17 – EVREII RĂTĂCESC 40 DE ANI PRIN PUSTIU, POTRIVIT CUVÎNTULUI DOMNULUI

Şi iată-i pe evrei rătăcind prin acea parte a Arabiei care este acoperită cu pietre şi bolovani. Ţinta călătoriei este Canaanul, acelaşi vechi Canaan care-i atrăsese încă pe primii patriarhi. În definitiv, de ce să nu se statornicească undeva ca să ducă o viaţă sedentară, cel puţin acum, cînd se strînseseră toţi laolaltă? Invocînd spusele lui Dumnezeu, Moise i-a asigurat că pămîntul acesta este neobişnuit de roditor . Atît doar că această ţară era greu de găsit, pentru că drumuri nu existau, iar busola încă nu fusese inventată. Din fericire, un nor ceresc a trecut în fruntea poporului evreu şi l-a călăuzit zi şi noapte: ziua călăuza era un stîlp de întuneric, iar noaptea un stîlp de foc. „Sfînta scriptură” spune că în aceşti „stîlpi” se ascundea însuşi Dumnezeu. Acest procedeu de conducere prin pustiu avea, bineînţeles, multe avantaje, dar în acelaşi timp prezenta şi unele inconveniente. Într-adevăr, adeseori evreii ar fi avut, poate, chef să se şi odihnească, dar nu era chip: norul îşi vedea de drum mai departe. Ce era de făcut? Să piardă o călăuză atît de preţioasă? Căci un nor nu poate fi ţinut cu mîna. Deci, vrei, nu vrei, bate drumul zi şi noapte!
Acest bătrîn şugubăţ ― Dumnezeu ― şi-a găsit o nouă distracţie plăcută. Să vedeţi ce i-a trăsnit prin cap. Ca să meargă de la Suez la Ierihon, călăuza divină ar fi trebuit să se îndrepte spre miazănoapte, către ţărmurile Mării Mediterane. Dar, în loc să-i dirijeze spre miazănoapte, Dumnezeu i-a purtat pe evrei prin partea de miazăzi a peninsulei Sinai. Exact ca şi cum, vrînd să conduci pe cineva de la Paris în Belgia, l-ai urca în trenul Lyon-Marsilia.
Dar să fim drepţi: deşi Dumnezeu a lungit neînchipuit de mult drumul poporului evreu, în schimb i-a oferit unele distracţii. Astfel, din Baalţefon el i-a condus pe evrei în partea de apus a pustiului Sur, unde ei au rătăcit vreme de trei zile fără să găsească nici o picătură de apă. Într-un loc, numit Mara, evreii au fost plăcut surprinşi de susurul unui izvor bogat. S-au repezit să bea, dar ― vai! ― apa era amară.
„Şi poporul a prins a cîrti împotriva lui Moise, zicînd: «Ce vom bea?».
Atunci el a strigat către domnul, şi domnul i-a arătat un lemn şi Moise l-a aruncat în apă şi apele s-au îndulcit. Acolo, domnul a dat poporului rînduieli şi porunci şi acolo l-a pus la încercare.
Şi a rostit: «Dacă vei asculta cu luare-aminte de glasul domnului Dumnezeului tău şi vei face ceea ce este drept în ochii lui şi vei asculta de poruncile lui şi vei păzi toate legile lui, eu nu voi aduce asupra ta nici una din bătăile pe care le-am adus asupra Egiptului, căci eu sînt domnul, cel ce te vindecă pe tine».
Şi au ajuns la Elim şi erau acolo douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de palmieri. Şi ei şi-au aşezat tabăra acolo lîngă apă” (Ieşirea, XV, 24―27).
Ca să adăpostească „micuţul” grup de oameni, printre care numai bărbaţi înarmaţi erau 600 000, aceşti 70 de palmieri trebuie să fi fost destul de departe unul de altul şi trebuie să fi avut nişte frunze neînchipuit de mari. Aşa ies uneori la iveală nemaipomenitele gogoriţe ale „sfinţilor” autori, care nu se dau în lături de la nici un fel de exagerări.
