20 – CARTEA A CINCEA A LUI MOISE, „DEUTERONOMUL”

„Deuteronomul”, cartea a cincea şi ultima din „Pentateuh”, prezintă şi mai puţin interes decît cărţile „Leviticul” şi „Numerii”. Aci sînt repetate, sub formă de cuvîntări rostite, zice-se, de Moise, diferite legi care au fost expuse anterior. În prima cuvîntare, care se întinde pe parcursul a 4 capitole, se rezumă tot ce s-a întîmplat din momentul ieşirii din Egipt şi li se reaminteşte evreilor ce „torent de binefaceri” a revărsat Dumnezeu asupra lor. În cuvîntarea a doua, care este expusă în 21 de capitole, se repetă ceea ce pentru poporul evreu constituie codul lui de legi civile şi religioase. Apoi urmează un şir întreg de condiţii privind îndeplinirea legilor; evreii vor fi binecuvîntaţi şi totul le va merge din plin dacă vor asculta de poruncile domnului; dimpotrivă, toate blestemele vor cădea pe capetele lor şi cele mai felurite şi numeroase pedepse se vor abate asupra lor dacă vor încălca poruncile lui.
Deoarece „sfîntul” autor a avut grijă să atragă luarea-aminte că prin gura lui Moise vorbeşte însuşi Dumnezeu, trebuie să dăm cîteva exemple de elocinţă divină.
„Veşmintele tale nu s-au învechit şi picioarele tale nu s-au bobotit vreme de patruzeci de ani” (Deuteronomul, VIII, 4). Iată „o minune” care, desigur, nu este mai puţin admirabilă decît toate celelalte „minuni” religioase şi despre care nu s-ar putea spune că nu este amuzantă.
Potrivit celor două recensăminte amintite de noi mai sus, printre emigranţi se numărau 600.000 de oşteni, atît în momentul ieşirii din Egipt cît şi în momentul cînd au sosit în ţara lui Moab. În Moab nu au mai ajuns cei care ieşiseră din Egipt, ci urmaşii lor. Generaţiile mai vîrstnice muriseră, „potrivit cuvîntului domnului”. Ţinînd seama de numărul celor înarmaţi, se poate socoti că din Egipt au plecat 3.000.000 de oameni, dacă adăugăm bătrînii, femeile, fetele, băieţii.
Dacă aceste 3.000.000 de oameni şi-au găsit moartea în pustiu în decursul celor patruzeci de ani înseamnă că şi cele 3.000.000 de rînduri de veşminte, schimburi de rufe şi perechi de încălţăminte au fost transmise de la unii la alţii. Dar, după ultimul recensămînt, oştenii erau 601.730, fără a-i mai pune la socoteală pe leviţi, al căror număr se ridica la 23.000 de oameni.
Dacă presupunem că fiecare oştean şi fiecare levit avea numai cîte o singură soţie, că fiecare familie avea doar cîte trei copii, că numai jumătate dintre soţi aveau taţi şi mame, reiese că numărul celor care sosiseră în Moab se ridica la vreo 4.500.000 de oameni. Ei toţi trebuiau îmbrăcaţi şi încălţaţi. Acest calcul face ca „minunea” să fie cu atît mai măreaţă şi mai enigmatică, deoarece înseamnă că a fost nevoie ca bătrînul Dumnezeu să facă rost de undeva din pustiu, pentru poporul său, de circa 1.500.000 de perechi de încălţăminte de gata, fără a mai pune la socoteală acelaşi număr de rînduri de haine bărbăteşti şi femeieşti.
De altfel, „sfîntul” Iustin, răspunzînd la aceste observaţii ale scepticilor, susţine, în „Dialog cu iudeul Trifon”, nu numai că veşmintele evreilor nu s-au uzat în timpul rătăcirii lor de 40 de ani prin pustiu, pe arşiţă şi pe ploaie, ci chiar, mai mult, că veşmintele copiilor lor creşteau pe ei şi se lărgeau ca prin minune pe măsură ce, o dată cu vîrsta, li se dezvoltau trupurile. Iar „sfîntul” Ieronim spune, în epistola a XXXVIII-a, chiar următoarele: „în van îşi învăţaseră bărbierii meseria; ei nu au făcut uz de ea vreme de patruzeci de ani petrecuţi în pustiu, pentru că evreilor nu le creştea nici părul, nici unghiile”. Poate că cel puţin aceste cuvinte au să vă convingă, în sfîrşit, şi au să vă facă să credeţi în „minunile dumnezeieşti”!
