Archive for the 'Leo Taxil' Category

2 – CĂDEREA ÎN PĂCAT A PRIMILOR OAMENI

Am ajuns acum la o aventură uimitoare care ― vai! ― a pus capăt fericirii lui Adam şi soţiei sale.
„Apoi domnul Dumnezeu a poruncit să răsară din pămînt tot felul de pomi, frumoşi la vedere şi buni la mîncare; iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea, II, 9). „Şi a poruncit domnul Dumnezeu lui Adam; zicînd: «Din toţi pomii grădinii vei mînca;
Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!»” (Facerea, II, 16―17).
În primul rînd, trebuie să arătăm că pentru învăţămîntul religios există numeroase manuale, în care pasajele supărătoare din Biblie sînt trecute sub tăcere. Astfel, credincioşilor li se vorbeşte, de obicei, numai despre „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Vom vedea îndată de ce clericii nu suflă un cuvînt despre „pomul vieţii”. Pentru aceasta vom cita versetul 22 din cap. 3, care, de obicei, este omis în cărţile destinate oamenilor creduli. Dar deocamdată să ne ocupăm de fructul care a fost cauza căderii în păcat a omului. Vom aminti că împăratul Iulian Filozoful, a cărui memorie este odioasă popilor, a făcut în legătură cu acest pom minunat cîteva observaţii.
„Credem ― scria el ― că Dumnezeu ar fi trebuit, dimpotrivă, să poruncească omului, creaturii sale, să mănînce cît mai multe roade din «pomul cunoştinţei binelui şi răului». Din moment ce i-a dat un cap care gîndea, era necesar să-l şi înveţe, şi era şi mai necesar să-l facă să cunoască binele şi răul pentru ca să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine. Interdicţia este absurdă şi crudă. Este de o sută de ori mai rău decît dacă Dumnezeu i-ar fi dat omului un stomac care nu ar fi putut să primească hrană”.
O altă concluzie care se impune este că Dumnezeu a avut, pare-se, un gînd ascuns şi, de fapt, s-a bucurat de căderea omului în păcat. În general, Adam ar fi fost îndreptăţit să-i spună:
― Scumpul meu tătic, Dumnezeu! Dacă nu mă-nşel, binele reprezintă ceea ce este frumos din punct de vedere moral, ceea ce-ţi place; iar răul, dimpotrivă, ceea ce este urît, ceea ce nu-ţi palce. Am sau n-am dreptate?
― Ai perfectă dreptate, fecioraşule, i-ar fi răspuns „creatorul”.
― În acest caz ― ar fi putut continua Adam ― dă-mi posibilitatea să aflu ce este răul, ca să-l pot evita. Căci ce caută pomul acesta aici dacă n-am voie să mă ating de el?
Dar, în locul lui Dumnezeu, răspunsul îl dau cei care-i invocă numele.
― Dumnezeu ― spun ei ― l-a pus la încercare pe omul abia născut. El voia să vadă dacă Adam i se va supune atunci cînd îi va cere să renunţe la un lucru neînsemnat.
Dar şi această afirmaţie poate fi combătută cu uşurinţă. Potrivit speculaţiilor teologice, Dumnezeu este atotştiutor: el cunoaşte şi viitorul. Prin urmare, el ar fi trebuit să prevadă ce se va întîmpla. Şi cum nimic nu se face fără voia lui, înseamnă că Dumnezeu personal a vrut ca oamenii zămisliţi de el să cadă în păcat; în această privinţă nu poate exista nici o îndoială.
În cele ce urmează, întreaga poveste se întoarce într-adevăr împotriva lui Dumnezeu. Iată ce spune cartea „Facerea”:
„Ci şarpele era cel mai viclean dintre toate fiarele cîmpului pe care le făcuse domnul Dumnezeu. Şi el a zis către femeie: «Adevărat este că a spus Dumnezeu să nu mîncaţi din toţi pomii grădinii?»
Şi a răspuns femeia şarpelui: «Din roadele pomilor grădinii avem voie să mîncăm,
Dar din rodul pomului care este în mijlocul grădinii a spus Dumnezeu: „Să nu mîncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»
Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri de loc!.
Dar Dumnezeu ştie că, în ziua cînd veţi mînca din el, deschide-se-vor ochii voştri şi veţi fi ca dumnezeii, cunoscînd binele şi răul».
Şi femeia, văzînd că rodul pomului este bun de mîncare şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune, a luat din roadele lui şi a mîncat şi a dat şi bărbatului ei care era cu ea, şi a mîncat şi el” (Facerea, III, 1―6).
În toată această istorisire este uimitor, în primul rînd, că discuţia „şarpelui” cu femeia, însuşi faptul că „şarpele” vorbea în limba primilor oameni, nu este prezentat de autor ca ceva supranatural, miraculos, nici măcar ca o alegorie. Cartea „Facerea” îl prezintă pe „şarpe” tocmai ca atare. Această reptilă, plină de viclenie şi ispită, devine seducătorul femeii, exprimîndu-se cu o uşurinţă pe care ar invidia-o orice crai care are de gînd să profite de credulitatea unei fetişcane naive.
Şarpele este descris în mod atît de natural în Biblie, încît teologii creştini, găsind versiunea neverosimilă, au socotit necesar să corecteze basmul biblic. Dar rectificările aduse de ei schimbă tot ce se spune în cartea „Facerea” în această privinţă şi se află în totală contradicţie cu Biblia. Potrivit afirmaţiilor lor pe cît de şirete pe atît de evlavioase, diavolul a fost cel care şi-a luat chip de şarpe şi a dus-o în ispită pe soţia lui Adam. Iată deci cum au întors lucrurile teologii, iată ce propovăduiesc ei astăzi.
Această tălmăcire reprezintă o evidentă falsificare a cărţii „Facerea”. În primul rînd, nici un cuvînt din textul original nu oferă temei pentru o asemenea interpretare. În al doilea rînd, între diferiţii autori ai cărţilor care alcătuiesc Vechiul testament, numai doi amintesc de diavol: autorul Cărţii lui Iov, potrivit căruia diavolul s-a apucat într-o bună zi să se certe cu Dumnezeu în ceruri, precum şi autorul Cărţii lui Tobit; acesta vorbeşte despre duhul rău Asmodeu, îndrăgostit de o oarecare Sara, căreia i-a sugrumat rînd pe rînd şapte bărbaţi. Dar aceste două cărţi apar la sfîrşitul Bibliei, şi nici în ele, nici în alte cărţi nu se pomeneşte nimic despre satana-Lucifer, diavolul pe care popii îl pun să intervină de fiecare dată cînd vor să dea un caracter mai picant legendelor religioase şi să mărească interesul faţă de ele. În Biblie nu există nicăieri nici povestea popească despre satana care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a fost învins de arhanghelul Mihail. Cele spuse mai sus, ca de altfel tot ce se referă la diavol, au fost născocite mult mai tîrziu, după alcătuirea cărţilor Vechiului testament.
Pe de altă parte, unii comentatori glumeţi, filozofi sceptici, în goană după un simbol oarecum uşuratic, au transformat vestitul „pom al cunoştinţei binelui şi răului” în măr; ei presupuneau că întregul episod urmăreşte să arate că madam Adam, care încă nu cunoscuse dragostea, a primit cea dintîi lecţie în acest domeniu de la un diavol seducător, transformat ad-hoc în şarpe.
Oricît am rîde de această glumă, care de altfel nu este cu nimic mai prejos de alte tălmăciri evlavioase, trebuie să renunţăm la ea, ca şi la textul falsificat de clerici. Trebuie să luăm Biblia ca atare. În episodul de care ne ocupăm aici este vorba tocmai de un şarpe şi nu de un diavol. Cît priveşte aluziile amoroase atribuite „şarpelui” seducător, ele lipsesc cu desăvîrşire din textul cărţii „Facerea”.
Este vorba deci de un şarpe sadea. Autorul vede acest animal cu ochii adepţilor diferitelor religii. În antichitate, şarpele era socotit un animal foarte viclean, deştept şi răutăcios. Unele triburi africane se închinau şarpelui.
Pe de altă parte, întâmplarea cu „şarpele” vorbitor este foarte răspîndită în literatura orientală: în toate mitologiile care au înflorit în Asia abundă animalele vorbitoare. La caldeeni, de pildă, peştele Oannes îşi scotea în fiecare zi capul din apele Eufratului şi ceasuri întregi ţinea predici poporului adunat pe mal. Peştele dădea diferite sfaturi şi învăţa poporul să cînte cîntece şi să cultive pămîntul.
„Şarpele” din Biblie nu avea de loc nevoie ca să se cuibărească în el diavolul. De altfel, el era mult mai puţin şiret decît încearcă să-l zugrăvească cartea „Facerea”. Povestea „şarpelui” se distinge printr-o naivitate neobişnuită şi este plină de contradicţii. Astfel, în textul original al Bibliei şarpele rosteşte cuvintele: „veţi fi ca dumnezeii”. Expresia, care arată că este vorba de mai mulţi dumnezei, nu se întîlneşte numai în acest pasaj din cartea „Facerea”; vom vedea mai departe că pînă şi Dumnezeul vechilor evrei, Iahve, în cuvîntările sale, nu se socoteşte drept singurul Dumnezeu. Exegeţii creştini, puşi în încurcătură de vorbele şarpelui, afirmă că prin cuvîntul „dumnezei” reptila i-a avut în vedere pe îngeri. Li s-a obiectat că şarpele n-avea de unde să ştie de îngeri. Dar, de fapt, din acelaşi motiv el n-avea de unde să ştie nici de „dumnezei”. Naivitate, contradicţii, confuzie ― iată prin ce se caracterizează Biblia.
Nu, şarpele acesta nu este chiar atît de şiret. Sfaturile lui sînt foarte incomplete. Un şarpe cu adevărat inteligent ar fi trebuit să-i spună femeii:
― Mănîncă din fructul oprit, iar după aceea, imediat, mănîncă din pomul vieţii, care nu-ţi este de loc oprit.
Dar Dumnezeu? N-a fost oare chiar el cauza iniţială a ispitei? De ce a înzestrat el şarpele cu darul vorbirii? Fără acest dar, şarpele n-ar fi putut să se înţeleagă niciodată cu femeia.
Biblia nu citează cuvintele prin care madam Adam l-a convins pe soţul său să mănînce împreună cu ea din fructul oprit. Să încercăm să îndreptăm această lipsă.
Închipuiţi-vă pe prima femeie, a cărei curiozitate fusese stîrnită de şarpe. Ea se apropie de „pomul cunoştinţei”, aflat în mijlocul grădinii, alături de „pomul vieţii”. Îl priveşte îndelung şi nu fără o oarecare şovăială.
― Şarpele acesta, care s-a agăţat adineauri de mine, nu-i chiar atît de frumos ― îşi spune femeia. ― Însă, pe cinstea mea, are maniere distinse şi un limbaj încîntător. Cred că aş putea să-i urmez sfatul, pentru că, zău, e destul de stupid să nu ştii nimic. Trăim cu Adam ca nişte gîşte, în timp ce am putea să fim ca dumnezeii! Ademenitor fruct! Nu există altul mai minunat în toată grădina. Totuşi, dacă şarpele m-a tras pe sfoară, are să fie foarte rău. Viaţa e atît de plăcută! Tare aş avea poftă să mănînc un măr! Dar dacă, din pricina lăcomiei mele, va trebui să mor? N-ar fi de loc plăcut.
Ea dă mereu târcoale pomului; şarpele, pitit în apropiere, în tufişuri, îi urmăreşte toate mişcările.
― Nu, e cu neputinţă să murim din pricina unui fleac! Dumnezeu-tatăl ne păcăleşte. La urma urmei, moşneagul are o înfăţişare destul de vicleană. Dar şarpele? Şarpele are un căpşor mic şi drăgălaş, o expresie blajină, iar ochii îi scînteiează de inteligenţă. Moşneagului, fireşte, îi convine ca noi să trăim aşa toată viaţa, fără să ştim nimic despre minunatele lucruri care reprezintă un privilegiu al dumnezeilor. Prin ameninţările lui a urmărit, probabil, să ne înspăimînte. Nu vrea să ştim totul. Of, ce ţi-e şi cu bătrînii ăştia! Toţi sînt la fel! Nu trebuie să le dai crezare!
Femeia pune mîna pe o bancă din grădină, o trage sub pom, se caţără pe ea şi rupe un măr (spunem „măr”, deşi Biblia nu dă nici un fel de indicaţii în această privinţă; dar, la urma urmelor, n-are nici o importanţă cum numim fructul). Priveşte mărul şi se linge pe buze. Şarpele vede totul; se saltă pe coadă înapoia tufişului şi joacă un cadril vioi.
Madam Adam duce mărul la guriţă.
― Oare cum s-o fi mîncînd fructul ăsta? Trebuie curăţat sau poate fi mîncat cu coajă? Oricum, trebuie să fie tare gustos.
Madam Adam mai şovăie puţintel.
― A şti totul sau a nu şti nimic? Aceasta e întrebarea. Cînd ne jucăm de-a v-aţi ascunselea cu Adam, e bine ceea ce facem sau e rău? Ce enigmă chinuitoare! Oare oile trebuie tunse sau facem rău dîndu-le jos lîna? ― Îi vîjîie capul. ― Dar obiceiul lui Adam de a se scobi cu degetul în nas este bun sau este rău? Pe legea mea, ce viaţă-i aia dacă nu ştii toate acestea!
Prinzînd curaj, muşcă din măr.
― Vai, vai, vai, ce gustos e! Ce zemos! Ah, şmecher bătrân, ne-ai interzis să mîncăm un lucru atît de bun!
Se lungeşte pe bancă şi muşcă cu şi mai mare poftă din „fructul oprit”.
Vine Adam, vorbind de unul singur:
― De plictiseală am prins adineauri caraşi în Tigru, dar, cum sînt vegetarian, i-am aruncat pe dată în Eufrat.
Îşi vede nevasta.
― Ei, nevastă, ce ronţăi acolo?
Madam Adam sare în picioare ca arsă:
― Vai, să nu mă cerţi, e un fruct… din pomul… ştii, dintr-unul din cei doi pomi din mijlocul grădinii…
― Asta văd eu, fir-ar să fie! E tocmai fructul de care ne e interzis să ne atingem. Da proastă mai eşti, femeie! Ai uitat ce ne-a spus bătrînul?
― Care bătrîn? Tăticu? Ala de-şi bagă nasul în toate? Ia uite! Această maimuţă bătrână îşi bate joc de noi.
― Ce-ai spus?
― Ne-a ameninţat cu moartea, ţi-aduci aminte?
― Mi-amintesc, fireşte, chiar mă furnică pe spinare.
― Ha-ha-ha, prostuţule! Ameninţarea lui a fost un simplu şiretlic.
― Ce tot îndrugi acolo? Ţi-ai pierdut minţile de-a binelea!
― E un şiretlic, te asigur. Află că, de cînd am mîncat din măr, am şi ajuns să ştiu o mulţime de lucruri.
― Ştii ce e bine şi ce e rău? Ştii ce e voie şi ce nu e voie să faci? Ştii absolut totul, ştii cauzele şi rosturile fiecărui lucru?
― Da, încep să ştiu, dragul meu. Stai puţintel; uite, ştiu cîte fire de sare se pun la un ou.
― Nu se poate!
― Ştiu de ce cocoşii închid ochii cînd cîntă.
― Uluitor! Dar de ce broaştele n-au coadă ştii?
― Am aflat-o chiar adineauri.
― Ia spune-mi!
― Pentru că le-ar împiedica să stea jos.
― M-ai făcut praf!
― Mai mult decât atît! Ştiu, sînt convinsă, auzi ce-ţi spun? Sînt convinsă că eşti cuminte şi că nu m-ai înşelat niciodată.
Adam este de-a dreptul buimăcit.
― Mii de draci, ia uite ce învăţată e nevastă-mea! Are perfectă dreptate, n-am înşelat-o niciodată. Dar dacă te-aş fi înşelat, ar fi fost bine sau rău?
― Ar fi fost foarte rău, domnule! Foarte rău!
Îl trage către ea pe bancă.
― De altfel, dragul meu Adămel, numai de tine depinde ca să ajungi tot aşa de învăţat ca mine şi tot atît de repede şi de ieftin. Muşcă din măr!
Şi-i întinde mărul.
― Chiar că mi-era poftă, scumpă nevestică. Dar la ce ne va folosi să fim învăţaţi ca nişte academicieni dacă vom muri chiar astăzi? La urma urmelor, să stăm şi să judecăm: să mori, de pildă, peste vreo mie de ani, asta mai treacă-meargă; dar să-ţi frîngi gîtul astăzi, nu, asta ar fi prea stupid!
Doamna Adam ridică din umeri.
― Ai aerul că nu-ţi vine să crezi, draga mea, dar eu mi-aduc perfect aminte tot ce ne-a spus tăticul Dumnezeu. Am discutat personal cu el şi te asigur că a vorbit foarte serios. Îngăduie-mi să-ţi repet întocmai cuvintele lui: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, findcă în ziua cînd vei mînca din el vei muri!”. După cum vezi, e foarte clar. Dacă nu ţii la pielea ta te priveşte. Eu pe a mea o preţuiesc.
― Adame, Adame, mă faci să rîd! Păi ce, eu am murit, ia spune?
― Nu, eşti încă vie, dar nici ziua nu s-a sfîrşit, păzeşte-te!
― Ah, ce încăpăţânaţi sînt bărbaţii! Poţi să fii mîndru, dragul meu: eşti încăpăţînat ca un măgar. E de-a dreptul uimitor cît timp îmi trebuie să te conving că moşneagul şi-a bătut joc de noi. Uite, tu adineauri ai pomenit de academicieni.
― Am pomenit, şi ce-i cu asta?
― Păi ei sînt adevărate izvoare de înţelepciune, tu ce crezi?
― Fireşte!
― Ei bine, tocmai de aceea academicienii sînt nemuritori .
Acest argument l-a încurcat pe Adam. Soţia lui insista cu duhul blîndeţii, dar perseverent:
― Hai, fă-mi plăcerea, dragul meu, mănîncă din măr! După ce ai să mănînci, o să fim amîndoi ca dumnezeii !
― Ca dumnezeii?
― Nu mai tot pune întrebări! Aşa a spus şarpele.
Adam se hotărî. Dacă şi şarpele spune…
― Bine, dă-mi mărul!
Muşcă cu lăcomie din el. Două minute se scurseră în tăcere; se auzea cum zburau muştele. Deodată Adam scoase un strigăt: începuse să cunoască, să ştie…
― Mii de draci! ― exclamă el. ― Sîntem goi ca nişte viermi! Ce ruşine!
Femeia bătu din palme: ― Eu n-am nici măcar jartiere, vai, ce necuviincios e!
― Să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm, să ne-mbrăcăm cît mai repede…
„Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi şi şi-au dat seama că sînt goi şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut pestelci” (Facerea, III, 7).
Reţineţi că primul costum omenesc nu era din frunze de viţă: meritul de a cultiva viţa de vie i-a revenit, potrivit Bibliei, mai tîrziu patriarhului Noe.
Odată îmbrăcaţi, soţii s-au privit unul pe altul.
― Nu ne stă chiar aşa de rău, observă bărbatul.
― Ai dreptate, frunza de smochin îmi vine de minune. Veşmintele acestea sînt cam prăfuite, fiindcă n-au mai fost scuturate de cînd Dumnezeu a sădit copacii. Ia o perie, Adame!
Dar bucuria lor n-a ţinut mult.
„Şi au auzit umbletul domnului Dumnezeu, care se plimba în adierea serii prin grădină, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui, de faţa Domnului Dumnezeu, printre pomii grădinii” (Facerea, III, 8).
După cum vedem încă o dată, nu încape nici o îndoială că Dumnezeul biblic este o făptură cu trup: el se plimbă, discută ca un om. Cartea „Facerea” îl prezintă pe Dumnezeul său exact aşa cum îl prezintă şi legendele păgîne. Într-adevăr, diferite popoare din antichitate îşi închipuiau pe zei ca pe fiinţe asemănătoare cu oamenii.
Criticii se întreabă în ce chip i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Adam şi, mai tîrziu, celor cu care a stat de vorba personal. Clericii afirmă că el a avut chip de om şi că nici nu putea fi altminteri de vreme ce pe om l-a zămislit „după chipul şi asemănarea sa”. Atunci prin ce se deosebeşte felul în care vechii evrei şi-l închipuiau pe Dumnezeu de felul în care îl văd alte religii, denumite cu dispreţ păgîne de propovăduitorii creştinismului? Vechii romani, care au adoptat credinţa grecilor, şi-i închipuiau de asemenea pe zei cu chip omenesc. Acest lucru ne face să credem că nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci omul şi l-a închipuit după asemănarea sa pe Dumnezeu. Dar nu vom insista, căci a ajunge la această părere înseamnă a-ţi asigura un loc în focul Gheenii. Amintim numai observaţia spirituală a unui filozof: „Dacă pisicile ar avea Dumnezeul lor, ele i-ar atribui obiceiul de a prinde şoareci”.
Amănunte ca această plimbare a lui Dumnezeu prin grădina Edenului demonstrează evident că aici nici nu poate fi vorbă de o alegorie mistică: întreaga relatare este făcută într-un stil cît se poate de realist.
„Şi a strigat domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Facerea, III, 9).
Cumătrul Adam era fîstîcit şi avea o mutră jalnică; nici soaţa nu se simţea la largul ei. Nu ştiau unde să se ascundă. Şi apoi cum să te ascunzi de un ochi „atotvăzător”. În urma lor, în sus, pretutindeni, răsuna chemarea domnului, aidoma glasului unui stăpîn autoritar şi aspru, care se pregăteşte să pedepsească pe robul său neascultător. N-aveau încotro. I-a prins, vor trebui să recunoască. Cu capetele plecate, îi cer iertare.
„Atunci el a răspuns: «Auzit-am paşii tăi în grădină şi m-am temut, fiindcă sînt gol, şi m-am ascuns» (Facerea, III, 10).
Iată-i în faţa stăpînului, în faţa acestui Dumnezeu care cunoaşte viitorul, care a prevăzut întîmplarea cu şarpele şi cu mărul şi care se supără ca şi cum n-ar fi bănuit nimic, ca şi cum totul s-ar fi petrecut nu din voia lui atotputernică. Cum erau tulburaţi, Adam şi Eva nu s-au gîndit la asta. Ei se comportă ca nişte copii prinşi cu mîţa-n sac. .
― Nu eu am început, ea e de vină, altă dată nu mai fac! Zău că nu mai fac!
„Şi a zis (domnul): «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci?». Atunci Adam a zis: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat!»” (Facerea, III, 11―12).
Adam se pricepe să-i facă reproşuri lui Dumnezeu pentru atotştiinţa lui:
― Doar tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat femeia. Oare tu nu ştiai pe cine-mi dai să-mi fie tovarăşă de viaţă?
„Şi a întrebat-o domnul Dumnezeu pe femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a răspuns: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat»” (Facerea, III, 13).
Bătrînul va împărţi îndată pedepsele. El procedează după regula: cine a început primul, acela o s-o şi păţească primul. Păzea!
„Zis-a domnul Dumnezeu către şarpe: «Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu între toate dobitoacele şi între toate fiarele cîmpului; pe pîntece să te tîrăşti şi pulbere să mănînci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcîiul»” (Facerea, III, 14―15).
Pedeapsa dată şarpelui dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că teologii spun minciuni gogonate atunci cînd, cu mania lor de a vedea pretutindeni diavolul, susţin că acesta ar fi dus-o pe femeie în ispită. Dacă satana ar fi fost vinovatul, desigur Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe el şi nu pe şarpe.
Or, pedeapsa pentru ducerea în ispită îl loveşte numai pe şarpe ca animal, ca „fiară” a cîmpului. Ai putea crede că acest rău sfetnic a avut cîndva picioare, că Dumnezeu i-a tăiat picioarele şi l-a silit să se tîrască. Pedeapsa ar fi cît se poate de nedreaptă dacă şarpele nu ar fi fost personal complice la faptă.
Să presupunem că un pungaş oarecare se deghizează într-o bună dimineaţă în om obişnuit, să zicem într-un slujitor al bisericii din localitate, şi sub masca lui săvîrşeşte cine ştie ce escrocherii. Ce se va întîmpla dacă va fi prins, demascat şi dus în faţa judecăţii? Va condamna oare judecata pe slujitorul bisericii? Bineînţeles că nu. Ea îl va pedepsi pe adevăratul vinovat. Asta-i clar ca lumina zilei.
Aşadar, teologii ar face bine dacă ar renunţa la povestea lor cu diavolul seducător al primei femei; această poveste nu rezistă criticii. Totuşi, dacă ei doresc s-o menţină, trebuie să admită că Dumnezeu nu a văzut în această afacere uneltirile diavolului, ci numai ale şarpelui, şi cu totul pe nedrept l-a lăsat pe el, nevinovatul, fără picioare.
Dacă e adevărat că oamenii nutresc un simţămînt de repulsie faţă de şarpe, dacă e adevărat că, atunci cînd întîlnesc un şarpe, ei caută să-i strivească capul, iar şarpele încearcă „să le împungă” călcîiul, în schimb un punct al pedepsei rămîne neîndeplinit: şerpii nu se hrănesc cu pulbere. Nu ne rămîne decît să presupunem că Dumnezeu a aplicat aici o „condamnare cu suspendarea pedepsei”. E de mirare că Biblia a uitat să menţioneze acest lucru.
Şi încă o întrebare: ce fel de şarpe a jucat rolul de seducător? Şarpele de casă? Pitonul? Şarpele cu ochelari? Vipera? Speciile de şerpi sînt foarte numeroase! Să admitem că pe madam Adam a ispitit-o şarpele de casă; să admitem chiar că ar fi just ca pedeapsa dată şarpelui de casă să fie aplicată tuturor urmaşilor acestui şarpe şi, pe viitor, toţi şerpii de casă să rămînă fără picioare pentru a răscumpăra vina străbunului lor. Dacă însă femeia nu ar fi izbutit să-l împingă pe bărbat la păcatul neascultării, ar fi fost pedepsită numai ea, nu-i aşa? Dar bieţii şerpi! A greşit un singur şarpe de casă, şi iată că cecilizul, boa constrictor, şarpele cu clopoţei, pitonul, vipera şi multe alte specii au rămas fără picioare şi se tîrăsc pe pîntece, deşi nevinovăţia lor este evidentă!
„Apoi a zis femeii: «Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Întru dureri vei naşte fii; şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpîni»” (Facerea, III, 16).
Toţi comentatorii sînt de acord că această pedeapsă nu se referă numai la doamna Adam, ci la toate femeile pînă la sfîrşitul lumii. Fără a mai arăta cîtă nedreptate şi nesocotinţă e aici din partea domnului, subliniem în primul rînd că dacă prima femeie ar fi izbutit să reziste la vorbele ademenitoare ale şarpelui, pe cît se pare, ea nu ar fi născut în chinuri. Înseamnă că pînă în ziua aceea ea fusese alcătuită cu totul altfel de cum avea să fie în zilele primei naşteri. Prin urmare, într-o singură clipă, adică exact în momentul cînd a fost pronunţată sentinţa, Dumnezeu a transformat cu totul organismul femeii. Iată, într-adevăr, ce înseamnă mîna domnului! Este cazul să arătăm de asemenea că, în ciuda atotputerniciei sale, Dumnezeu nu a reuşit să aducă la îndeplinire pedeapsa pe care el a dat-o întregului sex feminin: foarte multe femei nasc fără dureri. În al doilea rînd, nenumărate femei nu numai că nu se supun bărbaţilor lor, ci chiar îi duc de nas şi-i ţin sub papuc!
„Iar lui Adam i-a zis: «Pentru că ai ascultat de îndemnul femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănînci din el!”, blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!
Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului.
Întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat, căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce!»” (Facerea, III, 17―19).
Trebuie să facem aceleaşi observaţii ca mai sus. Pedeapsa dată lui Adam trebuia să fie extinsă asupra tuturor bărbaţilor: în această privinţă toţi teologii sînt de acord.
Cea mai cumplită dintre pedepse este condamnarea la moarte. Ce-i drept, acest Dumnezeu admirabil uitase ameninţarea pe care o formulase cu puţin timp în urmă, şi anume că cel care va mînca din fructul oprit va muri chiar în ziua cînd va săvîrşi fapta. Dar fiindcă Dumnezeu uitase de această ameninţare, condamnaţii s-au bucurat de o amînare destul de lungă. Dacă e să dăm crezare Bibliei, Adam a trăit încă 930 de ani (Facerea, V, 5). Dar dacă Adam n-ar fi mîncat din măr, el n-ar fi murit niciodată, iar noi am fi fost de asemenea nemuritori.
Dacă Dumnezeu este într-adevăr aşa cum ni-l înfăţişează Biblia, el a procedat bine lăsîndu-l de atunci pe şarpe mut, căci altfel acesta ar fi putut să dea în vileag anumite lucruri. Trebuie să subliniem totuşi că luarea darului vorbirii nu figurează printre pedepsele date şarpelui.
Vrînd-nevrînd se mai impune o observaţie. Este vorba de pîinea cu un mare adaos de sudoare. Foarte probabil că în vremurile primitive nu exista pîine şi oamenii se hrăneau cu ce le cădea în mînă. Dar să nu căutăm nod în papură! Să admitem că Dumnezeu a avut în vedere viitorul civilizat. Evreii, pentru care au fost scrise legendele biblice, mîncau într-adevăr pîine atunci cînd au trecut la o viaţă sedentară şi au început să se ocupe cu agricultura. Dar clericii susţin că Biblia nu a fost scrisă numai pentru evrei, că ea ar fi o lege pentru întreaga lume. Dar oamenii mănîncă pîine numai în ţările unde cresc cereale. Eschimoşii nu cunosc făina. În multe regiuni din India, America, Africa centrală şi de Sud, oamenii se hrănesc cu fructe şi cu animalele vînate.
Se va spune poate că Dumnezeu a folosit cuvîntul „pîine” la figurat, subînţelegînd orice fel de mîncare. Atunci de ce această pedeapsă nu s-a extins într-adevăr asupra tuturor? Dacă oamenii muncii trudesc ca să-şi agonisească hrana, dacă cei care trăiesc din roadele muncii lor trag astfel ponoasele păcatului lui Adam, acest lucru nu este cîtuşi de puţin valabil pentru oamenii bogaţi, care se desfată cu milioanele moştenite! Dar ce să mai spunem despre slujitorii religiei? Eforturile pentru agonisirea hranei nu-i silesc să stropească cu sudoare pîinea cea de toate zilele!
Versetul 18 este foarte răuvoitor faţă de spiţa omenească. În afară de pîine, omul este condamnat să se hrănească numai cu buruienile cîmpului, deopotrivă cu animalele. Ce urmează să-i dea lui pămîntul? „Spini şi pălămidă”, îl ameninţă Biblia. Totuşi, Dumnezeu a dat greş. În ciuda poruncii lui mînioase, oamenii mai mănîncă şi altceva în afară de pîine şi ierburi. De ce nu trimite Dumnezeu fulgerele sale asupra restaurantelor, care-şi îngăduie să înscrie în meniurile lor mîncăruri cu carne?
Dar iată ce s-a întîmplat după pronunţarea sentinţei: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii” (Facerea, III, 20).
Acest soţ atent nu se îngrijise pînă acum să dea un nume soţiei sale; el îi spunea pur şi simplu „femeie”, aşa cum se vede din versetul 23, cap. al II-lea al cărţii „Facerea’1.
Acum vom vedea că Dumnezeu nu a izgonit chiar pe loc pe Adam şi pe Eva din raiul pămîntesc, în ciuda părerii răspîndite în această privinţă. Mai întîi, Dumnezeu, găsind că veşmintele lor din frunze de smochin sînt prea uşoare, s-a făcut croitor:
„Şi a făcut domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat cu ele” (Facerea, III, 21).
Pentru confecţionarea acestor veşminte au trebuit ucise nişte animale cu totul nevinovate; înseamnă deci că primul abator a fost sfinţit şi inaugurat de însuşi Dumnezeu. Cum să mai pretindem, după toate acestea, ca strămoşii noştri să nu fi dorit să folosească drept hrană carnea animalelor atît de repede şi pe neaşteptate ucise şi jupuite? „La naiba cu regimul vegetarian!”, şi-au spus ei, probabil, unul altuia.
Iar Dumnezeu i-ar fi lăsat pînă la urmă pe Adam si pe Eva sa trăiască şi să moară în rai, dacă, întîlnindu-i dupa un timp îmbrăcaţi, nu şi-ar fi adus aminte de vestitul „pom al vieţii” din ale cărui roade bărbatului şi femeii nu le venise ideea să mănînce.
„Şi a zis domnul Dumnezeu: «Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul. Şi acum să nu întindă mîna şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci!»” (Facerea, UI, 22).
Aşa glăsuieşte versetul 22, pe care manualele de „istorie sfîntă” îl trec cu totul sub tăcere.
Aşadar, e limpede: cei doi găgăuţi, Adam şi Eva, cărora roadele „pomului vieţii” nu le erau interzise, le-au neglijat în chipul cel mai prostesc. Dar dacă bărbatului şi femeii le-ar fi venit ideea fericită de a mînca din roadele minunate, în timp ce Dumnezeu le croia îmbrăcăminte din piei de animale, ce straşnică păcăleală i-ar mai fi tras asprului lor judecător! Sentinţa nu ar mai fi putut fi adusă la îndeplinire şi Dumnezeu s-ar fi dovedit neputincios.
Nu-i aşa că-i destul de comică „sfînta” Biblie cînd o citeşti cu atenţie?
Acest Dumnezeu „unic”, pe care deodată îl ia gura pe dinainte şi vorbeşte despre existenţa cîtorva dumnezei, fără îndoială că bate cîmpii. Dar, în afară de aceasta, el, „atotputernicul”, îşi recunoaşte neputincios incapacitatea de a duce la îndeplinire condamnarea la moarte, pe care tot el o pronunţase. Ia gîndiţi-vă, numai, ce-ar fi putut să iasă de aici! Puţină prezenţă de spirit, puţină perspicacitate, şi Adam şi Eva ar fi devenit nemuritori, în ciuda lui Dumnezeu şi chiar împotriva voinţei lui.
Şi cum trebuie să se fi felicitat, în cele din urmă, bătrînul Dumnezeu, cînd şi-a adus aminte, în sfîrşit, de acest blestemat „pom al vieţii”!
„Deci l-a scos domnul Dumnezeu din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. Şi l-a gonit pe Adam şi l-a aşezat la răsăritul grădinii Edenului. Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii” (Facerea, III, 23―24).
E limpede, nu-i aşa? Tocmai funestul „pom al vieţii” îl preocupa cel mai mult pe bătrînul „Elohim”. Adam şi Eva nu trebuiau să se înapoieze în nici un caz acolo. Dar, la urma urmelor, ce idee absurdă avusese Dumnezeu să creeze acest pom? Într-adevăr, fiind în stare să cunoască viitorul, Dumnezeu nu putea, desigur, să nu ştie că unul dintre strămoşii noştri îndepărtaţi va trebui să cadă în păcat şi că va fi nevoit să-l condamne la moarte pe el şi întregul neam omenesc. În aceste condiţii, „pomul vieţii” nu putea să constituie pentru Dumnezeu decît o piedică. Nu ar fi fost mai bine pentru el să nu sădească de loc acest pom?
Dar heruvimul cu sabie de flacără, instalat la poarta grădinii Edenului, ce năzbîtie mai e şi asta? Oare Dumnezeu nu putea să doboare şi să nimicească cu un singur cuvînt, cu un singur efort de voinţă „pomul vieţii”, care de aici înainte îşi pierduse orice sens? Ei bine, lui Dumnezeu nu i-a venit nici această idee!
Se caută voluntari curajoşi! Cine doreşte să se înscrie într-o expediţie pentru căutarea raiului? De vreme ce Dumnezeu s-a îngrijit de paza porţilor Edenului, de vreme ce el a mers pînă acolo încît a luat măsuri de apărare atît de primitive împotriva încercărilor omenirii de a păşi pe calea ce duce spre „pomul vieţii”, înseamnă că raiul pămîntesc şi acest pom minunat mai există pe undeva. Dacă, cercetînd regiunea Tigrului şi a Eufratului, vom vedea un înger cu sabie de flacără stînd de pază la nişte porţi, vom putea să exclamăm:
― Am ajuns! Iată raiul creat de Dumnezeu! u
De altfel, cine este acest păzitor? În vechiul text evreiesc al cărţii „Facerea” este folosit cuvîntul „herub”. Acest cuvînt înseamnă „bou” şi provine de la cuvîntul „harab”, care înseamnă „a ara”. Vechii evrei îi imitau în mare măsură pe babiloneni ― vecinii şi, mai tîrziu, înrobitorii lor ― în privinţa tradiţiei, inclusiv a celei religioase. De pildă, ei s-au apucat să sculpteze boi uriaşi, din care au făcut ceva asemănător cu sfincşii, animale cu chip de om, pe care le-au aşezat în lăcaşurile lor sfinte. Aceste sculpturi aveau două feţe: una de om, alta de bou, precum şi aripi, picioare de om şi copite de bou. Teologii creştini au modificat cuvîntul „herub” în „heruvim”. Heruvimii sînt îngeraşi tineri, cu bujori în obraji, care nu au trup şi, în genere, nu au nimic în afară de un cap de copil şi două aripioare. În pictura bisericească se întîlnesc mulţi îngeraşi dintre aceştia. Se prea poate ca îngerul portar de la intrarea raiului pămîntesc să nu corespundă întru totul imaginii pe care şi-au format-o credincioşii naivi despre „heruvimi” şi dimpotrivă, să fie un „herub” în vechiul înţeles al cuvîntului ebraic, cu un cap cu două feţe, dintre care una de bou. Acest amănunt îi va ajuta pe exploratori să-l recunoască de la distanţă. Sau, dacă este un heruvim de tip creştin, fără trup şi fără mîini, înseamnă că el ţine sabia de flacără în dinţi, ceea ce va atrage cu atît mai mult atenţia asupra sa. Personal, înclinăm mai curînd către un chip de portar cu un cap jumătate omenesc, jumătate bovin.
Înainte deci, în căutarea raiului! Chiar dacă nu vom reuşi să pătrundem în el, călătoria va fi interesantă! Vom putea, cel puţin, să dăm ocol grădinii şi să trecem raiul pe hărţile geografice, care pînă în prezent au această lacună esenţială.

Anunțuri

3 – SCURT ISTORIC AL PRIMILOR OAMENI

Capitolul al IV-lea al cărţii „Facerea” începe prin a arăta concis şi clar că, după izgonirea din rai, „strămoşii” biblici s-au îngrijit în primul rînd să lase după ei urmaşi.
„Şi Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa. Şi ea a zămislit şi a născut pe Cain şi a zis: «Dobîndit-am un om de la Dumnezeu». Apoi, a doua oară, a născut pe fratele său, Abel” (Facerea, IV, 1―2).
Teologii noştri, răstălmăcind în fel şi chip Biblia, au găsit şi aici un motiv de dispute. Unii dintre ei, în ciuda textului reprodus mai sus care nu li se părea destul de limpede, sînt de părere că primii oameni au cunoscut dragostea trupească încă în Eden. Alţii susţin că Eva şi-a pierdut fecioria de îndată ce a fost făcută. Alţii, invocînd rîndurile citate mai sus din cartea „Facerea”, afirmă că Adam nici nu se gîndise s-o cunoască pe Eva înainte ca ei să fi fost izgoniţi din rai.
Divergenţele nu s-au oprit însă aici. Teologii s-au împărţit în tabere şi din pricina următorului pretext uimitor: dacă se consideră că contactul conjugal dintre „primii oameni” a avut loc după plecarea lor din Eden, nu exista nici un temei să se afirme că lucrul acesta s-a întîmplat imediat. Dar, în acest caz, cînd s-a întîmplat? Teologii vor să ştie totul. Au o curiozitate de nepotolit, îndeosebi în probleme de felul acesta. Ei susţin că Adam a amînat timp de 15 şi chiar de 30 de ani să facă paşi hotărîtori faţă de soţia sa. Unii afirmă, cu aerul cel mai serios cu putinţă, că Adam şi Eva, de comun acord şi pentru a-şi răscumpăra păcatul, au încălcat abstinenţa sexuală abia după… 150 de ani.
Credeţi că disputa s-a încheiat? Ah! Ce puţin îi cunoaşteţi pe teologi! Unii dintre ei au descoperit o legendă potrivit căreia Adam şi-a păstrat virginitatea timp de 150 de ani, tot din pricina funestului „fruct oprit”, şi în tot acest timp a trăit cu o oarecare Lilit, care, ca şi el, fusese plăsmuită din lut. Din concubinajul cu această femeie s-au născut cîţiva diavoli. Abia după mulţi ani, cînd Dumnezeu i-a ridicat excomunicarea, Adam s-a căsătorit cu Eva şi atunci a zămislit copii-oameni. În sfîrşit, au existat şi comentatori care afirmau că, după izgonirea din Eden, diavolul a trăit un timp cu Eva ca soţ cu soţie.
Dar cum stau lucrurile cu naşterile Evei? Drăguţii de teologi au găsit şi aici un material inepuizabil pentru raţionamente cucernice şi cercetări „ştiinţifice”. Ei au analizat, de pildă, cu toată seriozitatea problema dacă Adam şi Eva au avut buric sau nu.
Dar acestea nu sînt decît amănunte comice. Să trecem la ceea ce pare cît se poate de serios şi de esenţial. Căci şi ceea ce este serios în Biblie poate să stîrnească hazul şi să te facă să te tăvăleşti de rîs.
„Şi Abel era păstor de oi, iar Cain era muncitor de pămînt” (Facerea, IV, 2).
Vă rog să vă gîndiţi o clipă şi să spuneţi care dintre cei doi fii ai lui Adam l-a ascultat, după părerea dumneavoastră, pe Dumnezeu în alegerea profesiunii sale? Fireşte, Cain, pentru că domnul a poruncit omului să muncească pămîntul şi să se hrănească exclusiv cu ceea ce produc ogoarele. Abel însă era păstor. Dacă el creştea o turmă de oi, o făcea, bineînţeles, nu pentru ca să le admire cum pasc, iar el să cînte din cimpoi. El îşi creştea oile pentru friptură. După cum vedem, Abel a încălcat prescripţiile categorice şi clare ale lui Dumnezeu. Aceasta însă nu l-a împiedicat să devină favoritul domnului. Zău, scumpi teologi, Dumnezeul vostru trebuie ţinut nu în chiliile mănăstirilor, ci într-o instituţie medicală, destinată persoanelor care se poartă ca el.
„Şi după cîtăva vreme Cain a adus din roadele pămîntului prinos lui Dumnezeu. Şi Abel a adus şi el din cele întîi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Iar Dumnezeu a privit cu îndurare pe Abel şi jertfa lui. Iar la Cain şi la jertfa lui nu s-a uitat. Şi Cain s-a aprins de mînie şi faţa lui s-a posomorît” (Facerea, IV, 3―5).
Avea într-adevăr de ce să se întristeze, căci Dumnezeu se arătase în acest caz nedrept şi capricios .
„Şi a întrebat domnul pe Cain: -«De ce te-ai aprins de mînie şi de ce s-a posomorit faţa ta? Oare dacă ţi-e bună inima, nu ţii fruntea sus? Iar dacă ţi-e inima haină, păcatul stă la pîndă la uşa ta. Şi pofta lui dă năvală spre tine, dar tu pune stăpînire pe el!»” (Facerea, IV, 6-7).
Biblia nu arată ce i-a răspuns Cain lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că vorbele fără şir din versetul 7 ar fi putut să pună în încurcătură pe oricine. Într-adevăr, era cam greu să dai un răspuns. Cain nu era proroc, altminteri el ar fi putut să spună:
― Înseamnă deci, bătrîne Dumnezeu, că preferaţi prinoasele de carne? Bine! Dar în acest caz dumneavoastră daţi un exemplu pe care îl vor urma toţi preoţii păgîni. Manifestaţi gusturi pe care le vor avea toţi idolii. Mai tîrziu, aceste gusturi vor fi declarate grosolane şi nedemne de o divinitate… Şi ştiţi cine va face acest lucru? Chiar adepţii Bibliei, slujitorii bisericii !
Dar Cain n-a răspuns nimic. Omul acesta, care depusese atîta trudă să cultive dovleci, care aducea prinos domnului cei mai buni dintre pepenii săi galbeni şi-i vedea respinşi, şi-a dat seama că Dumnezeu îşi rîde de el şi s-a simţit atît de jignit, încît pentru o clipă şi-a pierdut capul. Şi, în loc să se mînie pe Dumnezeul despot, capricios, şi grosolan, a tăbărît asupra fratelui său.
„Şi a zis Cain lui Abel, fratele său: «Să mergem pe cîmp!». Iar cînd erau pe cîmp, Cain a tăbărît pe Abel, fratele său, şi l-a omorît” (Facerea, IV, 8).
Scurt şi cuprinzător! Cain nu era omul care să stea mult în cumpănă. El îşi pofteşte fratele la plimbare, îl duce sub un pretext oarecare în cîmp, de pildă sub pretextul de a prinde fluturi, şi, cînd ajunge departe, angajează cu Abel o ceartă stupidă, apoi îi arde una cu tîrnăcopul peste scăfîrlie şi gata! Reiese deci că din întreaga omenire primul care a murit a fost chiar Abel, favoritul lui Dumnezeu.
Ce se petrece după aceea în mintea lui Cain? Este el oare îngrozit de crima sa? Cîtuşi de puţin. El se transformă imediat într-un tîlhar înrăit, într-un adevărat ocnaş. Nu are nici cele mai mici mustrări de conştiinţă. Se poartă deodată cu o cutezanţă neobişnuită cu Dumnezeu, nemaisimţind în faţa lui nici un fel de spaimă.
„Atunci a grăit domnul către Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a răspuns: «Nu ştiu! Nu cumva sînt paznicul fratelui meu?»” (Facerea, IV, 9).
Parcă vezi acest tablou în faţa ochilor: Dumnezeu se iveşte de după un nor şi-l întreabă pe ucigaş, iar acesta trînteşte un scuipat printre dinţi, cu seninătatea desăvîrşită a criminalului de profesie convins că a şters urmele crimei şi că va duce de nas organele de anchetă. Dumnezeu nu a scăpat însă din vedere nici unul dintre amănuntele întîmplării: ochiul lui divin a fost şi de astă dată la înălţime.
„Atunci domnul zise: «Ce-ai făcut! Glasul sîngelui fratelui tău strigă către mine din pămînt»” (Facerea, IV, 10).
E limpede: Cain va fi pedepsit cu asprime. Dumnezeu îl blestemă şi declară:
„Cînd vei munci pămîntul, să nu-ţi mai dea vlaga lui! Zbuciumat şi fugar să fii pe pămînt!” (Facerea, IV, 12).
Cain este condamnat să plece în bejenie, să nu aibă nici casă, nici masă, să pribegească şi să se zbuciume veşnic. Dar îngăduiţi, vă rog, scumpe Dumnezeu! Dacă în pribegia sa el nu va cunoaşte nici odihna, nici liniştea, cum va putea el să fie în acelaşi timp agricultor? Se ştie doar că această îndeletnicire cere ca omul să stea într-un loc. Cum va putea el să muncească pămîntul chiar dacă presupunem că nu se va bucura de roadele lui?
Totuşi Cain cel biblic a luat toată povestea în serios, s-a speriat de mama-focului şi, de spaimă, a uitat chiar că omenirea e alcătuită în total din trei oameni: părinţii lui şi el. Lui i se şi năzare că în timpul pribegiei ar putea fi ucis, de după colţ, de niscaiva criminali.
„Şi a zis Cain către domnul: «Fărădelegea mea este prea mare ca să mi se mai ierte! Iată, astăzi tu mă alungi de pe faţa acestui pămînt şi trebuie să mă ascund de tine. Rătăcitor şi fugar voi fi pe pămînt, iar cine va da peste mine mă va ucide!»” (Facerea, IV, 13―14).
Şi deodată mînia domnului se mai potoli. Pierzînd simţul realităţii, Dumnezeu îl ia pe Cain sub protecţia sa, împotriva unor ucigaşi inexistenţi. Dacă nici asta nu e aiureală, ar fi interesant de ştiut ce este?
„Ci i-a răspuns Dumnezeu: «Nu aşa! Oricine va ucide pe Cain va cădea sub înşeptită răzbunare!«Şi a pus Dumnezeu lui Cain un semn, ca nimeni care-l va găsi să nu-l omoare” (Facerea, IV, 15).
Acum, fără să vrei, te aştepţi să urmeze povestirea păţaniilor lui Cain din timpul pribegiei. Dar nu se întîmplă aşa. Dimpotrivă, iese la iveală că nimeni nu se ţinea mai mult de casă decît acest „pribeag”.
„Şi a purces Cain din faţa lui Dumnezeu şi s-a sălăşluit în pămîntul Nod, la răsărit de Eden. Şi a cunoscut Cain pe femeia sa şi a zămislit şi a născut pe Enoh. Şi s-a apucat şi a zidit o cetate şi cetăţii i-a pus numele Enoh, după numele fiului său” (Facerea, IV, 16―17).
Din versetele de mai sus aflăm că Cain s-a căsătorit; autorul nu ne spune însă cu cine. Un lucru e limpede: Adam şi Eva au avut fiice, cărora Biblia nu le-a făcut cinstea să le pomenească numele, iar Cain s-a căsătorit cu una dintre surorile sale. Nu-i vom face însă nici o vină din asta: judecînd după „sfînta scriptură”, incestul era obligatoriu în primele vremuri ale omenirii.
Dar ceea ce ne face să sărim în sus de uimire este oraşul întemeiat de Cain. Asta-i prea de tot! Un vagabond construieşte un oraş! Şi de unde, mă rog, a luat el muncitori? Ce unelte a folosit pentru lucrările de construcţie? Şi, în sfîrşit, de unde a luat Cain locuitori pentru a popula vestitul său oraş? Cuviosul autor al „sfintei scripturi” nu s-a sfiit să mintă aici cu cea mai mare neruşinare.
În versetele următoare sînt enumeraţi urmaşii lui Cain. Soţia lui Enoh l-a născut pe Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; lui Mehuiael i s-a născut Metuşael. În legătură cu aceste persoane se cunosc numai numele lor. Lui Metuşael i s-a născut un oarecare Lameh, care în materie de căsătorie a fost mai nesăţios decît nobilii lui strămoşi. Venerabilul Lameh este inventatorul poligamiei; pentru început, el îşi ia două soţii. De la soţia sa Ada are doi fii, pe nume Iabel şi Iubal, iar de la soţia sa Ţila a avut un fiu, pe Tubalcain, şi o fiică, Naama.
Se pare că fiii lui Iabel au preferat, în locul oraşului construit de strămoşul lor Cain, aerul curat al cîmpului, pentru că ei sînt primii de pe pămînt care au sălăşluit în corturi (v. 20). Cît despre fiii lui Iubal, lor, dimpotrivă, le-a plăcut oraşul; tot ei au fost şi cei mai veseli din familie: iubeau muzica. Iubal „a fost părintele tuturor celor ce cîntă din chitară şi din flaut” (v. 21).
Poligamul Lameh era, pe cît se pare, cam sărac cu duhul. Cartea „Facerea” citează una dintre cuvîntările lui, care, ce-i drept, are calitatea că e scurtă. Totuşi, nici un comentator n-a putut s-o explice vreodată ca lumea:
„Ci Lameh zis-a către femeile sale: «…Femei ale lui Lameh, luaţi aminte la spusa mea: am ucis un om pentru rana mea şi un băietan pentru vînătaia mea! Şi dacă va fi de şapte ori răzbunat Cain, atunci Lameh va fi de şaptezeci şi şapte de ori»” (Facerea, IV, 23―24).
Această cuvîntare a impresionat în cel mai înalt grad pe cele două doamne. Fiind, pesemne, cu totul uluite, ele nu au cerut nici cea mai mică explicaţie la această neîntrecută lăudăroşenie.
În continuare, „scriptura” trece direct la înregistrarea actului de naştere al lui Set, cel de-al treilea fiu al lui Adam.
„Şi Adam a cunoscut iarăşi pe femeia sa şi ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set, «căci ― a zis ea ― mi-a dat Dumnezeu altă odraslă în locul lui Abel pe care l-a omorît Cain». Şi lui Set de asemenea i-a născut un fiu, căruia i-a pus numele Enoş. Atunci au început oamenii să cheme numele domnului” (Facerea, IV, 25―26).
Capitolul următor, al V-lea, este consacrat exclusiv genealogiei lui Noe, care se trage din Adam prin Set. Urmaşii lui Cain sînt lăsaţi deoparte şi ulterior nu se mai vorbeşte de ei.
Găsim următoarea dezvoltare a arborelui genealogic, în care sînt date numai numele fiilor mai mari: Set, Enoş, Chenan, Mahalaleel, Iared, Enoh, Matusalem, Lameh, Noe. Cel mai interesant lucru din acest capitol sînt datele referitoare la longevitatea neobişnuită a tuturor acestor patriarhi: Adam avea 130 de ani cînd i s-a născut Set şi a mai trăit încă 800 de ani; Set a murit la vârsta de 912 ani; Enoş a trăit 905 ani, Chenan 910 ani. Cel mai tînăr a murit Lameh, tatăl lui Noe; acest Lameh (care nu trebuie confundat cu bigamul Lameh cel plin de ciudăţenii) şi-a dat sfârşitul în cea de-a 777-a primăvară a vieţii sale.
Enoh, fiul lui Iared, a fost cel mai abil dintre toţi: el nici n-a mai murit.
„Şi Enoh era în vârstă de şaizeci şi cinci de ani cînd i s-a născut Matusalem. Şi Enoh a umblat în căile domnului, după ce i s-a născut Matusalem, trei sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci au fost toate zilele lui Enoh trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi fiindcă Enoh umbla în căile domnului, nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la sine” (Facerea, V, 21―24).
E un caz de toată minunăţia! N-are importanţă cum l-au explicat teologii: nimic nu ne mai miră.
Cupa de onoare pentru longevitate i-a revenit lui Matusalem, fiul lui Enoh, cel care a fost luat de viu în ceruri: ăsta a avut o sănătate de fier, nu alta! A trăit în abstinenţă sexuală 187 de ani şi numai după asta şi-a permis să-l aducă pe lume pe Lameh al doilea. Apoi a mai trăit încă 782 de ani, de astă dată dînd dovadă de virilitate pînă la sfîrşitul vieţii sale:
„Şi a mai trăit Matusalem, după ce i s-a născut Lameh, şapte sute optzeci şi doi de ani şi a avut fii şi fiice” (Facerea, V, 26).
În total, 969 de ani! Vă rog să nu vă îndoiţi: pe atunci aceasta era durata vieţii.
Dar ce veţi spune despre Noe, fiul lui Lameh? Lameh i-a pus fiului său numele Noe, zicînd: «Acesta ne va mîngîia de munca şi de truda mîinilor noastre, căşunate de pămîntul pe care l-a blestemat Dumnezeu!»” (Facerea, V, 29).
„Şi Noe era în vîrstă de cinci sute de ani şi i s-au născut lui Noe: Sem, Ham şi Iafet” (Facerea, V, 32).
Să trăieşti pînă la vîrsta de 500 de ani şi abia atunci să te apuci să-ţi săruţi nevasta? De altfel, mai bine mai tîrziu decît niciodată!
Multă cerneală a fost risipită în legătură cu longevitatea neobişnuită a patriarhilor din cartea „Facerea”. Teologii catolici, dîndu-şi seama cît de greu vor fi înghiţite aceste gogoşi, s-au străduit să ferească povestirile din cartea „sfîntă” de diverse înţepături ironice; ei afirmă că prin ani trebuie să se înţeleagă, poate, doar perioadele de revoluţie ale Lunii, pentru că, zice-se, în epoca aceea timpul se socotea numai în luni. În felul acesta ar reieşi că Matusalem a trăit numai 80 de ani. Dar fanaticii turbaţi, care vor să creadă în minunea longevităţii primilor oameni, i-au pus la respect pe aceşti comentatori. Ei susţin sus şi tare că anii biblici trebuie socotiţi de cîte 12 luni, căci altminteri legendele biblice ar deveni cu totul ridicole. De pildă, potrivit cărţii „Facerea”, Avraam a murit „la bătrîneţe fericite, bătrîn şi sătul de zile”, la vîrsta de 175 de ani (Facerea, XXV, 7―8). Dacă am socoti aceşti ani după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar rezulta că Avraam a trăit numai 14 ani şi 7 luni. Sau să luăm alte exemple: Biblia spune că Enoş, Chenan şi Mahalaleel au avut primii fii la vîrsta de 90, 70 şi, respectiv, 65 de ani. Dacă am socoti după perioadele de revoluţie ale Lunii, ar trebui să admitem că aceşti străbuni au avut copii la vârsta de 7 ani şi jumătate, 5 ani şi 10 luni şi, respectiv, 5 ani şi 5 luni. În sfârşit, potrivit textului biblic, Nahor a avut urmaşi la vîrsta de 29 de ani. Se poate oare admite, exclamă unul dintre cuvioşii exegeţi, ca Nahor să fi avut numai 2 ani şi 5 luni cînd i s-a născut primul fiu?
Bineînţeles, stimaţi slujitori ai cultului, că Biblia socoteşte anul de 12 luni. Dar în acest caz e cît se poate de amuzant că nătîngul de Noe a aşteptat să împlinească 500 de ani pentru ca, în sfîrşit, să-şi înceapă viaţa sexuală.

4 – AVENTURILE AMOROASE ALE ÎNGERILOR PE PĂMÎNT

Ne apropiem de unul dintre cele mai interesante pasaje din Biblie, a căror suprimare din scurtele manuale de „istorie sfîntă” caracterizează cum nu se poate , mai bine neruşinarea clericilor şi îndemînarea cu care falsifică dogmele credinţei. „Sfinţii” părinţi ai bisericii susţin sus şi tare că Biblia este o carte „divină”, că ea a fost scrisă direct după dictarea lui Dumnezeu, că tot ce stă scris în ea este adevărul adevărat, adevărul cel mai desăvîrşit, adevărul suprem, şi că această carte merită cea mai sinceră veneraţie. Atunci se pune întrebarea: de ce clericii nu dau credincioşilor posibilitatea să cunoască în întregime această carte, fără să suprime din ea nici un verset? Cărţile „sfinte” trebuie citite aşa cum sînt. Căci dacă e vorba să se scoată un pasaj sau altul care vine în contradicţie cu unele puncte din ştiinţele teologice proclamate dogme ale credinţei, atunci ar fi mai simplu să fie aruncată la coş toată cartea. Ea nu mai este atunci o carte sfîntă, ci o carte demnă de dispreţ. O minciună dintr-un pasaj oarecare constituie un argument suficient pentru a dezminţi originea divină a întregii cărţi.
Şi iată că propovăduitorii religiei, după ce pomenesc numele lui Noe, trec imediat la povestea cu potopul, afirmînd că desfrînarea oamenilor l-a supărat pe Dumnezeu şi l-a făcut să trimită potopul asupra tuturor, cu excepţia unei singure familii al cărei cap ar fi rămas om drept.
Dar cele de mai sus nu corespund de loc cu Biblia! Ea spune altceva. În primele patru versete din capitolul al VI-lea al cărţii „Facerea” se arată care a fost adevărata pricină a stricăciunii oamenilor. Domnilor clerici, nu aveţi dreptul să treceţi sub tăcere acest episod din a voastră „sfîntă scriptură”! Dacă el vă pune în încurcătură, cu atît mai rău: „sfîntul duh” n-ar fi trebuit să dicteze asemenea lucruri autorului „Pentateuhului”. Hapul este amar, dar sfinţii şi învăţaţii părinţi ai bisericii l-au înghiţit o dată; acum e rîndul dumneavoastră să-l înghiţiţi.
Hapul pe care teologii din zilele noastre se străduiesc să nu-l înghită, ci să-l scuipe pe furiş, constă din primele versete ale capitolului al VI-lea din cartea „Facerea”.
„Iar după ce oamenii au început să se înmulţească pe faţa pămîntului şi li s-au născut fete,
Atunci au văzut fiii lui Dumnezeu că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care şi le-au ales.
Şi a zis domnul: «Nu va rămîne duhul meu în oameni pururea, fiindcă sînt trup. Drept aceea zilele lor să fie o sută douăzeci de ani!»
Iar în vremea aceea erau pe pămînt uriaşii, mai ales după ce fiii lui Dumnezeu intrară la fiicele oamenilor şi le născură fii. Aceştia sînt vitejii cei vestiţi din vechime” (Facerea, VI, 1―4).
Deşi cartea „Facerea” nu ne-a istorisit povestea zămislirii îngerilor, iată totuşi că este a doua oară cînd ea aminteşte despre aceste fiinţe desăvîşite: prima dată a fost vorba de „herubul” pus de santinelă la porţile Edenului. De aceea nu strică să spunem cîteva cuvinte despre credinţa în îngeri la vechii evrei.
Creştinii, a căror religie e preluată din credinţa evreilor, au născocit dogme noi, despre care în Biblie nu există nici urmă. Astfel, pe de-a-ntregul născocită este povestea răzvrătirii diavolului Satana şi a înfrîngerii lui de către arhanghelul Mihail. Întrucît noi examinăm aici Biblia mai ales din punctul de vedere al credinţei creştine, nu putem trece cu vederea această problemă.
Potrivit dogmelor teologilor creştini, într-o bună zi stăpînul cerurilor, Dumnezeu, şi-a făcut socoteala că nu se cuvine ca el, atotputernicul, să se mulţumească numai cu crearea cerului şi a pămîntului. De vreme ce a populat pămîntul, de ce n-ar popula şi cerul? Pe timpuri i se urîse cu haosul. Dar şi mai mult i s-a urît cu singurătatea din rai. Şi întrucît era meşter în a crea, literalmente din nimic, o mulţime de lucruri amuzante şi chiar fiinţe însufleţite, a plăsmuit îngeri meniţi să-i alcătuiască o societate plăcută. Dumnezeu şi-a comandat, de asemenea, un fotoliu cu blazon, ca să aibă pe ce sta cînd prezida adunarea cerească. Pentru a-l distra pe Dumnezeu, îngerii cîntă neîncetat. Ca fiinţe supranaturale, bineînţeles, nu obosesc niciodată şi sînt totdeauna în voce.
Dar iată că unul dintre îngeri, un flăcău pe care clericii l-au poreclit Lucifer-satana, a pus ochii pe tronul preasfîntului şi şi-a făcut socoteala că n-ar fi rău să ocupe el fotoliul prezidenţial în locul atotputernicului creator. Această intenţie criminală a părut o glumă foarte reuşită unora dintre îngeri, care, pesemne, se săturaseră să tot facă necontenite vocalize şi astfel s-au alăturat îndrăzneţului, în timp ce majoritatea covîrşitoare a îngerilor erau împotriva uneltirilor lui. Un oarecare Mihail, numit arhanghelul, adică „mai-marele peste îngeri”, şi-a asumat sarcina de a apăra interesele domnului. El a preluat comanda oştii cereşti şi i-a tras o chelfăneală zdravănă satanei. Îngerul răzvrătit a fost aruncat în iad, o „împărăţie” subterană creată instantaneu pentru el. Tot acolo s-au prăbuşit şi complicii lui, iar Dumnezeu şi-a reluat locul în fotoliul prezidenţial.
Aceasta este legenda pe care clericii au transformat-o în dogmă a credinţei pentru enoriaşii lor înfioraţi de groază, căci, la urma urmelor, episodul urmăreşte mai ales să insufle spaimă oamenilor credincioşi: păziţi-vă, oiţe evlavioase! Dacă nu vă veţi supune poruncilor domnilor clerici, veţi zbura pe urma îngerilor răi, de-a dreptul în iad.
În vechiul text ebraic al Bibliei, acolo unde se vorbeşte despre diavol, adică în acele cărţi care au fost scrise, indiscutabil, după captivitatea din Babilon (la mai bine de o mie de ani după legendara existenţă a lui Moise), principalul demon este satana. Cît priveşte diavolii, ei sînt pur şi simplu duhuri rele, avînd însă aceeaşi înfăţişare ca Dumnezeu şi cei din preajma lui. Altă explicaţie nu se mai dă. Ei nu sînt cîtuşi de puţin prezentaţi ca nişte răzvrătiţi, izgoniţi din raiul ceresc şi prinşi în lanţuri de zidurile iadului de foc. Astfel, în legenda lui Iov, duhul rău, satana, se plimbă prin cer ca la el acasă şi chiar, cînd îi vine chef, se ia la harţă cu Dumnezeu. Văzînd că aceşti diavoli din ultimele cărţi ale Bibliei se simt atît de bine şi nu suferă din pricina chinurilor din iad, criticii au remarcat că aceasta corespunde credinţelor caldeenilor şi perşilor, ale căror cărţi datează dintr-o perioadă anterioară cărţilor evreilor. De aici s-a tras concluzia că evreii, în timpul îndelungatei captivităţi din Babilon, au adăugat la credinţele lor unele din credinţele popoarelor în mijlocul cărora le-a fost dat să trăiască. De altfel, însuşi numele pe care evreii l-au dat diavolului principal poartă pecetea religiei caldeene sau a celei babilonene: „satana” nu este un cuvînt ebraic, ci un cuvînt caldeean şi înseamnă „ură”.
Prin urmare, Dumnezeu a ascuns poporului evreu „ales” de el nu numai povestea cu complotul de la curte pus la cale de un număr de îngeri, ci chiar şi numele adevărat al căpeteniei răzvrătiţilor. Biblia nu-i spune nicăieri Lucifer. Numele acesta i l-au dat creştinii. Dar părinţii şi învăţaţii bisericii s-au străduit în fel şi chip să găsească vreo indicaţie cu privire la Lucifer în Vechiul testament. Pentru aceasta ei au recurs la un fals, reuşind să-i păcălească destul de bine pe credincioşi, care nu citesc Biblia personal, ci numai o ascultă cînd le-o citesc şi le-o răstălmăcesc oamenii de profesie. Falsul trebuie dat în vileag şi îl rugăm pe cititor să ne ierte că vom face o digresiune scurtă, dar necesară.
Teologii afirmă că în prorocirea lui Isaia (XIV, 12) este vorba de Lucifer, sub numele lui adevărat, şi citează începutul versetului, falsificîndu-l însă cu ajutorul traducerii latine a Bibliei.
În acest capitol, Isaia, înfuriat că babilonenii ţin atît de mult poporul lui în captivitate, dă frîu liber mîniei sale patriotice şi prezice regelui Babilonului că împărăţia lui se va prăbuşi şi praf şi pulbere se va alege de ea.
„Însă domnul se va îndura de Iacob ― exclamă Isaia ― şi va alege încă o dată pe Izrail, pe care îl va statornici în patria lui… Tu vei cînta cîntecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: «Cum s-a sfîrşit cu tiranul şi cum s-a curmat cu chinul nostru?». Domnul a sfărîmat toiagul celor fărădelege şi sceptrul stăpînitorilor…
Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor? Ai fost doborît la pămînt, tu care asterneai la pămînt toate neamurile?…
Şi numai tu ai fost zvîrlit departe de mormîntul tău ca un stîrv urîcios, acoperit cu rămăşiţele celor ucişi şi ciopîrţiţi de sabie; tu zaci, altfel decît cei pogorîţi în gropniţe de piatră, ca un stîrv storcoşit în picioare.
Tu nu te vei pogorî cu ei în mormînt, fiindcă tu ai pustiit ţara ta şi pe poporul tău l-ai măcelărit. Niciodată nu va mai fi vorba despre odrasla fărădelegii!” (Isaia, XIV, 1,4,5,12,19, 20).
Trebuie să fii de o neobrăzare fără margini pentru a afirma că aici Isaia vorbeşte despre Lucifer-satana. Este vorba, fireşte, despre regele Babilonului şi numai despre el; pasajul vădeşte o explozie de mînie, ură şi ameninţări la adresa lui Nabucodonosor, înrobitorul poporului evreu.
Să vedem acum în ce chip „sfîntul” Ieronim, care a tradus Biblia în limba latină, a falsificat textul. Profitînd de faptul că Isaia compară pe regele Babilonului cu Luceafărul (planeta Venus), căruia la evrei i se spunea Helel (Zori) şi la romani Lucifer (Dătător de lumină), el şi-a permis să expună prima parte a versetului 12 în latină în felul următor: „Quomodo cecidisti de coelo Lucifer, qui mane oriebaris” („Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, tu care te ridicai dimineaţa”).
Textul evreiesc autentic, menţionînd numele lui Helel, vorbeşte despre regele Babilonului. Regele este comparat cu Luceafărul, cu planeta Venus. Teologii exclamă însă cu un aer triumfător: „Decăderea lui Lucifer este menţionată în Biblie! Însuşi Isaia vorbeşte despre asta”.
Ce nemaipomenită neobrăzare! Repetăm: în vechile cărţi „sfinte” ale evreilor nu este pomenit nimic care să semene cu legenda răzvrătirii şi înfrîngerii lui Lucifer!
Revenim la îngerii din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea” şi recurgem din nou la izvoare tot atît de sfinte ca cele de mai înainte, în care vom găsi unele amănunte cu privire la concubinajul acestor locuitori cereşti cu frumoasele fiice ale oamenilor.
Manualele şcolare de „istorie sfîntă”, alcătuite spre folosinţa muritorilor de rînd, nu conţin, bineînţeles, nici cea mai mică aluzie cu privire la aventurile pe care le dau în vileag cele patru versete citate mai sus, dar aceste patru versete nu sînt şterse din Biblie. Asta încă nu-i totul: slujitorii religiei au pentru ei, şi numai pentru ei, încă o carte, pe care o ţin în mare cinste, fără a o răspîndi însă pe larg. Este Cartea lui Enoh.
Enoh ― cred că n-aţi uitat de el ― este patriarhul care a trăit 365 de ani, pe care Dumnezeu l-a îndrăgit şi l-a ridicat la ceruri „în carne şi oase”, ca Jupiter pe Ganimede . Totuşi, potrivit unei legende, Enoh a scris, zice-se, o carte pe care, din fericire, n-a luat-o cu el în rai. Enoh a lăsat cartea prin testament fiului său Matusalem, iar Noe a luat preţiosul manuscris cu el în corabie.
E drept, vreme îndelungată nimeni nu a văzut această carte a lui Enoh. Se afirmă că pe „timpul apostolilor” (adică cu nouăsprezece veacuri în urmă), ea exista, dar nu se ştie unde. O dovadă în acest sens există în Noul testament. Epistola sobornicească a apostolului Iuda spune următoarele (v. 14―15): „Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a prorocit despre aceştia (despre păcătoşi. ― Nota trad.), zicînd: «Iată, venit-a domnul întru zecile de mii de sfinţi ai lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi necredincioşii…»”.
Din moment ce „sfîntul apostol” citează această carte, înseamnă că o cunoaşte! Şi vreme de cîteva veacuri teologii şi-au pus întrebarea: „Ce s-a întîmplat cu cartea lui Enoh?” În cele din urmă, scoţianul Jacob Bruce, un călător destul de cunoscut, a găsit această vestită carte în Abisinia (Etiopia). De fapt, el a dat peste o legendă etiopiana, pentru că, la urma urmelor, e puţin probabil ca legendarul Enoh să-şi fi scris istorisirile în limba etiopiana. Dar vedeţi cît e de bine să ai o „providenţă divină” cînd te ocupi de teologie! Minunata carte scrisă de Enoh în limba vorbită înainte de păţania cu „turnul lui Babel” a avut o soartă fericită. Deşi această limbă primitivă a dispărut pe neaşteptate şi pentru totdeauna, ea şi-a găsit un traducător în rîndurile vechilor evrei. Apoi această traducere ebraică, cunoscută, zice-se, de apostoli şi de părinţii bisericii, a dispărut fără urme. Şi deodată un scoţian oarecare găseşte, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, manuscrisul ei complet în Abisinia. Îţi mulţumim mult, „providenţă divină”! Îţi mulţumim din suflet!
Bruce a donat manuscrisul descoperit bibliotecii Universităţii Oxford, spre bucuria de nedescris a teologilor. Au început să apară traduceri. În 1838 a fost editată o traducere engleză, făcută de arhiepiscopul irlandez Richard Lawrence .
Cartea lui Enoh se împarte în 11 capitole. Povestirea despre dragostea îngerilor pentru fiicele oamenilor se află în cap. 2.
„Cum numărul oamenilor crescuse mult, ei aveau fiice foarte frumoase. Şi cei mai strălucitori dintre îngeri s-au îndrăgostit de ele şi din pricina asta au fost tîrîţi în multe greşeli. Şi înflăcărîndu-se ei, şi-au zis: «Să mergem pe pămînt şi să ne alegem femei dintre cele mai frumoase fiice ale oamenilor». Atunci Semiazas, pe care Dumnezeu îl făcuse prinţ peste îngerii cei mai strălucitori, le-a zis: gîndul acesta este bun, dar mă tem că voi nu veţi cuteza să-l înfăptuiţi şi voi fi nevoit să am eu singur copii de la frumoasele fiice ale oamenilor. Şi toţi i-au răspuns: jurăm să aducem la îndeplinire gîndul nostru şi blestemaţi să fim dacă-l vom încălca. Şi s-au legat ei prin jurămînt. Şi au fost ei la început două sute. Şi s-a întîmplat asta pe vremea cînd trăia Iared, tatăl lui Enoh. Şi au purces ei laolaltă, şi s-au pogorît din ceruri, şi au urcat pe muntele Hermon, muntele jurămintelor. Şi iată numele celor douăzeci mai de seamă dintre ei: Semiazas, Atarcuf, Arasiel, Hobabiel, Horamam, Ramiel, Sampsih, Zachinel, Balchiel, Azachiel, Farmar, Amariel, Anaghemas, Thauzail, Samiel, Sa-rinas, Eumiel, Tiriel, Iumiel, Sariel. Ei şi alţii, şi mulţi alţii încă, şi-au luat femei de neveste în anul 1170 de la facerea lumii. Şi din aceste cununii s-au născut uriaşi…”
Aici, fireşte, nu se spune nici un cuvînt despre răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu: pur şi simplu, cîţiva crai cereşti, în frunte cu prinţul Semiazas, care nu este nici Lucifer, nici satana, au plecat în căutare de aventuri amoroase pe pămînt şi nimic mai mult.
E drept că, atunci cînd exemplul lor a fost urmat de mulţi îngeri, Dumnezeu, văzîndu-se părăsit, a început să bombăne. Dar el a mai răbdat încă multă vreme şi nu s-a înfuriat. Cît despre pricina marii lui mînii, care în cele din urmă a răbufnit, în această privinţă cartea lui Enoh şi cartea „Facerea” se contrazic. Aici e ceva putred. Ia să vedem!
Potrivit cărţii „Facerea”, în urma relaţiilor dintre îngeri şi frumoasele femei pămîntene, oamenii au devenit peste măsură de robiţi cărnii. Acesta este, după părerea noastră, un domeniu în care teologii se pricep, într-adevăr, dacă frumoaselor fete le-a plăcut hîrjoneala şi erau atît de nesăţioase, îngerii, ca fiinţe supranaturale, puteau să le satisfacă într-o măsură tot supranaturală; acest lucru ar fi trebuit să-i determine pe rivalii îngerilor, muritorii de rînd, să le urmeze pilda, ceea ce nu ar fi fost tocmai uşor. Dar ce-l priveşte asta pe Dumnezeu.? am întreba noi. Nu le-a poruncit oare el oamenilor să se înmulţească?
Cartea lui Enoh prezintă lucrurile în altă lumină, îngerii, ajungînd tătici fericiţi pe pămînt, au prins să se intereseze de odraslele lor şi s-au dovedit mentori cu totul neobişnuiţi. Ei i-au deprins pe copiii lor nu numai să şlefuiască pietre preţioase, dar i-au învăţat şi magia, şi arta de a prezice viitorul după aştrii cereşti. În afară de aceasta, ei le-au iniţiat şi pe ibovnicele lor în tainele cele mari. Urmările sînt limpezi: domnişoarele ibovnice ale îngerilor şi fiii lor nelegitimi ― uriaşii ― s-au ridicat curînd deasupra celorlalţi oameni. Închipuiţi-vă cîte poţi face cînd cunoşti magia!
„Şi pămîntul plîngea, şi se umpluse de strigăte de durere”.
Mişcaţi de „suferinţele” pămîntului, patru dintre îngeri l-au rugat pe Dumnezeu să pună capăt acestor nenorociri. Între timp, domnul Azazel ― un înger căsătorit cu o fată de pe pămînt ― s-a certat cu Semiazas, i-a tras un toc de bătaie şi a luat locul căpeteniei haimanalelor cereşti. Dumnezeu l-a trimis pe îngerul Rafaël să-l înfrîngă pe îngerul Azazel, şi Azazel al nostru a fost închis de Rafaël într-o peşteră din pustiul Dodoel.
Pînă la urmă Dumnezeu a găsit că, oricum ai suci-o, e nevoie de un potop. Pentru a-i împiedica pe uriaşi să se îndeletnicească cu magia, el a hotărît să înece toată lumea, inclusiv pe oamenii simpli, care nu aveau decît de suferit din pricina acestor vrăjitori. În ce-i priveşte însă pe îngeri, care se duseseră să hoinărească şi să se dedea la desfrîu pe pămînt, el i-a rechemat în ceruri şi le-a poruncit pe viitor să stea locului şi să nu se mai ţină de blestemăţii.
E de presupus că tocmai atunci îngerii au devenit fiinţe fără sex. Pentru a se asigura împotriva unor noi şotii posibile din partea lor, Dumnezeu i-a obligat, pesemne, să renunţe la organele respective, aşa cum făceau regii orientali cu toţi cei care îndeplineau o anumită funcţie în haremurile lor. Degeaba elimină clericii acest episod din scurtele lor manuale de „istorie sfîntă”. E bine ca oamenii să ştie, cel puţin, de ce au devenit îngerii eunuci.
Nenorocitul Azazel, uitat în peştera unde-l aruncase Rafaël, s-a înecat, bineînţeles, în timpul inundaţiei universale. Să vărsăm deci o lacrimă pentru trista lui soartă.
Mai puteţi spune oare că nu însăşi providenţa a fost aceea care a ajutat să fie regăsită Cartea lui Enoh! Pe scurt, ea nu i-a stînjenit de loc pe primii creştini: apostolul Iuda o citează; unii dintre părinţii bisericii au vorbit şi ei despre ea ca de o carte foarte cunoscută. Cartea lui Enoh a fost în mare cinste la creştini pînă în secolul al IV-lea. Mai tîrziu însă, văzînd că „Enoh” confirmă şi explică bine cele patru versete supărătoare din capitolul al şaselea al cărţii „Facerea”, clericii au eliminat cartea lui Enoh din Biblie.
După ce am văzut cum şi-i închipuiau evreii pe îngeri, reiese limpede că biserica creştină a adus modificări importante acestei teorii. Cu toate acestea, ea recunoaşte că poporul evreu a fost ales de Dumnezeu şi socoteşte cărţile lui religioase drept „sfinte” şi „indiscutabile”.
Evreii îi împărţeau pe îngeri după o scară ierarhică cu zece trepte: 1) cadoşimii, sau preasfinţii; 2) ofamimii ― cei iuţi; 3) oralimii ― cei puternici; 4) şasmalimii ― îngerii-flăcări; 5) serafimii ― îngerii-scîntei; 6) malahimii ― solii; 7) elohimii ― divinii; 8) benelohimii ― fiii domnului; 9) heruvimii ― îngerii-boi; 10) ieşimii ― cei însufleţiţi. Dar papa Grigore I i-a împărţit pe îngeri cu totul altfel. Din porunca lui „prea-sfîntă”, creştinismul a adoptat împărţirea îngerilor în trei trepte cu cîte trei ranguri fiecare: prima treaptă ― serafimii, heruvimii şi întîistătători; a doua treaptă ― forţele, puterile şi stăpînirile; şi a treia treaptă ― principiile, arhanghelii şi îngerii simpli. De aici se vede cît de mare este puterea papii: nu e glumă să ai dreptul de a schimba rînduiala rangurilor cereşti.
Preoţii creştini afirmă că evreii nu înţelegeau cărţile lor „sfinte” şi că nici acum nu-şi înţeleg religia, nu cunosc „credinţa adevărată”. Ia gîndiţi-vă şi dumneavoastră, evreii „n-au bănuit niciodată” că Isaia, răstindu-se la regele Babilonului, duşmanul lor, şi „prezicîndu-i” ziua cînd i se va nărui puterea, a avut în vedere nu căderea acestui rege, ci legenda străveche a răzvrătirii lui Lucifer împotriva lui Dumnezeu! Şi ce găgăuţi erau rabinii dacă nu au izbutit să citească acest lucru printre rînduri!
Şi-apoi, în afară de asta ― spun popii creştini ―, în Biblia evreilor mai există o mulţime de lucruri pe care ei nici nu le bănuiesc.
De pildă, „sfînta treime”. Încercaţi să convingeţi pe un evreu credincios să se închine unui Dumnezeu cu trei feţe. O să vă pierdeţi timpul de pomană: are să vă rîdă în nas. Are să vă răspundă că, dacă Dumnezeu ar fi fost o trinitate, ar fi mărturisit acest lucru lui Moise, patriarhilor, prorocilor. El va susţine, cu Biblia în mînă, că nici un cuvînt din ea nu face aluzie la existenţa „sfintei treimi”, pe care el o socoteşte de neînţeles, şi că, dimpotrivă, „sfînta scriptură” prezintă persoana lui Dumnezeu ca unică şi indivizibilă.
În faţa acestei „lipse de perspicacitate”, teologul creştin zîmbeşte cu condescendenţă şi ridică din umeri. Lui, vedeţi dumneavoastră, îi sînt de ajuns primele două versete din cartea „Facerea” pentru a dovedi că „sfînta treime” a existat în toate vremurile şi că lucrul acesta este cu desăvîrşire limpede. El are să vi le citeze cu un aer triumfător:
„La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.
Aceasta este traducerea fidelă a textului ebraic.
Dumneavoastră nu vedeţi aici pe Dumnezeu-tatăl, Dumnezeu-fiul şi Dumnezeu-duhul? Într-adevăr, la prima vedere nu prea se zăresc, dar puneţi-vă ochelari de teolog şi veţi desluşi, cu foarte multă uşurinţă, „sfînta treime”. Cu îngăduinţa dumneavoastră vom folosi ca ochelari raţionamentul fericitului Augustin din minunata lui carte „De cantico novo” (cap. VII). Nu există nimic mai convingător decît acest raţionament. Toţi clericii îl socotesc pe Augustin făclia teologiei.
Expresia „la început”, care este începutul vremurilor Şi al lucrurilor, înseamnă „Dumnezeu-fiul”. Vreţi o dovadă? Deschideţi Apocalipsul sfîntului Ioan Teologul, carte din Noul testament, cap. al III-lea: Hristos este numit aici „începutul zidirii lui Dumnezeu” (v. 14). Deschideţi Evanghelia lui Ioan, cap. al VIII-lea: întrebat de evrei „cine eşti tu?”, Iisus a răspuns: „Ceea ce vă spun de la început” (v. 25).
Prin urmare, primul verset din cartea „Facerea” ar trebui citit în felul următor: „În Dumnezeu-fiul, care este începutul, Dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul”.
„Aţi văzut”, primele două personaje ale „sfintei treimi”, dar încă nu-l vedeţi pe al treilea, nu-i aşa? Aveţi puţintică răbdare! Puneţi-vă din nou ochelarii „sfîntului” Augustin. Al treilea personaj, Dumnezeu-duhul, se găseşte în versetul al doilea, la sfîrşit: „duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Acest „duh” nu vă spune nimic? „Duhul” acesta este Dumnezeu „sfîntul duh”.
De aceea traducerea textului ebraic ar fi următoarea: „În Dumnezeu-fiul, începutul tuturor lucrurilor, Dumnezeu-tatăl a făcut cerul şi pămîntul; dar pămîntul era în haos, întunericul îl învăluia, şi Dumnezeu-duhul se purta pe deasupra apelor”.
Şi gîndiţi-vă numai că evreii n-au fost în stare să vadă asta în primele două versete din propria lor Biblie! O asemenea miopie este cu adevărat neobişnuită!
Admiraţi pe „Dumnezeu-duhul”, care în epoca haosului îşi pierdea vremea numai pentru a se purta pe deasupra apelor. Vrînd-nevrînd, se impune totuşi întrebarea: este oare într-adevăr „sfîntul duh” porumbel?
După părerea noastră, e o cioară vopsită!

5 – POTOPUL MONDIAL

Cartea „Facerea” este foarte rezervată în descrierea amănuntelor referitoare la crimele şi păcatele săvîrşite pe pămînt de către urmaşii lui Adam în timpul convieţuirii îngerilor cu femeile. Ea spune doar atît:
„Şi… a văzut domnul că s-a înmulţit răutatea oamenilor pe pămînt şi că toată închipuirea cugetelor inimii lor este numai şi numai spre răutate în toată vremea…” (Facerea, VI, 5).
S-o spunem fără înconjur: urmaşii lui Adam uitaseră pesemne să-şi facă cu regularitate rugăciunile de dimineaţă şi de seară, căci nimic nu supără atîta pe Dumnezeu ca neglijarea rugăciunilor. De altfel, orice preot are să vă spună, dacă n-o ştiţi, că cine uită să se roage este gata să cadă în orice păcat.
„I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut pe om pe pămînt şi s-a mîhnit în inima sa. Atunci a rostit domnul: «Nimici-voi, de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrîtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit»” (Facerea, VI, 6-7).
Dumnezeu se căieşte! Iată un lucru nu tocmai obişnuit. Durerea moşneagului era din cale-afară de mare, căci i-a întunecat mintea şi l-a făcut să ia hotărîrea de a nimici nu numai pe oameni, dar şi toate dobitoacele, care erau cu desăvîrşire nevinovate şi nu păcătuiseră în nici un fel. S-ar părea că pentru Dumnezeu, avînd în vedere atotputernicia lui, cel mai simplu ar fi fost să-i schimbe pe oameni; dar, după cum vom vedea, el preferă să-i înece. Trebuie să recunoaştem că purtarea lui nu e tocmai părintească!
„Ci Noe a aflat har în ochii domnului” (Facerea, VI, 8).
El „era om drept şi fără prihană în veacul său…” (v. 9). Şi iată că Dumnezeu a venit în vizită la Noe, ca să-l prevină asupra catastrofei pe care o punea la cale şi să-i dea posibilitatea să se salveze.
„Atunci a grăit Dumnezeu către Noe: «Sfîrşitul a toată făptura stă gata în faţa mea, căci pămîntul s-a umplut de silnicie. Deci iată eu îi voi nimici o dată cu pămîntul.
Fă-ţi o corabie din lemn de chiparos. Corabia s-o faci cu cămăruţe şi s-o ungi pe dinăuntru şi pe din afară cu smoală.
Iată şi măsura după care s-o faci: trei sute de coţi să fie lungimea corăbiei, cincizeci de coţi lărgimea şi treizeci de coţi înălţimea ei.
Să faci corăbiei răsuflători şi să le croieşti la un cot de la acoperiş în jos, iar uşa corăbiei s-a pui într-o latură. S-o faci cu trei rînduri de cămări: rîndul de jos, al doilea şi al treilea.
Şi eu iată voi aduce potopul apelor pe pămînt, ca să prăpădesc tot trupul de sub cer, care are în el duh de viaţă, şi tot ce se află pe pămînt să piară.
Şi eu voi încheia legămîntul meu cu tine! Iar tu intră în corabie, tu şi feciorii tăi şi femeia ta.
Şi din toate vieţuitoarele, din toată făptura, cîte două din toate să bagi în corabie, ca să rămînă în viaţă cu tine; parte bărbătească şi parte femeiască să fie!
Din tot soiul de păsări şi de dobitoace şi din tot soiul de tîrîtoare ale pămîntului: cîte o pereche din toate să vie la tine ca să rămînă în viaţă.
Iar tu ia cu tine din orice fel de hrană care e bună de mîncat şi adun-o în corabie, ca să aveţi de mîncare voi şi dobitoacele».
Şi Noe a făcut toate întocmai aşa cum i-a poruncit Dumnezeu” (Facerea, VI, 13―22).
Construirea corăbiei a durat o sută de ani. Dumnezeu nu i-a poruncit lui Noe să prevină şi pe ceilalţi oameni asupra celor ce urmau să se întîmple. Prin urmare, e de presupus că patriarhul şi familia lui au făcut pregătirile în secret. Oamenii trebuie să se fi mirat, fireşte, văzînd că Noe construieşte în mijlocul cîmpului o corabie uriaşă de 300 de coţi, ceea ce reprezintă cam 150 m, adică lungimea unui vapor destul de mare. Unii îl socoteau, probabil, pe moşneag nebun şi-l luau peste picior. Dar bătrînul nu se supăra de loc de glumele lor şi lucra de zor.
Cei o sută de ani cît a durat construirea corăbiei nu ni se vor părea un termen prea lung dacă ne vom gîndi la miile de probleme legate de această construcţie, pe care Biblia le trece sub tăcere. Astfel, cei trei fii ai lui Noe au fost, probabil, nevoiţi să întreprindă călătorii foarte lungi, în diferite colţuri ale lumii, pentru a aduce de acolo animale care nu trăiau prin partea locului. Întrucît trebuiau să aibă grijă să nu fie mîncaţi de lei, tigri, crocodili şi de alte animale înfricoşătoare, ei au fost nevoiţi să înveţe meşteşugul îmblînzitorilor şi dresorilor. Trebuia, de asemenea, pregătită o cantitate însemnată de produse alimentare, inclusiv carne pentru nenumăratele animale de pradă, fîn, grîne, fructe etc.
E de presupus că lemnul din care a fost făcută corabia era de cea mai bună esenţă. Dacă cineva s-ar apuca acum să irosească o sută de ani pentru construirea unei corăbii, nu s-ar găsi un lemn atît de rezistent încît să nu putrezească înainte de terminarea construcţiei; pupa s-ar face praf şi pulbere pînă ar fi construită prora, astfel că totul ar trebui mereu luat de la început.
Cînd corabia a fost gata, Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Intră tu şi toată casa ta în corabie, căci numai pe tine te-am cunoscut drept înaintea mea în neamul acesta” (Facerea, VII, 1). Din cele ce-a spus mai departe reiese că Dumnezeu a dat uitării dispoziţiile sale iniţiale. După cum se vede din citatul de mai sus, Dumnezeu îi spusese patriarhului să nu ia cu el mai mult decît o pereche din fiecare specie de animale. În ultima clipă însă, „moşul” a modificat programul:
„Din toate dobitoacele cele curate ia cu tine cîte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din dobitoacele necurate cîte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască” (Facerea, VII, 2).
Biblia nu arată dacă Dumnezeu i-a explicat lui Noe după ce semne a făcut această împărţire în „curate” şi „necurate”. O altă carte însă, „Leviticul”, care este atribuită lui Moise, arată (cap. XI) care dobitoace erau socotite de către evrei „curate” şi „necurate”. Dintre patrupede, „curate” erau acelea care au copita despicată şi care rumegă. Cămila şi iepurele, care, deşi rumegă, nu au copita despicată, sînt socotite animale „necurate”; porcul, care, deşi are copita despicată, nu rumegă, este socotit şi el un animal „necurat”. Dintre păsări, Dumnezeu a declarat „necurate”: vulturul, uliul, zgripţorul şi şoimul, corbul, struţul, huhurezul, pescăruşul, eretele, bufniţa, lebăda, pelicanul, stîrcul şi alte cîteva.
Dumnezeu-tatăl l-a anunţat pe Noe că potopul va începe după şapte zile. Patriarhul urma să mai tocească puţintel ştiinţele naturale pentru a şti dacă să ia cu el doi sau şapte cocori, doi sau şapte elefanţi, doi sau şapte rinoceri, doi sau şapte hipopotami etc.
„Iar cînd s-au împlinit şapte zile, apele potopului au pornit pe pămînt. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea ţîşniră toate izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului se crăpară” (Facerea, VII, 10―11).
De aici se vede limpede că „duhul sfînt” stăruia să întărească credinţa că există un mare rezervor de cealaltă parte a cerurilor care se goleşte printr-un fel de ecluze.
„Şi a ţinut ploaia pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
În ziua aceea a intrat Noe în corabie şi împreună cu el: Sem, Ham şi Iafet, feciorii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor săi.
Apoi tot felul de fiare şi tot felul de dobitoace şi tot soiul de tîrîtoare care se tîrăsc pe pămînt şi tot felul de păsări şi tot felul de păsărele şi de zburătoare” (Facerea, VIL 12―14).
Ce mai corabie, ce mai corabie! Dacă adunăm toate zilele indicate în capitolul acesta şi în capitolele următoare, reiese că Noe, familia lui şi toate dobitoacele pe care le salvase au stat pe corabie 393 de zile. Teologii nu arată în ce fel opt oameni au putut să hrănească şi să adape, timp de mai bine de un an, toată această grădină zoologică şi să întreţină şi boxele curate. Unde mai pui că trebuiau să aibă grijă şi de prăsilă! Închipuiţi-vă numai de cîtă carne a fost nevoie pentru hrana tuturor acestor animale! Ce muncă extraordinară trebuie să fi depus Noe, soţia, fiii şi nurorile lui ca să cureţe corabia de gunoi!
Dumnezeu personal a ferecat uşile „corăbiei”: „Apoi Dumnezeu a închis uşa după el” (Facerea, VII, 16).
Cînd corabia a început să plutească, apele „au crescut uriaşe pe pămînt, afară din cale, încît toţi munţii cei înalţi, de sub tot cerul, fură acoperiţi. Cu cincisprezece coţi deasupra lor se ridicară apele…” (Facerea, VII, 19―20).
E greu să-şi facă cineva o idee precisă despre această cantitate de apă, îndeosebi dacă se ţine seama că cea mai mare adîncime cunoscută nouă din Oceanul Pacific (depresiunea din regiunea insulelor Mariane) depăşeşte 11 km, iar cel mai înalt munte de pe globul pămîntesc, Ciomolungma (Everest) din Himalaia, îşi are vîrful la 8 880 m deasupra nivelului mării.
„Atunci pieri toată făptura care se mişcă pe pămînt: păsări, dobitoace şi fiare, cît şi toate vietăţile care mişună pe pămînt, precum şi toţi oamenii.
Toate vieţuitoarele de pe uscat cu suflare de viaţă în nările lor, toate pieriră.
Astfel au fost stîrpite toate făpturile de pe faţa pămîntului, de la om pînă la dobitoc, pînă la tîrîtoare, pînă la păsările cerului; stîrpite au fost de pe pămînt şi au rămas numai Noe şi cu cei ce se aflau cu el în corabie.
Şi au crescut apele pe pămînt vreme de o sută cincizeci de zile” (Facerea, VII, 21―24).
Numai peştii, ferice de ei, pluteau fără grijă în viitoarea dezlănţuită!
Dar toate au un sfîrşit:
„Şi Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe şi de toate fiarele şi de toate dobitoacele care erau cu el în corabie, şi Dumnezeu a lăsat să bată vînt pe pămînt şi apele au început să scadă.
Şi s-au închis izvoarele adîncului şi stăvilarele cerului şi ploaia din cer a contenit.
Şi apele de pe pămînt au dat înapoi puţin cîte puţin, şi după o sută şi cincizeci de zile au scăzut de tot.
Iar în luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntele Ararat.
Şi apele au scăzut mereu-mereu, pînă în luna a zecea, iar în luna a zecea, în cea dintîi zi a lunii, s-au arătat vîrfurile munţilor” (Facerea, VIII, 1―5).
Cîte minuni surprinzătoare cuprind aceste cîteva rînduri! Mai întîi avem plăcerea să reînnoim cunoştinţa cu acest agreabil „vînt al domnului”, care nu mai avusese nimic de lucru de cînd nu mai era haos şi pe care exegeţii îl identifică cu „duhul domnului”. „La început”, aşa cum se spune în Biblie, el „se purta pe deasupra apelor”. Acum însă, pentru a zvînta apele potopului, „Dumnezeu-tatăl” a dat drumul sus-amintitului „duh sfînt” („vînt al domnului”), pe care „scriptura” ni-l înfăţişează în chip de „porumbel divin” (sau, dacă vreţi, cioară vopsită divină) şi îi încredinţează o sarcină cu totul irealizabilă: să zvînte apele aduse de potopul mondial.
De altfel, era absolut necesar să intervină cineva din „preasfînta treime”, deoarece nici unul dintre vînturile obişnuite n-ar fi reuşit să sece vreodată o cantitate atît de mare de apă. De vreme ce pe timpul potopului nivelul apei depăşise cu 15 coţi cei mai înalţi munţi de pe pămînt, reiese, după unele calcule, că în total se adunase o cantitate de apă echivalentă cu volumul a 12 oceane mondiale îngrămădite unul peste altul. Aşadar, potopul poate fi socotit drept cea mai extraordinară dintre minunile săvîrşite de Dumnezeu, căci după ce a creat aceste noi oceane de necuprins (ceea ce nu se poate spune că ar fi o scamatorie obişnuită), le-a zvîntat numai cu simpla lui suflare. Închipuiţi-vă ce plămîni trebuie să fi avut acest „porumbel”!
O altă minune care, nici ea, nu poate trece neobservată: în a şaptesprezecea zi din luna a şaptea, corabia lui Noe s-a oprit pe vîrful muntelui Ararat, care are o înălţime de 5 156 m, în timp ce munţii mai înalţi decît Araratul, ca, de pildă, cele 14 vîrfuri ale Himalaiei, cu o înălţime de peste 8 000 m, şi alte vîrfuri din America de Sud, din Africa, au ieşit deasupra apelor abia în ziua întîi a lunii a zecea, adică cu şase săptămîni mai tîrziu. O minune cu totul remarcabilă!
Povestirea biblică despre sfîrşitul potopului cuprinde, în afară de aceasta, şi basmul cît se poate de naiv cu corbul şi porumbelul, care, de altfel, nu prezintă nici un interes. Noe a dat drumul mai întîi „corbului”, care „a ieşit, ducîndu-se şi întorcîndu-se, pînă ce s-au uscat apele de pe pămînt”. Apoi el „a dat drumul unui porumbel”, care „n-a găsit unde să-şi odihnească talpa piciorului şi s-a întors la Noe în corabie”. Noe i-a dat drumul din nou, după 7 zile, şi de astă dată porumbelul s-a înapoiat, ţinînd în cioc o ramură de măslin. Noe a priceput atunci că „apele au scăzut de pe pămînt”. Patriarhul, spune Biblia, împlinise atunci 601 ani.
Dumnezeu i-a spus că e timpul să iasă din corabie. Debarcarea animalelor a avut loc, probabil, într-o ordine exemplară. În afară de aceasta, e de presupus (deşi Biblia n-o spune) că apa sărată s-a despărţit pe loc de apa dulce (o nouă minune!), pentru ca rîurile, lacurile şi mările să poată reintra în albiile lor, aşa cum fusese mai înainte. Cît priveşte peştii, ei s-au înapoiat din nou în apele respective, potrivit cu cerinţele naturii lor.
„Şi a zidit Noe un jertfelnic lui Dumnezeu şi a luat din toate vieţuitoarele curate şi din toate păsările curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.
Şi a mirosit Dumnezeu mirosul cu bună mireasmă şi a zis Dumnezeu în cugetul său: «De acum înainte nu voi mai blestema pămîntul din pricina omului, pentru că plăsmuirile inimii omului sînt rele din tinereţea lui şi nu voi mai nimici toate vieţuitoarele precum am făcut»” (Facerea, VIII, 20―21).
Cu acest prilej, moşneagul a catadicsit să-i dea lui Noe şi copiilor lui o binecuvîntare clasa întîi şi le-a îngăduit pe viitor să mănînce, în afară de cereale, şi orice altă hrană.
„Şi Dumnezeu a binecuvîntat pe Noe şi pe feciorii lui şi le-a zis: «Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul.
Şi teamă de voi şi groază de voi să domnească peste toate vieţuitoarele pămîntului şi peste toate păsările cerului. Tot ce mişcă pe pămînt şi toţi peştii mării sînt daţi în mîna voastră.
Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie vouă de mîncare, precum v-am dat şi toată iarba verde.
Numai carnea, cu puterea ei de viaţă, adică cu sîngele ei, să n-o mîncaţi.
Şi negreşit, pentru sîngele vostru, pentru viaţa voastră, voi cere răzbunare; de la oricare fiară voi cere acest sînge, chiar şi din mîna omului, din mîna fratelui său, cu răzbunare voi cere viaţa omului.
Cine varsă sînge omenesc, prin mînă de om sîngele lui se va vărsa, căci după chipul său a făcut Dumnezeu pe om»” (Facerea, IX, 1―6).
Cum „moşneagul” îşi luase angajamentul să nu mai înece oamenii, trebuia pusă o semnătură sub această tranzacţie. Semnătura divină a fost curcubeul, inaugurat pentru prima dată în această zi memorabilă.
„Pus-am în nori curcubeul meu, ca să fie semnul legămîntului între mine şi pămînt.
Iar cînd voi grămădi nori deasupra pămîntului si se va arăta curcubeul în nori,
Atunci îmi voi aduce aminte de legămîntul care este între mine şi voi şi toate vieţuitoarele de tot soiul « (Facerea, IX, 13―15).
Precauţia nu era de prisos, căci nici Dumnezeu nu trebuie să se bizuie prea mult pe memoria sa! Subliniem, în treacăt, că textul „sfînt” spune: „curcubeul meu”, „pus-am în nori curcubeul meu”. Toate acestea arată limpede că pînă atunci nu existase nici un fel de curcubeu. Şi cum curcubeul se formează prin refracţia şi reflecţia razelor solare în picăturile de apă, este limpede că în decursul veacurilor care se scurseseră între perioada facerii lumii şi potop nu se practicase de loc udarea pămîntului cu ajutorul ploii; copacii şi plantele creşteau de la sine şi fie că le era suficientă sudoarea care picura de pe fruntea omului, fie că vagabondul de Cain, cel care zidea oraşe, construise pe întregul glob pămîntesc o reţea de irigaţie artificială.

6 – PREADREPTUL NOE ŞI URMAŞII LUI BLAGOSLOVIŢI DE DUMNEZEU

Istoria potopului este completată cu două episoade interesante: beţia lui Noe şi „turnul Babel”.
„Şi a început Noe să muncească pămîntul şi a sădit vie.
Şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său.
Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea părintelui său şi s-a dus să le spună celor doi fraţi ai săi, care erau afară.
Atunci au luat Sem şi Iafet o mantie şi, punînd-o amîndoi pe umerii lor, au mers de-a-ndăratelea şi au acoperit goliciunea părintelui lor, iar feţele lor erau întoarse, aşa încît n-au văzut goliciunea părintelui lor” (Facerea, IX, 20―23).
Aşadar, Sem şi Iafet s-au purtat respectuos, aşa cum se cuvine să se poarte nişte fii de treabă care şi-au văzut tatăl beat. Ham, dimpotrivă, s-a purtat ca un mitocan. Şi, bineînţeles, blestemul nu s-a lăsat mult aşteptat; dar să vedeţi asupra cui a căzut.
„Şi s-a trezit Noe din beţia lui şi a aflat ceea ce îi făcuse lui feciorul său cel mai tînăr.
Şi atunci Noe a zis: «Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor săi!»
Şi a adăugat: «Binecuvîntat să fie domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui!
Dumnezeu să dea întindere lui Iafet şi să locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să fie robul lui!»” (Facerea, IX, 24―27).
Aşa a fost blestemat tînărul Canaan, cu toate că el nu-şi bătuse de loc joc de bunicul său. E de presupus că Noe încă nu „se trezise” complet „din beţia lui” cînd a rostit blestemul. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a confirmat .
Teologii susţin că Noe a dat Asia lui Sem, Europa lui Iafet, iar Africa lui Ham. Canaan şi Ham au dat naştere negrilor şi negroizilor. Tocmai de aceea, zice-se, urmaşii lor au trebuit să devină robi ai europenilor. Se pune întrebarea: în ce fel cei trei fii ai lui Noe, născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă, au putut să devină întemeietorii a trei rase diferite? Totuşi, trebuie să ne ploconim în faţa lui Dumnezeu şi în faţa „sfintei scripturi” şi să socotim că din Sem se trag asiaticii cu pielea galbenă, din Iafet europenii cu pielea albă, iar din Ham şi Canaan africanii cu pielea neagră. Dar atunci din cine se trag pieile roşii din America? Sau „sfîntul duh” a uitat să divulge aceasta autorului cărţii „Facerea” sau trebuie să admitem că aztecii şi mohicanii din America n-au avut tată.
Să trecem acum la vestitul basm cu turnul Babel.
„Şi tot pămîntul avea un singur grai şi aceleaşi cuvinte.
Şi s-a întîmplat că, pornind oamenii din răsărit, au găsit un şes în ţinutul Şinear şi s-au sălăşluit în el.
Şi şi-au zis ei între ei: «Veniţi încoace! Să facem cărămizi şi să le ardem în foc!» Şi s-au slujit de cărămizi în loc de piatră şi de catran în loc de muruială.
Şi au zis: «Haidem să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vîrf să ajungă pînă la cer…»
Atunci s-a pogorît domnul ca să vază cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii oamenilor.
Şi a zis domnul: «Iată, ei sînt un singur popor şi o singură limbă au cu toţii. Şi acesta e numai începutul lucrărilor, dar nimic nu le va rămînea nefăcut din toate cîte îşi vor pune în minte să facă.
Haidem să ne pogorîm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii!»
Şi i-a împrăştiat Dumnezeu pe ei de acolo pe toată faţa pămîntului şi ei au contenit cu ziditul cetăţii.
De aceea i s-a pus numele Babel, de vreme ce acolo amestecat-a Dumnezeu graiul a tot pămîntul şi de acolo i-a risipit Dumnezeu pe faţa pămîntului întreg” (Facerea, XI, 1―9).
Unii teologi afirmau cu tărie şi plini de sine că, în momentul cînd fusese distrus de Dumnezeu, „turnul Babel” atinsese o înălţime de un kilometru şi jumătate, adică ar fi fost de zece ori mai înalt decît cea mai mare piramidă din Egipt, piramida lui Keops (147 m). Cu toate acestea, piramidele s-au păstrat, pe cînd din grandioasa construcţie care poartă denumirea de „turnul Babel” nu a rămas nici urmă. Pentru o înălţime de 1 500 m ar fi fost necesar şi un fundament neobişnuit de mare. Se pune întrebarea: cum a putut să dispară o clădire atît de uriaşă? Autorul cărţii „Facerea” a uitat să dea o explicaţie în această privinţă.
Şi încă ceva: pe atunci, potrivit Bibliei însăşi, nu puteau să existe un număr suficient de oameni care să înalţe o construcţie atît de importantă şi nici care să cunoască meşteşugurile necesare acestei lucrări. Această istorisire trebuie privită drept una dintre cele mai mari „minuni” religioase!
O minune tot atît de uluitoare o constituie apariţia pe neaşteptate a unui mare număr de limbi şi dialecte. „Comentatorii ― spune Voltaire ― au cercetat ce limbi s-au născut în urma acestei dispersări a popoarelor, dar n-au dat niciodată atenţie limbilor vechi vorbite de oamenii de pe teritoriul ce se întinde din India pînă în Japonia. Ar fi foarte interesant să numărăm cîte dialecte se vorbesc în prezent pe suprafaţa globului. În ce priveşte America, cunoaştem peste 300 de dialecte, iar pe continentul nostru peste 3 000. Fiecare provincie chineză are limba sa proprie. Locuitorii Pekinului înţeleg greu pe cei din Kanton, iar un indian de pe coasta Malabar nu înţelege pe un indian din Benares. De altfel, populaţia pămîntului n-a avut habar de minunea cu «turnul Babel»; ea a fost cunoscută doar de scriitorii evrei antici”.
Stîrneşte cea mai mare mirare faptul că importantele evenimente istorice, pe care Biblia le pune la baza naşterii omenirii, nu sînt de loc cunoscute de nici unul dintre celelalte popoare. Ar fi de înţeles ca grecii, romanii, egiptenii, caldeenii, perşii, indienii, chinezii să nu fi ştiut nimic de Ghedeon, Samson sau despre vreun alt erou al unui trib evreiesc. Dar dacă acestor popoare le sînt necunoscute pînă şi numele lui Adam şi Noe, asta e cu totul altceva.
De vreme ce potopul a nimicit tot ce era pe pămînt şi Noe a perpetuat seminţia omenească, acest patriarh ar fi trebuit să fie cunoscut de istoricii tuturor popoarelor. Cum se face că numele lui Adam şi al Evei, al lui Cain şi Abel, al lui Enoh şi Matusalem, al lui Lameh, Noe, Sem, Ham şi Iafet nu au fost înscrise pe toate pergamentele, ci figurează numai în cărţile micului popor evreu? Cînd veteranii marii navigaţii din timpul potopului s-au împrăştiat în diferitele colţuri ale pămîntului şi au dat naştere unor noi popoare, ei au uitat, într-un mod ciudat, absolut totul: şi cum a făcut Dumnezeu „cerul şi pămîntul”, şi cum au trăit în rai primii oameni. Mai mult chiar, au uitat pînă şi numele primilor oameni. Numai evreii au ţinut minte totul, iar de la ei poveştile biblice s-au transmis şi celorlalte popoare. Nici meritul de a fi cultivat viţa de vie nu l-a putut salva pe Noe de uitarea generală, căci un număr uriaş de oameni îl cinstesc pe Bachus ca părinte al vinului.
În ce priveşte potopul, criticii sînt de acord că a fost o calamitate locală cît se poate de firească. Ei afirmă că au existat probabil multe alte inundaţii de acest gen, dovadă mitul lui Deucalion la grecii antici.
Dacă potopul ar fi fost o catastrofă de proporţii mondiale, cutează să afirme criticii, numele lui Noe ar fi fost şi el cunoscut în toată lumea, pe cînd numele lui Deucalion şi Utnapiştim ― eroul unei legende caldeene ― ar fi fost date uitării. Este de asemenea curios că Hesiod şi Homer nu pomenesc nici un cuvînt nici despre Adam, nici despre Noe, deşi unul a fost părintele, iar celălalt salvatorul neamului omenesc.
Această rezervă este mai mult decît uluitoare, căci, pe bună dreptate, nu se poate admite ca „porumbelul divin” să fi mers cu mistificarea pînă acolo încît să dea primului om, precum şi salvatorului omenirii de la înec, nume cu totul întîmplătoare, născocite, care au devenit cunoscute numai din Biblie.

37 – SFÎNTA ISTORIE A REGILOR LUI IZRAIL ŞI AI LUI IUDA

Mostenitorul tronului lui Solomon a fost fiul său Roboam. S-ar putea crede că totul avea să meargă strună, deoarece autorul „sacru” tocmai ne comunicase că niciodată izrailiţii nu au fost atît de fericiţi ca sub domnia lui Solomon, cînd era aur din abundenţă, iar bunăstarea societăţii era atît de mare, încît argintul nu valora mai mult decît pietrele de pe drum. Dar, după cum ne-am putut da seama tot timpul, „porumbelul divin” are memoria foarte scurtă: lui îi face o deosebită plăcere să-şi bată joc de naivitatea dreptcredincioşilor. Acum Biblia ne povesteşte cu tot calmul că poporul evreiesc s-a strîns la Sihem şi i-a vorbit după cum urmează fiului lui Solomon: „Părintele tău a pus jug greu pe noi. Uşurează munca cea grea şi jugul greu care l-a pus pe grumazul nostru şi-ţi vom sluji ţie!” (Regi, I, XII, 4) Roboam s-a sfătuit cu bătrînii, foştii dregători ai tatălui său. Aceştia au recunoscut că defunctul pusese dări cu adevărat prea mari şi şi-au exprimat părerea că ar fi bine să mai reducă birurile, pentru ca poporul să nu murmure împotriva dinastiei. Dar regele s-a sfătuit şi cu tineri de vîrsta lui, cu care crescuse împreună. Aceştia au fost de părere contrară (v. 6―10). Şi atunci cînd reprezentanţii poporului, în fruntea cărora se afla Iero-boam, reîntors din Egipt, au venit la Roboam după răspuns, acesta le-a spus: „Degetul meu cel mic este mai greu decît coapsele tatălui meu!… Dacă tatăl meu v-a pus jug greu, eu vă voi pune unul şi mai greu; tatăl meu va bătut cu bice, iar eu vă voi bate cu harapnice!”(v. 10―11).
Fireşte, Roboam nu şi-a cucerit prin această cuvîntare dragostea poporului. Biblia se grăbeşte însă să ne spună că Dumnezeu a avut grijă „ca să se adeverească cuvîntul pe care îl vorbise, prin gura lui Ahia din Silo, către Ieroboam, fiul lui Nabat” (v. 15).
Rezultă, aşadar, că nimeni altul decît Dumnezeu le-a inspirat tinerilor prieteni ai noului rege sfaturile lipsite de înţelepciune şi l-a orbit pe Roboam, încît acesta şi-a îngăduit să spună reprezentanţilor poporului prostiile citate mai sus. Bineînţeles, poporul era cît se poate de nemulţumit şi s-a întors murmurînd la sălaşurile sale. Iar Roboam, care l-a trimis pe Adoniram, principalul strîngător al dărilor, să-i aducă impozitele, a fost curînd întristat de ştirea că în ţară au început tulburări şi că omul său de încredere căzuse victimă unui act terorist. Aceasta a speriat-o într-atîta pe maiestatea-sa, încît, după cum spune Biblia, „abia a avut vreme să se urce în carul său şi a fugit la Ierusalim” (v. 18).
„Şi cînd a aflat tot Izrailul că Ieroboam s-a întors, a trimis şi l-a chemat la obşte şi l-au pus rege peste tot Izrailul, iar cu casa lui David n-a mai rămas nimeni decît singură seminţia lui Iuda (şi a lui Veniamin). Apoi Roboam a venit la Ierusalim şi a adunat toată seminţia lui Iuda şi seminţia lui Veniamin, o sută optzeci de mii de oşteni, ca să pornească cu război împotriva casei lui Izrail şi să întoarcă regatul de partea lui Roboam, fiul lui Solomon” (v. 20―21). Iarăşi exagerări ridicole! Un prăpădit de regişor al unei jumătăţi de popor mic şi aproape sălbatic a strîns o oaste de 180.000 de oameni! Cine va crede aşa ceva?
„Atunci a fost cuvîntul domnului către Şemaia, omul lui Dumnezeu, aşa: «Spune lui Roboam, fiul lui Solomon, regele Iudei, şi la toată casa lui Iuda şi Veniamin şi la tot poporul care a mai rămas! Aşa zice domnul: Nu plecaţi şi nu vă războiţi cu fraţii voştri, fiii lui Izrail! Să se întoarcă fiecare la casa sa, căci de la mine a pornit hotărîrea aceasta !» Şi cînd au auzit cuvîntul domnului s-au întors acasă, după cuvîntul lui” (v. 22―24).
Aşadar, regatul evreiesc s-a împărţit în două regate, care au început de atunci să se numească astfel: Izrail, în frunte cu Ieroboam, şi Iuda, peste care domnea Roboam. Trebuie să credem că Sihem, unde s-a strîns poporul pentru a-şi exprima revendicările către fiul lui Solomon, nu exista ca oraş, deoarece Biblia spune mai departe: „Ieroboam a întărit Sihemul de pe muntele Efraim şi l-a făcut cetatea sa domnească. Apoi a plecat de acolo şi a întărit Penuelul” (v. 25).
Credeţi cumva că Ieroboam, fostul slujitor, îi era recunoscător lui Dumnezeu pentru că-l făcuse rege? Nicidecum! El s-a grăbit să comande doi viţei de aur noi şi i-a aşezat pe unul la Betel, iar pe celălalt în Dan, şi a poruncit poporului lui Izrail: este prea greu şi prea departe pentru voi să vă duceţi pînă la Ierusalim pentru rugăciune şi jertfă. Iată, vă puteţi închina acestor viţei de aur, căci ei v-au scos din Egipt. Poporul Izrailului a fost foarte mulţumit, iar Ieroboam a construit şi alte capişti pentru diferiţi idoli; el a numit noi preoţi, care nu aveau nimic comun cu seminţia lui Levi, şi a început chiar el personal să oficieze ca preot (v. 26―33).
Dacă această relatare este adevărată, ea constituie o nouă dovadă că pe vremea aceea religia evreilor nu era cîtuşi de puţin bine stabilită. Acest popor mic îşi schimbă credinţa, după cum se vede, de la o clipă la alta şi o face de repetate ori în perioada care se situează între legendara sa ieşire din Egipt şi epoca lui Ezdra. Cu acest prilej reţineţi inexplicabila sa înclinaţie pentru viţei ca întrupare a divinităţii! Nu aţi uitat, cred, că Dumnezeu a exterminat 23.000 de oameni ca pedeapsă pentru viţelul de aur al lui Aaron; în acest caz, pentru cei doi viţei ai lui Ieroboam, Dumnezeu ar fi trebuit să strivească cel puţin 46.000 de izrailiţi. De astă dată se întîmplă însă cu totul altceva.
„Iată că a venit un om al lui Dumnezeu din Iuda, (Iosif Flaviu îl numeşte prorocul Adda. ― L. T.)…, în Betel, tocmai cînd Ieroboam stătea la jertfelnic ca să aducă tămîieri.
Atunci el a predicat din porunca domnului împotriva jertfelnicului şi a zis: «Jertfelnice, jertfelnice! Aşa rosteşte domnul: Iată că se va naşte un vlăstar casei lui David, care se va chema Iosia, şi va jertfi deasupra ta pe toţi preoţii templelor de pe înălţimi, care aduc tămîie deasupra ta, şi oase de oameni vor fi arse pe tine!»
În acelaşi timp a dat şi un semn şi a rostit: «Acesta va fi semnul pentru ceea ce a zis domnul: Iată, jertfelnicul acesta va crăpa, iar cenuşa cea grasă de pe el se va risipi!»
Şi cînd regele Ieroboam a auzit cuvîntul profetului pe care l-a strigat împotriva jertfelnicului de la Betel, şi-a întins mîna de la jertfelnic şi a zis: «Prindeţi-l!» Dar mîna pe care o întinsese s-a uscat şi nu putea s-o mai tragă înapoi.
Şi a crăpat şi jertfelnicul şi s-a risipit de pe el cenuşa cea grasă, adică acesta era semnul pe care-l dăduse omul lui Dumnezeu din porunca domnului.
Atunci a început regele să spună omului lui Dumnezeu: «îmbunează-l pe domnul Dumnezeul tău şi roagă-te pentru mine ca să pot strînge mîna la loc!» Atunci omul lui Dumnezeu a chemat îndurarea domnului, şi mîna regelui s-a tras la loc ca mai înainte.
Apoi regele a zis omului lui Dumnezeu: «Intră la mine înăuntru şi înviorează-te şi-ţi voi da un dar!»” (Regi I, XIII, 1―7).
Prorocul însă avea instrucţiuni foarte precise de la Dumnezeu, care îi poruncise: „Să nu mănînci pîine, nici să nu bei apă şi nici să te întorci pe drumul pe care ai venit!” (v. 9). De aceea el a refuzat prînzul şi darurile şi s-a întors în regatul lui Iuda, şi anume, „el a apucat pe alt drum şi nu s-a întors pe drumul pe care venise la Betel” (v. 10). Minunea cu braţul paralizat este, bineînţeles, un fleac în comparaţie cu minunile despre care ni s-au povestit atîtea pînă acum. Din fericire, vom avea curînd prilejul să-l întîlnim pe prorocul Ilie, şi atunci vom vedea minuni mai de soi! Cît priveşte interdicţia pentru „omul lui Dumnezeu” de a accepta hrană pe pămînturile lui Ieroboam, aceasta arată o dată în plus că teritoriile regelui nu erau din cale afară de întinse. Un om care dejunase în Samaria putea uşor, mergînd pe jos, să ajungă pînă la cină la Ierusalim. Cu atît mai mult, fireşte, un proroc, care era, probabil, obişnuit să ducă o viaţa modestă, putea uşor să renunţe la dejun în Betel, care era mai aproape de Ierusalim decît Samaria.
„Dar în Betel locuia un profet bătrîn. Şi au venit fiii lui la el şi i-au povestit tot ceea ce făcuse omul lui Dumnezeu în văzul tuturor în Betel, precum şi cuvintele pe care i le-a spus regelui.
Pe cînd ei povesteau tatălui lor, tatăl lor i-a întrebat: «Încotro a apucat?» Şi fiii lui i-au arătat calea pe care apucase omul lui Dumnezeu care venise din Iuda.
Atunci el a dat poruncă fiilor săi: «Puneţi samarul pe asin!» Şi ei l-au pus, iar el a încălecat pe asin.
Şi el i-a răspuns: «Nu pot să mă întorc cu tine, căci sub un stejar… Atunci l-a îmbiat pe el: <Hai cu mine acasă ca să te ospătezi!>
Şi el i-a răspuns «Nu pot să mă întorc cu tine, căci nu-mi este îngăduit să mănînc pîine, nici să beau apă cu tine în locul acesta,
Fiindcă mi s-a spus prin porunca domnului: «Să nu mănînci, nici să nu bei acolo apă şi nici să nu te întorci pe drumul pe care ai venit!»
Dar el i-a zis: «Şi eu sînt profet ca şi tine şi îngerul mi-a spus prin cuvîntul domnului aşa: «Întoarce-l din drum la tine acasă, ca să mănînce şi să bea!» însă el îl minţea.
Atunci el s-a întors, a mîncat şi a băut în casa lui” (v. 11―19).
Ne reţine atenţia faptul că de îndată ce un om a zis despre sine că este proroc i s-a dat crezare pe cuvînt. Ne mai amintim că, pe timpul lui Saul, prorocii pribegeau în cîrduri. De îndată ce bătrînul din Betel i-a declarat călătorului că îi este confrate, acesta a acceptat să mănînce în casa lui.
„Dar pe cînd ei stăteau la masă, a fost cuvîntul domnului către profetul care îl întorsese din drum.
Şi acesta a strigat către omul lui Dumnezeu care venise din Iuda: «Aşa zice domnul: fiindcă te-ai răzvrătit împotriva poruncii domnului şi n-ai păzit porunca pe care ţi-a poruncit-o domnul Dumnezeul tău,
Şi te-ai întors şi te-ai ospătat şi ai băut în locul acela în care ţi-a poruncit să nu mănînci pîine, nici să nu bei apă, trupul tău nu va fi pus în mormîntul părinţilor tăi!» După ce el a mîncat şi a băut, profetul care îl întorsese din cale i-a pus samarul pe asin.
Şi el a pornit la drum. Dar pe drum i-a ieşit înainte un leu şi l-a omorît, şi hoitul lui sta aruncat în drum cu asinul şi cu leul lîngă el.
Din întâmplare, cîţiva drumeţi care treceau pe acolo, văzînd trupul lui aruncat în drum şi leul stînd lîngă el, au venit şi au dat de veste în cetatea în care locuia profetul cel bătrîn.
Dar cînd a auzit profetul care îl întorsese din drum a zis: «Acela este omul lui Dumnezeu care a nesocotit porunca domnului şi pentru aceasta domnul l-a dat în ghearele leului…»
Apoi a spus feciorilor săi: «Puneţi samarul pe asin!» Şi ei l-au pus.
Şi el a plecat şi a găsit hoitul lui aruncat în drum, iar leul şi asinul stînd alături de el. Leul nu mîncase hoitul şi nici nu sfîşiase pe asin.
Atunci profetul a ridicat trupul omului lui Dumnezeu, l-a pus pe asin şi l-a dus în cetatea bătrînului profet, ca să-l jelească şi să-l îngroape.
Şi i-a pus trupul în mormîntul lui şi ei l-au plîns: «O, fratele meu!»
Iar după ce l-au îngropat, el a zis fiilor săi: «La moartea mea să mă îngropaţi în mormîntul în care a fost îngropat omul lui Dumnezeu şi oasele mele să le puneţi lîngă oasele lui»…” (v. 20―31).
Aceasta este trista istorie a nefericitului călător, care nu poate fi învinuit în mod serios pentru faptul că, simţindu-se înfometat, profitase de invitaţia mincinoasă a unui om care se dăduse drept confratele său şi care nu a avut apoi nimic de suferit, deşi mîncase şi el împreună cu „prorocul”. Acest sărman „om al lui Dumnezeu” nu pare să fi jucat un rol prea de seamă în istoria divină: dacă nu ar fi fost întîmplarea cu leul şi cu acest remarcabil asin, care a stat atît de netulburat şi plin de devotament de gardă lîngă cadavrul stăpînului său, posteritatea nu ar fi aflat nimic despre el.
Dar ce s-a întîmplat cu Ieroboam? S-ar putea crede că incidentul cu braţul paralizat brusc şi tot atît de brusc refăcut trebuia să-l vindece de pasiunea lui criminală pentru viţeii de aur; în plus, ce putea fi mai înfricoşător decît moartea omului lui Dumnezeu, care, bineînţeles, i-a fost adusă la cunoştinţă? Şi totuşi ― e de necrezut! ― Ieroboam „tot nu s-a întors cu pocăinţă de la calea lui cea rea, şi a făcut iarăşi din poporul de jos preoţi pentru capiştile de pe înălţimi, căci pe oricare voia îşi punea mîna ca să fie preoţi pentru capiştile de pe înălţimi” (v. 33).
Este limpede că acest suflet împietrit nu putea să scape de o pedeapsă exemplară. Pe cine a lovit însă pedeapsa divină? Pe Ieroboam cumva? Nu! Ea s-a abătut asupra micului său fiu, numit Ahia. Copilul s-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Pe Ieroboam l-a străfulgerat un gînd: să ceară sfatul prorocului Ahia, cel care îi dăruise zece bucăţi din haina sa ca semn al strălucitului său viitor. Aici lipsa de logică a regelui Izrailului ia proporţii fantastice. El ştie ce înseamnă atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Totuşi, adresîndu-se lui Ahia pentru a obţine prin mijlocirea lui de la Dumnezeu însănătoşirea copilului, el îşi face planul de a-l trage pe sfoară pe omul „sfînt”. Ieroboam îşi trimite augusta sa soaţă la Silo, deghizînd-o în prealabil, aşa încît Ahia să n-o poată recunoaşte. El îşi închipuie că va fi suficient ca ea să-i vorbească despre copilul cel bolnav fără a-şi dezvălui identitatea.
Şi iat-o pe doamna Ieroboam ajunsă la Silo. Şi, culmea, Biblia ne mai spune că Ahia „nu putea să vadă, fiindcă ochii îi slăbiseră de bătrîneţe” (.Regri I, XIV, 4). Aşadar, oricum am lua lucrurile, deghizarea era cu totul inutilă. „Dar domnul îi spusese lui Ahia: « Iată, femeia lui Ieroboam vine să te întrebe pe tine, căci fiul ei este bolnav. Cînd va veni, să-i spui aşa şi aşa, căci ea vine în haine schimbate». Şi abia a auzit Ahia zgomotul paşilor ei, şi în clipa cînd a intrat pe uşă i-a zis: «Intră, femeie a lui Ieroboam! Pentru ce te-ai îmbrăcat în haine străine? Sînt trimis să-ţi vestesc fapte crîncene!»”(V. 5-6).
Urmează un discurs lung, plin de reproşuri amare la adresa lui Ieroboam şi a celor doi viţei, prorocirea unor grozăvii şi nenorociri pentru casa regală; nu este dat uitării nici băieţelul cel bolnav, obiectul consultaţiei. „Acum, scoală şi pleacă acasă! Şi cînd picioarele tale vor păşi în cetate, copilul va muri” (v. 12). Nefericita regină se întoarce zdrobită la Tirţa, unde se afla „curtea regală”. „…Şi cînd a păşit pragul casei, copilul murise” (v. 17). Gîndiţi-vă numai: cu un pic de inteligenţă, maiestatea-sa ar fi putut evita catastrofa. Ar fi fost suficient să treacă prin oraş pe catalige. În acest caz, ea nu ar fi pus piciorul în oraş. Dar dragostea maternă a împiedicat-o să se gîndească la aceasta.
Aici Cartea întîi a Regilor ne trimite la Cartea a doua a Cronicilor. Aflăm de acolo (cap. XIII) că Abia, regele Iudei, fiul lui Roboam, a purtat război cu Ieroboam. Regele Abia avea 400.000 de ostaşi aleşi, iar Ieroboam avea 800.000 de oşteni, de asemenea aleşi. „…Au căzut ucişi din Izrail cinci sute de mii de oameni pe ales” (v. 17). Într-un cuvînt, un măcel sacru!
În sfîrşit, după 22 de ani de domnie, Ieroboam „a adormit… împreună cu părinţii săi” (.Regi I, XIV, 20). Dumnezeu-tatăl, care ucisese pe unul dintre fiii lui Ieroboam, pe micuţul Ahia, lăsase în viaţă ― uituc cum îl ştim din Biblie ― pe un alt fiu, pe Nadab, care a moştenit tronul părintesc.
Cît despre Roboam, acesta s-a purtat tot atît de urît faţă de Dumnezeu ca şi Ieroboam. „Şi a făcu Roboam fapte rele în ochii domnului şi a zădărît rîvna lui, mai mult decît au făcut părinţii lui, prin păcatele pe care el le-a săvîrşit. Căci şi ei şi-au zidit jertfelnice pe înălţimi şi stîlpi cu pisanii idoleşti, şi aşere pe orice colină mai înaltă şi sub orice copac verde. Erau de asemenea şi desfrînate în ţară, şi ei se luau după toate ticăloşiile neamurilor pe care domnul le izgonise din faţa fiilor lui Izrail” (v. 22―24).
„În anul al cincilea al domniei lui Roboam, Şişac, împăratul Egiptului (este pentru prima dată cînd Biblia citează numele unui faraon. ― L. T.), s-a suit cu război împotriva Ierusalimului. Şi a luat vistieriile templului domnului, precum şi comorile curţii domneşti; deci el a prădat tot. Şi a mai luat şi toate scuturile cele de aur pe care le făcuse Solomon” (v. 25―26).
Iată ce spune în această privinţă Voltaire: „Anumiţi savanţi susţin că acest Şişac ar fi fost marele faraon Sesostris; alţi savanţi demonstrează că Sesostris s-a născut cu 1.000 de ani înaintea biblicului Şişac, iar cei mai de seamă savanţi dovedesc că nici Sesostris nu a existat vreodată. Există un argument care ne face să credem că nu Sesostris a fost cel care a jefuit Ierusalimul, şi anume, după Biblie, el nu ar fi prădat Sihemul, Ierihonul, Samaria şi cei doi viţei de aur, în timp ce Herodot ne povesteşte că marele Sesostris a prădat tot pămîntul”.
Lui Roboam i-a urmat fiul său Abia, care a domnit doar trei ani, dar care nu şi-a pierdut în zadar acest timp scurt: potrivit Cărţii a doua a Cronicilor, el a ucis într-o singură luptă 500.000 de ostaşi din armata regelui lui Izrail. „Şi Ieroboam nu şi-a mai venit în fire cît a trăit Abia. Şi Dumnezeu l-a lovit şi el a murit. Abia însă a ajuns puternic. Şi şi-a luat paisprezece femei, care i-au născut douăzeci şi doi de băieţi şi şaisprezece fete” (Cronici II, XIII, 20―21).
Să facem o socoteală. Abia a domnit trei ani, după cum ne spune Cartea întîi a Regilor (XV, v. 2). În primul an s-a războit cu Ieroboam. Ce zici, cititorule, despre cei 22 de fii ai acestui Abia, precum şi despre cele 16 fiice, în total 38 de copii, născuţi în doi ani de cele 14 soţii ale sale? . Ce vremuri fericite! Ce sfîntă fecunditate!
Dintre cei 22 de fii ai lui Abia i-a urmat la tron Asa. El a domnit la Ierusalim 41 de ani. Pe mama lui „o chema Maaca, fiica lui Absalom” (v. 10).
Asa s-a urcat pe tron, dar, deoarece era minor, regatul Iudei a fost guvernat un timp de către mama sa. „Şi Asa a făcut fapte bune în ochii domnului… El a alungat pe toţi desfrînaţii din ţară şi a nimicit toţi idolii pe care îi făcuseră părinţii săi. Ci a făcut mai mult, căci şi pe mama sa a coborît-o de la vrednicia de regină, fiindcă făcuse pentru Aşera un chip de ocară. Asa a sfărîmat acest chip de ocară şi l-a ars în lunca Chedronului. Numai locaşurile de închinare de pe înălţimi nu le-a stricat. Inima lui Asa a fost nedezlipită de domnul în toată viaţa lui” (v. 11―14).
A fost oare răsplătit Asa? Veţi vedea îndată. În primul rînd, dacă e să dăm crezare Cărţii a doua a Cronicilor (cap. XIV), el a avut de luptat împotriva unei năvăliri duşmane, şi încă ce năvălire! „Asa a avut oaste de trei sute de mii de oameni din Iuda, înarmaţi cu scuturi şi lănci, iar din Veniamin două sute optzeci de mii de purtători de scuturi şi trăgaci din arcuri, toţi luptători viteji. Atunci Zerah Etiopianul a ieşit împotriva lor cu un milion de oameni şi trei sute de care de război şi a înaintat pînă la Mareşa. Dar Asa i-a ieşit înainte şi s-a aşezat în linie de bătaie în valea de la miazănoapte de Mareşa… Atunci domnul a lovit pe etiopieni înaintea lui Asa şi înaintea lui Iuda, iar etiopienii o luară la goană. Şi Asa i-a urmărit împreună cu poporul lui pînă la Gherar şi au căzut atîţia etiopieni încît n-a mai scăpat aproape nimeni cu viaţă… Asa şi cu ai lui luară o bogată pradă” (v. 7―9, 11―12).
Acest episod este cu atît mai remarcabil, cu cît distanţa dintre Etiopia şi Ierusalim este imensă. Această oştire de 580.000 de oameni pe care o ridică numai două seminţii evreieşti este tot atît de minunată ca şi armata de 1.000.000 de oameni a etiopienilor. Se pune întrebarea: cum a îngăduit regele egiptean Şişac, sau Sesostris, ca toate aceste hoarde să treacă prin teritoriul său? Sau poate că etiopienii au trecut din Africa în Asia… pe calea aerului?
Şi încă o răsplată i-a fost hărăzită de Dumnezeu-tatăl scumpului său prieten Asa: „La vremea de bătrîneţe… el s-a îmbolnăvit de picioare” (Regi I, XV, 23). Autorul „sacru” vorbeşte despre această boală cît se poate de concis; se pare că boala i-a fost trimisă lui Asa numai pentru a-i spori meritele pămînteşti. După ce a domnit 41 de ani, el a adormit cu părinţii săi, iar locul lui l-a luat fiul său Iosafat. Dar să vedem ce s-a întîmplat în acest timp în regatul Izrail.
Nadab, fiul lui Ieroboam, „a făcut fapte rele în ochii domnului şi a umblat pe calea tatălui său şi s-a terfelit în păcatul lui cu care a făcut să păcătuiască pe Izrail” (v. 26). El a domnit doar un an (v. 25 şi 28). Complotul unui oarecare Baeşa din casa lui Isahar l-a costat viaţa şi tronul. Bineînţeles, Baeşa s-a proclamat rege; el a domnit 24 de ani, în care timp s-a purtat tot atît de urît faţă de domnul Savaot ca şi Ieroboam şi Nadab (v. 33―34), Pînă la urmă, cel de sus s-a plictisit. El a intrat în tratative cu un anume Iehu şi i-a comunicat că a luat hotărîrea de a stîrpi dinastia lui Baeşa. Acesta, după cum se presupune, a murit liniştit în patul său, iar fiul lui, Ela, a domnit doi ani, după care a fost ucis de un oarecare Zimri. După această ispravă, Zimri a pus la cale o lovitură de stat, a ocupat tronul şi a exterminat întreaga familie a lui Baeşa, „încît n-a mai rămas nimeni de parte bărbătească, nici rude, nici prieteni… după cuvîntul domnului…” (Regi I, XVI, 11―12).
Zimri s-a menţinut însă la domnie doar şapte zile. Un anume Omri a pornit o răscoală împotriva lui Zimri. Acesta, convingîndu-se că rolul său ca bici al lui Dumnezeu s-a terminat, şi-a pus singur capăt zilelor. Omri a stat pe tron 12 ani. „El a cumpărat muntele Samariei de la Şemer, cu doi talanţi de argint, şi a întărit muntele, iar cetatea pe care a zidit-o a numit-o Samaria, după numele lui Şemer, stăpînul muntelui” (v. 24). Cam în aceeaşi epocă, Hiel din Betel a zidit din nou Ierihonul (v. 34).
„Marii regi” ai Izrailului, care dispuneau de armate de sute de mii de oameni, nu au avut, aşa după cum reiese din Biblie, oraşe mai ca lumea înainte de a fi clădit Samaria, Ierihonul şi Sihemul. Acesta este un nou prilej ca să ne convingem că blestemul aruncat cîndva asupra Ierihonului nu valora nici o para chioară, deoarece fusese prorocit că oraşul acesta nu se va ridica niciodată din ruine.

39 – PREA MINUNATA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PROROC ELISEU ŞI SFÎRŞITUL REGATULUI LUI IZRAIL

Şi iată-l pe Eliseu moştenitor al mantiei lui Ilie şi al unei anumite părţi, poate chiar a doua treimi, din spiritul său. „Ucenicii profeţilor… i s-au închinat pînă la pămînt” (Regi II, II, 15). Primul lucru pe care l-a făcut a fost să cureţe apele din oraşul Ierihon, aruncînd în ele un pumn de sare. De acolo s-a dus la Betel. „…Şi pe cînd suia la deal, au ieşit o seamă de copii din cetate care-şi băteau joc de el şi ziceau: «La deal, pleşuvule, la deal, pleşuvule!». Şi el s-a întors şi i-a văzut şi i-a blestemat în numele domnului. Şi îndată au ieşit două ursoaice din pădure şi au rupt din ei patruzeci şi doi de copii” (v. 23―24).
Lordul Bolingbroke remarcă: „Eliseu seamănă cu un lacheu îmbogăţit, care se răzbună împotriva celor ce rîd de el. Cum aşa?! Respingătoare slugă a unui proroc! Pui urşi să sfîşie copiii pentru că ţi-au zis că eşti pleşuv? Din fericire, în împrejurimile Betelului nu există păduri, iar în Palestina nu trăiesc urşi. Absurditatea acestei povestiri îi atenuează oroarea! ” Mai putem adăuga că cei doi urşi care i-au hăpăit pe cei 42 de ştrengari din cîteva înghiţituri nu au apărut, pare-se dintr-o pădure deasă, ci din vreo berărie, în care, după toate probabilităţile, autorul povestirii „sacre” s-a cherchelit destul de bine înainte de a lua condeiul pentru a scrie aceste rînduri.
După ce, în cap. al III-lea din Cartea a doua a Regilor, Biblia ni l-a înfăţişat pe regele Iosafat în bună sănătate, contrar descrierii din cap. I, ea ne povesteşte acum că Meşa, regele Moabului, a plătit lui Izrail un bir anual pînă la moartea lui Ahab, constînd din 100.000 de oi şi 100.000 de berbeci netunşi. După urcarea pe tron a lui Ahazia, care a căzut curînd pe fereastră, Meşa a hotărît că este mult mai bine să nu plătească tributul. Însă Ioram, care a moştenit tronul fratelui său, i-a cerut oile şi berbecii. Meşa a refuzat şi Ioram a deschis ostilităţile, sprijinindu-se pe cei doi aliaţi ai săi: regele lui Iuda şi regele Edomului.
„Şi aşa au pornit regele lui Izrail, regele lui Iuda şi regele Edomului. Şi după ce au ocolit timp de şapte zile cu oştirea, nu mai aveau apă pentru oştire şi nici pentru vitele care veneau de pe urmă.
Atunci regele lui Izrail a zis: «O, domnul a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea în mîna moabiţilor!».
Şi Iosafat a întrebat: «Se află aici oare vreun profet al domnului ca printr-însul să întrebăm pe domnul?». Atunci a răspuns unul din dregătorii regelui lui Izrail şi a zis: «Aici se află Eliseu, fiul lui Şafat, care turna apă pe mîini lui Ilie».
Şi Iosafat a răspuns: «într-însul sălăşluieşte cu adevărat cuvîntul domnului!». Şi s-au îndreptat către el regele lui Izrail, împreună cu Iosafat şi craiul Edomului” (Regi II, III, 9―12).
Relevăm că atît fiul lui Ahab cît şi regele Edomului nu se închinau Dumnezeului evreiesc. Aceasta îl face pe Bolingbroke să observe următoarele: „Dacă cineva ar povesti că trei regi, unul catolic şi doi protestanţi, s-au dus la un abate catolic să-l roage să facă rugăciuni pentru ploaie, ce aţi spune despre o asemenea prostie? Şi dacă un călugăr catolic ar scrie un asemenea basm, nu ar confirma oare prin aceasta adevărul zicătorii: «Mincinos ca un călugăr»?”
„Atunci Eliseu a zis către regele lui Izrail: «Ce pricină este între noi? Du-te la profeţii părintelui tău şi la profeţii maicii tale!». Dar regele lui Izrail i-a răspuns: «Deloc! Oare domnul a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea pe mîna lui Moab?».
Şi Elisau a răspuns: «Viu este domnul Savaot, înaintea căruia slujesc, că dacă nu aş fi căutat la obrazul lui Iosafat, regele Iudei, nici nu m-aş fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă.
Şi acum, aduceţi-mi un cîntăreţ din chitară!». Iar după ce cîntăreţul din chitară a început să mişte coardele, mîna domnului a fost peste el” (v. 13―15).
E păcat că autorul „sacru” nu ne spune ce melodie a executat acest remarcabil lăutar, acompaniindu-l pe succesorul lui Ilie. „Şi a zis: «Aşa zice domnul: săpaţi în valea acestui rîu groapă lîngă groapă. Căci aşa zice domnul: nu veţi vedea nici vînt şi nu veţi vedea nici ploaie, şi cu toate acestea valea aceasta se va umple de apă şi veţi putea adăpa turmele şi dobitoacele voastre. Dar acest lucru nu-i de ajuns în ochii domnului! Ci şi pe moabiţi îi va da prinşi în mîinile voastre! Şi veţi cuprinde toate cetăţile întărite şi toate cetăţile însemnate, şi toţi pomii roditori îi veţi doborî la pămînt şi veţi astupa toate izvoarele de apă şi toate cîmpiile roditoare le veţi nimici cu pietre»” (v. 16―19).
O dată ce acestea erau condiţiile puse de bunul Dumnezeu, devine de neînţeles pentru ce mai era nevoie de victorie. Într-adevăr, izrailiţii declaraseră război moabiţilor numai pentru a-i sili să le plătească tributul anual de 100.000 de berbeci şi tot atîtea oi. Din moment ce victoria trebuia să fie urmată de pustiirea totală a ţării, le răpea, bineînţeles, posibilitatea de a obţine vreodată birul dorit. „Iar a doua zi de dimineaţă, la vremea înălţării prinosului, iată că s-a pornit apă dinspre Edom, de s-a umplut ţinutul acela” (v. 20).
Partea a doua a prorociei s-a adeverit tot atît de bine ca şi prima: moabiţii, care au atacat tabăra izrailiţilor, au fost zdrobiţi.
„…S-au ridicat izrailiţii şi au bătut pe moabiţi, încît au luat-o la fugă, iar ei i-au fugărit pînă i-au nimicit pe moabiţi.
Oraşele lor le-au dărîmat, în mănoasele lor ogoare fiecare a aruncat cu pietre pînă le-au umplut, toate izvoarele de apă le-au astupat şi toţi pomii roditori i-au doborît la pămînt, pînă n-a mai rămas decît Chirhareşet. Dar şi pe acesta l-au înconjurat prăştiaşii şi l-au bătut cu pietre.
Şi cînd regele Moabului şi-a dat seama că izbînda războiului nu-i de partea lui, a luat cu sine şapte sute de oameni iscusiţi în mînuirea săbiei, ca să-l dovedească pe craiul Edomului, dar n-a izbutit.
Atunci a luat pe fiul său cel întîi născut, care avea să fie rege în locul lui, şi l-a adus ardere-de-tot pe zid. Din această pricină, fiii lui Izrail s-au întărîtat de mînie, iar ei au pornit de acolo şi s-au întors în ţara lor” (v. 24―27).
La un concurs de poveşti idioate, cea expusă mai sus ar avea şanse să ia premiul întîi: ea nu are nevoie de nici un comentariu!
Mai departe îl vedem pe Eliseu repetînd într-o nouă ediţie, îndreptată şi adăugită, minunile lui Ilie. Astfel, el întîlneşte (Biblia nu ne spune unde) o văduvă, tristă pentru că defunctul ei soţ îi lăsase datorii, iar creditorii voiau să-i vîndă robi pe copiii ei (Regi II, IV, 1). Eliseu îi cere văduvei să-i declare ce avere are. Văduva răspunde: „În toată casa, roaba ta nu are decît un ulcior de untdelemn” (v. 2). Eliseu nici nu avea nevoie de mai mult. El îi porunceşte văduvei să colinde pe la vecini şi să ia cu împrumut de la fiecare toate oalele lor goale. Apoi îi porunceşte să se închidă cu copiii în casă şi să toarne uleiul din ulciorul ei în toate celelalte vase. Nu este greu să ghicim ce minune s-a întîmplat: ulciorul văduvei era nesecat. Copleşită, femeia a alergat la Eliseu să-i mulţumească, iar omul lui Dumnezeu i-a zis: „Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoria ta, iar cu ceea ce va rămîne trăieşte tu şi feciorii tăi!” (v. 7). Lucrul cel mai uimitor în această minune nu este asemănarea cu minunea lui Ilie, săvîrşită pentru văduva din Sarepta, ci faptul că de astă dată Eliseu s-a dispensat… de muzică pentru a o face.
„Într-o zi a trecut Eliseu pe lîngă Şunem. Şi acolo era o femeie de neam. Şi ea l-a silit să stea la masă şi, ori de cîte ori trecea, se oprea acolo ca să mănînce.
Şi ea a zis bărbatului ei: «Ştiu că omul lui Dumnezeu care trece mereu pe la noi este sfînt.
Să-i facem sus o odaie cu pereţi subţiri, să punem într-însa un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca, ori de cîte ori va veni, să se odihnească acolo.
Dar într-o zi iată că a sosit, s-a retras în odaia cea de sus şi s-a culcat.
Şi a zis către Ghehazi, ucenicul său: «Cheamă pe şunamita încoace!». Şi el a chemat-o şi ea a venit în faţa lui.
Şi el i-a zis lui Ghehazi: «Spune-i: iată tu te strădănuieşti cu toată grija pentru noi. Ce să-ţi facem în schimb? Vrei să vorbim cu regele sau cu căpitanul oştirii?». Dar ea i-a răspuns: «Sînt în mijlocul rudeniilor mele!».
Şi el a zis: «Cu ce am putea s-o mulţumim?». Atunci Ghehazi a răspuns: «Ea n-are copii, iar bărbatul ei este bătrîn».
Atunci el i-a spus: «Cheam-o!». Şi el a chemat-o şi ea s-a oprit în uşă.
Şi Eliseu i-a spus: «La anul pe vremea asta vei ţine în braţe un băiat!». Şi ea a răspuns: «Nu, domnul meu! Omul lui Dumnezeu, nu amăgi pe roaba ta».
Dar femeia a luat în pîntece şi a născut fiu tocmai la vremea despre care Eliseu îi spusese” (v. 8―17).
În această naraţie ne uimeşte un amănunt: de cînd s-a aciuat cu casă şi masă la această femeie cumsecade, se pare că Eliseu nu mai era în duşmănie cu regele (oraşul Şunem, aşezat la poalele muntelui Ghelvui, ţinea de regatul lui Izrail). În dorinţa de a fi politicos şi amabil, Eliseu se oferă să intervină el pe lîngă Ioram, ca şi cum ar face parte dintre favoriţii săi şi ar putea sta de vorbă cu el oricînd pofteşte! Or, regele este acelaşi Ioram căruia Eliseu îi declarase de curînd într-un mod atît de grosolan că nu vrea nici să-l vadă, nici să-i vorbească.
Textul Bibliei nu ne spune de-a dreptul că însuşi Eliseu este cel care i-a făcut acestei femei cumsecade copilul, dar ne îngăduie s-o bănuim. Totodată, mai departe, autorul povestirii îi dă omului lui Dumnezeu titlul de tată. Nu se ştie dacă a devenit tată în felul sfîntului Iosif dulgherul, tatăl lui Iisus, „fiul lui Dumnezeu”, sau tată în sens obişnuit.
„Şi copilul a crescut. Dar într-o zi s-a dus la tatăl său, care avea secerători la lucru. Şi deodată a zis tatălui său: «Capul meu, capul meu mă doare!». Şi tatăl său a poruncit unui servitor: «Du-l la maică-sa!»… Şi a stat pe genunchii ei pînă la amiază, cînd a şi murit. Atunci ea s-a suit în odaia de sus, l-a culcat în patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea şi apoi a ieşit… Şi ea a pornit şi a ajuns la omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmelului… Dar cînd a ajuns la omul lui Dumnezeu, sus în munte, i-a cuprins picioarele lui… Atunci ea a început să zică: «Am cerut eu oare fiu de la domnul meu? N-am spus eu oare: nu mă amăgi?»… Şi el s-a sculat şi a pornit după ea… Atunci a intrat Eliseu în casă, dar iată că băiatul era mort, culcat în patul lui. Şi el a intrat înăuntru, a închis uşa după ei amîndoi şi s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi s-a sculat şi s-a culcat peste copil şi a pus gura peste gura copilului, ochii săi peste ochii lui, palmele sale în palmele lui şi, pe cînd sta aşa plecat peste ei, a început să se încălzească trupul copilului. Şi a început să se plimbe prin casă încoace şi încolo. Şi s-a suit iarăşi şi s-a plecat peste copil. Atunci copilul a început să strănute de şapte ori şi a deschis ochii. Atunci el a strigat pe Ghehazi şi i-a zis: «Cheamă pe şunamita asta!». Şi el a chemat-o şi ea a intrat la el, şi el i-a zis: «Ia pe fiul tău?». Atunci ea a intrat înăuntru, a căzut la picioarele lui şi s-a închinat pînă la pămînt, apoi şi-a luat pe fiul ei şi a ieşit” (v. 18―37).
Criticii îşi bat joc de această minune a lui Eliseu, care se deosebeşte de minunea lui Ilie numai prin numărul sporit al mişcărilor pe care le face. Însă teologii văd în aceste mişcări un înţeles mistic: căci trebuie să te agiţi înainte de a face o minune.
Prorocul s-a întors din Şunem la Ghilgal şi a găsit foamete în ţară. Iarăşi şi iarăşi foamete . O nouă dovadă că această minunată ţară a Canaanului, cu munţii ei golaşi, cu peşterile şi prăpăstiile ei, cu lacul Sodomei, cu deşertul nisipos şi pietros, nu era de loc atît de roditoare cum o descrie bătrînul Dumnezeu prin gura lui Moise.
…De acolo Eliseu s-a întors la Ghilgal. Şi era foamete în ţară. Şi pe cînd ucenicii profeţilor stăteau înaintea lui, el a zis ucenicului său: «Pune o căldare mare şi fierbe ceva pentru ucenicii profeţilor ».
Şi unul din ei a ieşit la cîmp ca să culeagă verdeţuri. Dar a nimerit o plantă agăţătoare şi a cules din ea o poală plină de castraveţi sălbatici şi s-a întors şi i-a tăiat mărunt ca pe verdeţuri în căldarea cu fiertură fără să-şi dea seama.
Cînd s-a pus în blide oamenilor ca să mănînce şi pe cînd mîncau ei din fiertură, au început să strige şi să zică: «Moartea e în căldare, omul lui Dumnezeu!». Şi n-au mai putut mînca.
Atunci el a zis: «Aduceţi făină!». Şi el a aruncat făină în căldare şi a zis: «Toarnă oamenilor ca să mănînce!». Şi n-a mai fost nimic vătămător în căldare.
Un om din Baalşalişa a venit la omul lui Dumnezeu şi a adus pîrgă douăzeci de pîini de orz şi grîu nou în desaga lui. Şi a zis: «Dă oamenilor să mănînce!».
Şi sluga lui a zis: «Cum să dau acestea la o sută de oameni?». Şi el i-a răspuns: «Dă oamenilor să mănînce, căci aşa zice domnul: „să mănînce şi să mai şi rămînă .'”».
Şi le-a pus dinainte şi au mîncat şi a mai şi rămas, după cuvântul domnului” (v. 38―44).
Lucrul cel mai remarcabil în această minune este că, după mult timp, Iisus Hristos avea s-o repete. Însă Eliseu era mort de mult şi nu mai putea să-l acuze de plagiat pe fiul Mariei.
Cap. al V-lea este consacrat istoriei lui Naaman. Judecînd după ce spune Biblia, s-ar putea crede că este un om deosebit, dar, ca de obicei, nici un istoric nu a auzit despre el. „Naaman, voievodul oştirii regelui Siriei, era om cu nume şi cu vază înaintea stăpinului său, căci prin el domnul dăduse biruinţă sirienilor. Omul acesta viteaz era lepros. Odată pătrunseseră cete de sirieni şi răpiseră din ţara lui Izrail o copilă, care acum slujea pe soţia lui Naaman. Şi ea a zis către stăpîna sa: «Dacă s-ar duce stăpînul meu la profetul din Samaria, l-ar vindeca de lepra lui!»” (v. 1―3).
Cînd aceste cuvinte au fost aduse la cunoştinţa excelenţei-sale generalului Naaman, acesta şi-a cerut concediu de la rege, care nu l-a refuzat. În plus, regele Siriei a trimis o scrisoare prietenească regelui Izrailului, rugîndu-l ca Naaman să fie bine primit; şi Naaman a pornit la drum, luînd cu sine 10 talanţi de argint, 6.000 de sicii de aur şi 10 schimburi de veşminte. Dar cu regele Izrailului s-a întîmplat ceva de neînţeles. Cînd Ioram al Izrailului a deschis scrisoarea, a citit acolo; „O dată cu această scrisoare trimit la tine pe Naaman, dregătorul meu, ca să-l tămăduieşti de lepra lui!” (v. 6). Ne putem închipui mirarea lui Ioram la citirea acestei scrisori, dar este mai greu să ne imaginăm în ce fel a procedat. Iată ce spune Biblia: „Cînd regele lui Izrail a citit scrisoarea, şi-a sfîşiat veşmintele lui şi a zis: «Oare eu sînt Dumnezeu ca să omor şi să dau viaţă, de l-a trimis el la mine să-l tămăduiesc de lepra lui? Dar să ştiţi şi să fiţi încredinţaţi că el îmi caută cîrciob!»” (v. 7).
Din fericire, Eliseu ştia tot ce se întîmplă şi a trimis să i se spună lui Ioram să-l îndrepte pe Naaman la el. Şapte băi în Iordan, după reţeta lui Eliseu, l-au vindecat pe deplin de lepră pe curajosul ostaş: „Şi trupul lui s-a făcut curat ca trupul unui copil” (v. 14). Drept să spunem, la început Naaman a fost uimit de reţeta profetului: i se părea curios că fusese nevoit să facă un drum atît de lung numai ca să se spele în apă curată. Şi la noi acasă sînt pîraie în care mă pot scălda, a spus el. Dar i s-a explicat că aceste pîraie nu au însuşirile Iordanului, dobîndite de acest rîu datorită amestecului binefăcător al lui Eliseu.
După ce s-a însănătoşit, Naaman a pornit să-i mulţumească profetului: „Iată, acum ştiu că în tot pămîntul nu este Dumnezeu decît numai în Izrail! Şi acum ia o mulţumită de la robul tău!” (v. 15). Cu toate insistenţele lui Naaman, dezinteresarea lui Eliseu a rămas statornică.
Eliseu a mai făcut o serie întreagă de minuni. Unul dintre personajele pe care autorul „sfînt” le numeşte în mod nebulos ucenicii profeţilor se afla odată pe malul Iordanului unde despica lemne şi toporul i-a scăpat în apă. „Ucenicul a început să strige şi să spună: «O, domnul meu»… Atunci omul lui Dumnezeu a întrebat: «Unde a sărit?». Şi el i-a arătat locul. Apoi Eliseu a tăiat o bucată de lemn şi, aruncînd-o acolo, securea a plutit deasupra apei” (Regi II, VI, 5―6). Ucenicul nu a mai avut decît să întindă mîna şi să scoată toporul din apă.
O altă minune ne arată încă o dată în ce măsură îl ocrotea Dumnezeu pe Eliseu. „Şi regele Siriei se războia cu Izrail. …Ajungînd noaptea au împresurat cetatea. Cînd s-a sculat sluga omului lui Dumnezeu a doua zi şi a ieşit afară, iată că cetatea era înconjurată de oştire cu cai şi cu care de luptă. Atunci sluga a zis: «O, stăpîne! Ce să facem?». Atunci el i-a zis: «Nu-ţi fie frică, fiindcă cei ce sînt cu noi sînt mai mulţi decît cei ce sînt cu ei!» Şi s-a rugat Eliseu şi a zis: «Doamne, deschide ochii lui ca să vadă!». Şi domnul a deschis ochii slugii lui şi a văzut. Şi iată că muntele din vecinătatea lui Eliseu era plin de cai şi de care de foc. Şi cînd ei au început să se pogoare, Eliseu s-a rugat la domnul şi a zis: «Loveşte neamul acesta cu orbire!». Şi i-a lovit cu orbire după cuvîntul lui Eliseu” (v. 8―18).
Aici aventura ia de-a dreptul caracterul unei farse, închipuiţi-vă pe aceşti ofiţeri şi ostaşi loviţi brusc de orbire, mai ales cînd este vorba de o armată numeroasă. Căci oraşul în care se afla prorocul era înconjurat de pedestrime, de călărime şi de care de luptă. Dacă această minune putea să se întîmple, miile de nenorociţi ar fi trebuit să ridice asediul, să le ceară îndurare izrailiţilor şi să se roage să fie conduşi acasă cît mai sînt în viaţă. Dar nu s-a întîmplat nimic din toate acestea! Potrivit Bibliei, oştirea oarbă nu a renunţat la gîndul ei de a-l prinde pe Eliseu viu sau mort. Şi aici autorul „sacru” îi sileşte pe credincioşi să înghită una dintre cele mai monumentale gogoşi care au fost scrise cîndva de preoţii ce-şi bat joc de credulitatea naivilor. Eliseu şi-a oferit chiar el serviciile ofiţerilor şi ostaşilor sirieni pentru a-i călăuzi în căutarea lui Eliseu. Idioţii cei orbi au acceptat propunerea şi prorocul i-a dus după sine pînă în capitală, unde au fost luaţi prizonieri. Această gogoriţă este atît de absurdă, încît considerăm necesar să reproducem încă o dată textul divin: „Atunci Eliseu le-a zis: «Nu este acesta drumul, nici cetatea. Porniţi după mine şi eu vă voi îndrepta spre omul pe care-l căutaţi! Şi i-a băgat în Samaria»” (v. 19).
Închipuiţi-vă pe aceşti oşteni care-l urmează pe proroc ca un cîrd de gîşte; imaginaţi-vă pe toţi aceşti orbi care merg din Dotan la Samaria, ţinînd unul pe altul de poala mantiei, iar primul ţinîndu-se de poala ghidului, care este însuşi Eliseu. Închipuiţi-vă toate acestea şi spuneţi dacă poate vreo religie să-şi bată joc într-un mod mai neruşinat de naivitatea credulilor săi adepţi! „Şi după intrarea lor în Samaria, a zis Eliseu: «Deschide-le, doamne, ochii ca să vadă!». Şi domnul le-a deschis ochii şi au văzut şi, iată, erau în mijlocul Samariei” (v. 20).
Dar toate sînt bune dacă se sfîrşesc cu bine şi vom vedea îndată că în ziua aceea Eliseu a fost mărinimos şi nu a abuzat de triumful său. „Dar regele Samariei, cînd i-a văzut, l-a întrebat pe Eliseu: «Să-i omor, părintele meu?». El însă a răspuns: «Nu-i omorî! Oare i-ai prins tu cu arcul şi cu sabia ta de vrei să-i omori? Pune-le dinainte pîine şi apă, să mănînce şi să bea şi să se întoarcă la stăpînul lor!». Şi le-a făcut ospăţ mare şi ei au mîncat şi au băut, apoi le-a dat drumul şi ei s-au întors la stăpînul lor. Şi n-au mai năvălit cete de sirieni în pămîntul lui Izrail” (v. 21―23).
Ceea ce am citit mai sus este imediat infirmat de continuarea acestei povestiri. Aşa este „sfînta scriptură”. Versetul 23 ne asigură că, mulţumită mărinimiei lui Eliseu, regatul Izrailului a fost de atunci izbăvit de năvălirile sirienilor. Dar citiţi versetul 24: „Iar după acestea, Benhadad, regele Siriei, a strîns toată oastea şi s-a suit şi a împresurat Samaria”. Ca să nu fie nevoite să explice aceste contradicţii absurde şi din cale afară de prosteşti, manualele de „istorie sacră” relatează numai minunea cu orbirea sirienilor.
Aşadar, iată-l din nou pe Benhadad în scenă. Este acelaşi Benhadad căruia, după cum ţineţi minte, regele Ahab îi dăduse posibilitatea să se ascundă. „Şi bîntuia foamete mare în Samaria. Şi ei au ţinut-o împresurată, încît un homer de vin costa optzeci de sicii de argint şi un sfert de cab de făină albă costa cinci sicii de argint”, ni se spune în versetul 25.
„Şi pe cînd regele lui Izrail trecea pe zid, o femeie a strigat către el şi i-a zis: «Ajută-mă, stăpîne, măria-ta !».
Atunci el i-a răspuns: «Dacă nu te-ajută domnul, cum aş putea eu să te ajut? Cu ceva din arie sau cu ceva din teasc?».
Şi a mai întrebat-o regele: «Ce ai?». Şi ea i-a răspuns: «Femeia aceasta m-a îndemnat: dă-mi copilul tău ca să-l mîncăm astăzi, iar pe copilul meu să-l mîncăm mîine!».
Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mîncat. Şi cînd i-am spus a doua zi: «Dă acum pe fiul tău ca să-l mîncăm, ea a ascuns pe fiul ei».
Şi cînd a auzit regele cuvintele femeii, şi-a rupt veşmintele sale şi, pe cînd trecea el pe zid, poporul a văzut că pe dinăuntrul trupului său era îmbrăcat în haină de jale.
Şi a zis: «Aşa să-mi dea Dumnezeu şi să-mi facă ce va vrea el dacă astăzi capul lui Eliseu, fiul lui Şafat, va mai sta în locul lui!».
Şi pe cînd Eliseu stătea în casa lui împreună cu bătrînii, el a trimis un om înainte. Şi înainte de a ajunge solul la el, le-a spus bătrînilor: «Vedeţi, regele a trimis un călău care să-mi ia capul! Luaţi aminte: cînd va sosi solul, închideţi uşa şi-l siliţi să stea afară. Dar iată că se aud şi paşii stăpînului său după el».
Şi pe cînd el mai vorbea, iată că regele s-a pogorît la el şi i-a spus: «Această nenorocire este de la domnul! De ce să mai nădăjduiesc în domnul?»” (v. 26―33).
Din fericire, chiar dacă Eliseu era cauza foametei, tot el a fost cel care a schimbat curînd situaţia. Admiraţi vă rog: „Şi Eliseu a zis: «Ascultaţi cuvîntul domnului! Aşa zice domnul: mîine pe vremea asta o sea de lamură de făină va fi vîndută la poarta Samariei cu un siclu şi două sea de făină de orz tot cu un siclu»” (Regi II, VII, 1).
„Căci domnul făcuse să se audă în tabăra sirienilor duruit de care, nechezat de cai şi huiet ca de oaste mare. Şi atunci au zis unii către alţii: «Regele lui Izrail a tocmit să vină împotriva noastră pe regii hetiţilor şi pe regii din Muţri».
Din această pricină s-au sculat şi au luat-o la fugă în amurg, şi-au părăsit corturile lor, caii lor, asinii lor, tabăra aşa cum era ea, ca să-şi scape viaţa.” (v. 6―7).
„După aceasta a ieşit poporul cel războinic şi a prădat tabăra sirienilor şi s-a vîndut sea de lamură de făină cu un siclu, iar două sea de făină de orz tot cu un siclu, după cuvîntul domnului” (v. 16).
Cap. al VIII-lea, după ce ne spune că şunamita căreia Eliseu îi înviase copilul fugise de foamete în ţara filistenilor unde stătuse şapte ani, ne povesteşte de asemenea istoria „căpitanului” Hazael. Pentru a o înţelege, trebuie să ne amintim că, atunci cînd Ilie (nu Eliseu, nu!) se afla pe muntele Horeb, Dumnezeu îi spusese după un cutremur şi foc: „Pleacă şi te întoarce pe drumul pustiei Damascului (40 de zile şi de nopţi de mers. ― L.T.) şi intră acolo şi unge pe Hazael rege al Siriei, şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Izrail” etc. (Regii, XIX, 15―16).
Biblia nu ne explică de ce nu l-a uns Ilie rege nici pe Hazael, nici pe Iehu: bunul Dumnezeu a rostit cuvintele de mai sus şi atîta tot. Acum avem de-a face cu Eliseu. Autorul „sfînt” îşi aduce deodată aminte de Hazael şi de Iehu şi, de bine de rău, caută să-şi îndrepte omisiunea, profitînd de faptul că-l are la îndemînă pe Eliseu. Aflăm, în sfîrşit, acum cine este acest Hazael.
„Odată a intrat Eliseu în Damasc, şi Benhadad, regele Siriei, era bolnav. Şi el a fost înştiinţat: «Omul lui Dumnezeu a sosit aici!».
Atunci a rostit regele către Hazael: «Ia în mîna ta un dar şi du-te în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi prin el întreabă pe domnul astfel: «Oare mai scap cu viaţă din boala mea?».
Şi Hazael a pornit în întîmpinarea lui şi a luat cu sine un dar şi tot felul de bunătăţi din Damasc, povară cît pentru patruzeci de cămile, şi a venit şi s-a înfăţişat înaintea lui şi i-a spus: «Fiul tău, Benhadad, regele Siriei, m-a trimis la tine cu întrebarea: oare mai scap eu cu viaţă din boala mea?».
Şi Eliseu i-a răspuns: «Du-te şi-i spune: vei trăi! Dar domnul mi-a descoperit că el va muri»” (Regi II, VIII, 7―10).
Citind aceste prostii, ai impresia cîteodată că visezi. De ce Eliseu, care ştie de la Dumnezeu că Benhadad va muri, îi porunceşte lui Hazael să-i făgăduiască bolnavului că se va însănătoşi? De ce el, „prorocul domnului”, îl minte cu bună ştiinţă pe Hazael? Biblia nu ne explică. Această avalanşă de prostii este uneori de-a dreptul obositoare.
„Şi Hazael a stat nemişcat în faţa lui şi l-a cuprins frica, iar omul lui Dumnezeu a început să plîngă.
Atunci a întrebat Hazael: «De ce plînge domnul meu?». Dar el i-a răspuns: «Fiindcă ştiu răul pe care-l vei pricinui fiilor lui Izrail! Cetăţilor întărite le vei da foc, pe flăcăi îi vei omorî cu sabia, pe prunci îi vei zdrobi, iar pe femeile care au în pîntece le vei spinteca!»” (v. 11―12).
Cred că dacă cineva v-ar face astfel de prorociri şi aţi crede în adevărul profeţiilor, v-aţi retrage cuprinşi de groază. Dar ce spuneţi despre răspunsul lui Hazael?
„Atunci a zis Hazael: «Oare robul tău este cîine să săvîrşească asemenea faptă silnică?». Dar Eliseu i-a luat vorba: «Domnul mi te-a descoperit rege al Siriei».
După aceasta a plecat de la Eliseu şi, ajungînd la stăpînul său, l-a întrebat: «Ce ţi-a spus Eliseu?» Şi el i-a răspuns: <Vei trăi!>.
Dar la amiază Hazael a luat o pînză pe care a înmuiat-o în apă şi a întins-o pe faţa lui, iar el a murit. Şi Hazael a ajuns rege în locul lui” (v. 13―15).
Este un procedeu uluitor de simplu de a cuceri coroana. Nici unul dintre moştenitorii lui Benhadad nu a protestat şi este lesne de înţeles de ce. Aşa era „voia domnului”.
La sfîrşitul cap. al VIII-lea ni se spune că, la bătrîneţe, Iosafat l-a asociat la tron pe fiul său Ioram, soţul Ataliei. Aceasta contrazice ceea ce am citit mai sus: ni s-a mai povestit (Regi I, XXII, 51) că acest Ioram, fiul lui Iosafat, se urcase pe tron după moartea tatălui său. Dar dacă ne-am oprit la toate contradicţiile din Biblie, n-am mai isprăvi nicicînd.
Ioram, regele lui Iuda, a mers pe calea cea rea. La fel cu cumnatul său Ioram al Izrailului, el nu a făcut decît fapte urîte, pentru care a fost pedepsit: „Edomul” s-a răsculat şi a încetat să mai plătească tribut. Ioram al Iudeii avea 32 de ani cînd s-a urcat pe tron şi a domnit, după cum ni se spune, 8 ani. Cînd a murit, Ioram al Izrailului era în al doisprezecelea an de domnie.
Ioram din Iuda a fost moştenit de Ahazia, fiul său de la Atalia. Ahazia avea 22 de ani cînd a preluat coroana tatălui său. El nu se închina Dumnezeului lui Iuda şi s-a menţinut la domnie doar un an. Ahazia a încheiat o alianţă cu unchiul său Ioram din Izrail pentru a lupta împotriva lui Hazael, regele Siriei. Dar Hazael i-a înfrînt pe aliaţi „şi regele Ioram s-a întors ca să se tămăduiască de rănile ce i le făcuseră sirienii la Ramot, în vremea cînd se lupta el cu Hazael, regele Siriei. Şi Ahazia, fiul lui Ioram, regele Iudei, s-a pogorît să vadă pe Ioram, fiul lui Ahab, care se afla bolnav în Izreel” (Regi II, VIII, 29).
Cititorule, fii gata! Îndată vei fremăta, căci Dumnezeu pregăteşte un măcel înfiorător!
„Şi profetul Eliseu a chemat pe unul din ucenicii profeţilor şi i-a zis: «Încinge-ţi coapsele şi ia cornul acesta cu mir în mînă şi du-te la Ramotul Galaadului. O dată ajuns acolo, uită-te la Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, apoi du-te spre el, scoate-l dintre fraţii lui şi-l bagă în odaia cea mai din dos. Ia apoi cornul cu mir, toarnă-l pe capul lui şi-i spune: «Aşa zice domnul: iată, te miruiesc rege al lui Izrail!». După aceasta deschide uşa şi fugi fără să mai aştepţi nimic!»”. (Regi II, IX, 1―3).
Tînărul „ucenic al profetului” a îndeplinit întocmai porunca, spre marea uimire a lui Iehu. După ce şi-a căpătat porţia de mir, Iehu le-a povestit ofiţerilor garnizoanei ce se întîmplase cu el. „Şi ei au aşternut în grabă fiecare veşmîntul său la picioarele lui, pe treptele cele goale şi au sunat din trîmbiţă şi au strigat: «Iehu este rege!». Apoi Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, au uneltit împotriva lui Ioram, şi Ioram luase parte la apărarea Ramotului din Galaad, împreună cu tot Izrailul împotriva lui Hazael, regele Siriei” (v. 13―14).
Ajungem acum într-un groaznic şi nesfîrşit labirint de asasinate. Hazael primise de la Dumnezeu o misiune îngrozitoare, pe care a început s-o îndeplinească o dată cu moartea lui Benhadad. Misiunea sa este plină de orori inimaginabile: noul rege al Siriei va trebui să sfărîme capetele pruncilor şi să spintece pîntecele femeilor însărcinate. Iehu are şi el poruncă să se scalde în sînge. Reamintim că fărădelegile celor doi Ioram, ale lui Ahazia şi ale celorlalţi „monarhi” au constat numai în faptul că i s-au închinat lui Baal şi nu lui Adonai. Şi iată toleranţa religioasă pe care ne-o predică Biblia!
După proclamarea sa ca rege, Iehu încalecă şi se duse la Izreel, unde se afla Ioram şi unde Ahazia, regele lui Iuda, venise să-l viziteze pe Ioram, care se tămăduia acolo. „În Izreel însă un străjer stătea de strajă în turn. Şi cînd a zărit el că vine ceata lui Iehu, a zis: «Zăresc o ceată!». Dar Ioram a răspuns: «Un călăreţ să pornească în întîmpinarea lor şi să-i întrebe: veniţi cu gînd bun?»” (v. 17).
Văzînd că solul nu s-a întors, Ioram mai trimise pe unul, pe care de asemenea nu-l mai revăzu. „Atunci Ioram a poruncit: «Înhamă!». Şi au înhămat caii la carul lui. Şi a pornit Ioram, regele lui Izrail, împreună cu Ahazia, regele lui Iuda, fiecare în carul lui de luptă, şi s-au dus în întîmpinarea lui Iehu şi l-au întîlnit în ţarina lui Nabot cel din Izreel. Cînd Ioram a văzut pe Iehu, l-a întrebat: «Cu gînd de pace vii, Iehu?». Dar el i-a răspuns: «Ce gînd de pace atîta vreme cît se mai săvîrşesc desfrînările Izabelei, mama ta, şi multele ei fermecătorii!»” (v. 21―22).
Pentru a înţelege întreaga frumuseţe a reproşului lui Iehu în legătură cu desfrînarea reginei Izabela, trebuie să facem un mic calcul cronologic, întemeiat pe textele sfinte. Ce vîrstă avea atunci văduva lui Ahab? Ea era mama Ataliei, iar aceasta avea aproape 100 de ani.
Nu se ştie la ce vîrstă s-a căsătorit fiecare dintre ele. Dar să admitem că fiica lui Ahab nu avea decît 15 ani cînd a fost dată după Ioram al Iudei, fiul lui Iosafat. Ştim acum că acest Ioram nu s-a distins prin credinţa lui faţă de Dumnezeu. Cartea a doua a Cronicilor ne povesteşte ce pedeapsă l-a ajuns.
„Atunci domnul a întărîtat împotriva lui Ioram mînia filistenilor şi a arabilor care se megieşesc cu etiopienii,
Şi s-au pornit împotriva lui Iuda, pe care l-au cucerit şi au luat pradă toată bogăţia care se afla în palatul domnesc, dimpreună cu fiii şi cu femeile lui şi nu i-a mai rămas nici un fiu decît Ahazia, fiul său cel mai mic.
Pe lîngă toate acestea, domnul i-a lovit lăuntrul trupului cu o boală fără de leac.
Şi aşa s-a trudit el vreme îndelungată, iar la sfîrşitul anului al doilea i-au ieşit măruntaiele din pricina bolii. Şi a murit în chinuri cumplite. Iar poporul nu i-a mai aprins miresme, precum aprinsese la moartea părinţilor săi” (Cronici II, XXI, 16―19).
Iar cap. al XXII-lea al aceleiaşi cărţi începe cu următoarea informaţie preţioasă: „Şi locuitorii Ierusalimului au ridicat rege în locul său pe Ahazia, fiul său cel mai mic, fiindcă pe toţi cei mai în vîrstă îi ucisese hoarda care pătrunsese în tabără cu arabii, şi în felul acesta Ahazia, feciorul lui Ioram, a ajuns regele Iudei. Cînd a ajuns rege, Ahazia era în vîrstă de douăzeci şi doi de ani, iar în Ierusalim a domnit un an. Pe mama sa… o chema Atalia” (v. 1―2). Numărul fraţilor lui Ahazia este indicat în versetul 14 din cap. al X-lea al Cărţii a doua a Regilor: erau „patruzeci şi doi de inşi”.
Să ne întoarcem acum înapoi: Atalia, care se măritase în cel mai bun caz la 15 ani, putea să nască după un an pe primul ei fiu. Să admitem că ea a născut în fiecare an şi numai fii (Biblia nu vorbeşte despre fiice ale acestei regine). Ahazia a fost al 43-lea, deci Atalia avea cel puţin 58 de ani la naşterea lui. De unde reiese că ea trebuie să fi avut exact 80 de ani atunci cînd Ahazia s-a urcat pe tron, la vîrsta de 22 de ani. De aici rezultă mai departe că Izabela, mama Ataliei, avea cel puţin 100 de ani atunci cînd i se atribuia ruşinosul ei desfrîu şi cînd fiul ei Ioram domnea peste Izrail, iar nepotul ei Ahazia peste Iuda. După toate acestea devine limpede că vrăjitoriile de care o acuză mîniosul Iehu puteau avea ca unic scop doar să-i atragă pe amanţii acestei babe de 100 de ani!
Fireşte, răspunsul lui Iehu nu era de natură să-l liniştească pe fiul Izabelei. „Atunci Ioram a întors şi a vrut să fugă, şi i-a zis lui Ahazia: «Trădare, Ahazia!». Îndată Iehu şi-a încordat arcul şi a lovit pe Ioram în spate, iar săgeata i-a ieşit prin inimă şi el s-a prăbuşit în car” (Regi II, IX, 23―24). Ahazia, regele lui Iuda, a luat-o şi el la fugă. „…Iar Iehu s-a luat după el şi a zis: «Şi pe el! Ucideţi-l în car!»… Şi regele a tot fugit pînă la Meghido, unde a şi murit” (v. 27).
Acum era rîndul Izabelei. „După acestea, Iehu a intrat în Izreel. Cînd a auzit Izabela, şi-a sulemenit ochii şi şi-a împodobit capul şi s-a pus la fereastră să privească” (v. 30). Această venerabilă bătrînă, care avea cel puţin 100 de ani, dacă nu chiar 120, mai conta pe farmecele ei, intenţionînd să-l ispitească pe uzurpator. „Şi cînd Iehu a intrat pe poarta palatului, ea l-a întîmpinat: «Cu gînd de pace vine Zimri, ucigaşul stăpînului său?»” (v. 31). N-am uitat că Zimri, care l-a ucis pe regele Vasa şi toată familia lui, a domnit doar şapte zile, după care s-a sinucis, văzînd succesul rebeliunii lui Omri.
„Şi el a ridicat ochii spre fereastră şi i-a răspuns: «Cine eşti tu de vrei să te pui în pricină cu mine?». În acest timp vreo doi-trei eunuci se uitau la el. Şi el le-a poruncit: «Aruncaţi-o jos!» Şi ei au aruncat-o jos şi şîngele ei a împroşcat peretele şi caii, care au călcat-o în picioare. Apoi Iehu a intrat înăuntru şi a mîncat şi a băut şi a zis: «Căutaţi pe blestemata aceea şi o îngropaţi, căci este fiică de rege!». Şi s-au dus s-o îngroape şi n-au mai găsit dintr-însa decît ţeasta, picioarele şi podul palmelor” (v. 32―35).
Ştim că Izabela a fost foarte fecundă. Ioram lăsase fraţi capabili să preia domnia. „Ahab avea în Samaria şaptezeci de feciori. Atunci Iehu a scris scrisori şi le-a trimis în Samaria, către căpetenia cetăţii, către bătrînii şi către cei ce se îndeletniceau cu creşterea feciorilor lui Ahab…” (Regi II, X, 1). Scrisorile porunceau ca toţi tinerii „prinţi” să fie ucişi. „Şi cum a ajuns scrisoarea la ei, au prins pe cei şaptezeci de voievozi, i-au omorît şi capetele lor le-au pus în coşuri pe care le-au trimis ia Izreel” (v. 7). Iehu a ucis, de asemenea, pe toţi prietenii şi pe toţi slujitorii casei lui Ahab.
„După toate acestea, Iehu a pornit de acolo şi a venit în Samaria. Şi pe cînd era pe la stîna ciobanilor, a întîlnit el pe rudele lui Ahazia, regele lui Iuda, pe care le-a întrebat: «Cine sînteţi voi?». Şi ele au răspuns: «Noi sîntem rudele lui Ahazia şi ne pogorîm ca să întrebăm de sănătate pe principii din casa regească». Atunci el a poruncit: «Prindeţi-i de vii!». Şi i-au prins de vii şi au fost înjunghiaţi patruzeci şi doi de inşi… fără să scape nici unul din ei” (v. 12―14). Nu strică să amintim că aceşti 42 de fii ai Ataliei au mai fost ucişi o dată de arabi (Cronici II, XXII, 1). Ahazia, al 43-lea şi mezinul familiei, l-a moştenit pe tatăl său, Ioram al Iudei, numai şi numai datorită acestei exterminări a tuturor fraţilor săi mai mari. O, crudule şi neînfricatule Iehu! Nu ai pregetat nici măcar în faţa uciderii unor… morţi!
Greşiţi profund dacă vă închipuiţi că prin aceasta se încheie pioasele ticăloşii biblice. Iehu a proclamat mari festivităţi în cinstea lui Baal. „«Şi acum chemaţi pe toţi profeţii lui Baal, pe toţi slujitorii lui şi pe toţi preoţii lui la mine. Nimeni să nu lipsească, fiindcă vreau să aduc o mare jertfă lui Baal. Oricine va lipsi nu va rămîne cu viaţă!». Iehu însă făcuse aşa cu gînd viclean, ca să stîrpească pe închinătorii lui Baal. Şi a zis Iehu: <Prăznuiţi praznic mare în cinstea lui Baal!>. Şi a început chemarea la praznic. Atunci Iehu a trimis în tot Izrailul şi au venit toţi închinătorii lui Baal, de n-a rămas nici măcar unul care să nu fi venit. Şi au intrat în templul lui Baal, încît templul lui Baal era tixit de lume” (Regi II, X, 19―21).
În timpul slujbei, templul rivalului lui Savaot a fost înconjurat de ostile lui Iehu. „Iar după ce Iehu a isprăvit aducerea jertfelor, a poruncit înainte-alergătorilor şi scutierilor: «Intraţi şi hăcuiţi, nimeni să nu scape !». Şi i-au trecut prin ascuţişul săbiei, iar pe aşere le-au doborît la pămînt. Apoi au pătruns pînă în sfînta sfintelor templului lui Baal. Şi au scos aşerele din el şi le-au ars. Chipurile cu scripturi ale lui Baal le-au sfărîmat, au dărîmat templul lui Baal şi l-au prefăcut în loc necurat pînă în ziua de azi. Şi aşa a stîrpit Iehu cinstirea lui Baal din Izrail” (v. 25―28).
Şi acum, cititorule, sprijină-te de perete sau ţine-te de ceva ca să nu ameţeşti şi să cazi. Iată versetul 29: „Dar Iehu nu s-a dezbărat de păcatul lui Ieroboam, fiul lui Nabat, cu care a împins pe Izrail la păcat, adică de viţeii de aur din Betel şi din Dan”. Este de neînţeles acest domn Iehu!
Iată un alt citat: „Atunci a rostit domnul către Iehu: «Fiindcă ai săvîrşit cu voie bună ceea ce este drept în ochii mei şi te-ai purtat cu familia lui Ahab după inima mea, urmaşii tăi vor sta pe tronul lui Izrail pînă la al patrulea neam!» Dar Iehu n-a umblat cu tot cugetul său în legea domnului Dumnezeului lui Izrail şi nu s-a dezbărat de păcatul lui Ieroboam, cu care el ademenise pe Izrail” (v. 30―31). Oricum ar fi, uzurpatorul a domnit 28 de ani şi şi-a lăsat coroana fiului său Ioahaz.
Captivat de isprăvile lui Iehu, autorul „sacru” a uitat-o pe Atalia. În cap. al XI-lea el revine la acest subiect. Urcarea pe tron a uzurpatorului a cufundat-o pe fiica lui Ahab într-un doliu adînc şi extrem de complicat: în numai cîteva zile a fost ucisă şi devorată de cîini mama ei Izabela, ucis fratele ei Ioram din Izrail şi restul de 70 de fraţi, fiul ei Ahazia şi ceilalţi 42 de fii ai ei. Reginei din Ierusalim nu i-au mai rămas decît nepoţii, fiii lui Ahazia. Ce a făcut ea pentru a-i salva de furia lui Iehu? I-a… ucis. „Cînd a văzut Atalia, mama lui Ahazia, că fiul ei a murit, a purces şi a stîrpit toată familia regească” (v. 1).
Numai în Biblie întîlnim o răzbunare de felul acesta. Voltaire spune: „Atalia, bunica micului Ioaş, îşi asasinează toţi nepoţii din Ierusalim, după cum ne spune istoria sfîntă, cu excepţia micului Ioaş, care a izbutit să scape; ea era în vîrstă de aproape 100 de ani şi nu avea, de altfel, nici un interes să-i ucidă: ea nu comite toate aceste numeroase asasinate decît pentru plăcerea de a ucide şi pentru a-i da marelui preot Iehoiada un pretext ca s-o asasineze şi el la rîndul său. Avem aici scene de omor şi de măcel, care nu şi-ar avea seamăn decît în istoria dihorilor, dacă vreun cocoş s-ar apuca s-o scrie”.
Lipsa de verosimil a fost întotdeauna caracteristică pentru povestirile biblice. În ce fel a reuşit cel mai mic dintre fiii lui Ahazia să scape de acest măcel general? El a fost ascuns de mătuşa sa Ioşeba. Dar cine este această Ioşeba? Sora lui Ahazia şi fiica Ataliei (Regi II, XI, 2). Ea era, în plus, soţia preotului Iehoiada (Cronici II, XXII, 11). Aşadar, regina Atalia, celebră prin necredinţa ei, Atalia, care socotea că Baal este unicul Dumnezeu, şi-a măritat fiica cu un preot al Dumnezeului evreiesc. Iar micul Ioaş a fost crescut, fără să ştie Atalia, în templu. Timp de şase ani ea nu a ştiut absolut nimic despre acest îndelungat complot al ginerelui ei. În al şaptelea an, Iehoiada i-a strîns pe căpitanii oştirii, care rămăseseră credincioşi Dumnezeului evreiesc, le-a înfăţişat pe micul fiu al lui Ahazia, l-a proclamat rege, iar Atalia, venită în grabă să vadă ce se petrece, a fost ucisă la „intrarea grajdurilor” palatului regal. Totodată a fost omorît şi preotul lui Baal, Matfan, concurentul lui Iehoiada.
Din Cartea a doua a Regilor, rezultă că Ioaş a fost un rege pios; în schimb, din Cartea a doua a Cronicilor reiese că a sfîrşit-o prost (cap. XXIV): el a reinstituit cultul aşerelor şi al altor dumnezei mincinoşi, spre marea supărare a lui Zaharia, care a devenit preotul Dumnezeului evreiesc după moartea tatălui său Iehoiada. Mîniat de reproşurile lui Zaharia, Ioaş a poruncit să fie ucis cu pietre în curtea templului (v. 21). La rîndul său, Ioaş a fost sugrumat de doi dintre slujitorii săi, pe. care Cartea a doua a Cronicilor (v. 26) îi numeşte „Zabad, fiul amonitei Şimeat, şi Iehozabad, fiul moabitencei Şimrit”, iar Cartea a doua a Regilor (XII, 22) „Iozacar, fiul lui Şimeat, şi Iozabad, fiul lui Şomer”. Oricine vor fi fost ucigaşii, regele a domnit 40 de ani în cap. După asasinarea lui Ioaş, i-a urmat fiul său Amaţia.
Revenind la Cartea a doua a Regilor, aflăm că în Izrail Iehu cel groaznic a fost moştenit de fiul său Ioahaz. Acest desfrînat şi-a bătut joc de Dumnezeul evreiesc timp de 17 ani. Sub domnia sa au avut loc năvălirile pustiitoare ale regilor sirieni Hazael şi Benhadad. Este greu să ne închipuim cît de ruinaţi au fost evreii. Iată textul: „Lui Ioahaz nu-i mai rămăseseră oşteni decît cincizeci de călăreţi, zece care de luptă şi zece mii de pedestraşi, fiindcă regele Siriei îi nimicise şi îi făcuse una cu pulberea” (Regi II, XIII, 7).
Lui Ioahaz i-a urmat la domnie fiul său Ioaş, pe care nu trebuie să-l confundăm cu regele Ioaş al lui Iuda. Ioaş al Izrailului, nepotul lui Iehu, a purtat război cu Amaţia, fiul lui Ioaş, regele lui Iuda; el l-a zdrobit în luptă, a făcut în zidurile Ierusalimului o breşă largă de 400 de coţi şi a jefuit templul şi palatul regal.
Sub domnia lui Ioaş al lui Izrail a murit prorocul Eliseu. „Şi Eliseu zăcea de o boală de care mai tîrziu a murit. Atunci s-a pogorît la el Ioaş, regele lui Iuda, şi l-a jelit” (v. 14).
În anul următor s-a produs o minune surprinzătoare. Odată, pe cînd îngropau un om, au zărit o ceată de moabiţi şi „în grabă au aruncat pe omul acela în groapa lui Eliseu şi au plecat. Cînd însă omul s-a atins de oasele lui Eliseu, a înviat şi a început să meargă” (v. 21). Credem că moabiţii s-au speriat şi ei şi au luat-o la sănătoasa.
Criticii, veşnic nemulţumiţi, au şi aici obiecţii de făcut. Ei întreabă de ce nu l-a înviat Dumnezeu chiar pe Eliseu în loc să-l învie pe un terchea-berchea oarecare, neinteresant şi de care nimeni nu avea nevoie, numai pentru că fusese aruncat din întîmplare în mormîntul prorocului. Ei se întreabă cum de a putut mormîntul acesta să rămînă deschis timp de un an. Ei vor să ştie ce s-a întîmplat cu cel înviat şi se miră că acesta nu şi-a cucerit gloria şi că nici măcar în a doua viaţă a sa n-a binevoit să se facă cunoscut. În sfîrşit, ei se întreabă: dacă oasele lui Eliseu aveau această putere miraculoasă, de ce nu le-a mai folosit pe urmă nimeni? Ne întristează gîndul că n-a fost organizată utilizarea mai mult sau mai puţin raţională a acestui schelet, ceea ce ar fi putut să ne asigure tuturor nemurirea! Oricum ar fi,
„prea cucernicii părinţi” ar fi putut folosi moaştele lui Eliseu măcar pentru a-şi prelungi propria existenţă. O dată cu moartea lui Eliseu, confuzia istorică-politică din Biblie devine atît de mare, încît este aproape imposibil să ne orientăm în dezordonata îngrămădire de nume şi de evenimente fanteziste. Sfîrşitul regatului lui Izrail s-a produs sub domnia regelui Ozeea. Acesta împreună cu mulţi dintre foştii săi supuşi au fost luaţi în robie de asirieni.