Părăsind Eliimul, evreii şi-au continuat drumul spre miazăzi pînă au ajuns în pustiul Sin, care se află pe pantele de miazăzi ale colinelor de pe ţărmul golfului Suez. În urma acestei deplasări spre miazăzi au ajuns lîngă muntele Sinai. Acolo natura este deosebit de măreaţă, dar cu desăvârşire sălbatică.
Rezervele de alimente pe care evreii putuseră să le ia cu ei se epuizaseră de mult, iar în acest pustiu păcătos nu exista nici o cîrciumă şi nici o berărie. Cei 3 000 000 de emigranţi au început să cîrtească: „Ci toată obştea fiilor lui Izrail cîrti în pustie împotriva iui Moise şi a lui Aaron. Astfel fiii lui Izrail ziceau către ei: «Mai bine muream de mîna domnului în ţara Egiptului, cînd şedeam lîngă oalele cu carne şi mîncam pîine de ne săturam! Dar voi ne-aţi adus în pustietatea aceasta ca să moară de foame toată gloata»” (Ieşirea, XVI, 2―3).
Evreii i-ar fi făcut, cu siguranţă, de petrecanie lui Moise dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat putinţa să împlinească dorinţele acestor nenorociţi prin nişte „minuni” pe care în zilele noastre nici un scamator nu ar putea să le repete. Deodată, în acest pustiu au apărut prepeliţe, stoluri întregi de prepeliţe. Şi cum evreii nu aveau cu ei cuptoare, e de presupus că prepeliţele acestea le cădeau pe masă gata fripte.
Dar asta încă nu-i totul: „…Iar a doua zi dimineaţa, împrejurul taberei căzuse un strat de rouă. Ci, după ce s-a ridicat stratul de rouă, iată pe faţa pustiei ceva mărunţel şi grăunţos, mărunţel ca chiciura cînd este pe pămînt. Deci, văzînd-o fiii lui Izrail, au zis unii către alţii: «Ce e aceasta?», căci nu ştiau ce este. Dar Moise le-a răspuns: «Aceasta este pîinea pe care Dumnezeu v-a dat vouă s-o mîncaţi!»… Şi fiii lui Izrail i-au pus numele «mană», şi ea semăna cu sămînţa de coriandru: era albă şi avea gust de turtă cu miere” (Ieşirea, XVI, 13―15,31).
Din acelaşi capitol aflăm că poporul evreu a început să primească în fiecare dimineaţă raţia zilnică de mană în toţi cei 40 de ani de pribegie şi toţi se lingeau pe degete. Veneraţia pe care o nutrim faţă de „sfîntul duh” nu trebuie să ne împiedice să precizăm că mană nu se găseşte numai în peninsula Sinai, ci şi în multe alte părţi ale globului, şi anume: în Calabria, Persia, Turcia etc., fiind folosită ca un purgativ destul de bun. Reiese deci că Dumnezeu se îngrijea nespus de sănătatea evreilor: îmbuibîndu-i, el veghea totodată ca nu cumva să se constipe. Dar să administrezi oamenilor purgativ zi de zi vreme de 40 de ani, cum se arată limpede în versetul 35 din cap. al XVI-lea de aşa ceva nu poate fi în stare decît inima plină de dragoste a „tatălui ceresc”!
Evreii s-au pomenit acum lîngă stînca Horeb şi din nou au început să sufere de sete. Asediat de compatrioţii săi, Moise a lovit cu toiagul în stîncă. Pe dată de acolo a ţîşnit apă şi cei 3 000 000 de emigranţi, după ce şi-au potolit setea, s-au apucat să-şi instaleze corturile. Dar îi aştepta o surpriză neplăcută. Prin părţile acelea se afla Amalec şi poporul lui, cărora nu le-au plăcut urmaşii lui Iacob. E cazul să arătăm că Amalec era urmaşul lui Esau: de la prima lui soţie, Ada, Esau a avut pe fiul său mai mare, Elifaz, iar Elifaz l-a avut pe Amalec de la ţiitoarea sa Timna.
Cum se face că acest Amalec rămăsese în viaţă pînă atunci? „Porumbelul” a uitat să dea „sfîntului” autor cuvenita explicaţie, iar acesta nu s-a gîndit că lucrurile ar putea să stîrnească mirare. Însăşi existenţa acestui Amalec este un lucru cît se poate de ciudat, căci, pentru ca urmaşii celor 12 fii ai lui Iacob să fi apucat să devină un popor care să poată să dea din rîndurile sale 600 000 de oameni înarmaţi, ar fi trebuit să se succeadă multe generaţii. În sfîrşit, însăşi Biblia spune că între sosirea lui Iacob şi a fiilor lui în Egipt şi evenimentele expuse în cartea „Ieşirea” s-au scurs 430 de ani. Prin urmare, şi Amalec ar fi trebuit să aibă vreo 400 de ani cînd i-a atacat pe evrei în pustiul Sinai. Dar se pare că „sfîntul” autor nu se împiedică de acest amănunt: povara unei vîrste înaintate. Fără pic de mirare, cu aerul cel mai netulburat şi mai liniştit, el trăncăneşte despre aventurile războinice ale lui Amalec şi ale seminţiei lui.
Orice s-ar zice, acest Amalec a fost, fără îndoială, un om îngrozitor. El a băgat o spaimă de moarte în evreii noştri. Ca să respingă atacul duşmanului, Moise i-a ordonat lui Iosua, fiul lui Nun, care comanda întreaga oaste a emigranţilor, să adune pe cei mai buni soldaţi ai săi, iar el, împreună cu Aaron şi Hur, s-au retras pe un deal din vecinătate. Tot timpul cît a durat bătălia, Moise a stat cu braţele ridicate. Cîtă vreme stătea el în această poziţie, biruiau evreii, dar de îndată ce „îşi lăsa mîinile în jos, biruiau amaleciţii” (Ieşirea, XVII, 11). În cele din urmă, obosind să ţină mereu mîinile în sus, a rugat pe Aaron şi Hur să-i sprijine braţele „pînă la apusul soarelui” (v. 12). Pînă la sfîrşit, Iosua a tras domnului, Amalec şi seminţiei lui o ciomăgeală zdravănă.
„Iar Iosua a trecut pe amaleciţi şi pe poporul lor prin ascuţişul săbiei” (Ieşirea, XVII, 13).
În cap. al XVIII-lea îl vedem pe „preotul” Ietro din Madian în vizită la ginerele său Moise. Moise i-a povestit socrului său „minunile” şi păţaniile din timpul fugii evreilor din Egipt şi asta l-a ispitit pe „preot” să treacă la credinţa lui Moise. „Acum cunosc şi eu că domnul este mai mare decît toţi dumnezeii…” (v. 11). Şi Ietro a adus o jertfă Dumnezeului Iahve. Înainte de a se înapoia acasă, Ietro i-a dat ginerelui său cîteva poveţe, recomandîndu-i, printre altele, să renunţe la o parte din atribuţiile sale, trecîndu-le în seama unor subordonaţi care să fie căpetenii peste mii, peste sute etc. Moise a găsit sfatul admirabil şi a statornicit imediat o scară ierarhică. Aceasta este epoca în care Moise, imitînd tot pe egipteni şi alte popoare, a înfiinţat tagma slujitorilor cultului, cărora le-a acordat o mulţime de privilegii. Seminţia lui Levi, din care făcea parte şi el, a devenit o castă preoţească, iar Aaron, fratele lui mai mare, a devenit cel dintîi mare-preot. Aşa a fost organizat, potrivit Bibliei, cultul mozaic.
Toate cele arătate mai sus au fost îndeplinite, zice-se, din porunca lui Dumnezeu, cu care Moise a stat de vorbă pe muntele Sinai. Ginerele lui Ietro s-a căţărat singur pînă în vîrf şi acolo bătrînul Dumnezeu i-a dat zece porunci, care aveau să devină mai tîrziu temelia credinţei religioase a poporului evreu. În acele momente, muntele Sinai era înconjurat de strălucirea unor focuri cereşti înfricoşătoare şi din toate părţile se auzeau tunete şi zgomote de neînchipuit, semne vădite că se săvîrşeau evenimente importante. Dumnezeu i-a dictat lui Moise şi legile civile.
Tratativele dintre Moise şi Dumnezeul evreilor au ţinut cîteva zile. „Şi domnul a dat lui Moise, după ce a sfîrşit vorbirea cu el pe muntele Sinai, cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieşirea, XXXI, 18).
În timp ce avea loc audienţa pe care Dumnezeu i-o acordase lui Moise, evreii, nerecunoscători, uitînd cu desăvîrşire măreţul repertoriu de minuni care fuseseră săvîrşite în folosul lor, ba dînd uitării pînă şi faptul că li se înfăţişase Dumnezeu însuşi, au turnat un viţel de aur şi au început să i se închine. În toată povestea asta cel mai ciudat este că viţelul de aur a fost făcut pentru ei chiar de fratele lui Moise, marele-preot Aaron. Aaron a cerut în acest scop de la femei şi fete toate giuvaerurile şi toate podoabele lor de aur. Nu se arată ce sculptori, turnători şi bijutieri au lucrat în pustiu pentru sfinţia-sa preotul renegat. Acest idol colosal, pentru a cărui construire ar fi fost nevoie de luni de muncă din partea unei fabrici serioase, a fost făcut de pribegii noştri din pustiu numai într-o singură noapte. Nu e greu să ne închipuim îndreptăţita mînie care l-a cuprins pe Moise cînd, coborînd de pe munte cu documentele divine ― cele două table ale legii ― la subsuoară, a văzut viţelul de aur şi pe evrei aducîndu-i jertfe în acompaniament de cîntece şi dansuri, şi toate acestea sub conducerea sfîntului său asociat, Aaron. „…Atunci a izbucnit mînia lui Moise şi a zvîrlit din mînă tablele şi le-a făcut ţăndări la poalele muntelui” (Ieşirea, XXXII,19).
Descrierea procesului de distrugere a odiosului viţel merită să fie citată textual: Moise „a luat viţelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc şi l-a sfărîmat pînă l-a făcut pulbere; după aceea l-a risipit în apa şi cu apa aceea a adăpat pe fiii lui Izrail” (Ieşirea, XXXII, 20).
Trebuie să recunoaştem că nu oricui îi este dat să poată preface aurul în „pulbere” aruncîndu-l în foc. Secretul acestei operaţii a fost cunoscut, pe cît se pare, numai de Moise şi de nimeni altcineva. În afară de aceasta, Biblia ne încunoştinţează că pulberea de aur se poate bea dizolvînd-o în apă, ceea ce iar nu-i o treabă prea simplă. În general, aurul se dizolvă cu sulf. Nu e greu să ne închipuim cît de greţoasă era această băutură! Dar cel mai minunat este aici faptul că Moise nu s-a apucat să-l învinuiască pe Aaron, care făcuse idolul, ci a poruncit leviţilor ― care împreună cu fratele lui erau, la urma urmelor, mai vinovaţi decît ceilalţi pentru ceea ce se întîmplase ― să se înarmeze şi să dea iama prin tabără, ucigînd „fiecare pe fratele său şi fiecare pe aproapele său, fiecare pe ruda sa!” Biblia spune că preoţii au ucis, pentru propriile lor păcate, vreo 3 000 de oameni (Ieşirea, XXXII, 27―28).
După ce s-a potolit, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să construiască un tabernacol ― un fel de cort ― şi să-l aşeze în afara taberei, pentru ca „prorocul” să poată să stea la taifas cu Dumnezeu ori de cîte ori va avea chef, fără ca să fie nevoie să se caţere de fiecare dată pe munte. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
„Şi după ce Moise intra în cort, stîlpul de nor se pogora şi stătea la uşa cortului; iar în vremea aceasta, domnul vorbea cu Moise. Şi tot poporul ţinea ochii la stîlpul de nor care stătea la uşa cortului, apoi tot poporul se scula în picioare şi se închina pînă la pămînt, fiecare la uşa cortului său. Şi domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, precum vorbeşte un om cu prietenul său” (Ieşirea, XXXIII, 9―11).
Devenind prieten apropiat al lui Dumnezeu, Moise a hotărît să tragă foloase de pe urma relaţiilor de prietenie cu atotputernicul „creator” al întregii lumi. El a prins curaj şi l-a rugat pe Dumnezeu să i se arate în toată măreţia lui. Cum a întîmpinat Dumnezeu această rugăminte? Manualele de „istorie sfîntă” ocolesc cu grijă acest pasaj din Biblie. Noi vom recurge încă o dată la un lung citat.
Moise i-a spus lui Dumnezeu: „«Atunci te rog arată-mi slava ta!». Domnul l-a întîmpinat cu vorba: «Desfăşura-voi măreţia mea în faţa ta şi voi striga numele domnului înaintea ta, căci sînt îndurător cu cine vreau să fiu îndurător şi miluiesc pe cel pe care vreau să-l miluiesc».
Apoi a zis domnul: «Tu nu poţi să vezi faţa mea, căci nu se poate om care să mă vadă şi să rămînă viu».
Şi a mai zis domnul: «Iată aici un loc în preajma mea. Tu să stai între stînci,
Şi cînd va trece slava mea, te voi pune în crăpătura unei stînci şi voi pune mîna mea în dreptul tău pînă ce voi trece. Iar după ce voi lua mîna mea, atunci tu mă vei vedea din spate, dar faţa mea nu poate s-o vadă nimeni»” (Ieşirea, XXXIII, 18―23).
Acest pasaj din „sfînta scriptură” ar trebui să fie citit cu deosebită atenţie de toţi cei care ascultă cu smerenie ce trăncănesc propovăduitorii religiei despre Dumnezeu în general şi despre Dumnezeul biblic în special.
Întrucît Moise spărsese tablele legii, Dumnezeu a binevoit să graveze altele. Nu se ştie de ce a doua ediţie nu a fost scoasă în cortul descoperirii; probabil din punct de vedere tehnic această muncă nu putea fi îndeplinită decît în vîrful muntelui Sinai, unde Moise a fost nevoit să se caţere din nou. El a petrecut acolo alte 40 de zile şi 40 de nopţi, fără să mănînce şi fără să bea.
„Iar cînd Moise s-a pogorît din muntele Sinai şi cele două table ale legii erau în mîna lui, pogorîndu-se din munte Moise, el nu ştia că obrazul lui străluceşte, fiindcă vorbise Dumnezeu cu el. Deci văzîndu-l pe Moise Aaron şi toţi fiii lui Izrail, iată că obrazul lui strălucea. Atunci ei s-au temut să se apropie de el” (Ieşirea, XXXIV, 29―30). Acelaşi lucru se întîmpla şi de fiecare dată cînd ieşea din cortul descoperirii: din această pricină, Moise este înfăţişat de obicei cu două fascicule de raze pe frunte, semănînd cu două coarne.
Cartea „Ieşirea” se încheie cu şase capitole (XXXV-XL) în care sînt expuse nenumărate legi evreieşti mărunte şi foarte mărunte, care i-au fost dictate lui Moise de către Dumnezeu în persoană.

1 Response to “17 – EVREII RĂTĂCESC 40 DE ANI PRIN PUSTIU, POTRIVIT CUVÎNTULUI DOMNULUI”


  1. 1 andr3i_304100 7 Decembrie 2008 la 10:01 pm

    va multumesc pentru aceasta informatie pe care mi-ati ofeit-o


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: