci, ia uite ce învăţată e nevastă-mea! Are perfectă dreptate, n-am înşelat-o niciodată. Dar dacă te-aş fi înşelat, ar fi fost bine sau rău?
― Ar fi fost foarte rău, domnule! Foarte rău!
Îl trage către ea pe bancă.
― De altfel, dragul meu Adămel, numai de tine depinde ca să ajungi tot aşa de învăţat ca mine şi tot atît de repede şi de ieftin. Muşcă din măr!
Şi-i întinde mărul.
― Chiar că mi-era poftă, scumpă nevestică. Dar la ce ne va folosi să fim învăţaţi ca nişte academicieni dacă vom muri chiar astăzi? La urma urmelor, să stăm şi să judecăm: să mori, de pildă, peste vreo mie de ani, asta mai treacă-meargă; dar să-ţi frîngi gîtul astăzi, nu, asta ar fi prea stupid!
Doamna Adam ridică din umeri.
― Ai aerul că nu-ţi vine să crezi, draga mea, dar eu mi-aduc perfect aminte tot ce ne-a spus tăticul Dumnezeu. Am discutat personal cu el şi te asigur că a vorbit foarte serios. Îngăduie-mi să-ţi repet întocmai cuvintele lui: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, findcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!”. După cum vezi, e foarte clar. Dacă nu ţii la pielea ta te priveşte. Eu pe a mea o preţuiesc.
― Adame, Adame, mă faci să rîd! Păi ce, eu am murit, ia spune?
― Nu, eşti încă vie, dar nici ziua nu s-a sfîrşit, păzeşte-te!
― Ah, ce încăpăţânaţi sînt bărbaţii! Poţi să fii mîndru, dragul meu: eşti încăpăţînat ca un măgar. E de-a dreptul uimitor cît timp îmi trebuie să te conving că moşneagul şi-a bătut joc de noi. Uite, tu adineauri ai pomenit de academicieni.
― Am pomenit, şi ce-i cu asta?
― Păi ei sînt adevărate izvoare de înţelepciune, tu ce crezi?
― Fireşte!
― Ei bine, tocmai de aceea academicienii sînt nemuritori .
Acest argument l-a încurcat pe Adam. Soţia lui insista cu duhul blîndeţii, dar perseverent:
― Hai, fă-mi plăcerea, dragul meu, mănîncă din măr! După ce ai să mănînci, o să fim amîndoi ca dumnezeii !
― Ca dumnezeii?
― Nu mai tot pune întrebări! Aşa a spus şarpele.
Adam se hotărî. Dacă şi şarpele spune…
― Bine, dă-mi mărul!
Muşcă cu lăcomie din el. Două minute se scurseră în tăcere; se auzea cum zburau muştele. Deodată Adam scoase un strigăt: începuse să cunoască, să ştie…
― Mii de draci! ― exclamă el. ― Sîntem goi ca nişte viermi! Ce ruşine!
Femeia bătu din palme: ― Eu n-am nici măcar jartiere, vai, ce necuviincios e!
― Să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm cît mai repede…
„Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi şi-au dat seama că sînt goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut pestelci” (Facerea, III, 7).
Reţineţi că primul costum omenesc nu era din frunze de viţă: meritul de a cultiva viţa de vie i-a revenit, potrivit Bibliei, mai tîrziu patriarhului Noe.
Odată îmbrăcaţi, soţii s-au privit unul pe altul.
― Nu ne stă chiar aşa de rău, observă bărbatul.
― Ai dreptate, frunza de smochin îmi vine de minune. Veşmintele acestea sînt cam prăfuite, fiindcă n-au mai fost scuturate de cînd Dumnezeu a sădit copacii. Ia o perie, Adame!
Dar bucuria lor n-a ţinut mult.
„Şi au auzit umbletul domnului Dumnezeu, care se plimba în adierea serii prin grădină, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui, de faţa Domnului Dumnezeu, printre pomii grădinii” (Facerea, III, 8).
După cum vedem încă o dată, nu încape nici o îndoială că Dumnezeul biblic este o făptură cu trup: el se plimbă, discută ca un om. Cartea „Facerea” îl prezintă pe Dumnezeul său exact aşa cum îl prezintă şi legendele păgîne. Într-adevăr, diferite popoare din antichitate îşi închipuiau pe zei ca pe fiinţe asemănătoare cu oamenii.
Criticii se întreabă în ce chip i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Adam şi, mai tîrziu, celor cu care a stat de vorba personal. Clericii afirmă că el a avut chip de om şi că nici nu putea fi altminteri de vreme ce pe om l-a zămislit „după chipul şi asemănarea sa”. Atunci prin ce se deosebeşte felul în care vechii evrei şi-l închipuiau pe Dumnezeu de felul în care îl văd alte religii, denumite cu dispreţ păgîne de propovăduitorii creştinismului? Vechii romani, care au adoptat credinţa grecilor, şi-i închipuiau de asemenea pe zei cu chip omenesc. Acest lucru ne face să credem că nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul şi l-a închipuit după asemănarea sa pe Dumnezeu. Dar nu vom insista, căci a ajunge la această părere înseamnă a-ţi asigura un loc în focul Gheenii. Amintim numai observaţia spirituală a unui filozof: „Dacă pisicile ar avea Dumnezeul lor, ele i-ar atribui obiceiul de a prinde şoareci”.
Amănunte ca această plimbare a lui Dumnezeu prin grădina Edenului demonstrează evident că aici nici nu poate fi vorbă de o alegorie mistică: întreaga relatare este făcută într-un stil cît se poate de realist.
„Şi a strigat domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Facerea, III, 9).
Cumătrul Adam era fîstîcit şi avea o mutră jalnică; nici soaţa nu se simţea la largul ei. Nu ştiau unde să se ascundă. Şi apoi cum să te ascunzi de un ochi „atotvăzător”. În urma lor, în sus, pretutindeni, răsuna chemarea domnului, aidoma glasului unui stăpîn autoritar şi aspru, care se pregăteşte să pedepsească pe robul său neascultător. N-aveau încotro. I-a prins, vor trebui să recunoască. Cu capetele plecate, îi cer iertare.
„Atunci el a răspuns: «Auzit-am paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sînt gol, şi m-am ascuns» (Facerea, III, 10).
Iată-i în faţa stăpînului, în faţa acestui Dumnezeu care cunoaşte viitorul, care a prevăzut întîmplarea cu şarpele şi cu mărul şi care se supără ca şi cum n-ar fi bănuit nimic, ca şi cum totul s-ar fi petrecut nu din voia lui atotputernică. Cum erau tulburaţi, Adam şi Eva nu s-au gîndit la asta. Ei se comportă ca nişte copii prinşi cu mîţa-n sac. .
― Nu eu am început, ea e de vină, altă dată nu mai fac! Zău că nu mai fac!
„Şi a zis (domnul): «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci?». Atunci Adam a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat!»” (Facerea, III, 11―12).
Adam se pricepe să-i facă reproşuri lui Dumnezeu pentru atotştiinţa lui:
― Doar tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat femeia. Oare tu nu ştiai pe cine-mi dai să-mi fie tovarăşă de viaţă?
„Şi a întrebat-o domnul Dumnezeu pe femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a răspuns: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat»” (Facerea, III, 13).
Bătrînul va împărţi îndată pedepsele. El procedează după regula: cine a început primul, acela o s-o şi păţească primul. Păzea!
„Zis-a domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcîiul»” (Facerea, III, 14―15).
Pedeapsa dată şarpelui dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că teologii spun minciuni gogonate atunci cînd, cu mania lor de a vedea pretutindeni diavolul, susţin că acesta ar fi dus-o pe femeie în ispită. Dacă satana ar fi fost vinovatul, desigur Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe el şi nu pe şarpe.
Or, pedeapsa pentru ducerea în ispită îl loveşte numai pe şarpe ca animal, ca „fiară” a cîmpului. Ai putea crede că acest rău sfetnic a avut cîndva picioare, că Dumnezeu i-a tăiat picioarele şi l-a silit să se tîrască. Pedeapsa ar fi cît se poate de nedreaptă dacă şarpele nu ar fi fost personal complice la faptă.
Să presupunem că un pungaş oarecare se deghizează într-o bună dimineaţă în om obişnuit, să zicem într-un slujitor al bisericii din localitate, şi sub masca lui săvîrşeşte cine ştie ce escrocherii. Ce se va întîmpla dacă va fi prins, demascat şi dus în faţa judecăţii? Va condamna oare judecata pe slujitorul bisericii? Bineînţeles că nu. Ea îl va pedepsi pe adevăratul vinovat. Asta-i clar ca lumina zilei.
Aşadar, teologii ar face bine dacă ar renunţa la povestea lor cu diavolul seducător al primei femei; această poveste nu rezistă criticii. Totuşi, dacă ei doresc s-o menţină, trebuie să admită că Dumnezeu nu a văzut în această afacere uneltirile diavolului, ci numai ale şarpelui, şi cu totul pe nedrept l-a lăsat pe el, nevinovatul, fără picioare.
Dacă e adevărat că oamenii nutresc un simţămînt de repulsie faţă de şarpe, dacă e adevărat că, atunci cînd întîlnesc un şarpe, ei caută să-i strivească capul, iar şarpele încearcă „să le împungă” călcîiul, în schimb un punct al pedepsei rămîne neîndeplinit: şerpii nu se hrănesc cu pulbere. Nu ne rămîne decît să presupunem că Dumnezeu a aplicat aici o „condamnare cu suspendarea pedepsei”. E de mirare că Biblia a uitat să menţioneze acest lucru.
Şi încă o întrebare: ce fel de şarpe a jucat rolul de seducător? Şarpele de casă? Pitonul? Şarpele cu ochelari? Vipera? Speciile de şerpi sînt foarte numeroase! Să admitem că pe madam Adam a ispitit-o şarpele de casă; să admitem chiar că ar fi just ca pedeapsa dată şarpelui de casă să fie aplicată tuturor urmaşilor acestui şarpe şi, pe viitor, toţi şerpii de casă să rămînă fără picioare pentru a răscumpăra vina străbunului lor. Dacă însă femeia nu ar fi izbutit să-l împingă pe bărbat la păcatul neascultării, ar fi fost pedepsită numai ea, nu-i aşa? Dar bieţii şerpi! A greşit un singur şarpe de casă, şi iată că cecilizul, boa constrictor, şarpele cu clopoţei, pitonul, vipera şi multe alte specii au rămas fără picioare şi se tîrăsc pe pîntece, deşi nevinovăţia lor este evidentă!
„Apoi a zis femeii: «Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Întru dureri vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpîni»” (Facerea, III, 16).
Toţi comentatorii sînt de acord că această pedeapsă nu se referă numai la doamna Adam, ci la toate femeile pînă la sfîrşitul lumii. Fără a mai arăta cîtă nedreptate şi nesocotinţă e aici din partea domnului, subliniem în primul rînd că dacă prima femeie ar fi izbutit să reziste la vorbele ademenitoare ale şarpelui, pe cît se pare, ea nu ar fi născut în chinuri. Înseamnă că pînă în ziua aceea ea fusese alcătuită cu totul altfel de cum avea să fie în zilele primei naşteri. Prin urmare, într-o singură clipă, adică exact în momentul cînd a fost pronunţată sentinţa, Dumnezeu a transformat cu totul organismul femeii. Iată, într-adevăr, ce înseamnă mîna domnului! Este cazul să arătăm de asemenea că, în ciuda atotputerniciei sale, Dumnezeu nu a reuşit să aducă la îndeplinire pedeapsa pe care el a dat-o întregului sex feminin: foarte multe femei nasc fără dureri. În al doilea rînd, nenumărate femei nu numai că nu se supun bărbaţilor lor, ci chiar îi duc de nas şi-i ţin sub papuc!
„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului.
Întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»” (Facerea, III, 17―19).
Trebuie să facem aceleaşi observaţii ca mai sus. Pedeapsa dată lui Adam trebuia să fie extinsă asupra tuturor bărbaţilor: în această privinţă toţi teologii sînt de acord.
Cea mai cumplită dintre pedepse este condamnarea la moarte. Ce-i drept, acest Dumnezeu admirabil uitase ameninţarea pe care o formulase cu puţin timp în urmă, şi anume că cel care va mînca din fructul oprit va muri chiar în ziua cînd va săvîrşi fapta. Dar fiindcă Dumnezeu uitase de această ameninţare, condamnaţii s-au bucurat de o amînare destul de lungă. Dacă e să dăm crezare Bibliei, Adam a trăit încă 930 de ani (Facerea, V, 5). Dar dacă Adam n-ar fi mîncat din măr, el n-ar fi murit niciodată, iar noi am fi fost de asemenea nemuritori.
Dacă Dumnezeu este într-adevăr aşa cum ni-l înfăţişează Biblia, el a procedat bine lăsîndu-l de atunci pe şarpe mut, căci altfel acesta ar fi putut să dea în vileag anumite lucruri. Trebuie să subliniem totuşi că luarea darului vorbirii nu figurează printre pedepsele date şarpelui.
Vrînd-nevrînd se mai impune o observaţie. Este vorba de pîinea cu un mare adaos de sudoare. Foarte probabil că în vremurile primitive nu exista pîine şi oamenii se hrăneau cu ce le cădea în mînă. Dar să nu căutăm nod în papură! Să admitem că Dumnezeu a avut în vedere viitorul civilizat. Evreii, pentru care au fost scrise legendele biblice, mîncau într-adevăr pîine atunci cînd au trecut la o viaţă sedentară şi au început să se ocupe cu agricultura. Dar clericii susţin că Biblia nu a fost scrisă numai pentru evrei, că ea ar fi o lege pentru întreaga lume. Dar oamenii mănîncă pîine numai în ţările unde cresc cereale. Eschimoşii nu cunosc făina. În multe regiuni din India, America, Africa centrală şi de Sud, oamenii se hrănesc cu fructe şi cu animalele vînate.
Se va spune poate că Dumnezeu a folosit cuvîntul „pîine” la figurat, subînţelegînd orice fel de mîncare. Atunci de ce această pedeapsă nu s-a extins într-adevăr asupra tuturor? Dacă oamenii muncii trudesc ca să-şi agonisească hrana, dacă cei care trăiesc din roadele muncii lor trag astfel ponoasele păcatului lui Adam, acest lucru nu este cîtuşi de puţin valabil pentru oamenii bogaţi, care se desfată cu milioanele moştenite! Dar ce să mai spunem despre slujitorii religiei? Eforturile pentru agonisirea hranei nu-i silesc să stropească cu sudoare pîinea cea de toate zilele!
Versetul 18 este foarte răuvoitor faţă de spiţa omenească. În afară de pîine, omul este condamnat să se hrănească numai cu buruienile cîmpului, deopotrivă cu animalele. Ce urmează să-i dea lui pămîntul? „Spini şi pălămidă”, îl ameninţă Biblia. Totuşi, Dumnezeu a dat greş. În ciuda poruncii lui mînioase, oamenii mai mănîncă şi altceva în afară de pîine şi ierburi. De ce nu trimite Dumnezeu fulgerele sale asupra restaurantelor, care-şi îngăduie să înscrie în meniurile lor mîncăruri cu carne?
Dar iată ce s-a întîmplat după pronunţarea sentinţei: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii” (Facerea, III, 20).
Acest soţ atent nu se îngrijise pînă acum să dea un nume soţiei sale; el îi spunea pur şi simplu „femeie”, aşa cum se vede din versetul 23, cap. al II-lea al cărţii „Facerea’1.
Acum vom vedea că Dumnezeu nu a izgonit chiar pe loc pe Adam şi pe Eva din raiul pămîntesc, în ciuda părerii răspîndite în această privinţă. Mai întîi, Dumnezeu, găsind că veşmintele lor din frunze de smochin sînt prea uşoare, s-a făcut croitor:
„Şi a făcut domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Facerea, III, 21).
Pentru confecţionarea acestor veşminte au trebuit ucise nişte animale cu totul nevinovate; înseamnă deci că primul abator a fost sfinţit şi inaugurat de însuşi Dumnezeu. Cum să mai pretindem, după toate acestea, ca strămoşii noştri să nu fi dorit să folosească drept hrană carnea animalelor atît de repede şi pe neaşteptate ucise şi jupuite? „La naiba cu regimul vegetarian!”, şi-au spus ei, probabil, unul altuia.
Iar Dumnezeu i-ar fi lăsat pînă la urmă pe Adam si pe Eva sa trăiască şi să moară în rai, dacă, întîlnindu-i dupa un timp îmbrăcaţi, nu şi-ar fi adus aminte de vestitul „pom al vieţii” din ale cărui roade bărbatului şi femeii nu le venise ideea să mănînce.
„Şi a zis domnul Dumnezeu: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum să nu întindă mîna şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci!»” (Facerea, UI, 22).
Aşa glăsuieşte versetul 22, pe care manualele de „istorie sfîntă” îl trec cu totul sub tăcere.
Aşadar, e limpede: cei doi găgăuţi, Adam şi Eva, cărora roadele „pomului vieţii” nu le erau interzise, le-au neglijat în chipul cel mai prostesc. Dar dacă bărbatului şi femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mînca din roadele minunate, în timp ce Dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce straşnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentinţa nu ar mai fi putut fi adusă la îndeplinire şi Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios.
Nu-i aşa că-i destul de comică „sfînta” Biblie cînd o citeşti cu atenţie?
Acest Dumnezeu „unic”, pe care deodată îl ia gura pe dinainte şi vorbeşte despre existenţa cîtorva dumnezei, fără îndoială că bate cîmpii. Dar, în afară de aceasta, el, „atotputernicul”, îşi recunoaşte neputincios incapacitatea de a duce la îndeplinire condamnarea la moarte, pe care tot el o pronunţase. Ia gîndiţi-vă, numai, ce-ar fi putut să iasă de aici! Puţină prezenţă de spirit, puţină perspicacitate, şi Adam şi Eva ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu şi chiar împotriva voinţei lui.
Şi cum trebuie să se fi felicitat, în cele din urmă, bătrînul Dumnezeu, cînd şi-a adus aminte, în sfîrşit, de acest blestemat „pom al vieţii”!
„Deci l-a scos domnul Dumnezeu din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Şi l-a gonit pe Adam şi l-a aşezat la răsăritul grădinii Edenului. Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Facerea, III, 23―24).
E limpede, nu-i aşa? Tocmai funestul „pom al vieţii” îl preocupa cel mai mult pe bătrînul „Elohim”. Adam şi Eva nu trebuiau să se înapoieze în nici un caz acolo. Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese Dumnezeu să creeze acest pom? Într-adevăr, fiind în stare să cunoască viitorul, Dumnezeu nu putea, desigur, să nu ştie că unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi va trebui să cadă în păcat şi că va fi nevoit să-l condamne la moarte pe el şi întregul neam omenesc. În aceste condiţii, „pomul vieţii” nu putea să constituie pentru Dumnezeu decît o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru el să nu sădească de loc acest pom?
Dar heruvimul cu sabie de flacără, instalat la poarta grădinii Edenului, ce năzbîtie mai e şi asta? Oare Dumnezeu nu putea să doboare şi să nimicească cu un singur cuvînt, cu un singur efort de voinţă „pomul vieţii”, care de aici înainte îşi pierduse orice sens? Ei bine, lui Dumnezeu nu i-a venit nici această idee!
Se caută voluntari curajoşi! Cine doreşte să se înscrie într-o expediţie pentru căutarea raiului? De vreme ce Dumnezeu s-a îngrijit de paza porţilor Edenului, de vreme ce el a mers pînă acolo încît a luat măsuri de apărare atît de primitive împotriva încercărilor omenirii de a păşi pe calea ce duce spre „pomul vieţii”, înseamnă că raiul pămîntesc şi acest pom minunat mai există pe undeva. Dacă, cercetînd regiunea Tigrului şi a Eufratului, vom vedea un înger cu sabie de flacără stînd de pază la nişte porţi, vom putea să exclamăm:
― Am ajuns! Iată raiul creat de Dumnezeu! u
De altfel, cine este acest păzitor? În vechiul text evreiesc al cărţii „Facerea” este folosit cuvîntul „herub”. Acest cuvînt înseamnă „bou” şi provine de la cuvîntul „harab”, care înseamnă „a ara”. Vechii evrei îi imitau în mare măsură pe babiloneni ― vecinii şi, mai tîrziu, înrobitorii lor ― în privinţa tradiţiei, inclusiv a celei religioase. De pildă, ei s-au apucat să sculpteze boi uriaşi, din care au făcut ceva asemănător cu sfincşii, animale cu chip de om, pe care le-au aşezat în lăcaşurile lor sfinte. Aceste sculpturi aveau două feţe: una de om, alta de bou, precum şi aripi, picioare de om şi copite de bou. Teologii creştini au modificat cuvîntul „herub” în „heruvim”. Heruvimii sînt îngeraşi tineri, cu bujori în obraji, care nu au trup şi, în genere, nu au nimic în afară de un cap de copil şi două aripioare. În pictura bisericească se întîlnesc mulţi îngeraşi dintre aceştia. Se prea poate ca îngerul portar de la intrarea raiului pămîntesc să nu corespundă întru totul imaginii pe care şi-au format-o credincioşii naivi despre „heruvimi” şi dimpotrivă, să fie un „herub” în vechiul înţeles al cuvîntului ebraic, cu un cap cu două feţe, dintre care una de bou. Acest amănunt îi va ajuta pe exploratori să-l recunoască de la distanţă. Sau, dacă este un heruvim de tip creştin, fără trup şi fără mîini, înseamnă că el ţine sabia de flacără în dinţi, ceea ce va atrage cu atît mai mult atenţia asupra sa. Personal, înclinăm mai curînd către un chip de portar cu un cap jumătate omenesc, jumătate bovin.
Înainte deci, în căutarea raiului! Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, călătoria va fi interesantă! Vom putea, cel puţin, să dăm ocol grădinii şi să trecem raiul pe hărţile geografice, care pînă în prezent au această lacună esenţială.

20 – CARTEA A CINCEA A LUI MOISE, „DEUTERONOMUL”

„Deuteronomul”, cartea a cincea şi ultima din „Pentateuh”, prezintă şi mai puţin interes decît cărţile „Leviticul” şi „Numerii”. Aci sînt repetate, sub formă de cuvîntări rostite, zice-se, de Moise, diferite legi care au fost expuse anterior. În prima cuvîntare, care se întinde pe parcursul a 4 capitole, se rezumă tot ce s-a întîmplat din momentul ieşirii din Egipt şi li se reaminteşte evreilor ce „torent de binefaceri” a revărsat Dumnezeu asupra lor. În cuvîntarea a doua, care este expusă în 21 de capitole, se repetă ceea ce pentru poporul evreu constituie codul lui de legi civile şi religioase. Apoi urmează un şir întreg de condiţii privind îndeplinirea legilor; evreii vor fi binecuvîntaţi şi totul le va merge din plin dacă vor asculta de poruncile domnului; dimpotrivă, toate blestemele vor cădea pe capetele lor şi cele mai felurite şi numeroase pedepse se vor abate asupra lor dacă vor încălca poruncile lui.
Deoarece „sfîntul” autor a avut grijă să atragă luarea-aminte că prin gura lui Moise vorbeşte însuşi Dumnezeu, trebuie să dăm cîteva exemple de elocinţă divină.
„Veşmintele tale nu s-au învechit şi picioarele tale nu s-au bobotit vreme de patruzeci de ani” (Deuteronomul, VIII, 4). Iată „o minune” care, desigur, nu este mai puţin admirabilă decît toate celelalte „minuni” religioase şi despre care nu s-ar putea spune că nu este amuzantă.
Potrivit celor două recensăminte amintite de noi mai sus, printre emigranţi se numărau 600.000 de oşteni, atît în momentul ieşirii din Egipt cît şi în momentul cînd au sosit în ţara lui Moab. În Moab nu au mai ajuns cei care ieşiseră din Egipt, ci urmaşii lor. Generaţiile mai vîrstnice muriseră, „potrivit cuvîntului domnului”. Ţinînd seama de numărul celor înarmaţi, se poate socoti că din Egipt au plecat 3.000.000 de oameni, dacă adăugăm bătrînii, femeile, fetele, băieţii.
Dacă aceste 3.000.000 de oameni şi-au găsit moartea în pustiu în decursul celor patruzeci de ani înseamnă că şi cele 3.000.000 de rînduri de veşminte, schimburi de rufe şi perechi de încălţăminte au fost transmise de la unii la alţii. Dar, după ultimul recensămînt, oştenii erau 601.730, fără a-i mai pune la socoteală pe leviţi, al căror număr se ridica la 23.000 de oameni.
Dacă presupunem că fiecare oştean şi fiecare levit avea numai cîte o singură soţie, că fiecare familie avea doar cîte trei copii, că numai jumătate dintre soţi aveau taţi şi mame, reiese că numărul celor care sosiseră în Moab se ridica la vreo 4.500.000 de oameni. Ei toţi trebuiau îmbrăcaţi şi încălţaţi. Acest calcul face ca „minunea” să fie cu atît mai măreaţă şi mai enigmatică, deoarece înseamnă că a fost nevoie ca bătrînul Dumnezeu să facă rost de undeva din pustiu, pentru poporul său, de circa 1.500.000 de perechi de încălţăminte de gata, fără a mai pune la socoteală acelaşi număr de rînduri de haine bărbăteşti şi femeieşti.
De altfel, „sfîntul” Iustin, răspunzînd la aceste observaţii ale scepticilor, susţine, în „Dialog cu iudeul Trifon”, nu numai că veşmintele evreilor nu s-au uzat în timpul rătăcirii lor de 40 de ani prin pustiu, pe arşiţă şi pe ploaie, ci chiar, mai mult, că veşmintele copiilor lor creşteau pe ei şi se lărgeau ca prin minune pe măsură ce, o dată cu vîrsta, li se dezvoltau trupurile. Iar „sfîntul” Ieronim spune, în epistola a XXXVIII-a, chiar următoarele: „în van îşi învăţaseră bărbierii meseria; ei nu au făcut uz de ea vreme de patruzeci de ani petrecuţi în pustiu, pentru că evreilor nu le creştea nici părul, nici unghiile”. Poate că cel puţin aceste cuvinte au să vă convingă, în sfîrşit, şi au să vă facă să credeţi în „minunile dumnezeieşti”!
Menţionăm acum o poruncă a domnului care nu va stîrni mirarea nimănui: „Păzeşte-te ca nu cumva să treci cu vederea pe levit în toate zilele vieţii tale de pe pămîntul tău!” (Deuteronomul, XII, 19). Dacă ne amintim că leviţii sînt feţe bisericeşti, sensul celor spuse aici devine cum nu se poate mai limpede!
„Cînd vei porni la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi domnul Dumnezeul tău ţi-i va da în mîna ta şi-i vei duce în robie,
Dacă printre roabe vei vedea o femeie frumoasă la chip şi te vei îndrăgi de ea ca s-o iei de nevastă,
Adă-o în casa ta şi ea să-şi tundă părul şi să-şi taie unghiile,
Să-şi lepede haina de roabă de pe ea şi să locuiască în casa ta. Apoi să plîngă pe tatăl său şi pe mama sa o lună de zile, după care să intri la ea şi tu să fii soţul ei, iar ea să-ţi fie soţie.
Şi dacă nu-ţi va mai fi dragă, să-i dai drumul, dar să n-o vinzi pe argint, nici să te porţi rău cu ea, fiindcă ai umilit-o” (Deuteronomul, XXI, 10―14).
E cît se poate de cuvios, nu-i aşa?
„Famenul şi scopitul să nu intre în obştea domnului” (Deuteronomul, XXIII, 2). Orice comentarii sînt de prisos!
„Cînd (în timpul unei campanii militare. ― L. T.) se va afla cineva din ai tăi necurat din pricina unei întîmplări de noapte, să iasă afară din tabără şi să nu mai intre în ea, iar cînd va da îndeseară să se spele cu apă şi la asfinţitul soarelui să intre în tabără” (Deuteronomul, XXIII, 11―12) «.
Cu alte cuvinte, înseamnă că el nu va lua parte la bătălie. Voltaire a socotit că nu strică să facă unele observaţii în legătură cu aceasta. „Mulţi cunoscători ai artei militare afirmă ― spune el ― că mai ales oamenii tineri, sănătoşi au visuri erotice şi că ordinul de a-i îndepărta pentru o zi întreagă din armată ar fi fost foarte nechibzuit şi primejdios, deoarece, de obicei, tocmai în timpul zilei aveau loc luptele. Un ordin de acest fel ar fi încurajat laşitatea. În sfîrşit, e mult mai uşor să te speli în cortul tău sau chiar în tabără, unde poţi să găseşti apă, decît să pleci din tabără şi să cauţi apă Dumnezeu ştie unde”.
Dumnezeu rînduieşte pentru poporul său pînă şi felul în care să-şi facă nevoile în timp de război: „La o parte din tabără să fie un loc unde să te duci afară.
Să ai la îndemînă o lopată şi, cînd te vei duce afară, să sapi undeva şi acolo să acoperi necuraţia ta.
Căci domnul Dumnezeul tău cutreieră tabăra ta ca să te ocrotească şi să dea pe vrăjmaşii tăi în mîna ta; de aceea tabăra ta să fie sfîntă şi să nu se vadă într-însa nimic de ocară, ca să nu-şi întoarcă faţa de la tine” (Deuteronomul, XXIII, 13―15).
Ştim deja că Dumnezeu are mîini de care se serveşte pentru a crea, că are picioare pentru a se plimba pe planeta noastră oricînd găseşte de cuviinţă; nu cu mult în urmă am aflat că are un spate şi că i l-a întors lui Moise; el are un nas cu care „simte mirosurile plăcute”. Acum aflăm că nasul domnului nu serveşte numai ca podoabă a feţei „creatorului” lumii, pentru a evita să stîrnească rîsul prin lipsa acestui detaliu natural al obrazului. Nu, este un nas adevărat! După cum lui Dumnezeu îi place să mănînce zdravăn (amintiţi-vă de vestitul prînz oferit de Avraam), el, într-una din zilele „facerii”, şi-a creat pentru propriile sale nevoi un nas care „simte mirosurile plăcute” şi nu suferă mirosurile urîte.
Să nu închidem cartea „Deuteronomul”, în care sînt expuse poruncile domnului, înainte de a ne opri şi asupra următorului pasaj: „Cînd se vor lua la harţă doi oameni, oarecine cu fratele său, şi femeia unuia se va apropia să scape pe bărbatul ei din mîna celui care-l bate şi va întinde mîna şi-l va apuca de partea ruşinoasă, să-i tai mîna fără milă” (Deuteronomul, XXV, 11―12).
Iată ce înseamnă să fii Dumnezeu atotştiutor! El a prevăzut totul, absolut totul!
Dumnezeu i-a mai declarat lui Moise că, după ce vor intra în „pămîntul făgăduinţei”, compatrioţii lui vor trebui să consacre doi munţi unui ritual destul de ciudat: pe unul dintre ei, numit Garizim, va fi binecuvîntat poporul; pe celălalt munte, care se numeşte Ebal, se vor rosti tot soiul de blesteme.
Şi acum iată cîteva exemple de ameninţări dumnezeieşti, extrase din cap. XXVIII: „Să trimită domnul peste tine blestem, aiurire şi ameninţare în tot lucrul pe care-l vei începe, pînă ce vei pieri şi curînd nu vei mai fi, din pricina faptelor tale, căci m-ai părăsit” (v. 20); „Să te bată domnul cu oftică, cu friguri, cu aprindere, cu arşiţă, cu război, cu tăciune şi cu îngălbenirea holdelor şi să te urmărească pînă te vor nimici” (o. 22); „Să te bată domnul cu buboaiele Egiptului, cu trînji, cu lepră, cu rapăn, de care să nu te poţi tămădui” (v. 27); „Să te bată domnul cu nebunie, cu orbire şi cu înţepenirea inimii” (v. 28); „Să te logodeşti cu femeie şi altul s-o ia de soţie” (v. 30); „Să te bată domnul cu bube rele peste genunchi şi peste şolduri, din tălpi şi pînă-n creştet” (v. 35); „Să fii de spaimă, de poveste şi de batjocură pentru toate neamurile” v. 37); „Să semeni multă sămînţă pe ogor, dar să aduni puţin, şi lăcustele să aibă parte de ea” (v. 38); „Fii şi fiice să ai, dar să nu fie ai tăi, ci să se ducă în robie” (v. 41); „Să pornească domnul împotriva ta un neam de departe, de la marginile pămîntului, precum vine vulturul în zbor, neam a cărui limbă n-o înţelegi, neam crunt, care să nu-şi ridice ochii spre bătrîn, iar de cel tînăr să nu-i fie milă” (v. 49―50) şi aşa mai departe pînă la sfîrşitul capitolului.
Dintre toate aceste pedepse cu care Dumnezeu ameninţă poporul său, nici una nu este o pedeapsă spirituală. Evident, poporul domnului nu cunoştea pedepsele bisericii creştine. Acest lucru trebuie subliniat, după cum trebuie subliniat şi faptul că nicăieri în Vechiul testament nu se vorbeşte despre iad, nici despre purgatoriu. Am văzut mai înainte că Dumnezeu avea grijă de latrinele evreilor, în schimb nu am observat nicăieri ca el să se fi preocupat de sufletele lor. Cuvintele „nemurirea sufletului” nu se întîlnesc în nici una dintre cărţile „sfinte” din care şi-au împrumutat creştinii religia.
După ameninţări urmează un fragment istoric: Moise, care atinsese vîrsta de 120 de ani, renunţă la împuternicirile sale în favoarea lui Iosua, fiul lui Nun, spre deosebita nemulţumire a marelui preot Eleazar, şi-i porunceşte lui Iosua să-i ducă pe evrei în ţara Canaan. Îl scutim pe cititor de cîntarea pe care-o intonează Moise cînd îşi ia rămas bun de la compatrioţii săi. Vom trece, de asemenea, şi peste binecuvîntările pe care el le dă fiecăreia dintre seminţiile lui Izrail. Supunîndu-se poruncii primite de sus, eroul biblic urcă în cele din urmă pe muntele Nebo, unde-l aşteaptă moartea, dar de unde, înainte „de a-şi da obştescul sfîrşit”, el poate să vadă „pămîntul făgăduinţei”.
Religia creştină, ca şi cea mozaică, susţine într-un glas că „Pentateuhul” este opera lui Moise. Să nu cumva să vă dea prin gînd să afirmaţi că cele cinci cărţi comentate de noi au fost scrise de altcineva. Dacă vă va trece prin minte să afirmaţi asemenea lucruri, veţi fi excomunicaţi. Aceste cinci cărţi, susţin cu încăpăţînare teologii, au fost scrise, de la primul şi pînă la ultimul rînd, de Moise după dictarea „porumbelului divin”.
O carte obişnuită, o carte omenească, s-ar fi încheiat în acest caz în momentul în care Moise a urcat pe muntele Nebo. În ultimă instanţă, un om obişnuit ar fi scris următoarele rînduri: „Simt că mă duc; pun pana jos, căci mi se apropie sfîrşitul”. Dar Moise este un scriitor „sfînt”. El nu putea să facă aşa ceva. De aceea, în ultimul capitol al cărţii „Deuteronomul” el însuşi eternizează moartea sa, înmormîntarea sa, durerea poporului şi chiar adaugă, cu amabilitate, cîteva cuvinte de laudă postumă la adresa sa.
„Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, în ţara Moabului, după porunca domnului. Şi a fost îngropat în vale, tot în ţara Moabului, în dreptul Bet-Peorului, şi nimeni nu ştie mormîntul lui pînă în ziua de azi… Şi fiii lui Irzail au plîns pe Moise în bărăganul Moabului treizeci de zile. Şi după ce au sfîrşit zilele de jelire pentru Moise, Iosua, fiul lui Nun, s-a umplut de duhul înţelepciunii, fiindcă Moise îşi pusese mîinile peste el. Şi au ascultat de el fiii lui Izrail şi s-au purtat precum poruncise lui Moise domnul. Şi nu s-a mai sculat în Izrail profet ca Moise, pe care să-l fi cunoscut domnul faţă către faţă…” (Deuteronomul, XXXIV, 5―6, 8―10).
Citind aceste rînduri, unii ar putea să clatine din cap neîncrezători: s-ar părea că nu Moise le-ar fi scris. Dar greşit! Teologii vă vor demonstra că acesta este stilul lui Moise, ba chiar şi în capitolele anterioare el nu a folosit niciodată persoana întîi, ci întotdeauna persoana a treia cînd a vorbit despre sine.
Din moment ce biserica şi-a spus cuvîntul, nu mai încape nici o obiecţie! Iar părerea precisă a bisericii a fost expusă de învăţatul teolog Paul Guérin în următoarele cuvinte: „Pentateuhul” este denumirea generală a primelor cinci cărţi din Biblie. Autorul „Pentateuhului” este Moise. „Pentateuhul” este autentic şi autenticitatea lui este tot atît de incontestabilă ca şi autenticitatea celor mai autentice cărţi. Ea este tot atît de incontestabilă ca însăşi existenţa lui Moise. Nu putem să negăm autenticitatea unei cărţi pe care o socoteşte ca atare credinţa străveche a unui popor întreg, a cărui istorie ea a descris-o, ale cărui legiuiri şi al cărui cult ea l-a creat, îndeosebi cînd această carte are caracterul de antichitate care îi este atribuit. E cu neputinţă ca ea să fi fost concepută şi scrisă de altcineva decît de autorul al cărui nume îl poartă. Acesta este „Pentateuhul”. Credinţa străveche a poporului evreu, spiritul antichităţii prin care se distinge această carte, imposibilitatea unei substituiri, toate acestea demonstrează autenticitatea ei. Moise a scris „Pentateuhul” sub inspiraţia „sfîntului duh” (Enciclopedia catolică, ed. franceză, voi. V, pag. 690) .
Să ne înclinăm, fraţilor, şi să nu ne mai mirăm de nimic!

24 – EVLAVIOASA ŞI MORALA ISTORIE A UNUI LEVIT

Cartea „Judecătorilor” se încheie cu o istorie evlavioasă. Un levit (slujitor al religiei) avea o ţiitoare. Pornind la drum, această preacinstită pereche s-a oprit în „oraşul” veniaminit Ghibeea, în casa unui moşneag care i-a poftit primitor pe cei doi străini să prînzească.
Să citim acum textul „sfînt”. Dar pe cînd ei îşi veseleau inima, iată că locuitorii cetăţii, oameni spurcaţi, au înconjurat casa şi, izbind în uşă, au prins să strige către bătrân, stăpînul casei: «Scoate afară pe omul care a venit în casa ta, ca să-l cunoaştem!».
Atunci stăpînul casei a ieşit la ei şi le-a vorbit: «Nu aşa, fraţilor, vă rog nu săvîrşiţi această blestemăţie. De vreme ce omul acesta a intrat în casa mea, nu săvîrşiţi asemenea ticăloşie!
Iată, fata mea care e fecioară şi ţiitoarea lui, le voi scoate afară, să le smeriţi şi să faceţi cu ele ce veţi vrea; dar cu omul acesta să nu faceţi această nelegiuire!»
Însă acei oameni nu voiră să-l asculte. Atunci omul a luat pe ţiitoarea sa şi a scos-o afară la ei; şi ei au cunoscut-o şi au batjocorit-o toată noaptea pînă dimineaţa. Şi cînd s-au revărsat zorile, au lăsat-o.
Şi a venit femeia, în faptul dimineţii, şi a căzut la uşa omului unde se afla stăpînul ei şi a rămas acolo pînă la ziuă.
Iar dimineaţa, cînd s-a sculat stăpînul ei şi a deschis uşa casei şi a ieşit ca să pornească la drum, iată ţiitoarea lui zăcea la uşă cu mîinile pe prag.
Şi el i-a zis: «Hai să mergem». Dar nu i-a răspuns nimeni. Atunci el a pus-o pe măgar şi a plecat şi s-a dus omul în ţinutul său.
Ajungînd în casa sa, a luat cuţitul şi, punînd mîna pe leşul ţiitoarei sale, a îmbucătăţit-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi şi a trimis-o în tot cuprinsul lui Izrail” (XIX, 22―29).
Lordul Bolingbroke, comentînd acest episod, spune că el este la prima vedere o copie a poveştii cu locuitorii Sodomei care au voit să siluiască doi îngeri.
Se pune întrebarea: unde se mai poate găsi oare, în afară de cartea atribuită „sfântului duh”, ceva mai respingător decît cazul acestui preot care, după obiceiul slujitorilor orientali ai bisericii, avea probabil o barbă mare şi răsfirată, acoperită de praful drumului lung pe care îl străbătuse, şi care totuşi inspira patimi nesănătoase întregii populaţii bărbăteşti a oraşului?
Cît priveşte hotărîrea de a trimite cîte o bucată din trupul femeii moarte fiecăruia din cele 12 triburi evreieşti, ea este, de asemenea, fără precedent şi nu stîrneşte decît dezgust. Prin urmare, trebuiau echipaţi 12 soli şi trimişi cu aceste daruri îngrozitoare. Dar unde se aflau cele 12 seminţii? Cui urma să-i fie înmînată, în cadrul fiecărei seminţii, a douăsprezecea parte din cadavru, de vreme ce seminţiile trăiau în robie, sub jugul filistenilor, fără să aibă căpetenii oficiale?
„Atunci au ieşit toţi fiii lui Izrail şi obştea s-a adunat toată ca un singur om, din Dan pînă în Beerşeba şi ţinutul Galaad, înaintea domnului la Miţpa. Şi s-au înfăţişat înaintea domnului toţi voievozii poporului ― toate seminţiile lui Izrail ― în adunarea poporului lui Dumnezeu, patru sute de mii de pedestraşi mînuitori de sabie” (20, 1―2).
N-aţi uitat, desigur, că toate acestea se petrec imediat după moartea lui Samson, cînd filistenii îi mai ţineau pe evrei în cea mai cruntă robie. Cum s-au adunat cele 12 seminţii? Cum au îngăduit înrobitorii să aibă loc o adunare atît de numeroasă de oameni înarmaţi? Biblia nu lămureşte acest lucru; ai zice că „porumbelul sfînt” a uitat cu desăvîrşire de situaţia de plîns a poporului ales. Cu toate acestea, pentru a pronunţa o sentinţă împotriva unei crime săvîrşite pe păimîntul filistenilor, evreii ar fi trebuit să ceară îngăduinţa lor; acesta este un drept al stăpînilor, pe care ei l-au păzit întotdeauna cu străşnicie.
Ceva mai departe Biblia spune că 25.700 „de inşi purtători de sabie” (v. 15) din seminţia lui Veniamin s-au ridicat în apărarea vinovaţilor. Celelalte 11 seminţii au trimis 400.000 de oameni mînuitori de sabie şi toţi războinici (v. 17).
„Dacă adăugăm la acest număr de oşteni ― spune Voltaire ― bătrînii, femeile şi copiii, trebuie să considerăm că numărul tuturor evreilor se ridica la 1.700.000 de oameni, fără a mai pune la socoteală pe preoţi”. Dar pentru a ţine în robie un număr atît de mare de oameni, printre care erau 426.000 de inşi înarmaţi, ar fi fost necesară o armată de cel puţin 800.000 de oameni. Şi apoi cum au lăsat stăpînii armele robilor lor, cînd în Cartea întîi a Regilor (XIII, 19) se arată că filistenii nu îngăduiau evreilor să aibă nici un fierar, de teamă să nu-şi facă săbii şi lănci, şi că toţi fiii Izrailului erau nevoiţi să se adreseze stăpînilor lor ― filistenii ― de fiecare dată cînd aveau nevoie să-şi ascută uneltele gospodăreşti?”
În care dintre aceste două pasaje contradictorii a făcut „porumbelul divin” o glumă mai reuşită? În care anume din versete îşi bate joc „sfîntul duh” mai rău de credulitatea şi de naivitatea credincioşilor?
Vom vedea îndată ce şir de măceluri a provocat această siluire în masă a ţiitoarei levitului. La adunarea celor 400.000 de oameni înarmaţi, preotul evreu a povestit tot ce s-a întîmplat. Subliniem în treacăt că, pentru a lua cuvîntul la o adunare atît de numeroasă, ar fi trebuit să ai un glas destul de puternic.
Biblia citează cuvîntarea cu pricina. Amintind în treacăt şi în expresii voalate excitaţia locuitorilor Ghibeii, căreia era cît pe-aci să-i cadă victimă el însuşi, levitul a cerut să-i fie răzbunată ibovnica. „Pe ţiitoarea mea au chinuit-o, încît a şi murit”, a exclamat el.
Nu strică să subliniem că în prima povestire se spune că toţi bărbaţii din oraş ar fi siluit-o pe femeia aceea nenorocită, iar în cuvîntarea ibovnicului păgubaş „porumbelul” relatează că „din tot acest norod erau şapte sute de inşi osebiţi, şi anume stîngaci; toţi aceştia nimereau cu piatra din praştie firul de păr şi nu dădeau greş” (XX, 16). Admirabil! Nu-i aşa?
Revoltătoarea siluire săvîrşită de către toţi bărbaţii din oraşul Ghibeea a durat toată noaptea, şi numai o singură noapte! Dacă-i socotim vinovaţi numai pe aceşti şapte sute de oşteni zdraveni şi dacă ţinem seama că în Palestina noaptea nu ţine mai mult de zece ceasuri, trebuie să recunoaştem că ţiitoarea levitului a fost siluită de 70 de oameni pe oră. După toate acestea, mai puteţi oare nega că Biblia este într-adevăr cartea celor mai uluitoare „minuni”, cu adevărat unice în lume?
Şirul de măceluri care au urmat după această crimă îngrozitoare nu este mai puţin uluitor.
„Deci fiii lui Izrail s-au sculat de cu noapte şi au tăbărît în jurul Ghibeii. Şi bărbaţii din Izrail au ieşit la luptă cu Veniamin şi s-au rînduit în linie de bătaie împotriva celor din Ghibeea. Atunci au dat năvală veniaminiţii din Ghibeea şi au doborît la pămînt din Izrail, în ziua aceea, douăzeci şi două de mii de inşi (XX, 19―21).
Mai e oare de mirare că Dumnezeu ocroteşte anume seminţia veniaminiţilor care a ţinut partea vinovaţilor împotriva tuturor celorlalte seminţii ale Izrailului venite să-l apere pe păgubaş?
„Şi a ieşit Veniamin din Ghibeea, în ziua a doua, întru întîmpinarea lor şi au doborît la pămînt, din fiii lui Izrail, încă optsprezece mii de inşi, toţi purtători de sabie” (XX, 25).
Aşadar, au şi fost trecuţi prin sabie 40.000 de apărători ai unei cauze drepte. Ce îngrozitor! Dar staţi să vedeţi sfîrşitul. Fiii Izrailului vor ieşi biruitori şi asta are să ne consoleze. Singurul lucru care poate să ne îndurereze este numărul cu adevărat fantastic de evrei care au fost omorîţi chiar de fraţii lor de sînge.
Oastea evreilor a dobîndit în cele din urmă biruinţa, dar nu fiindcă s-a bătut pentru o cauză dreaptă, ci numai datorită lui Fineas, fiul lui Eleazar şi nepotul lui Aaron. El a înălţat cu acest prilej o rugă fierbinte către Dumnezeu. Fineas?! Care va să zică bătrînul nostru prieten Fineas, încă n-a murit? Şi, totuşi, ce mult timp a trecut de cînd n-am mai auzit nimic despre el!
„Şi au venit împotriva Ghibeii zece mii de bărbaţi aleşi din tot Izrailul şi lupta a fost crîncenă; şi veniaminiţii n-au simţit că prăpădul dă năvală peste ei. Căci domnul bătu pe Veniamin înaintea lui Izrail şi izrailiţii nimiciră din Veniamin, în ziua aceea, douăzeci şi cinci de mii şi o sută de inşi, toţi mînuitori de sabie… Atunci au văzut veniaminiţii că sînt înfrînţi” (XX, 34―36).
Atunci ei au fugit din faţa izrailiţilor spre cărările pustii. Dar oastea Izrailului îi urmărea pas cu pas. Evreii i-au înconjurat pe „fiii Veniaminului” şi i-au urmărit pînă la Menoha şi îi „vînară, zdrobindu-i… pînă pe dealurile Ghebei, spre răsărit”. Şi „fiii Veniaminului”, fiind împresuraţi de duşmanii lor, au pierdut 18.000 de oameni (v. 42―44). Cei scăpaţi cu viaţă au fugit spre stînca Rimon şi fiii lui Izrail au trecut prin sabie acolo încă 5.000, pe care i-au ajuns din urmă, iar apoi au continuat urmărirea pînă la Ghideom şi „mai uciseră dintre ei încă două mii” (v. 45). Şase sute de inşi au scăpat adăpostindu-se pe stîncile Rimon şi au rămas acolo patru luni. Iar fiii lui Izrail, înapoindu-se de pe cîmpul de bătălie, au tăiat cu ascuţişul săbiei tot ce scăpase cu viaţă în Ghibeea: şi locuitorii, şi vitele. Ei au dat foc, de asemenea, tuturor oraşelor şi satelor tribului Veniamin (v. 47―48).
În această povestire, „sfîntul duh”, care irosea cu atîta uşurinţă vieţile oamenilor, pe cît se vede s-a cam încurcat. Cu puţin înainte el ne încunoştinţase că soldaţii tribului Veniamin erau la număr 25.700, inclusiv luptătorii de elită din Ghibeea. Dar, dacă nu greşim la socoteală, pînă acum 50.000 de inşi din seminţia Veniaminului fuseseră ucişi în bătălii, care s-au succedat cu o repreziciune ameţitoare. Prin urmare, fie că în timpul luptelor fiii Veniaminului se înmulţeau în asemenea măsură încît numărul lor se dublase, aceasta fiind o „minune” deosebit de interesantă, fie că „sfîntul duh”, dictînd aceste născociri, uitase regulile adunării, şi în acest caz „minunea” este şi mai uluitoare!
Interesantă este în această istorisire şi apariţia binecunoscutului nostru Fineas. Ne pomenim cu el deodată, într-o clipă cînd nimeni nu se aştepta să-l mai vadă, cînd toţi trebuie să-l fi socotit, şi nu fără temei, şters din controalele celor vii. Ne mîngîiasem de mult cu gîndul că el fusese înmormîntat, dacă nu alături de bunicul său Aaron, cel puţin alături de tatăl său Eleazar. Dar nici pomeneală de aşa ceva! Ne-am întristat de pomană. Versetul 28 din cap. al XX-lea al cărţii „Judecătorilor” exclude posibilitatea oricărei erori: nu este vorba de cineva cu acelaşi nume, pentru că Fineas care l-a rugat
pe Dumnezeu să dăruiască fiilor Izrailului biruinţă asupra „fiilor Veniaminului” nu este altul decît „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…”
Încă nu pricepeţi despre ce este vorba? Atunci faceţi socoteala pe degete şi veţi rămîne uluiţi.
Este acelaşi Fineas despre care am citit că în timpul vieţii lui Moise i-a străpuns cu lancea pe evreul Zimri şi pe frumoasa madianită Cozbi în clipa în care această pereche scotea suspine amoroase. Cartea „Numerii”, care în cap. al XXV-lea ne prezintă o dare de seamă oficială asupra faptei eroice a acestui levit, îl şi numeşte Fineas, „fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…” (v. 7 şi 11). După cum îşi aminteşte cititorul, faptele acestea s-au petrecut în Moab, înainte de sosirea evreilor în „pămîntul făgăduinţei, cu mult înainte de trecerea Iordanului. Prin urmare, de atunci ― de pe timpul morţii lui Zimri pînă la măcelul organizat împotriva seminţiei lui Veniamin ― a curs multă apă. Acest măcel a avut loc după moartea lui Samson. Cu el se încheie cartea „Judecătorilor”.
Încă nu aţi uitat desigur, că, dintre evreii care atinseseră vîrsta de 20 de ani în momentul ieşirii din Egipt, generalul Iosua şi domnul Caleb fuseseră singurii cărora Dumnezeu le făgăduise că vor păşi pe pămîntul Canaanului. Pe de altă parte, Biblia spune că Iosua a trăit 110 ani. Dacă adunăm cei 40 de ani cît a rătăcit el prin pustiu cu cei 20 de ani pe care-i avea în momentul trecerii prin Marea Roşie, rezultă că, atunci cînd i-a luat locul lui Moise, Iosua avea 60 de ani. Prin urmare, el i-a comandat şi i-a cîrmuit pe evrei vreme de vreo 50 de ani.
Dar cît timp s-a scurs de la trecerea evreilor peste Iordan, sub conducerea lui Iosua, şi pînă la nimicirea „fiilor Veniaminului”?
Cîrmuirea lui Iosua a durat 50 de ani. În cartea „Judecătorilor”, cap. al II-lea, v. 10, se spune că a trăit o generaţie întreagă „care nu cunoştea nici pe domnul şi nici faptele pe care le făcuse domnul”. Să socotim, pentru această generaţie, 20 de ani. Urmează apoi prima robie a evreilor sub regele Mesopotamiei: 8 ani. Eliberarea, cîrmuirea judecătorului Otniel: 40 de ani. A doua robie, pe timpul regelui Eglon: 18 ani. Datorită judecătorului Ehud, jugul a fost scuturat şi poporul evreu a căpătat un lung răgaz: 80 de ani. Urmează a treia robie, pe timpul regelui Iabin: 20 de ani. Victoria lui Debora şi a lui Barac şi un nou răgaz: 40 de ani. O nouă apariţie a madianiţilor, a patra robie: 7 ani. Fapta eroică a lui Ghedeon şi eliberarea de sub madianiţi: 40 de ani de pace. Evreii cad din nou în robie, dar de astă dată sub jugul propriului lor tiran, Abimelec: 3 ani. Cîrmuirea judecătorului Tola: 23 de ani. Cîrmuirea judecătorului Iair: 22 de ani. A şasea robie, la amoniţi: 18 ani. Eliberarea datorită lui Ieftae şi cîrmuirea acestui judecător: 6 ani. Cîrmuirea paşnică a celor trei judecători: Ibţan ― 7 ani. Elon ― 10 ani şi Abdon ― 8 ani. A şaptea robie, la filisteni: 40 de ani. Faptele eroice şi cîrmuirea lui Samson: 20 de ani. În total: 480 de ani! Iată cît timp s-a scurs de cînd au trecut peste Iordan evreii, în rîndurile cărora se afla şi Fineas, care-l însoţea pe tatăl său Eleazar, şi pînă la moartea lui Samson.
Concluzie: preotul Fineas a avut cel puţin 500 de ani cînd a înălţat domnului ruga pentru fiii Izrailului împotriva „fiilor Veniaminului”, implorînd răzbunarea lui Dumnezeu pentru ţiitoarea levitului, pe care masculii turbaţi din oraşul Ghibeea o siluiseră de şapte sute de ori în decursul unei singure nopţi!
Dar de ce textul biblic uită să menţioneze vîrsta precisă a marelui preot Fineas? Puţină exactitate ar fi prins tare bine aici. Altfel, scepticii ar putea să spună că „porumbelul sfînt”, certîndu-se cu aritmetica, a uitat şi cronologia ― cronologia oficială şi sacră! Mai mare ruşinea!
Cele 11 seminţii ale Izrailului, după ce au trecut prin sabie seminţia Veniaminului, s-au căit în scurtă vreme pentru acţiunile lor distrugătoare. Evreii se tînguiau zicînd: „Pentru ce, doamne Dumnezeul lui Izrail, s-a întîmplat aceasta în Izrail, ca să lipsească astăzi din Izrail o seminţie?”
După aceea şi-au adus aminte de cei 600 de fii ai Veniaminului, care duceau o viaţă searbădă, ascunşi pe stînca Rimon. De ce să nu devină ei sămînţa din care să crească din nou copacul Veniaminului? Bună idee, dar… chiar în momentul cînd începuseră acţiunile duşmănoase din Miţpa, evreii făcuseră pe negîndite legămînt să nu dea niciodată fiicele Izrailului de soţii celor din seminţia Veniaminului (XXI, 1). S-au apucat atunci să caute o ieşire din această situaţie dificilă. Şi iată că un om deştept le-a dat o sugestie: să se intereseze, să caute şi de bună seamă că se vor găsi familii care n-au fost la Miţpa în clipa în care a fost făcut legămîntul.
Au început cercetările. S-a descoperit că evreii din oraşul Iabeş nu luaseră parte la mitingul care adoptase rezoluţia cu privire la exterminarea „fiilor Veniaminului”. Atunci a început exterminarea bunilor evrei care locuiau în Iabeş, şi oamenii trimişi acolo cu această cuvioasă misiune s-au potolit numai după ce din toată populaţia oraşului n-au rămas decît 400 de fecioare pe care le-au trimis pe stînca Rimon.
Locuitorii stîncii au băgat însă de seamă că numărul de femei pe care îl primiseră era prea mic, că două sute dintre „fiii Veniaminului” fuseseră nedreptăţiţi la împărţeală. Se crea din nou o situaţie încordată. Atunci bătrînii şi-au adus aminte de marea sărbătoare care urma să se prăznuiască în cinstea domnului în oraşul Silo şi au luat următoarea hotărîre înţeleaptă: „fiilor Veniaminului” care nu căpătaseră neveste să li se îngăduie să răpească femei în timpul ceremoniilor religioase şi a serbărilor populare din Silo. Aceştia au răpit, pentru a-şi satisface plăcerile, 200 de dănţuitoare din Silo. Taţii şi mamele fetelor nu aveau dreptul să protesteze şi, cu excepţia lor, toată lumea a fost mulţumită. Îndată după aceasta, urmaşii Veniaminilor au refăcut şi au rezidit oraşele lor arse.
Acest mod de refacere a unui trib întreg a părut destul de ciudat tuturor criticilor. Dar cum criticii sînt nelegiuiţi, ce valoare pot avea observaţiile lor? „Chivotul legămîntului” se găsea la Silo în timpul serbării, deci însuşi Dumnezeu fusese de faţă. Şi dacă el nu s-a apucat să verse foc şi pară care să-i fi înghiţit pe criminali, mai e oare nevoie de vreo altă dovadă a bunăvoinţei lui faţă de răpitorii încîntătoarelor fete?
Ţineţi-vă gura, criticilor! Ploconiţi-vă în faţa căilor necunoscute ale „proniei” divine!

25 – MIŞCĂTOAREA IDILĂ A LUI RUT ― SFÎNTA STRĂBUNĂ A UNUI IISUS HRISTOS

Am ajuns la o istorisire din Biblie care stoarce lacrimi de înduioşare. Este vorba despre Rut şi Noemina. Cu sufletul plin de duioşie reproducem această istorisire . Rămasă văduvă, Noemina şi-a pierdut pe cei doi fii ai săi, căsătoriţi cu moabitence. Una dintre nurorile Noeminei s-a lăsat înduplecată de soacră-sa şi „s-a întors către poporul ei”, pe cînd cealaltă, Rut, i-a spus: „…încotro vei merge tu, voi merge şi eu şi unde vei mînea tu, voi mînea şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu” (Cartea Rut, I, 15―16).
Noemina şi Rut erau atît de sărace, încît socoteau fericită ziua în care reuşeau să adune de pe ogorul cuiva o mînă de spice de orz rămase de la secerători. Şi s-a întîmplat (ce „pronie milostivă”!) ca Rut să se apuce să adune spice pe ţarina unui oarecare Booz, pe care Biblia ni-l prezintă cu respect ca pe un om „cu bună stare” (11, 1). Şi în loc s-o alunge pe Rut, aşa cum îi îngăduia legea, Booz i-a zis: „«…Să ştii că am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi dacă îţi este sete, du-te la urcioare şi bea din apa pe care au scos-o slugile». Atunci ea a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat în faţa lui şi a grăit către el: «…Fie să găsesc mereu, doamne, har în ochii tăi, căci tu m-ai mîngîiat şi cuvintele tale au mers la inima roabei tale, cu toate că eu nu sînt nici cît una din slujitoarele tale!»« (II, 9, 10, 13).
Bogătanul Booz „s-a îmbunat” pînă într-atîta, încît chiar a poftit-o pe Rut să prînzească cu slugile lui: „«…Mănîncă la masa mea şi întinge bucătura ta în oţet». …Ea mîncă şi se satură şi îi mai prisosi…” (v. 14).
Ştergeţi-vă lacrimile de înduioşare! Urmează pilde şi mai mişcătoare de „bunătate” religioasă.
Aflînd de pe ce ţarină adunase noră-sa spice şi unde prînzise, Noemina bătu din palme de uimire şi-i spuse: „Omul acesta ne este rudă; este unul din neamurile cu drept de răscumpărare faţă de noi” (v. 20). Şi iată că în capul soacrei se născu planul cuvios de a-şi da nora după această „rudă” bogată.
„După acestea, soacra ei, Noemina, i-a zis: «Se cuvine să-ţi caut un adăpost, ca să-ţi fie bine.
Ci acum, Booz, cu ale cărui slujitoare ai fost, este negreşit rudă cu noi. Şi iată că el vîntură în noaptea aceasta orzul la arie.
Tu deci spală-te şi unge-te cu miresme, ia pe tine veşmintele cele frumoase şi coboară-te la arie. Nu te arăta omului pînă nu va sfîrşi de mîncat şi de băut.
Iar cînd se va culca, tu să bagi de seamă unde s-a culcat şi du-te şi ridică pătura de pe picioarele lui şi culcă-te acolo. Şi el îţi va spune ce să faci».
Şi Rut a zis către ea: «Tot ce mi-ai spus, voi îndeplini».
Şi s-a pogorît la arie şi a făcut în totul cum i-a poruncit soacră-sa.
Ci Booz, după ce mîncase şi băuse şi inima lui se înveselise, s-a dus să se culce lîngă o movilă de boabe. Şi Rut a venit tiptil şi a ridicat pătura de pe picioarele lui şi s-a culcat acolo.
Însă, spre miezul nopţii, Booz a tresărit de frică şi, dibuind cu mîna, iată că o femeie era culcată la picioarele lui.
Şi a întrebat: «Cine eşti tu?». Răspuns-a ea: «Eu sînt Rut, roaba ta. Întinde poala veşmîntului tău peste roaba ta, căci tu îmi eşti rudă cu drept de răscumpărare».
Zis-a el: «Binecuvîntată să fii tu de domnul, fiica mea! Dragostea ta cea din urmă covîrşeşte pe cea de la început, fiindcă nu te-ai dus după oameni tineri, nici săraci, nici cu stare.
Ci acum, fiica mea, nu te teme; toate cîte ai spus îţi voi face…»” (III, 1―11).
Totuşi, Booz, respectînd întocmai pravilele biblice, care statorniceau cum se pot lua noi soţii din rîndul rudelor rămase văduve, i-a spus că mai există încă un bărbat care e rudă şi mai apropiată cu ea şi cu Noemina. Dar bărbatul acela, nu se ştie de ce, renunţase la încîntătoarea moabiteancă. Atunci Booz a adunat poporul şi a vestit că el o ia pe Rut.
„…Şi a intrat la ea şi domnul i-a dat sarcină şi a născut un fecior. Atunci au grăit femeile către Noemina: «Binecuvîntat să fie domnul care nu te-a lăsat, astăzi, fără răscumpărător! Pomenit să fie numele lui Izrail! El să-ţi împrospăteze sufletul şi să aibă grijă de tine la bătrîneţea ta; căci pe el l-a născut nora ta…» Şi i-au pus numele Obed. El este tatăl lui Iesei, tatăl lui David” (IV, 13―17).
Aceasta este povestea biblică plină de învăţăminte a lui Rut, noră exemplară, şi a Noeminei, cea mai de treabă dintre toate soacrele. În treacăt, trebuie să aducem prinosul nostru de admiraţie mărinimiei lui Booz, care, îndată ce Rut i-a căzut cu tronc, i-a îngăduit să mănînce cu secerătorii lui, să întingă „bucătura în oţet” ca să nu i se oprească în gît.
Criticii găsesc, totuşi, ciudat faptul că bogătanul Booz, în loc să mîne peste noapte acasă, s-a lungit la arie aşa cum fac muncitorii de rînd după seceriş. Dar şi mai ciudat li se pare că Rut s-a culcat pe furiş lîngă Booz, aşa cum povesteşte autorul acestei „istorii sfinte”. Ei văd la autorul Bibliei semnele unui gust destul de dubios cînd el o sileşte pe tînăra femeie să facă lucruri necuviincioase fără a se ruşina. Dacă acest Booz, spun ei, ca rudă cu drept de răscumpărare, era dator s-o ia de soţie pe Rut, Noemina, care îi ţinea loc de mamă, ar fi avut datoria s-o dea în căsătorie în chip cinstit. Ea nu ar fi trebuit s-o înveţe meseria de tîrfă. În afară de aceasta, Noemina ar fi trebuit să ştie şi singură că există o rudă mai apropiată decît Booz şi acestei rude ar fi trebuit să i se adreseze.
Încă ceva: se ştie că biserica creştină susţine că Iisus Hristos se trage din David, prin urmare din Booz şi Rut. Booz se trage în linie directă din Fares, născut din incestul săvîrşit de Tamara, care s-a prefăcut în femeie desfrînată pentru a-l ademeni pe socrul ei, Iuda. În afară de aceasta, Booz însuşi este fiul lui Salmon şi al Rahabei, o femeie desfrînată din Ierihon. Cît despre Rut, ea este moabiteancă şi, prin urmare, face parte dintr-un trib care se trage din incestul săvîrşit de Lot cu fiica sa mai mare.
Totuşi, în toată povestea asta, cel mai interesant lucru pentru un cercetător este că, dictînd „Cartea Rut”, „porumbelul” din nou nu a băgat de seamă că minciuna lui grosolană iese la iveală pretutindeni.
Între Salmon, soţul Rahabei, şi Iesei, tatăl lui David, nu mai există, în ordine cronologică, decît Booz şi Obed. Dar Rahab şi Salmon sînt contemporani cu Iosua, fiul lui Nun; Rahab s-a căsătorit cu Salmon după cucerirea Ierihonului. Pe de altă parte, Obed a trăit pe timpul arhiereului Eli, iar succesorul lui Eli, Samuil, a fost contemporan cu Iesei; cîrmuirea judecătorilor ia sfîrşit cu Samuil, care a dat binecuvîntarea celui dintîi rege evreu, Saul, apoi l-a răsturnat şi „l-a uns rege” pe David.
Cronologia cărţii „Rut” vine categoric în contradicţie cu Cartea lui Iosua, fiul lui Nun, şi cu cartea ..Judecătorilor”. Materialmente este cu neputinţă să fi avut loc aşa cum e descris în aceste din urmă cărţi, lungul şir de calamităţi îndurate de poporul evreu, de războaie victorioase şi de îndelungate şi numeroase robii alternînd cu stări de independenţă, perioadă care a durat pînă la moartea lui Samson, adică 480 de ani, şi paralel Salmon şi Booz ― care au trăit la începutul acestei perioade ― să fi fost contemporani cu sfîrşitul ei.

27 – URCAREA PE TRON Şl SFÎNTA ÎNCORONARE A REGELUI SAUL, UNSUL DOMNULUI

Ar fi o greşeală să ne închipuim că istoria lui Samuil se termină în momentul cînd, copleşit de bătrîneţe, a fost nevoit să-i pună pe feciorii săi judecători peste Izrail: Samuil a jucat un rol conducător pînă la sfîrşitul vieţii sale. Vom mai avea prilejul să-l vedem acţionînd cît timp va trăi şi chiar după moarte.
Într-o bună dimineaţă, bătrînii din Izrail s-au strîns laolaltă şi au venit la Samuil ca să-i ceară un rege:
― Popoarele vecine au regi; de ce nu am avea şi noi?
După ce s-a sfătuit cu Dumnezeu, prorocul le-a înfăţişat într-o lumină nu tocmai favorabilă puterea regală.
― Vreţi un rege? ― le spuse el bătrînilor. ― Bine! Dar să ştiţi care vor fi năravurile şi obiceiurile regelui: ….El va lua pe feciorii voştri şi-i va pune la carul lui şi-i va face călăreţii săi, ca să alerge înaintea carului său, şi-i va pune căpitani peste mii şi peste cîte cincizeci, să are ogoarele sale şi să secere holdele sale şi să-i pregătească arme de război şi arme pentru carele sale. Şi va lua pe fetele voastre ca să-i pregătească miresme, să gătească bucatele şi să coacă pîinea. Şi el va lua cale mai bune din ţarinile, din viile şi din măslinişurile voastre şi le va dărui slujitorilor săi. Apoi va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din podgoriile voastre şi le va dărui curtenilor săi şi robilor săi. Va lua iarăşi pe robii voştri şi pe roabele voastre şi pe feciorii voştri cei mai buni şi pe asinii voştri şi-i va întrebuinţa la lucrul său. Va lua zeciuială din turmele voastre şi voi veţi fi robii lui. Şi dacă veţi striga în ziua aceea de răul regelui vostru, pe care vi l-aţi ales, domnul nu vă va răspunde în ziua aceea! ” (Samuil I, VIII, 11―18).
Cu toată elocinţa sa, Samuil nu izbuti să-şi convingă ascultătorii. Trebuie să recunoaştem că în cuvîntarea sa, pe de-a-ntregul justă, împotriva regalităţii, se resimte puternic supărarea pe care i-o pricinuieşte dorinţa evreilor de a îngrădi puterea preoţilor. Vedeţi dv., în naivitatea lor, evreii, pe care preoţii lor îi jecmăneau atît de bine, cereau acum să li se schimbe jecmănitorul.
Pînă la urmă, Dumnezeu îi spuse prorocului său: „Ascultă de cuvîntul lor şi pune rege peste ei” (v. 22).
Cui îi hărăzise deci Dumnezeu prima coroană a lui Izrail?
„Era un om din seminţia lui Veniamin, care se numea Chiş, fiul lui Abiel, fiul lui Teror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, bărbat din Veniamin, cu bună stare. Şi el avea un fiu al cărui nume era Saul, fecior prea frumos, încît nimeni din fiii lui Izrail nu era mai frumos decît el. De la umărul său în sus, el covîrşea cu înălţimea sa tot poporul” (Samuil I, IX, 1―2).
Saul era un tînăr foarte simplu; păştea asinele tatălui său.
Chiş îl trimise, însoţit de un argat, să caute asinele. Ei au rătăcit zadarnic prin împrejurimi. Sluga îl sfătui să întrebe un „văzător” unde s-au pierdut asinele. Saul i-a răspuns că „văzătorul” trebuie plătit, iar ei nu au ce să-i ducă.
― Nu fii îngrijorat ― îi răspunse argatul. ― În mîna mea se găseşte un sfert de siclu de argint; îl voi da „omului lui Dumnezeu”.
În continuare, Biblia povesteşte că Saul şi sluga sa au ajuns la cetate şi au întrebat unde stă „văzătorul”, iar nişte fete de prin partea locului le-au arătat casa în care trăia acest „văzător”. Saul şi însoţitorul său au mers într-acolo.
„Însă domnul, cu o zi mai înainte de sosirea lui Saul, înştiinţase pe Samuil şi-i spusese: «Mîine, pe vremea aceasta, trimite-voi la tine un bărbat din ţinutul lui Veniamin; iar tu să-l ungi voievod peste poporul meu, Izrail. El va scăpa pe poporul meu din mîna filistenilor. Căci am văzut jalea poporului meu şi strigătul lui a ajuns pînă la mine!» Iar cînd Samuil văzu pe Saul, domnul zise către Samuil: «Iată omul despre care ţi-am vorbit; acesta va stăpîni peste poporul meu!»” (v. 15―17).
Saul îl întrebă pe Samuil unde stă „văzătorul”. Samuil îi răspunse că el e „văzătorul” şi-l pofti pe Saul la masă. În ziua aceea, „văzătorul” avea 30 de oaspeţi. La masă, el îi dete lui Saul locul de cinste, iar bucătarul îi aduse bucate gătite anume pentru el. Pentru a-i lua de grijă, Samuil îl anunţă pe Saul că măgăriţele au fost găsite şi că, ajungînd acasă, le va afla la tatăl său. Iar a doua dimineaţă, înainte de a se despărţi, Samuil unse cu mir capul lui Saul şi-i spuse că a devenit rege şi că „duhul domnului” a năvălit peste el.
Şi, într-adevăr, aşa a fost: fiul lui Chiş s-a schimbat cu totul. El a devenit altul. Reîntors la casa părintească, zări chiar în faţa porţii scumpele sale măgăriţe. Aceasta a avut asupra sa efectul de a-l face imediat să prorocească, şi prorocea cu atîta siguranţă, de parcă ar fi fost dintotdeauna prezicător de meserie şi de parcă toată viaţa numai asta ar fi făcut (Samuil I, 10, 1―16).
Pe vremea aceea „chivotul sfînt” se afla la Miţpa. Samuil strînse aici poporul lui Izrail; „porumbelul sfînt” nu ne spune nici cînd a avut loc această adunare şi nici cum a putut o mulţime de milioane de oameni să se întrunească într-o singură cetate.
Şi Samuil „a rostit către fiii lui Izrail: «Aşa grăieşte domnul, Dumnezeul lui Izrail: Eu am scos pe Izrail din Egipt şi v-am mîntuit pe voi din mîna egiptenilor şi din mîna tuturor împăraţilor care vă asupreau.
Dar voi astăzi aţi dispreţuit pe Dumnezeul vostru, care v-a scăpat din toate nenorocirile şi strîmtorările voastre, şi aţi rostit către el: „Nu! Ci pune un rege în capul nostru!” Hai! Înfăţişaţi-vă înaintea domnului după seminţiile voastre şi după neamurile voastre!»
Şi Samuil apropie toate seminţiile lui Izrail şi seminţia lui Veniamin căzu la sorţi.
Apoi a apropiat seminţia lui Veniamin după familiile ei şi a căzut la sorţi familia matriţilor. Pe urmă a apropiat familia lui Bicri, ins cu ins, şi sorţul a căzut pe Saul, feciorul lui Chiş. Dar l-au căutat pretutindeni şi nu s-a găsit” (v. 18―21).
Samuil nu i-a spus poporului: „Saul mi-a fost arătat de Dumnezeu cu puţin în urmă şi l-am şi uns cu mir. El să vă fie rege”. Procedura tragerii la sorţi era folosită pentru a preîntîmpina invidiile şi nemulţumirile. Stăpîn pe soartă era Dumnezeu, şi bătrînul proroc nu avea de ce să se teamă: putea fi sigur că alesul va fi Saul. Căci Dumnezeu nu putea, lăsînd alegerea la voia întîmplării, fără nici o măsluire, fără nici un abuz, să anuleze „sfînta ungere”, săvîrşită de curînd asupra alesului său.
Să ne amintim însă acum de „prorocia” lui Iacob, care făgăduise sceptrul regesc seminţiei lui Iuda (Facerea, XLIX, 8 şi urm.). Aşadar, Dumnezeu uitase cu totul de această prorocie în momentul instituirii monarhiei evreieşti. Dar să n-aveţi nici o teamă; îşi va reaminti de ea mai tîrziu. Vom vedea curînd cum coroana trece de pe capul lui Saul pe capul unuia dintre urmaşii lui Iuda. Astfel, uitarea divină va fi îndreptată şi „prorocia” patriarhului se va împlini totuşi.
Deocamdată însă poporul se înclină în faţa rezultatelor alegerii. Dar în clipa aceea alesul nu putea fi găsit.
― Unde este Saul? Ce s-a întîmplat cu Saul?
Aceste întrebări treceau din gură în gură. A fost întrebat însuşi Dumnezeu, pentru ca să se afle de la el dacă Saul va fi găsit pînă la urmă.
„Iar domnul a răspuns: «Iată-l, el s-a ascuns între poverile de drum». Atunci ei au alergat şi l-au adus de acolo, şi, stînd el în mijlocul poporului, era mai înalt decît tot poporul de la umărul său în sus. Şi Samuil a rostit către tot poporul: «Uitaţi-vă la acela pe care şi l-a ales domnul, că nu e nici unul la fel cu el în tot poporul!» Atunci tot poporul a strigat de bucurie şi a zis: «trăiască regele!»” (v. 22―24).
Din versetele care urmează reiese că Samuil a fost la început primul ministru al noului monarh. El a alcătuit principalele legi ale regatului evreiesc şi preţiosul său manuscris a fost pus la păstrare în „chivotul sfînt”. Dar curînd au ieşit la iveală divergenţe între Saul şi Samuil. A trecut cam o lună. Regele Saul, naiv şi deloc mîndru, nu era nicidecum o întrupare a tiranului nemilos, cu al cărui despotism Samuil îi ameninţase pe evrei pentru a-i convinge să nu-şi mai dorească un monarh. În loc să-şi întemeieze o curte pompoasă, să-şi construiască un palat scump, să se înconjure cu curteni îmbrăcaţi în aur, fiul lui Chiş se întoarse la gospodăria sa şi continuă să trăiască ţărăneşte. Pe vremea aceea, Nahaş, regele amoniţilor, îşi pusese în gînd să cucerească oraşul Iabeş al evreilor.
„…Şi a împresurat Iabeş-Galaad. Atunci toţi locuitorii din Iabeş au spus lui Nahaş: «Fă legămînt cu noi şi noi vom fi supuşii tăi!»
Dar Nahaş amonitul le-a răspuns: «Numai aşa voi încheia legămînt cu voi, anume: să-i scot fiecăruia ochiul drept şi să ponosesc cu această ocară tot Izrailul».
Atunci bătrînii din Iabeş au zis: «Dă-ne răgaz de şapte zile ca să trimitem soli în tot cuprinsul lui Izrail, şi dacă nu va fi nimeni să ne scape, atunci ne vom supune ţie».
Şi au venit solii la Ghibeea lui Saul şi au istorisit toată pricina în auzul poporului şi tot poporul, înălţîndu-şi glasul, a plîns” (Samuil I, XI, 1―4).
Tocmai atunci regele Saul se întorcea de la ţarină cu boii săi. „Atunci duhul lui Dumnezeu a năvălit peste Saul» şi mînia lui s-a aprins grozav.
Şi a luat o pereche de boi şi i-a făcut bucăţi şi le-a trimis, prin mîna solilor, în tot cuprinsul lui Izrail cu această vorbă: «Aşa vor fi ciorpîrţiţi boii celui care nu va veni după Saul şi după Samuil!» Şi spaima domnului a căzut peste popor şi au purces ca un singur om.
Şi Saul i-a numărat la Bezec, şi fiii lui Izrail erau trei sute de mii, iar bărbaţii din Iuda treizeci de mii.
Apoi a grăit către solii care veniseră: «Aşa să spuneţi celor din Iabeş-Galaad: „Mîine, cînd soarele va arde, vă va sosi mîntuirea”». Şi au venit solii şi au înştiinţat pe oamenii din Iabeş; şi ei s-au bucurat.
Şi cei din Iabeş au trimis vorbă lui Nahaş: «Mîine ne dăm în mîna voastră şi faceţi cu noi cum veţi găsi de cuviinţă».
Iar a doua zi Saul a împărţit poporul în trei tabere şi au pătruns în mijlocul taberei amoniţilor la straja dimineţii şi au zdrobit pe amoniţi pînă ce s-a înfierbîntat ziua. Şi cîţi au mai rămas s-au risipit, aşa încît n-au mai rămas dintre ei doi laolaltă” (v. 6―11).
Această „sfîntă” ispravă a „regelui-plugar” a stîrnit entuziasmul poporului. Evreii au sărbătorit strălucita victorie a „uriaşei” lor „oştiri” şi, după cum spune Biblia, „s-au veselit acolo cu veselie mare” (v. 12―15).
Criticii nu au fost cîtuşi de puţin uimiţi că regele Saul, care se afla în fruntea unui popor puţin numeros, se ocupa cu plugăritul şi cu îngrijirea turmelor tatălui său. Dar ei refuză să admită că un astfel de „rege” putea ridica în cinci zile o oştire de 330.000 de oameni într-o epocă în care evreii, după cum arată însuşi autorul, trăiau sub jugul filistenilor, într-o epocă în care, potrivit Bibliei, poporul evreu nu avea nici săbii, nici suliţe şi în care înrobitorii nu-i îngăduiau să aibă nici un singur instrument din fier şi nici măcar să-şi repare o unealtă metalică fără o încuviinţare specială (Samuil I, XIII, 19―22).
„Şi Guliver conţine astfel de basme ― scrie lordul Bolingbroke ―, dar la el nu găsim astfel de contradicţii”.
În cap. 12 este redată cuvîntarea plină de nemulţumire a lui Samuil, care, pe motiv că e bătrîn, vrea să se retragă. Cu aceasta se încheie cîrmuirea judecătorilor şi începe epoca regilor. Dar Samuil nu s-a retras de la treburi de bunăvoie: în cuvîntarea sa, el declară că, cerînd un rege, evreii au adăugat un nou păcat la mulţimea vechilor lor păcate. Dar nu-i nimic, încheie Samuil, o dată ce aveţi un rege, păstraţi-l; el este unsul domnului. Principalul este ca poporul să-şi sporească zelul religios. Pentru a le dovedi din nou evreilor cît de apropiat este de Dumnezeu, Samuil înfăptuieşte, fără să se mişte de la locul său, una dintre minunile care nu se întîlnesc decît în Biblie.
Samuil „a rostit către tot poporul Izrail: «…Ci acum staţi locului şi priviţi acest lucru năprasnic pe care domnul îl va săvîrşi înaintea ochilor voştri. Nu sîntem acum la secerişul grîului? Ci eu voi striga către domnul ca să trimită tunete şi ploaie. Şi voi veţi cunoaşte şi veţi vedea cît de mare este înaintea domnului greşeala pe care aţi săvîrşit-o cînd aţi cerut rege pentru voi!» Şi Samuil a strigat către domnul şi domnul a slobozit tunete şi ploaie în ziua aceea şi s-a spăimîntat foarte întreg poporul înaintea domnului şi înaintea lui Samuil” (Samuil I, XII, 16―18).
După aceea bătrînul proroc se retrase, făgăduind însă compatrioţilor săi că nu-i va uita niciodată în rugăciunile sale.
Retragerea lui Samuil semăna însă cum nu se poate mai bine cu un tertip diplomatic.
Aflînd despre remanierile din componenţa „guvernului regal”, filistenii au început să se pregătească pentru noi incursiuni. Aceasta nu era de natură să ridice moralul supuşilor lui Saul. Cei 330.000 de oşteni pe care-i avusese cu puţin timp înainte în jurul său s-au topit ca sarea în apă. „Atunci filistenii s-au strîns şi ei ca să se războiască cu Izrail, avînd trei mii de care şi şase mii de călăreţi şi popor numeros ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi ei au pornit şi au tăbărît la Micmaş, spre răsărit de Bet-Aven. Cînd au văzut izrailiţii că au ajuns la strîmtoare, căci poporul era strîns din toate părţile, atunci au început să se ascundă în peşteri şi în găurile pămîntului şi în crăpăturile stîncilor şi în ocniţe şi în fîntîni fără apă. Iar mult popor a trecut Iordanul în ţinutul Gad şi Galaad; însă Saul stătea pe loc în Ghilgal, iar tot poporul, de frică, fugise de lîngă el” (Samuil 1, XIII, 5―7).
Saul socoti că este de folos să aducă o jertfă lui Dumnezeu. Samuil îl anunţă că va veni chiar el să-l slujească pe domnul.
„Şi el a aşteptat şapte zile pînă la vremea pe care i-o hotărîse Samuil. Dar Samuil n-a venit la Ghilgal şi poporul s-a împrăştiat de lîngă el.
Atunci Saul a zis: «Aduceţi la mine jertfa pentru ardere-de-tot şi jertfele de pace». Şi el a adus arderea-de-tot.
Dar abia isprăvise de adus arderea-de-tot, cînd iată veni şi Samuil. Atunci Saul ieşi ca să-l întîmpine şi să-i zică bun sosit.
Dar Samuil îi zise: «Ce-ai făcut tu?» Saul i-a răspuns: «Cînd am văzut că poporul se risipeşte de lîngă mine şi tu n-ai sosit la vremea hotărîtă, iar filistenii se strînseseră în Micmaş,
Atunci mi-am zis: acum filistenii se vor coborî peste mine în Ghilgal şi eu n-am cerut încă îndurarea domnului. Drept aceea m-am silit pe mine însumi şi am adus arderea-de-tot».
Şi Samuil i-a spus lui Saul: «Ai lucrat nebuneşte! N-ai păzit porunca domnului Dumnezeului tău pe care ţi-o dăduse. Căci acum domnul ar fi întărit domnia ta peste Izrail în veac de veac.
Iar acum domnia ta nu va dăinui, că domnul şi-a căutat un bărbat după inima sa şi domnul l-a hotărît să fie domn peste poporul său, fiindcă tu n-ai păzit ce ţi-a poruncit domnul».
Apoi Samuil s-a sculat şi s-a pornit din Ghilgal şi s-a dus în drumul său. Iar rămăşiţa oştirii a mers după Saul, ca să întîmpine oştirea duşmană. Şi cînd a ajuns în Gheba, în Veniamin, Saul a numărat poporul care se afla lîngă el şi era ca la şase sute de oameni” (v. 8―15).
Pentru un rege care avusese înainte sub porunca sa o oaste de 300.000, această ceată era ridicol de mică. Între noi fie vorba, trebuie să recunoaştem că Samuil nu făcuse decît să dea dovadă de rea-voinţă. Biblia nu-l înfăţişează nicăieri în rolul de mare preot; marele preot era „Ahia, fiul lui Ahitub, fratele lui Icabod, fiul lui Fineas, feciorul lui Eli” (Samuil I, XIV, 3).
Samuil era un simplu preot şi proroc. Saul avea aceleaşi calităţi, deoarece începuse „să prorocească” după ce fusese uns. Prin urmare, Saul nu săvîrşise nici o greşeală, socotindu-se în drept să aducă jertfa. Pe de altă parte, nu aveţi impresia că Samuil, care părea să nu se împace cu retragerea sa de la conducere în favoarea regelui, întîrziase dinadins pentru a avea pretext să-l dojenească pe Saul şi să-l facă urît de popor? Dacă cineva nu a urzit nici un fel de intrigi ca să obţină domnia asupra lui Izrail acesta este, desigur, fiul lui Chiş, Saul, modestul păstor de asine. Orice s-ar zice, situaţia nu era de loc îmbucurătoare. „Şi în tot pămîntul Izrail nu se găsea nici un fierar, pentru că filistenii chibzuiseră: «Nu cumva să-şi facă evreii săbii sau suliţe!»
Aşa încît toţi izrailiţii se coborau la filisteni ca să-şi ascută care fierul plugului, care toporul, care securea, care boldul pentru boi,
Cînd li se tocise fierul plugului sau gura toporului, sau gura securii, sau cînd era vorba să facă vîrf boldului de mînat boii.
Aşa se face că în ziua bătăliei de la Micmaş nu se găsea nici o sabie şi nici o lance în mîna nici unuia din poporul războinic care era cu Saul şi cu Ionatan; ci aveau numai Saul şi feciorul său Ionatan” (Samuil I, XIII, 19―22).
Este limpede că forţele erau inegale: trebuie să credem că cei 330.000 de oşteni care îi zdrobiseră cu un an în urmă pe amoniţi în împrejurimile Iabeşului erau şi ei lipsiţi de arme. Pe semne, victoria lor o hotărîse atunci numărul. Dar cu 600 de oameni, care erau şi fără arme, situaţia era cu totul alta şi este lesne de înţeles că Saul nu trebuie să fi arătat prea bine atunci cînd i-a întîlnit pe filisteni la Micmaş.
Din fericire, tînărul Ionatan, fiul regelui, era un voinic fără seamăn şi totodată băiat hotărît. Într-o bună dimineaţă, fără să-i spună o vorbă tatălui său, el îşi luă scutierul şi se îndreptă cu el spre avanposturile oştirii filistene. Acolo au zărit nişte ostaşi duşmani ce-şi făcuseră tabăra pe un loc mai înalt care domina stîncile.
Filistenii i-au zărit şi ei şi au zis: „«Iată, evreii ies din vizuinele în care stăteau ascunşi!» Şi au grăit oamenii din strajă către Ionatan şi către scutierul său şi le-au strigat: «Suiţi-vă la noi să vă spunem ceva!» Atunci Ionatan a rostit către scutierul său: «Urcă-te după mine, căci domnul i-a dat în mîna lui Izrail!»
Şi Ionatan s-a urcat de-a buşilea, cu scutierul după el, iar filistenii o rupseră la fugă în faţa lui Ionatan şi el îi lua în sabie şi scutierul, în urma lui, îi ucidea.
Şi aceasta a fost întîia luptă crîncenă pe care au dat-o Ionatan şi scutierul său, doborînd ca la douăzeci de oameni pe o întindere cît o jumătate de pogon, adică atît cît poate ara o pereche de boi într-o zi” (Samuil I, XIV, 11―14).
Tot atunci Saul, care îl chemase pe marele preot Ahia, se pregătea să fie de faţă la aducerea jertfelor. Deodată s-a auzit un zgomot dinspre tabăra oştirii filistene. „Dar iată că între filisteni fiecare trăgea cu sabia în celălalt într-o învălmăşeală cumplită.
Iar evreii care erau cu filistenii mai dinainte şi care plecaseră cu ei la bătălie au fugit şi ei, ca să se unească cu izrailiţii din jurul lui Saul şi lui Ionatan.
Iar toţi acei izrailiţi care se ascunseseră prin munţii Efraim cînd prinseră de veste că filistenii fug se luară şi ei după filisteni şi se încăierară la luptă.
Astfel domnul a mîntuit pe Izrail în ziua aceea, iar lupta s-a întins pînă la Bethoron” (v. 20―23).
Gîndiţi-vă numai: chiar „pînă la Bethoron”! Aşa victorie mai zic şi eu!
„Oamenii din Izrail erau sleiţi, însă Saul a săvîrşit în ziua aceea o mare nebunie, căci el a legat poporul cu blestem, zicînd: «Blestemat să fie acela care va pune în gură demîncare pînă diseară şi pînă nu-mi voi răzbuna împotriva duşmanilor mei!» Şi nimeni din popor n-a gustat demîncare.
Dar pe cîmp se aflau faguri de miere.
Şi a ajuns gloata la faguri şi iată mierea curgea din ei. Însă nimeni nu şi-a adus mîna la gură, fiindcă poporul se temea de jurămînt.
Ionatan însă nu auzise de jurămîntul cu care tatăl său legase poporul; şi el a întins vîrful toiagului din
mîna sa şi l-a vîrît într-un fagure de miere şi apoi şi-a adus mîna la gură. Atunci ochii săi s-au luminat învioraţi.
Dar un oştean a deschis gura şi a zis: «Tatăl tău a legat poporul cu jurămînt, zicînd: „Blestemat să fie acela care va pune astăzi demîncare în gură!”» Iar poporul era sleit de oboseală.
Răspuns-a Ionatan: „Tatăl meu tulbură ţara. Ia uitaţi-vă cum s-au luminat ochii mei fiindcă am gustat puţin din mierea aceasta.
O, dacă poporul ar fi mîncat astăzi să se sature din prada duşmanilor săi pe care a găsit-o! Pe cînd acum, înfrîngerea filistenilor n-a ieşit prea mare” (v. 24―30).
Autorul „sfînt” povesteşte mai departe că poporul istovit „a năvălit asupra prăzilor şi au înşfăcat oi, boi, viţei şi i-au înjunghiat acolo pe loc şi poporul a mîncat carnea cu sînge.
Şi i-au dat de veste lui Saul şi i-au spus: «Iată poporul a păcătuit înaintea domnului fiindcă a mîncat carne cu sînge». Ci el a grăit: «Aţi săvîrşit nelegiuire! Rostogoliţi spre mine, acum, o piatră mare!»
Şi iarăşi a zis Saul: «Împrăştiaţi-vă în popor şi spuneţi-le: aduceţi la mine fiecare boul său şi fiecare oaia sa şi înjunghiaţi-le aici şi mîncaţi-le şi nu păcătuiţi împotriva domnului mîncînd carnea împreună cu sîngele!» Şi tot poporul aduse, în noaptea aceea, fiecare vita pe care o avea la îndemînă şi o junghie acolo” (v. 32―34).
Vă daţi seama ce măcel s-a făcut?
„Şi Saul a zidit un jertfelnic domnului; acesta era întîiul jertfelnic pe care l-a zidit domnului.
Apoi zis-a Saul: «Să ne coborîm la noapte şi să urmărim pe filisteni şi să-i nimicim pînă se va lumina de ziuă şi să nu lăsăm din ei nici unul». Iar ei au răspuns: «Fă tot ce ţi se pare că este bine». Dar arhiereul a zis: «Să ne apropiem, întîi, aici de Dumnezeu!»
Deci Saul a întrebat pe Dumnezeu: «Să mă pogor, oare ca să urmăresc pe filisteni? Îi vei da tu în mîna lui Izrail?» Însă domnul nu i-a dat răspuns în ziua aceea” (v. 35―37).
În zadar îşi lipi Saul urechea de „chivotul sfînt” pe care marele preot Ahia poruncise să-l aducă în acest loc; în zadar nădăjduia el să audă de acolo glasul domnului. Dumnezeu se încăpăţîna şi nu scotea o vorbă. Saul îşi dădu seama atunci că bătrînul este nemulţumit.
Ce putuse să-l supere pe Savaot? Marele preot Ahia, nepotul lui Fineas, nu mîncase, pare-se, din vasul „sfînt”, deoarece el nu putea să nu ştie că această nelegiuită lăcomie îl costase viaţa pe bunicul său. Saul se simţea şi el nevinovat de orice păcat. El nu săvîrşise nimic condamnabil; cel puţin Biblia nu ne spune aşa ceva. Ionatan, care mîncase miere, neştiind de blestemul tatălui său, era şi el, fireşte, nevinovat. În afară de aceasta, nu se ştie dacă Dumnezeu a aprobat cu adevărat acest blestem nesăbuit al lui Saul. Căci a opri oştirea să mănînce în ziua unei bătălii este o prostie fără margini.
Prin urmare, dacă Dumnezeu putea fi nemulţumit de ceva, se părea că pricina nu putea fi decît în popor, care înghiţise toate vitele filistenilor fără a lăsa să se scurgă sîngele, cum prevedea legea. Biblia nu ne spune, de altfel, că evreii ar fi făcut o indigestie. Se pare că aveau un organism de fier şi un stomac de dimensiuni „divine”.
Oricum ar fi, Dumnezeu refuza să răspundă. Aşadar, trebuia găsit vinovatul.
„Atunci a grăit el (Saul) către întregul Izrail: «Voi să staţi de această parte, iar eu cu Ionatan, fiul meu, de cealaltă parte» Şi poporul i-a răspuns lui Saul: «Fă cum crezi că este bine!»
Apoi Saul s-a rugat domnului: «Dumnezeule al lui Izrail, de ce n-ai răspuns astăzi robului tău? Dacă vina aceasta o am eu sau fiul meu Ionatan, fă să iasă urim, iar dacă păcatul acesta l-a săvîrşit poporul tău Izrail, atunci fă să iasă tumim». Şi sorţul căzu pe Ionatan şi pe Saul, iar poporul ieşi din bănuială.
Şi zise iarăşi Saul: «Aruncaţi sorţul între mine şi Ionatan, fiul meu», şi sorţul căzu pe Ionatan. (Şi pe cine va arăta sorţul acela va muri. Şi spuse poporul lui Saul: «Nu va fi aşa!» Dar Saul rămase hotărît. Şi aruncară sorţul între el şi Ionatan, fiul său.)
Atunci Saul grăi către Ionatan: «Spune-mi ce ai făcut?» Iar Ionatan i-a spus şi i-a mărturisit: «Drept e că am gustat puţină miere, cu vîrful toiagului ce era în mîna mea. Iată-mă! Sînt gata să mor!»
Ci răspuns-a Saul: «Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi mai rău decît atît dacă nu vei muri, Ionatane!»
Dar poporul a strigat către Saul: «Să moară Ionatan, care a adus această mare mîntuire în Izrail? Ferească Dumnezeu! Viu e domnul. Nici un păr din capul lui să nu cadă pe pămînt! Căci doar cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit el astăzi!» Astfel poporul scăpă pe Ionatan de la moarte” (v. 40―45).
În continuarea acestei extrem de cuvioase şi importante povestiri, aflăm că filistenii au ajuns cu bine acasă şi că s-au mai războit de multe ori cu evreii „cît a trăit Saul” (v. 52).
Un anumit timp, a cărui durată nu este indicată de autorul „sfînt”, domnia fiului lui Chiş a fost glorioasă. Cap. al XIV-lea ne spune în încheiere cine erau cei mai de seamă membri ai familiei lui Saul. Vom menţiona aici numai că, în afară de Ionatan, Saul a mai avut doi fii şi două fiice, pe Merab şi pe Micol. Cu aeeste două domniţe vom mai avea prilejul să ne întîlnim.

34 – ULTIMELE ZILE ŞI PIOSUL SFÎRŞIT AL SFÎNTULUI REGE DAVID

Şi a fost în zilele lui David foamete, trei ani unul după altul. Atunci David a căutat faţa domnului. Iar domnul a răspuns «Sînge vărsat apasă asupra lui Saul şi asupra casei lui, fiindcă Saul a măcelărit pe ghibeoniţi».
Deci regele a chemat pe ghibeoniţi şi a grăit către ei. Ghibeoniţii nu erau din fiii lui lzrail, ci din rămăşiţa amoritilor şi, măcar că izrailiţii li se legaseră cu jurămînt că îi vor cruţa, Saul căuta să-i stîrpească, în rîvna lui pentru fiii lui lzrail şi pentru Iuda.
Şi a întrebat David pe ghibeoniţi: «Ce să fac pentru voi şi ce ispaşă să vă dau ca să binecuvîntaţi moştenirea domnului?».
Zis-au lui ghibeoniţii: «Nu e vorba de argint ori de aur între noi şi Saul şi casa lui, şi nu stă în putinţa noastră să ucidem pe nimeni din lzrail». Ci el a zis: «Ceea ce veţi spune voi, aceea vă voi îndeplini».
Răspuns-au ei regelui: «Omul care ne-a stîrpit şi a năzuit să ne nimicească, aşa încît să nu mai hălăduim în tot cuprinsul lui lzrail,
Din urmaşii lui să ni se dea şapte oameni ca să-i spînzurăm înaintea domnului, în Ghibeon, pe muntele domnului». Şi regele a rostit: «Îi voi da!».
Însă regele a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, din pricina jurămîntului făcut în numele domnului care era între ei, între David şi Ionatan, fiul lui Saul.
Ci regele a luat pe cei doi feciori ai Riţpei, fiica lui Aia, pe care îi născuse lui Saul, pe Armoni şi pe Mefiboşet, cum şi pe cei cinci feciori ai lui Micol, fiica lui Saul, pe care ea îi născuse lui Adriel, feciorul lui Barzilai din Abel-Mehola.
Şi i-a dat în mîna ghibeoniţilor şi ei i-au spînzurat înaintea domnului, pe munte. Şi au căzut, cîte şapte, împreună. Şi au murit în cele dintîi zile ale secerişului, cînd începe secerişul orzului” (Samuil II, XXI, 1―9).
Acest pasaj din Biblie i-a pus întotdeauna în încurcătură pe teologi, căci în istoria lui Saul nu ni se spune nicăieri că el ar fi făcut cel mai mic rău ghibeoniţilor. Dimpotrivă, Samuil l-a mustrat mereu pentru mărinimia şi bunătatea pe care le arătase faţă de popoarele înconjurătoare. Nu am uitat că „prorocul” l-a detronat pe Saul tocmai pentru că acesta nu exterminase total cîteva triburi care trăiau în ţară: amaleciţii, amoreii, edomiţii etc. De altfel Saul era originar din Ghibeon şi este cu totul firesc ca el să-şi fi cruţat concetăţenii; dacă el i-ar fi nimicit pe ghibeoniţi, care nu erau de credinţa evreilor, Biblia ar fi menţionat neîndoios această ispravă cucernială în capitolele consacrate lui Saul.
Acest masacru atît de neaşteptat face impresia că David ar fi căutat un pretext pentru a scăpa de ultimii urmaşi ai celui ce-l precedase pe tron. Dar episodul este atît de neverosimil, încît pînă şi autorul s-a încurcat. Saul i-o dăduse de soţie lui Adriel Meholalitul pe fiica sa mai mare, Merab, şi nu pe Micol (Samuil I, XVIII, 19); cît priveşte pe Micol, cînd David a înşelat-o şi s-a însurat cu Abigail şi cu Ahinoam, Saul a dat-o de soţie lui Palti, fiul lui Laiş (XXV, 44). Ulterior, David a luat-o înapoi de la Palti (Samuil II, III, 14―16). Poate că autorul „sacru” se referă aici la Micol şi la fiii pe care i-a născut de la un alt bărbat, nu de la David. Este greu să admitem însă că un scriitor inspirat de Dumnezeu şi-ar fi pierdut memoria şi l-ar fi confundat pe Paltiel cu Adriel Meholalitul, soţul lui Merab.
Cît priveşte foametea care a secătuit ţara timp de trei ani sub domnia lui David, trebuie să spunem de la bun început că în regiunile acelea nu exista fenomen mai obişnuit decît recoltele proaste. Cărţile „sfinte” vorbesc foarte des despre foamete în Palestina. Vom întîlni în repetate rînduri perioade de foamete în această tristă ţară, unde au fost întotdeauna mult mai mulţi bolovani sterpi decît vegetaţie hrănitoare.
Cu şi mai multă uimire aflăm că însuşi Dumnezeu i-a spus lui David că această foamete a fost trimisă deoarece Saul avusese, cu atîta timp în urma, intenţii urîte faţă de un popor care nu era „poporul lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaştem, împreună cu toţi criticii, că, printre numeroasele crime ale lui David, aceasta este de-a dreptul hidoasă. Nu putem invoca pentru justificarea ei nici patima, nici rătăcirea. Este pur şi simplu o ticăloşie să dai poruncă să fie spînzuraţi fără motiv doi fii nelegitimi ai lui Saul, care nu pretindeau şi nu puteau să pretindă nimic. Şi o dată ce el se reîntorsese de bunăvoie la Micol, pe care o părăsise, era o cruzime respingătoare să predea ghibeoniţilor pe fiii ei ca să fie ucişi.
Mîrşăvia acestei crime se îmbină cu absurditatea ei: David predă şapte oameni nevinovaţi unui mic popor de care nu avea motiv să se teamă, el, puternicul învingător al tuturor duşmanilor săi.
În această faptă, spun criticii (lordul Bolingbroke, Huet, Fréret, Voltaire), vedem o barbarie oare ar revolta pînă şi pe un sălbatic. Însă David mai adaugă la cruzimea sa sperjurul, deoarece îi jurase lui Saul că nu va răpi niciodată viaţa vreunuia dintre urmaşii săi (Samuil I, XXIV, 22―23). Căutînd să justifice acest sperjur, teologii arată că David nu i-a spînzurat el pe fiii lui Riţpa şi ai lui Micol, ci i-a predat ghibeoniţilor. Această scuză nu face decît să releve cruzimea şi josnica făţărnicie a teologilor, apărătorii Bibliei.
Cap. al XXII-lea conţine un cîntec al lui David. În capitolul următor avem un alt cîntec. Aici găsim cîteva trăsături de caracter nobile ale prietenilor regelui: „Benaia, fiul lui Iehoiada, bărbat viteaz, cu multe fapte vitejeşti, de felul lui din Cabeţeel; el a răpus pe cei doi fii ai lui Ariei din Moab. Tot el a coborît şi a răpus leul din fundul unei fîntîni într-o zi cînd ningea. Tot el a ucis un egiptean, o namila de om; şi măcar că egipteanul avea o suliţă în mînă, el s-a dus la egiptean cu un toiag şi i-a smuls egipteanului suliţa din mînă şi l-a omorît cu suliţa lui. Aceste fapte săvîrşit-a Benaia, fiul lui Iehoiada, şi era vestit… (Samuil II, XXIII, 20―22).”
Păcat că autorul a uitat să ne spună în ce loc s-a întîmplat această aventură cu adevărat remarcabilă cu leul ucis într-o zi cind ningea; zăpada este atît de rară în ţările unde trăiesc lei, încît Benaia a procedat bine hotărînd să nu-şi piardă timpul şi omorînd de îndată fiara: el se temea că zăpada se va topi repede… sub razele criticii.
Dorind să afle numărul supuşilor săi, David, inspirat de Dumnezeu, a hotărît să facă un recensămînt în Izrail şi în Iuda. Această treabă, pe cît de lungă pe atît de plicticoasă, a fost dusă la bun sfîrşit în nouă luni şi douăzeci de zile (Samuil II, XXIV, 1―8).
„Atunci Ioab a încredinţat regelui numărul care ieşise la numărătoarea poporului, şi în Izrail erau opt sute de mii de războinici mînuitori de sabie, iar în Iuda erau cinci sute de mii de inşi” (v. 9). Dar abia se terminase numărătoarea populaţiei, cînd David şi-a dat seama că săvîrşise astfel un mare păcat. Biblia nu ne spune de ce trebuia ca acest recensămînt să-i atragă regelui mînia lui Dumnezeu, dar ea ne spune că bătrînul era foarte supărat.
„…Iar cuvîntul domnului s-a îndreptat către Gad văzătorul şi i-a zis: «Du-te şi grăieşte lui David: aşa rosteşte domnul! Trei lucruri îţi pun înainte. Alege-ţi unul dintre ele ca să ţi-l adeveresc!». Deci Gad a venit la David şi i-a dat de veste şi i-a spus: «Ce vrei? Să bîntuie şapte ani foametea în ţară, ori să fugi trei luni dinaintea duşmanului tău şi el să te urmărească, ori să se abată peste ţară trei zile de ciumă? Acum gîndeşte-te şi vezi ce răspuns să duc celui ce m-a trimis !»(v, 11― 13).
Aici se impun cîteva observaţii importante. În primul rînd, însuşi textul spune clar: „Dar mînia domnului s-a aprins încă o dată împotriva lui Izrail şi a întărîtat pe David împotriva lor, zicînd: Haide, numără pe Izrail şi pe Iuda” (v. 1). Ulterior însă Dumnezeu este şi mai supărat şi găseşte de cuviinţă să trimită o nenorocire poporului, pentru că se îndeplinise ceea ce el însuşi îi ceruse lui David să facă. Iată deci că „sfînta scriptură” ni-l înfăţişează iarăşi pe Dumnezeu ca pe un duşman al neamului omenesc, care se ocupă cu aşezarea unor curse şi capcane în calea oamenilor.
În al doilea rînd, în „Pentateuh”, însuşi Dumnezeu a poruncit de trei ori să se facă un recensămînt.
În al treilea rînd, nu exista nimic mai folositor şi mai raţional, deşi e foarte greu, decît efectuarea unei evidenţe precise a populaţiei: această poruncă a lui David a fost nu numai plină de prevedere şi de înţelepciune, dar şi sacră, deoarece îi fusese inspirată de Dumnezeu.
În al patrulea rînd, toţi criticii remarcă completa absurditate a afirmaţiei că David avea 1.300.000 de ostaşi în micuţa sa ţară: dacă vom considera că o cincime din populaţie consta din ostaşi, înseamnă că Palestina avea o populaţie de 6.500.000 de locuitori. Or, în afară de evrei, mai trăiau acolo canaaniţii şi filistenii.
În al cincilea rînd, Cartea întîi a Cronicilor, care este şi ea o parte canonică a Bibliei, la fel ca toate celelalte, cărţi, şi care contrazice de foarte multe ori alte opere ale „inspiraţiei divine”, dă cifra de 1.570.000 de ostaşi (XXI, 5), ceea ce face să crească într-un mod şi mai neverosimil numărul populaţiei evreieşti.
În al şaselea rînd, criticii sînt de părere că este o ocupaţie puerilă şi absurdă, cu totul nevrednică de măreţia lui Dumnezeu, ca să-l trimită pe „prorocul” Gad la „prorocul” David pentru a-l pune să aleagă între mai multe pedepse. Criticii văd în această cruzime dumnezeiască o batjocură şi un lanumit iz de poveste orientală, cu totul nepotrivită într-o carte în care însuşi Dumnezeu „a inspirat” fiecare pagină .
Să vedem acum care a fost alegerea regelui.
„Răspuns-a David lui Gad: «Sînt la mare cumpănă! Să cădem mai bine în mîna domnului, căci mari sînt îndurările lui, dar în mîna oamenilor să nu mai cad!»”.
Astfel alese David ciuma, şi era tocmai vremea secerişului de grîu cînd începu bătaia în popor. Deci domnul slobozi ciuma în Izrail, de dimineaţă pînă la vremea hotărîtă. Şi au murit din popor, din Dan pînă în Beerşeba, şaptezeci de mii de oameni.
Şi domnul trimise un înger la Ierusalim ca să-l pustiască. Însă domnului i-a părut rău de acest prăpăd şi a poruncit îngerului care ucidea poporul: «Destul acum! Trage-ţi mîna înapoi!». Iar îngerul domnului se găsea la aria lui Aravna Iebuseul.
Ci David, văzînd pe îngerul care prăpădea poporul, a rostit către domnul şi s-a tînguit: «Iată, eu am păcătuit şi fărădelege am făcut. Dar aceste oi ce au făcut? Pornească mîna ta împotriva mea şi împotriva familiei mele!».
Şi în aceeaşi zi venit-a Gad la David şi i-a spus: «Du-te şi clădeşte domnului un jertfelnic pe aria lui Aravna Iebuseul!»” (v. 14―18).
David s-a supus. Aravna a dat toate cele necesare pentru aducerea jertfei, „şi a zidit acolo David jertfelnic domnului şi a adus arderi de tot şi jertfe de pace… Şi astfel s-a milostivit domnul de ţară şi bătaia a fost curmată din Izrail” (v. 25).
Să revenim la observaţiile comentatorilor sceptici. Ciuma care extermină în trei zile 70.000 de oameni apare ca o pedeapsă divină cu totul de neînţeles faţă de poporul iubit cu care Dumnezeu are de-a face zi de zi. Această pedeapsă pare şi mai puţin justificată dacă ne gîndim că ea loveşte poporul pentru o fărădelege săvîrşită numai de David şi că această fărădelege consta într-o măsură de stat înţeleaptă, care, pe deasupra, mai era inspirată de Dumnezeu.
Cu această ciumă se încheie Cartea a doua a lui Samuil.
Cartea întîi a Regilor, care îi urmează, începe cu descrierea ultimelor zile ale lui David şi se întrerupe în epoca robiei babilonene. Tradiţia talmudică atribuie această scriere prorocului Ieremia. Părerea aceasta, adoptată de majoritatea rabinilor şi a vechilor teologi creştini, şi-a găsit apărători şi mai tîrziu. Alţi teologi sînt de părere că autorul cărţii ar fi Baruh, un discipol al lui Ieremia. Pentru evrei însă, ca şi pentru creştini, autorul ei este, bineînţeles, tot Dumnezeu. Acesta va fi punctul de vedere pe care îl vom adopta şi noi. Ne vom strădui să dezvăluim perlele divine care ni se oferă şi în această carte şi vom scoate în evidenţă tot ceea ce nu rezistă bunului-simţ şi raţiunii.
„Şi regele David era bătrîn, bătrîn de zile, şi cu toate că-l înveleau cu velinţe, tot nu-i mai era cald.
Atunci dregătorii i-au spus: «Să căutăm pentru stăpînul nostru rege o tînără fecioară, care să-l slujească pe rege şi să-i fie îngrijitoare, iar cînd se va culca la pieptul său, să-i fie cald domnului meu rege!».
Şi au căutat în toată ţara lui Izrail o fată frumoasă şi au găsit pe Abişag Şunamita, pe care au adus-o la rege.
Şi fata era tare mîndră . Şi a fost îngrijind de rege şi îi slujea lui, dar regele nu a cunoscut-o” (Regi I, I, ‘l-4).
Această fecioară-plapumă este o adevărată revelaţie, care face cinste imaginaţiei „porumbelului sfînt”. Benedictinul Calmet, care credea orbeşte în toate mistificările Bibliei, menţionează că frumoasa fecioară era pe deplin capabilă să însufleţească pe un bătrîn de 70 de ani (cît avea pe atunci David). Pentru a confirma povestirea sacră, savantul călugăr ne spune că un medic i-a recomandat împăratului Frédéric Barbarosa să doarmă cu băieţi şi să-i aşeze pe piept. Dar este greu să ţii un băiat pe piept toată noaptea. De aceea, adaugă Calmet, s-au folosit cu succes, în acelaşi scop, căţei.
Nici măcar Solomon, fiul lui David, nu a dat crezare afirmaţiei biblice că regele s-ar fi încălzit doar pe lîngă frumoasa Şunamita. Vom vedea mai tîrziu că el a poruncit să fie ucis fratele său mai mare, Adonia, care se făcuse vinovat de a fi cerut mîna lui Abişag, lucru pe care Solomon l-a considerat drept dorinţă de a se căsători cu văduva sau cu ibovnica tatălui său.
Adonia era fiul Haghitei, pe care David o luase de soţie înaintea Batşebei, mama lui Solomon. După moartea lui Absalom cel pletos, Adonia era cel mai mare dintre fiii regelui şi considera că, de drept, coroana îi va reveni lui. Curtenii însă doreau să-l vadă rege pe Solomon. Fără a mai aştepta moartea tatălui lor, cei doi principi îşi disputau în public, fără nici o ruşine, tronul.
„Însă Adonia, fiul Haghitei, s-a trufit şi cugeta: «Eu voi fi rege!». Şi şi-a pregătit car şi călăreţi şi cincizeci de oameni care să alerge înaintea lui,
Fiindcă tatăl său nu-l ţinuse de rău în vremea vieţii lui şi nici nu-i zisese: «De ce faci aşa?». Dar şi el era tare frumos la chip şi fusese născut după Absalom.
El se înţelesese cu Ioab, fiul lui Ţeruia, şi cu Abiatar arhiereul, care era de partea lui Adonia.
Pe cînd Ţadoc arhiereul, împreună cu Benaia, fiul lui Iehoiada, profetul Natan, Şimei şi Rei, vitejii lui David, nu ţineau cu Adonia.
Şi Adonia a făcut ospăţ la Piatra Şarpelui, care se află lîngă Cişmeaua Roghel, cu vite mici şi mari şi viţei graşi, şi a poftit pe toţi fraţii lui, feciorii regelui, şi pe toţi bărbaţii din Iuda care slujeau pe rege.
Iar pe profetul Natan, pe Benaia, pe viteji şi pe Solomon, fratele lui, nu i-a poftit.
Atunci a zis Natan către Batşeba, mama lui Solomon: «Ai auzit, cred, că Adonia, fiul Haghitei, s-a făcut rege fără ca domnul nostru David să ştie ceva?
Şi iată acum, vino să te sfătuiesc cum să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon».
Întră îndată la regele David şi îi spune: «Oare nu te-ai jurat tu, măria-ta, roabei tale şi nu mi-ai făgăduit: „Fiul tău va fi după mine rege şi va şedea pe tronul meu? Pentru ce a ajuns rege acum Adonia?”
Şi în vreme ce tu vei grăi cu regele, eu voi intra după tine şi-ţi voi întări spusele tale!»” (v. 5―14).
Dacă ţinem seama că Adonia nu s-a proclamat rege, ci era doar pretendent şi avea partizani, cum avea de altfel şi Solomon, putem spune că profetul Natan era un mincinos şi un intrigant mîrşav: el pune la cale, împreună cu Batşeba, neruşinata văduvă a lui Urie cel asasinat, o stratagemă ţintind să răpească coroana moştenitorului direct, şi acest om sfînt recurge la calomnie pentru a-şi atinge scopul.
Poate că ordinea succesiunii la tron nu era încă bine stabilită la evrei. Dar este cu totul firesc ca Adonia, fiind cel mai în vîrstă, să-i urmeze la tron tatălui său, cu atît mai mult cu cît nu fusese născut de o ţiitoare sau de o femeie străină, ca Solomon. Dreptul său fusese recunoscut de cele două personaje mai importante ale statului: comandantul suprem şi marele preot. Prin urmare, dacă bătrînul rege a hotărît cu adevărat ca Solomon să-i urmeze la domnie, a făcut-o, probabil, pentru a fi pe placul soţiei sale.
David a dat crezare denunţurilor calomnioase ale lui Batşeba şi Natan.
„Pe urmă regele David a poruncit: «Chemaţi pe Ţadoc arhiereul, pe profetul Natan şi pe Benaia, fiul lui Iehoiada!» Şi ei au intrat înaintea regelui.
Atunci regele le-a poruncit: «Luaţi cu voi pe dregătorii stăpînului vostru şi suiţi călare pe Solomon, fiul meu, pe catîrul meu şi să vă duceţi cu el pînă jos la Ghihon.
Şi acolo Ţadoc arhiereul şi profetul Natan să-l ungă rege peste Izrail şi să sunaţi din trîmbiţă şi să strigaţi: «Trăiască regele Solomon!»” (v. 32―34).
A venit, în fine, ceasul morţii lui David. Iată ce spune regele înainte de a muri fiului Batşebei, pe care poruncise să-l ungă solemn încă în timpul vieţii sale:
„Tu ştii ce mi-a făcut mie Ioab, fiul lui Ţeruia, …cum a vărsat în vreme de pace sînge ca în război şi a pătat cu sînge nevinovat brîul de pe coapsele mele şi încălţămintea din picioarele mele. Să te porţi cu el după socotinţa ta, ca să nu se pogoare cu pace în Şeol cărunteţea lui” (Regi I, II, 5―6).
„«Dar iată că tu ai lîngă tine pe Şimei, fiul lui Ghera, veniaminitul din Bahurim. El m-a blestemat cu crunt blestem în ziua cînd pornisem spre Mahanaim. Şi mi-a ieşit în întîmpinare la Iordan, de aceea m-am legat cu jurămînt în faţa domnului şi am zis: „Nu te voi omorî cu sabia!”
Dar tu să nu-l cruţi, căci eşti om înţelept şi vei şti ce să-i faci ca să pogori cărunteţea lui cu sînge în Şeol».
Apoi David a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David.
Vremea cît a domnit David peste Izrail a fost de patruzeci de ani: şapte ani în Hebron şi treizeci şi trei de ani în Ierusalim” (v. 8―11).
David a murit precum a trăit. Acest ales al domnului a dat dovadă de o revoltătoare lipsă de recunoştinţă, poruncind să fie ucis generalul său Ioab, cel mai credincios dintre slujitorii săi, căruia îi datora şi coroana. Pe patul de moarte, el comite un sperjur cu un respingător cinism, amestecat cu făţărnicie, împotriva lui Şimei, pe care spunea că-l iertase pentru a-şi face un renume de rege mărinimos şi căruia îi făgăduise că nu-i va lua viaţa.
Desigur că biserica îl scuză pe David, tot prin gura benedictinului Calmet. El o face în expresii care merită să fie reproduse:
„David se folosise de marile servicii ale lui Ioab şi impunitatea pe care i-o asigurase un timp atît de îndelungat a fost o răsplată pentru devotamentul său nestrămutat; aceste considerente însă nu-l scuteau pe David de obligaţia de a pedepsi crima şi de a face dreptate împotriva lui Ioab”.
Se ştie că Ioab săvîrşise o crimă gravă, anume atunci cînd îndeplinise porunca lui David în privinţa lui Urie, lăsîndu-l singur în locul cel mai primejdios al bătăliei. Biserica îl scuză pe David, dar nu-l scuză pe Ioab.
„Pe de altă parte ― continuă benedictinul ―, Solomon nu avea de ce să fie recunoscător, iar acest rege se socotea îndreptăţit să-l dea morţii pe Ioab, deoarece făcea parte dintre adepţii lui Adonia”.
Concluzia: David e un sfînt, iar Solomon un înţelept. În toate este voinţa domnului! Este admirabil că biserica creştină a vrut neapărat ca Iisus Hristos să descindă din David şi din Solomon. Am mai întîlnit cîteva personaje stranii în genealogia lui „mesia” însă aceşti doi regi nu-i întrec oare pe toţi cei precedenţi?
Dacă biserica ar fi găsit măcar anumite circumstanţe atenuante! Nicidecum. Ea trece cu buretele peste fărădelegile lui David şi face din el un strămoş onorabil şi demn de invidiat. El este un model pentru regi şi se bucură, ca atare, de respectul unanim al teologilor. El este proclamat sfînt între sfinţi. În timpul liturghiilor sînt cîntaţi „psalmii” săi absurzi. Mai mult, biserica ― şi ea a proclamat acest lucru în numeroasele ei concilii ― vede în David întruparea umană a lui Iisus, adică a fiului lui Dumnezeu, al doilea membru al „sfintei treimi”.