Menţionăm acum o poruncă a domnului care nu va stîrni mirarea nimănui: „Păzeşte-te ca nu cumva să treci cu vederea pe levit în toate zilele vieţii tale de pe pămîntul tău!” (Deuteronomul, XII, 19). Dacă ne amintim că leviţii sînt feţe bisericeşti, sensul celor spuse aici devine cum nu se poate mai limpede!
„Cînd vei porni la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi domnul Dumnezeul tău ţi-i va da în mîna ta şi-i vei duce în robie,
Dacă printre roabe vei vedea o femeie frumoasă la chip şi te vei îndrăgi de ea ca s-o iei de nevastă,
Adă-o în casa ta şi ea să-şi tundă părul şi să-şi taie unghiile,
Să-şi lepede haina de roabă de pe ea şi să locuiască în casa ta. Apoi să plîngă pe tatăl său şi pe mama sa o lună de zile, după care să intri la ea şi tu să fii soţul ei, iar ea să-ţi fie soţie.
Şi dacă nu-ţi va mai fi dragă, să-i dai drumul, dar să n-o vinzi pe argint, nici să te porţi rău cu ea, fiindcă ai umilit-o” (Deuteronomul, XXI, 10―14).
E cît se poate de cuvios, nu-i aşa?
„Famenul şi scopitul să nu intre în obştea domnului” (Deuteronomul, XXIII, 2). Orice comentarii sînt de prisos!
„Cînd (în timpul unei campanii militare. ― L. T.) se va afla cineva din ai tăi necurat din pricina unei întîmplări de noapte, să iasă afară din tabără şi să nu mai intre în ea, iar cînd va da îndeseară să se spele cu apă şi la asfinţitul soarelui să intre în tabără” (Deuteronomul, XXIII, 11―12) «.
Cu alte cuvinte, înseamnă că el nu va lua parte la bătălie. Voltaire a socotit că nu strică să facă unele observaţii în legătură cu aceasta. „Mulţi cunoscători ai artei militare afirmă ― spune el ― că mai ales oamenii tineri, sănătoşi au visuri erotice şi că ordinul de a-i îndepărta pentru o zi întreagă din armată ar fi fost foarte nechibzuit şi primejdios, deoarece, de obicei, tocmai în timpul zilei aveau loc luptele. Un ordin de acest fel ar fi încurajat laşitatea. În sfîrşit, e mult mai uşor să te speli în cortul tău sau chiar în tabără, unde poţi să găseşti apă, decît să pleci din tabără şi să cauţi apă Dumnezeu ştie unde”.
Dumnezeu rînduieşte pentru poporul său pînă şi felul în care să-şi facă nevoile în timp de război: „La o parte din tabără să fie un loc unde să te duci afară.
Să ai la îndemînă o lopată şi, cînd te vei duce afară, să sapi undeva şi acolo să acoperi necuraţia ta.
Căci domnul Dumnezeul tău cutreieră tabăra ta ca să te ocrotească şi să dea pe vrăjmaşii tăi în mîna ta; de aceea tabăra ta să fie sfîntă şi să nu se vadă într-însa nimic de ocară, ca să nu-şi întoarcă faţa de la tine” (Deuteronomul, XXIII, 13―15).
Ştim deja că Dumnezeu are mîini de care se serveşte pentru a crea, că are picioare pentru a se plimba pe planeta noastră oricînd găseşte de cuviinţă; nu cu mult în urmă am aflat că are un spate şi că i l-a întors lui Moise; el are un nas cu care „simte mirosurile plăcute”. Acum aflăm că nasul domnului nu serveşte numai ca podoabă a feţei „creatorului” lumii, pentru a evita să stîrnească rîsul prin lipsa acestui detaliu natural al obrazului. Nu, este un nas adevărat! După cum lui Dumnezeu îi place să mănînce zdravăn (amintiţi-vă de vestitul prînz oferit de Avraam), el, într-una din zilele „facerii”, şi-a creat pentru propriile sale nevoi un nas care „simte mirosurile plăcute” şi nu suferă mirosurile urîte.
Să nu închidem cartea „Deuteronomul”, în care sînt expuse poruncile domnului, înainte de a ne opri şi asupra următorului pasaj: „Cînd se vor lua la harţă doi oameni, oarecine cu fratele său, şi femeia unuia se va apropia să scape pe bărbatul ei din mîna celui care-l bate şi va întinde mîna şi-l va apuca de partea ruşinoasă, să-i tai mîna fără milă” (Deuteronomul, XXV, 11―12).
Iată ce înseamnă să fii Dumnezeu atotştiutor! El a prevăzut totul, absolut totul!
Dumnezeu i-a mai declarat lui Moise că, după ce vor intra în „pămîntul făgăduinţei”, compatrioţii lui vor trebui să consacre doi munţi unui ritual destul de ciudat: pe unul dintre ei, numit Garizim, va fi binecuvîntat poporul; pe celălalt munte, care se numeşte Ebal, se vor rosti tot soiul de blesteme.
Şi acum iată cîteva exemple de ameninţări dumnezeieşti, extrase din cap. XXVIII: „Să trimită domnul peste tine blestem, aiurire şi ameninţare în tot lucrul pe care-l vei începe, pînă ce vei pieri şi curînd nu vei mai fi, din pricina faptelor tale, căci m-ai părăsit” (v. 20); „Să te bată domnul cu oftică, cu friguri, cu aprindere, cu arşiţă, cu război, cu tăciune şi cu îngălbenirea holdelor şi să te urmărească pînă te vor nimici” (o. 22); „Să te bată domnul cu buboaiele Egiptului, cu trînji, cu lepră, cu rapăn, de care să nu te poţi tămădui” (v. 27); „Să te bată domnul cu nebunie, cu orbire şi cu înţepenirea inimii” (v. 28); „Să te logodeşti cu femeie şi altul s-o ia de soţie” (v. 30); „Să te bată domnul cu bube rele peste genunchi şi peste şolduri, din tălpi şi pînă-n creştet” (v. 35); „Să fii de spaimă, de poveste şi de batjocură pentru toate neamurile” v. 37); „Să semeni multă sămînţă pe ogor, dar să aduni puţin, şi lăcustele să aibă parte de ea” (v. 38); „Fii şi fiice să ai, dar să nu fie ai tăi, ci să se ducă în robie” (v. 41); „Să pornească domnul împotriva ta un neam de departe, de la marginile pămîntului, precum vine vulturul în zbor, neam a cărui limbă n-o înţelegi, neam crunt, care să nu-şi ridice ochii spre bătrîn, iar de cel tînăr să nu-i fie milă” (v. 49―50) şi aşa mai departe pînă la sfîrşitul capitolului.
Dintre toate aceste pedepse cu care Dumnezeu ameninţă poporul său, nici una nu este o pedeapsă spirituală. Evident, poporul domnului nu cunoştea pedepsele bisericii creştine. Acest lucru trebuie subliniat, după cum trebuie subliniat şi faptul că nicăieri în Vechiul testament nu se vorbeşte despre iad, nici despre purgatoriu. Am văzut mai înainte că Dumnezeu avea grijă de latrinele evreilor, în schimb nu am observat nicăieri ca el să se fi preocupat de sufletele lor. Cuvintele „nemurirea sufletului” nu se întîlnesc în nici una dintre cărţile „sfinte” din care şi-au împrumutat creştinii religia.
După ameninţări urmează un fragment istoric: Moise, care atinsese vîrsta de 120 de ani, renunţă la împuternicirile sale în favoarea lui Iosua, fiul lui Nun, spre deosebita nemulţumire a marelui preot Eleazar, şi-i porunceşte lui Iosua să-i ducă pe evrei în ţara Canaan. Îl scutim pe cititor de cîntarea pe care-o intonează Moise cînd îşi ia rămas bun de la compatrioţii săi. Vom trece, de asemenea, şi peste binecuvîntările pe care el le dă fiecăreia dintre seminţiile lui Izrail. Supunîndu-se poruncii primite de sus, eroul biblic urcă în cele din urmă pe muntele Nebo, unde-l aşteaptă moartea, dar de unde, înainte „de a-şi da obştescul sfîrşit”, el poate să vadă „pămîntul făgăduinţei”.
Religia creştină, ca şi cea mozaică, susţine într-un glas că „Pentateuhul” este opera lui Moise. Să nu cumva să vă dea prin gînd să afirmaţi că cele cinci cărţi comentate de noi au fost scrise de altcineva. Dacă vă va trece prin minte să afirmaţi asemenea lucruri, veţi fi excomunicaţi. Aceste cinci cărţi, susţin cu încăpăţînare teologii, au fost scrise, de la primul şi pînă la ultimul rînd, de Moise după dictarea „porumbelului divin”.
O carte obişnuită, o carte omenească, s-ar fi încheiat în acest caz în momentul în care Moise a urcat pe muntele Nebo. În ultimă instanţă, un om obişnuit ar fi scris următoarele rînduri: „Simt că mă duc; pun pana jos, căci mi se apropie sfîrşitul”. Dar Moise este un scriitor „sfînt”. El nu putea să facă aşa ceva. De aceea, în ultimul capitol al cărţii „Deuteronomul” el însuşi eternizează moartea sa, înmormîntarea sa, durerea poporului şi chiar adaugă, cu amabilitate, cîteva cuvinte de laudă postumă la adresa sa.
„Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, în ţara Moabului, după porunca domnului. Şi a fost îngropat în vale, tot în ţara Moabului, în dreptul Bet-Peorului, şi nimeni nu ştie mormîntul lui pînă în ziua de azi… Şi fiii lui Irzail au plîns pe Moise în bărăganul Moabului treizeci de zile. Şi după ce au sfîrşit zilele de jelire pentru Moise, Iosua, fiul lui Nun, s-a umplut de duhul înţelepciunii, fiindcă Moise îşi pusese mîinile peste el. Şi au ascultat de el fiii lui Izrail şi s-au purtat precum poruncise lui Moise domnul. Şi nu s-a mai sculat în Izrail profet ca Moise, pe care să-l fi cunoscut domnul faţă către faţă…” (Deuteronomul, XXXIV, 5―6, 8―10).
Citind aceste rînduri, unii ar putea să clatine din cap neîncrezători: s-ar părea că nu Moise le-ar fi scris. Dar greşit! Teologii vă vor demonstra că acesta este stilul lui Moise, ba chiar şi în capitolele anterioare el nu a folosit niciodată persoana întîi, ci întotdeauna persoana a treia cînd a vorbit despre sine.
Din moment ce biserica şi-a spus cuvîntul, nu mai încape nici o obiecţie! Iar părerea precisă a bisericii a fost expusă de învăţatul teolog Paul Guérin în următoarele cuvinte: „Pentateuhul” este denumirea generală a primelor cinci cărţi din Biblie. Autorul „Pentateuhului” este Moise. „Pentateuhul” este autentic şi autenticitatea lui este tot atît de incontestabilă ca şi autenticitatea celor mai autentice cărţi. Ea este tot atît de incontestabilă ca însăşi existenţa lui Moise. Nu putem să negăm autenticitatea unei cărţi pe care o socoteşte ca atare credinţa străveche a unui popor întreg, a cărui istorie ea a descris-o, ale cărui legiuiri şi al cărui cult ea l-a creat, îndeosebi cînd această carte are caracterul de antichitate care îi este atribuit. E cu neputinţă ca ea să fi fost concepută şi scrisă de altcineva decît de autorul al cărui nume îl poartă. Acesta este „Pentateuhul”. Credinţa străveche a poporului evreu, spiritul antichităţii prin care se distinge această carte, imposibilitatea unei substituiri, toate acestea demonstrează autenticitatea ei. Moise a scris „Pentateuhul” sub inspiraţia „sfîntului duh” (Enciclopedia catolică, ed. franceză, voi. V, pag. 690) .
Să ne înclinăm, fraţilor, şi să nu ne mai mirăm de nimic!