2 – CĂDEREA ÎN PĂCAT A PRIMILOR OAMENI

Am ajuns acum la o aventură uimitoare care ― vai! ― a pus capăt fericirii lui Adam şi soţiei sale.
„Apoi domnul Dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi, frumoşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea, II, 9). „Şi a poruncit domnul Dumnezeu lui Adam; zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca;
Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea, II, 16―17).
În primul rînd, trebuie să arătăm că pentru învăţămîntul religios există numeroase manuale, în care pasajele supărătoare din Biblie sînt trecute sub tăcere. Astfel, credincioşilor li se vorbeşte, de obicei, numai despre „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Vom vedea îndată de ce clericii nu suflă un cuvînt despre „pomul vieţii”. Pentru aceasta vom cita versetul 22 din cap. 3, care, de obicei, este omis în cărţile destinate oamenilor creduli. Dar deocamdată să ne ocupăm de fructul care a fost cauza căderii în păcat a omului. Vom aminti că împăratul Iulian Filozoful, a cărui memorie este odioasă popilor, a făcut în legătură cu acest pom minunat cîteva observaţii.
„Credem ― scria el ― că Dumnezeu ar fi trebuit, dimpotrivă, să poruncească omului, creaturii sale, să mănînce cît mai multe roade din «pomul cunoştinţei binelui şi răului». Din moment ce i-a dat un cap care gîndea, era necesar să-l şi înveţe, şi era şi mai necesar să-l facă să cunoască binele şi răul pentru ca să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine. Interdicţia este absurdă şi crudă. Este de o sută de ori mai rău decît dacă Dumnezeu i-ar fi dat omului un stomac care nu ar fi putut să primească hrană”.
O altă concluzie care se impune este că Dumnezeu a avut, pare-se, un gînd ascuns şi, de fapt, s-a bucurat de căderea omului în păcat. În general, Adam ar fi fost îndreptăţit să-i spună:
― Scumpul meu tătic, Dumnezeu! Dacă nu mă-nşel, binele reprezintă ceea ce este frumos din punct de vedere moral, ceea ce-ţi place; iar răul, dimpotrivă, ceea ce este urît, ceea ce nu-ţi palce. Am sau n-am dreptate?
― Ai perfectă dreptate, fecioraşule, i-ar fi răspuns „creatorul”.
― În acest caz ― ar fi putut continua Adam ― dă-mi posibilitatea să aflu ce este răul, ca să-l pot evita. Căci ce caută pomul acesta aici dacă n-am voie să mă ating de el?
Dar, în locul lui Dumnezeu, răspunsul îl dau cei care-i invocă numele.
― Dumnezeu ― spun ei ― l-a pus la încercare pe omul abia născut. El voia să vadă dacă Adam i se va supune atunci cînd îi va cere să renunţe la un lucru neînsemnat.
Dar şi această afirmaţie poate fi combătută cu uşurinţă. Potrivit speculaţiilor teologice, Dumnezeu este atotştiutor: el cunoaşte şi viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întîmpla. Şi cum nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliţi de el să cadă în păcat; în această privinţă nu poate exista nici o îndoială.
În cele ce urmează, întreaga poveste se întoarce într-adevăr împotriva lui Dumnezeu. Iată ce spune cartea „Facerea”:
„Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele cîmpului pe care le făcuse domnul Dumnezeu. Şi el a zis către femeie: «Adevărat este că a spus Dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii grădinii?»
Şi a răspuns femeia şarpelui: «Din roadele pomilor grădinii avem voie să mîncăm,
Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii a spus Dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»
Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri de loc!.
Dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, deschide-se-vor ochii voştri şi veţi fi ca dumnezeii, cunoscînd binele şi răul».
Şi femeia, văzînd că rodul pomului este bun de mîncare şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune, a luat din roadele lui şi a mîncat şi a dat şi bărbatului ei care era cu ea, şi a mîncat şi el” (Facerea, III, 1―6).
În toată această istorisire este uimitor, în primul rînd, că discuţia „şarpelui” cu femeia, însuşi faptul că „şarpele” vorbea în limba primilor oameni, nu este prezentat de autor ca ceva supranatural, miraculos, nici măcar ca o alegorie. Cartea „Facerea” îl prezintă pe „şarpe” tocmai ca atare. Această reptilă, plină de viclenie şi ispită, devine seducătorul femeii, exprimîndu-se cu o uşurinţă pe care ar invidia-o orice crai care are de gînd să profite de credulitatea unei fetişcane naive.
Şarpele este descris în mod atît de natural în Biblie, încît teologii creştini, găsind versiunea neverosimilă, au socotit necesar să corecteze basmul biblic. Dar rectificările aduse de ei schimbă tot ce se spune în cartea „Facerea” în această privinţă şi se află în totală contradicţie cu Biblia. Potrivit afirmaţiilor lor pe cît de şirete pe atît de evlavioase, diavolul a fost cel care şi-a luat chip de şarpe şi a dus-o în ispită pe soţia lui Adam. Iată deci cum au întors lucrurile teologii, iată ce propovăduiesc ei astăzi.
Această tălmăcire reprezintă o evidentă falsificare a cărţii „Facerea”. În primul rînd, nici un cuvînt din textul original nu oferă temei pentru o asemenea interpretare. În al doilea rînd, între diferiţii autori ai cărţilor care alcătuiesc Vechiul testament, numai doi amintesc de diavol: autorul Cărţii lui Iov, potrivit căruia diavolul s-a apucat într-o bună zi să se certe cu Dumnezeu în ceruri, precum şi autorul Cărţii lui Tobit; acesta vorbeşte despre duhul rău Asmodeu, îndrăgostit de o oarecare Sara, căreia i-a sugrumat rînd pe rînd şapte bărbaţi. Dar aceste două cărţi apar la sfîrşitul Bibliei, şi nici în ele, nici în alte cărţi nu se pomeneşte nimic despre satana-Lucifer, diavolul pe care popii îl pun să intervină de fiecare dată cînd vor să dea un caracter mai picant legendelor religioase şi să mărească interesul faţă de ele. În Biblie nu există nicăieri nici povestea popească despre satana care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost învins de arhanghelul Mihail. Cele spuse mai sus, ca de altfel tot ce se referă la diavol, au fost născocite mult mai tîrziu, după alcătuirea cărţilor Vechiului testament.
Pe de altă parte, unii comentatori glumeţi, filozofi sceptici, în goană după un simbol oarecum uşuratic, au transformat vestitul „pom al cunoştinţei binelui şi răului” în măr; ei presupuneau că întregul episod urmăreşte să arate că madam Adam, care încă nu cunoscuse dragostea, a primit cea dintîi lecţie în acest domeniu de la un diavol seducător, transformat ad-hoc în şarpe.
Oricît am rîde de această glumă, care de altfel nu este cu nimic mai prejos de alte tălmăciri evlavioase, trebuie să renunţăm la ea, ca şi la textul falsificat de clerici. Trebuie să luăm Biblia ca atare. În episodul de care ne ocupăm aici este vorba tocmai de un şarpe şi nu de un diavol. Cît priveşte aluziile amoroase atribuite „şarpelui” seducător, ele lipsesc cu desăvîrşire din textul cărţii „Facerea”.
Este vorba deci de un şarpe sadea. Autorul vede acest animal cu ochii adepţilor diferitelor religii. În antichitate, şarpele era socotit un animal foarte viclean, deştept şi răutăcios. Unele triburi africane se închinau şarpelui.
Pe de altă parte, întâmplarea cu „şarpele” vorbitor este foarte răspîndită în literatura orientală: în toate mitologiile care au înflorit în Asia abundă animalele vorbitoare. La caldeeni, de pildă, peştele Oannes îşi scotea în fiecare zi capul din apele Eufratului şi ceasuri întregi ţinea predici poporului adunat pe mal. Peştele dădea diferite sfaturi şi învăţa poporul să cînte cîntece şi să cultive pămîntul.
„Şarpele” din Biblie nu avea de loc nevoie ca să se cuibărească în el diavolul. De altfel, el era mult mai puţin şiret decît încearcă să-l zugrăvească cartea „Facerea”. Povestea „şarpelui” se distinge printr-o naivitate neobişnuită şi este plină de contradicţii. Astfel, în textul original al Bibliei şarpele rosteşte cuvintele: „veţi fi ca dumnezeii”. Expresia, care arată că este vorba de mai mulţi dumnezei, nu se întîlneşte numai în acest pasaj din cartea „Facerea”; vom vedea mai departe că pînă şi Dumnezeul vechilor evrei, Iahve, în cuvîntările sale, nu se socoteşte drept singurul Dumnezeu. Exegeţii creştini, puşi în încurcătură de vorbele şarpelui, afirmă că prin cuvîntul „dumnezei” reptila i-a avut în vedere pe îngeri. Li s-a obiectat că şarpele n-avea de unde să ştie de îngeri. Dar, de fapt, din acelaşi motiv el n-avea de unde să ştie nici de „dumnezei”. Naivitate, contradicţii, confuzie ― iată prin ce se caracterizează Biblia.
Nu, şarpele acesta nu este chiar atît de şiret. Sfaturile lui sînt foarte incomplete. Un şarpe cu adevărat inteligent ar fi trebuit să-i spună femeii:
― Mănîncă din fructul oprit, iar după aceea, imediat, mănîncă din pomul vieţii, care nu-ţi este de loc oprit.
Dar Dumnezeu? N-a fost oare chiar el cauza iniţială a ispitei? De ce a înzestrat el şarpele cu darul vorbirii? Fără acest dar, şarpele n-ar fi putut să se înţeleagă niciodată cu femeia.
Biblia nu citează cuvintele prin care madam Adam l-a convins pe soţul său să mănînce împreună cu ea din fructul oprit. Să încercăm să îndreptăm această lipsă.
Închipuiţi-vă pe prima femeie, a cărei curiozitate fusese stîrnită de şarpe. Ea se apropie de „pomul cunoştinţei”, aflat în mijlocul grădinii, alături de „pomul vieţii”. Îl priveşte îndelung şi nu fără o oarecare şovăială.
― Şarpele acesta, care s-a agăţat adineauri de mine, nu-i chiar atît de frumos ― îşi spune femeia. ― Însă, pe cinstea mea, are maniere distinse şi un limbaj încîntător. Cred că aş putea să-i urmez sfatul, pentru că, zău, e destul de stupid să nu ştii nimic. Trăim cu Adam ca nişte gîşte, în timp ce am putea să fim ca dumnezeii! Ademenitor fruct! Nu există altul mai minunat în toată grădina. Totuşi, dacă şarpele m-a tras pe sfoară, are să fie foarte rău. Viaţa e atît de plăcută! Tare aş avea poftă să mănînc un măr! Dar dacă, din pricina lăcomiei mele, va trebui să mor? N-ar fi de loc plăcut.
Ea dă mereu târcoale pomului; şarpele, pitit în apropiere, în tufişuri, îi urmăreşte toate mişcările.
― Nu, e cu neputinţă să murim din pricina unui fleac! Dumnezeu-tatăl ne păcăleşte. La urma urmei, moşneagul are o înfăţişare destul de vicleană. Dar şarpele? Şarpele are un căpşor mic şi drăgălaş, o expresie blajină, iar ochii îi scînteiează de inteligenţă. Moşneagului, fireşte, îi convine ca noi să trăim aşa toată viaţa, fără să ştim nimic despre minunatele lucruri care reprezintă un privilegiu al dumnezeilor. Prin ameninţările lui a urmărit, probabil, să ne înspăimînte. Nu vrea să ştim totul. Of, ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia! Toţi sînt la fel! Nu trebuie să le dai crezare!
Femeia pune mîna pe o bancă din grădină, o trage sub pom, se caţără pe ea şi rupe un măr (spunem „măr”, deşi Biblia nu dă nici un fel de indicaţii în această privinţă; dar, la urma urmelor, n-are nici o importanţă cum numim fructul). Priveşte mărul şi se linge pe buze. Şarpele vede totul; se saltă pe coadă înapoia tufişului şi joacă un cadril vioi.
Madam Adam duce mărul la guriţă.
― Oare cum s-o fi mîncînd fructul ăsta? Trebuie curăţat sau poate fi mîncat cu coajă? Oricum, trebuie să fie tare gustos.
Madam Adam mai şovăie puţintel.
― A şti totul sau a nu şti nimic? Aceasta e întrebarea. Cînd ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu Adam, e bine ceea ce facem sau e rău? Ce enigmă chinuitoare! Oare oile trebuie tunse sau facem rău dîndu-le jos lîna? ― Îi vîjîie capul. ― Dar obiceiul lui Adam de a se scobi cu degetul în nas este bun sau este rău? Pe legea mea, ce viaţă-i aia dacă nu ştii toate acestea!
Prinzînd curaj, muşcă din măr.
― Vai, vai, vai, ce gustos e! Ce zemos! Ah, şmecher bătrân, ne-ai interzis să mîncăm un lucru atît de bun!
Se lungeşte pe bancă şi muşcă cu şi mai mare poftă din „fructul oprit”.
Vine Adam, vorbind de unul singur:
― De plictiseală am prins adineauri caraşi în Tigru, dar, cum sînt vegetarian, i-am aruncat pe dată în Eufrat.
Îşi vede nevasta.
― Ei, nevastă, ce ronţăi acolo?
Madam Adam sare în picioare ca arsă:
― Vai, să nu mă cerţi, e un fruct… din pomul… ştii, dintr-unul din cei doi pomi din mijlocul grădinii…
― Asta văd eu, fir-ar să fie! E tocmai fructul de care ne e interzis să ne atingem. Da proastă mai eşti, femeie! Ai uitat ce ne-a spus bătrînul?
― Care bătrîn? Tăticu? Ala de-şi bagă nasul în toate? Ia uite! Această maimuţă bătrână îşi bate joc de noi.
― Ce-ai spus?
― Ne-a ameninţat cu moartea, ţi-aduci aminte?
― Mi-amintesc, fireşte, chiar mă furnică pe spinare.
― Ha-ha-ha, prostuţule! Ameninţarea lui a fost un simplu şiretlic.
― Ce tot îndrugi acolo? Ţi-ai pierdut minţile de-a binelea!
― E un şiretlic, te asigur. Află că, de cînd am mîncat din măr, am şi ajuns să ştiu o mulţime de lucruri.
― Ştii ce e bine şi ce e rău? Ştii ce e voie şi ce nu e voie să faci? Ştii absolut totul, ştii cauzele şi rosturile fiecărui lucru?
― Da, încep să ştiu, dragul meu. Stai puţintel; uite, ştiu cîte fire de sare se pun la un ou.
― Nu se poate!
― Ştiu de ce cocoşii închid ochii cînd cîntă.
― Uluitor! Dar de ce broaştele n-au coadă ştii?
― Am aflat-o chiar adineauri.
― Ia spune-mi!
― Pentru că le-ar împiedica să stea jos.
― M-ai făcut praf!
― Mai mult decât atît! Ştiu, sînt convinsă, auzi ce-ţi spun? Sînt convinsă că eşti cuminte şi că nu m-ai înşelat niciodată.
Adam este de-a dreptul buimăcit.
― Mii de draci, ia uite ce învăţată e nevastă-mea! Are perfectă dreptate, n-am înşelat-o niciodată. Dar dacă te-aş fi înşelat, ar fi fost bine sau rău?
― Ar fi fost foarte rău, domnule! Foarte rău!
Îl trage către ea pe bancă.
― De altfel, dragul meu Adămel, numai de tine depinde ca să ajungi tot aşa de învăţat ca mine şi tot atît de repede şi de ieftin. Muşcă din măr!
Şi-i întinde mărul.
― Chiar că mi-era poftă, scumpă nevestică. Dar la ce ne va folosi să fim învăţaţi ca nişte academicieni dacă vom muri chiar astăzi? La urma urmelor, să stăm şi să judecăm: să mori, de pildă, peste vreo mie de ani, asta mai treacă-meargă; dar să-ţi frîngi gîtul astăzi, nu, asta ar fi prea stupid!
Doamna Adam ridică din umeri.
― Ai aerul că nu-ţi vine să crezi, draga mea, dar eu mi-aduc perfect aminte tot ce ne-a spus tăticul Dumnezeu. Am discutat personal cu el şi te asigur că a vorbit foarte serios. Îngăduie-mi să-ţi repet întocmai cuvintele lui: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, findcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!”. După cum vezi, e foarte clar. Dacă nu ţii la pielea ta te priveşte. Eu pe a mea o preţuiesc.
― Adame, Adame, mă faci să rîd! Păi ce, eu am murit, ia spune?
― Nu, eşti încă vie, dar nici ziua nu s-a sfîrşit, păzeşte-te!
― Ah, ce încăpăţânaţi sînt bărbaţii! Poţi să fii mîndru, dragul meu: eşti încăpăţînat ca un măgar. E de-a dreptul uimitor cît timp îmi trebuie să te conving că moşneagul şi-a bătut joc de noi. Uite, tu adineauri ai pomenit de academicieni.
― Am pomenit, şi ce-i cu asta?
― Păi ei sînt adevărate izvoare de înţelepciune, tu ce crezi?
― Fireşte!
― Ei bine, tocmai de aceea academicienii sînt nemuritori .
Acest argument l-a încurcat pe Adam. Soţia lui insista cu duhul blîndeţii, dar perseverent:
― Hai, fă-mi plăcerea, dragul meu, mănîncă din măr! După ce ai să mănînci, o să fim amîndoi ca dumnezeii !
― Ca dumnezeii?
― Nu mai tot pune întrebări! Aşa a spus şarpele.
Adam se hotărî. Dacă şi şarpele spune…
― Bine, dă-mi mărul!
Muşcă cu lăcomie din el. Două minute se scurseră în tăcere; se auzea cum zburau muştele. Deodată Adam scoase un strigăt: începuse să cunoască, să ştie…
― Mii de draci! ― exclamă el. ― Sîntem goi ca nişte viermi! Ce ruşine!
Femeia bătu din palme: ― Eu n-am nici măcar jartiere, vai, ce necuviincios e!
― Să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm cît mai repede…
„Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi şi-au dat seama că sînt goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut pestelci” (Facerea, III, 7).
Reţineţi că primul costum omenesc nu era din frunze de viţă: meritul de a cultiva viţa de vie i-a revenit, potrivit Bibliei, mai tîrziu patriarhului Noe.
Odată îmbrăcaţi, soţii s-au privit unul pe altul.
― Nu ne stă chiar aşa de rău, observă bărbatul.
― Ai dreptate, frunza de smochin îmi vine de minune. Veşmintele acestea sînt cam prăfuite, fiindcă n-au mai fost scuturate de cînd Dumnezeu a sădit copacii. Ia o perie, Adame!
Dar bucuria lor n-a ţinut mult.
„Şi au auzit umbletul domnului Dumnezeu, care se plimba în adierea serii prin grădină, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui, de faţa Domnului Dumnezeu, printre pomii grădinii” (Facerea, III, 8).
După cum vedem încă o dată, nu încape nici o îndoială că Dumnezeul biblic este o făptură cu trup: el se plimbă, discută ca un om. Cartea „Facerea” îl prezintă pe Dumnezeul său exact aşa cum îl prezintă şi legendele păgîne. Într-adevăr, diferite popoare din antichitate îşi închipuiau pe zei ca pe fiinţe asemănătoare cu oamenii.
Criticii se întreabă în ce chip i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Adam şi, mai tîrziu, celor cu care a stat de vorba personal. Clericii afirmă că el a avut chip de om şi că nici nu putea fi altminteri de vreme ce pe om l-a zămislit „după chipul şi asemănarea sa”. Atunci prin ce se deosebeşte felul în care vechii evrei şi-l închipuiau pe Dumnezeu de felul în care îl văd alte religii, denumite cu dispreţ păgîne de propovăduitorii creştinismului? Vechii romani, care au adoptat credinţa grecilor, şi-i închipuiau de asemenea pe zei cu chip omenesc. Acest lucru ne face să credem că nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul şi l-a închipuit după asemănarea sa pe Dumnezeu. Dar nu vom insista, căci a ajunge la această părere înseamnă a-ţi asigura un loc în focul Gheenii. Amintim numai observaţia spirituală a unui filozof: „Dacă pisicile ar avea Dumnezeul lor, ele i-ar atribui obiceiul de a prinde şoareci”.
Amănunte ca această plimbare a lui Dumnezeu prin grădina Edenului demonstrează evident că aici nici nu poate fi vorbă de o alegorie mistică: întreaga relatare este făcută într-un stil cît se poate de realist.
„Şi a strigat domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Facerea, III, 9).
Cumătrul Adam era fîstîcit şi avea o mutră jalnică; nici soaţa nu se simţea la largul ei. Nu ştiau unde să se ascundă. Şi apoi cum să te ascunzi de un ochi „atotvăzător”. În urma lor, în sus, pretutindeni, răsuna chemarea domnului, aidoma glasului unui stăpîn autoritar şi aspru, care se pregăteşte să pedepsească pe robul său neascultător. N-aveau încotro. I-a prins, vor trebui să recunoască. Cu capetele plecate, îi cer iertare.
„Atunci el a răspuns: «Auzit-am paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sînt gol, şi m-am ascuns» (Facerea, III, 10).
Iată-i în faţa stăpînului, în faţa acestui Dumnezeu care cunoaşte viitorul, care a prevăzut întîmplarea cu şarpele şi cu mărul şi care se supără ca şi cum n-ar fi bănuit nimic, ca şi cum totul s-ar fi petrecut nu din voia lui atotputernică. Cum erau tulburaţi, Adam şi Eva nu s-au gîndit la asta. Ei se comportă ca nişte copii prinşi cu mîţa-n sac. .
― Nu eu am început, ea e de vină, altă dată nu mai fac! Zău că nu mai fac!
„Şi a zis (domnul): «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci?». Atunci Adam a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat!»” (Facerea, III, 11―12).
Adam se pricepe să-i facă reproşuri lui Dumnezeu pentru atotştiinţa lui:
― Doar tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat femeia. Oare tu nu ştiai pe cine-mi dai să-mi fie tovarăşă de viaţă?
„Şi a întrebat-o domnul Dumnezeu pe femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a răspuns: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat»” (Facerea, III, 13).
Bătrînul va împărţi îndată pedepsele. El procedează după regula: cine a început primul, acela o s-o şi păţească primul. Păzea!
„Zis-a domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcîiul»” (Facerea, III, 14―15).
Pedeapsa dată şarpelui dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că teologii spun minciuni gogonate atunci cînd, cu mania lor de a vedea pretutindeni diavolul, susţin că acesta ar fi dus-o pe femeie în ispită. Dacă satana ar fi fost vinovatul, desigur Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe el şi nu pe şarpe.
Or, pedeapsa pentru ducerea în ispită îl loveşte numai pe şarpe ca animal, ca „fiară” a cîmpului. Ai putea crede că acest rău sfetnic a avut cîndva picioare, că Dumnezeu i-a tăiat picioarele şi l-a silit să se tîrască. Pedeapsa ar fi cît se poate de nedreaptă dacă şarpele nu ar fi fost personal complice la faptă.
Să presupunem că un pungaş oarecare se deghizează într-o bună dimineaţă în om obişnuit, să zicem într-un slujitor al bisericii din localitate, şi sub masca lui săvîrşeşte cine ştie ce escrocherii. Ce se va întîmpla dacă va fi prins, demascat şi dus în faţa judecăţii? Va condamna oare judecata pe slujitorul bisericii? Bineînţeles că nu. Ea îl va pedepsi pe adevăratul vinovat. Asta-i clar ca lumina zilei.
Aşadar, teologii ar face bine dacă ar renunţa la povestea lor cu diavolul seducător al primei femei; această poveste nu rezistă criticii. Totuşi, dacă ei doresc s-o menţină, trebuie să admită că Dumnezeu nu a văzut în această afacere uneltirile diavolului, ci numai ale şarpelui, şi cu totul pe nedrept l-a lăsat pe el, nevinovatul, fără picioare.
Dacă e adevărat că oamenii nutresc un simţămînt de repulsie faţă de şarpe, dacă e adevărat că, atunci cînd întîlnesc un şarpe, ei caută să-i strivească capul, iar şarpele încearcă „să le împungă” călcîiul, în schimb un punct al pedepsei rămîne neîndeplinit: şerpii nu se hrănesc cu pulbere. Nu ne rămîne decît să presupunem că Dumnezeu a aplicat aici o „condamnare cu suspendarea pedepsei”. E de mirare că Biblia a uitat să menţioneze acest lucru.
Şi încă o întrebare: ce fel de şarpe a jucat rolul de seducător? Şarpele de casă? Pitonul? Şarpele cu ochelari? Vipera? Speciile de şerpi sînt foarte numeroase! Să admitem că pe madam Adam a ispitit-o şarpele de casă; să admitem chiar că ar fi just ca pedeapsa dată şarpelui de casă să fie aplicată tuturor urmaşilor acestui şarpe şi, pe viitor, toţi şerpii de casă să rămînă fără picioare pentru a răscumpăra vina străbunului lor. Dacă însă femeia nu ar fi izbutit să-l împingă pe bărbat la păcatul neascultării, ar fi fost pedepsită numai ea, nu-i aşa? Dar bieţii şerpi! A greşit un singur şarpe de casă, şi iată că cecilizul, boa constrictor, şarpele cu clopoţei, pitonul, vipera şi multe alte specii au rămas fără picioare şi se tîrăsc pe pîntece, deşi nevinovăţia lor este evidentă!
„Apoi a zis femeii: «Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Întru dureri vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpîni»” (Facerea, III, 16).
Toţi comentatorii sînt de acord că această pedeapsă nu se referă numai la doamna Adam, ci la toate femeile pînă la sfîrşitul lumii. Fără a mai arăta cîtă nedreptate şi nesocotinţă e aici din partea domnului, subliniem în primul rînd că dacă prima femeie ar fi izbutit să reziste la vorbele ademenitoare ale şarpelui, pe cît se pare, ea nu ar fi născut în chinuri. Înseamnă că pînă în ziua aceea ea fusese alcătuită cu totul altfel de cum avea să fie în zilele primei naşteri. Prin urmare, într-o singură clipă, adică exact în momentul cînd a fost pronunţată sentinţa, Dumnezeu a transformat cu totul organismul femeii. Iată, într-adevăr, ce înseamnă mîna domnului! Este cazul să arătăm de asemenea că, în ciuda atotputerniciei sale, Dumnezeu nu a reuşit să aducă la îndeplinire pedeapsa pe care el a dat-o întregului sex feminin: foarte multe femei nasc fără dureri. În al doilea rînd, nenumărate femei nu numai că nu se supun bărbaţilor lor, ci chiar îi duc de nas şi-i ţin sub papuc!
„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului.
Întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»” (Facerea, III, 17―19).
Trebuie să facem aceleaşi observaţii ca mai sus. Pedeapsa dată lui Adam trebuia să fie extinsă asupra tuturor bărbaţilor: în această privinţă toţi teologii sînt de acord.
Cea mai cumplită dintre pedepse este condamnarea la moarte. Ce-i drept, acest Dumnezeu admirabil uitase ameninţarea pe care o formulase cu puţin timp în urmă, şi anume că cel care va mînca din fructul oprit va muri chiar în ziua cînd va săvîrşi fapta. Dar fiindcă Dumnezeu uitase de această ameninţare, condamnaţii s-au bucurat de o amînare destul de lungă. Dacă e să dăm crezare Bibliei, Adam a trăit încă 930 de ani (Facerea, V, 5). Dar dacă Adam n-ar fi mîncat din măr, el n-ar fi murit niciodată, iar noi am fi fost de asemenea nemuritori.
Dacă Dumnezeu este într-adevăr aşa cum ni-l înfăţişează Biblia, el a procedat bine lăsîndu-l de atunci pe şarpe mut, căci altfel acesta ar fi putut să dea în vileag anumite lucruri. Trebuie să subliniem totuşi că luarea darului vorbirii nu figurează printre pedepsele date şarpelui.
Vrînd-nevrînd se mai impune o observaţie. Este vorba de pîinea cu un mare adaos de sudoare. Foarte probabil că în vremurile primitive nu exista pîine şi oamenii se hrăneau cu ce le cădea în mînă. Dar să nu căutăm nod în papură! Să admitem că Dumnezeu a avut în vedere viitorul civilizat. Evreii, pentru care au fost scrise legendele biblice, mîncau într-adevăr pîine atunci cînd au trecut la o viaţă sedentară şi au început să se ocupe cu agricultura. Dar clericii susţin că Biblia nu a fost scrisă numai pentru evrei, că ea ar fi o lege pentru întreaga lume. Dar oamenii mănîncă pîine numai în ţările unde cresc cereale. Eschimoşii nu cunosc făina. În multe regiuni din India, America, Africa centrală şi de Sud, oamenii se hrănesc cu fructe şi cu animalele vînate.
Se va spune poate că Dumnezeu a folosit cuvîntul „pîine” la figurat, subînţelegînd orice fel de mîncare. Atunci de ce această pedeapsă nu s-a extins într-adevăr asupra tuturor? Dacă oamenii muncii trudesc ca să-şi agonisească hrana, dacă cei care trăiesc din roadele muncii lor trag astfel ponoasele păcatului lui Adam, acest lucru nu este cîtuşi de puţin valabil pentru oamenii bogaţi, care se desfată cu milioanele moştenite! Dar ce să mai spunem despre slujitorii religiei? Eforturile pentru agonisirea hranei nu-i silesc să stropească cu sudoare pîinea cea de toate zilele!
Versetul 18 este foarte răuvoitor faţă de spiţa omenească. În afară de pîine, omul este condamnat să se hrănească numai cu buruienile cîmpului, deopotrivă cu animalele. Ce urmează să-i dea lui pămîntul? „Spini şi pălămidă”, îl ameninţă Biblia. Totuşi, Dumnezeu a dat greş. În ciuda poruncii lui mînioase, oamenii mai mănîncă şi altceva în afară de pîine şi ierburi. De ce nu trimite Dumnezeu fulgerele sale asupra restaurantelor, care-şi îngăduie să înscrie în meniurile lor mîncăruri cu carne?
Dar iată ce s-a întîmplat după pronunţarea sentinţei: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii” (Facerea, III, 20).
Acest soţ atent nu se îngrijise pînă acum să dea un nume soţiei sale; el îi spunea pur şi simplu „femeie”, aşa cum se vede din versetul 23, cap. al II-lea al cărţii „Facerea’1.
Acum vom vedea că Dumnezeu nu a izgonit chiar pe loc pe Adam şi pe Eva din raiul pămîntesc, în ciuda părerii răspîndite în această privinţă. Mai întîi, Dumnezeu, găsind că veşmintele lor din frunze de smochin sînt prea uşoare, s-a făcut croitor:
„Şi a făcut domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Facerea, III, 21).
Pentru confecţionarea acestor veşminte au trebuit ucise nişte animale cu totul nevinovate; înseamnă deci că primul abator a fost sfinţit şi inaugurat de însuşi Dumnezeu. Cum să mai pretindem, după toate acestea, ca strămoşii noştri să nu fi dorit să folosească drept hrană carnea animalelor atît de repede şi pe neaşteptate ucise şi jupuite? „La naiba cu regimul vegetarian!”, şi-au spus ei, probabil, unul altuia.
Iar Dumnezeu i-ar fi lăsat pînă la urmă pe Adam si pe Eva sa trăiască şi să moară în rai, dacă, întîlnindu-i dupa un timp îmbrăcaţi, nu şi-ar fi adus aminte de vestitul „pom al vieţii” din ale cărui roade bărbatului şi femeii nu le venise ideea să mănînce.
„Şi a zis domnul Dumnezeu: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum să nu întindă mîna şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci!»” (Facerea, UI, 22).
Aşa glăsuieşte versetul 22, pe care manualele de „istorie sfîntă” îl trec cu totul sub tăcere.
Aşadar, e limpede: cei doi găgăuţi, Adam şi Eva, cărora roadele „pomului vieţii” nu le erau interzise, le-au neglijat în chipul cel mai prostesc. Dar dacă bărbatului şi femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mînca din roadele minunate, în timp ce Dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce straşnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentinţa nu ar mai fi putut fi adusă la îndeplinire şi Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios.
Nu-i aşa că-i destul de comică „sfînta” Biblie cînd o citeşti cu atenţie?
Acest Dumnezeu „unic”, pe care deodată îl ia gura pe dinainte şi vorbeşte despre existenţa cîtorva dumnezei, fără îndoială că bate cîmpii. Dar, în afară de aceasta, el, „atotputernicul”, îşi recunoaşte neputincios incapacitatea de a duce la îndeplinire condamnarea la moarte, pe care tot el o pronunţase. Ia gîndiţi-vă, numai, ce-ar fi putut să iasă de aici! Puţină prezenţă de spirit, puţină perspicacitate, şi Adam şi Eva ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu şi chiar împotriva voinţei lui.
Şi cum trebuie să se fi felicitat, în cele din urmă, bătrînul Dumnezeu, cînd şi-a adus aminte, în sfîrşit, de acest blestemat „pom al vieţii”!
„Deci l-a scos domnul Dumnezeu din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Şi l-a gonit pe Adam şi l-a aşezat la răsăritul grădinii Edenului. Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Facerea, III, 23―24).
E limpede, nu-i aşa? Tocmai funestul „pom al vieţii” îl preocupa cel mai mult pe bătrînul „Elohim”. Adam şi Eva nu trebuiau să se înapoieze în nici un caz acolo. Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese Dumnezeu să creeze acest pom? Într-adevăr, fiind în stare să cunoască viitorul, Dumnezeu nu putea, desigur, să nu ştie că unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi va trebui să cadă în păcat şi că va fi nevoit să-l condamne la moarte pe el şi întregul neam omenesc. În aceste condiţii, „pomul vieţii” nu putea să constituie pentru Dumnezeu decît o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru el să nu sădească de loc acest pom?
Dar heruvimul cu sabie de flacără, instalat la poarta grădinii Edenului, ce năzbîtie mai e şi asta? Oare Dumnezeu nu putea să doboare şi să nimicească cu un singur cuvînt, cu un singur efort de voinţă „pomul vieţii”, care de aici înainte îşi pierduse orice sens? Ei bine, lui Dumnezeu nu i-a venit nici această idee!
Se caută voluntari curajoşi! Cine doreşte să se înscrie într-o expediţie pentru căutarea raiului? De vreme ce Dumnezeu s-a îngrijit de paza porţilor Edenului, de vreme ce el a mers pînă acolo încît a luat măsuri de apărare atît de primitive împotriva încercărilor omenirii de a păşi pe calea ce duce spre „pomul vieţii”, înseamnă că raiul pămîntesc şi acest pom minunat mai există pe undeva. Dacă, cercetînd regiunea Tigrului şi a Eufratului, vom vedea un înger cu sabie de flacără stînd de pază la nişte porţi, vom putea să exclamăm:
― Am ajuns! Iată raiul creat de Dumnezeu! u
De altfel, cine este acest păzitor? În vechiul text evreiesc al cărţii „Facerea” este folosit cuvîntul „herub”. Acest cuvînt înseamnă „bou” şi provine de la cuvîntul „harab”, care înseamnă „a ara”. Vechii evrei îi imitau în mare măsură pe babiloneni ― vecinii şi, mai tîrziu, înrobitorii lor ― în privinţa tradiţiei, inclusiv a celei religioase. De pildă, ei s-au apucat să sculpteze boi uriaşi, din care au făcut ceva asemănător cu sfincşii, animale cu chip de om, pe care le-au aşezat în lăcaşurile lor sfinte. Aceste sculpturi aveau două feţe: una de om, alta de bou, precum şi aripi, picioare de om şi copite de bou. Teologii creştini au modificat cuvîntul „herub” în „heruvim”. Heruvimii sînt îngeraşi tineri, cu bujori în obraji, care nu au trup şi, în genere, nu au nimic în afară de un cap de copil şi două aripioare. În pictura bisericească se întîlnesc mulţi îngeraşi dintre aceştia. Se prea poate ca îngerul portar de la intrarea raiului pămîntesc să nu corespundă întru totul imaginii pe care şi-au format-o credincioşii naivi despre „heruvimi” şi dimpotrivă, să fie un „herub” în vechiul înţeles al cuvîntului ebraic, cu un cap cu două feţe, dintre care una de bou. Acest amănunt îi va ajuta pe exploratori să-l recunoască de la distanţă. Sau, dacă este un heruvim de tip creştin, fără trup şi fără mîini, înseamnă că el ţine sabia de flacără în dinţi, ceea ce va atrage cu atît mai mult atenţia asupra sa. Personal, înclinăm mai curînd către un chip de portar cu un cap jumătate omenesc, jumătate bovin.
Înainte deci, în căutarea raiului! Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, călătoria va fi interesantă! Vom putea, cel puţin, să dăm ocol grădinii şi să trecem raiul pe hărţile geografice, care pînă în prezent au această lacună esenţială.

3 Responses to “2 – CĂDEREA ÎN PĂCAT A PRIMILOR OAMENI”


  1. 1 alex 21 Ianuarie 2009 la 10:52 am

    imi place viziunea te critica cu privirela ce nespun clericii si cum vor sa ne influenteze.dar in rest ai vorbit doar din prinosul inimii.adica in loc sa te bati cu miturile te-ai batut cu Dumnezeu si l-al facut mincinos.sper sa te ierte.nu stiu ce ai citit dar daca nu ai citit cu rugaciune si cu dorinta de a-l intelege pe Dumnezeu e clar ca nu ai putut decat sa vezi ce ai vazut.nu am citit tot ca ea aberant.cu privire la directia ta clara ca nu crezi in existenta diavolului ititpropun sa citesti : matei4:1-13:40;luca 4;1 petru 5:7;apocalipsa 20:2;1 cron 21:1;luca 10:18 apoc12:9;isaia 14:12.ai aici doar cateva referinte biblice care corbesc despre satana.am ales doar catevaa care au sens intre ele.sper sa te ajute in cautarea adevarului.

  2. 2 ekilibru 15 Martie 2009 la 3:27 pm

    Esti cu capul nene, sincer! N-am stat sa citesc toate porcariile care le-ai scris pe-aici, da vreau sa-ti zic ca demersul tau e de toata jena. Nu crezi, nu crezi, ok, nu esti obligat, dar sa faci caterinca de ce scrie in Biblie si sa te exprimi la genul „dumnezeu se plictisea de unu singur” esti penibil. Dar asta este, libertatea de exprimare are si ea partile ei negative : a dat posibilitatea unor oameni de nimic ca tine sa-si verse ineptiile in public. In plus, cred ca esti si un pic si cam idiot amice daca tu nu ti-ai dat seama ca toate scriile din „Facerea” au sens metaforic.

  3. 3 ady 7 Februarie 2010 la 7:21 am

    Dobitocilor, retarzilor, idiotilor, cre(s)tinilor!!!!!!!!!!!
    Va certati cu un om care a murit acum circa un secol si care nu mai poate sa va citeasca „argumentele”…Ceea ce ati citit este o carte scrisa de Leo Taxil(fost iezuit) in anul 1897 mai copii tampiti si inculti. Autorul, desi a trait cu o suta de ani inaintea voastra, era mult mai avansat din punct de vedere intelectual si mult mai putin credul decat dumneavoastra. El a vazut manipularea adevarului din interiorul bisericii si era un initiat in domeniu.
    Urmati instinctul de turma! Sa nu va ridicati din ignoranta!
    Fiti prosti asa cum va cere crestinismul!
    Sa nu cumva sa cititi o carte, sa nu ganditi!
    Certati-va cu mortii! Rad si curcile de voi ma.
    Religia crestina face greseli capitale: ridica lipsa judecatii la rangul de virtute.
    Poate ar trebui sa vedeti manualul de tortura al inchizitiei ca sa vi se deschida capul.
    Vai steaua noastra, cu asa oameni ne meritam soarta!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: