19 – CARTEA A PATRA A LUI MOISE, „NUMERII”

Cartea „Numerii” se numeşte astfel pentru că primele patru capitole cuprind numărătoarea evreilor în a doua lună a celui de-al doilea an al pribegiei lor. Numărul total al evreilor înarmaţi se ridica la 603.550 (Numerii, I, 46).
Celelalte 32 de capitole ale cărţii continuă descrierea rătăcirii evreilor prin pustiu.
Totuşi, şi în această carte se întîlnesc tot soiul de pravile, pe cît de neînsemnate şi mărunte, pe atît de monotone; jumătate din cap. al VIII-lea se ocupă, de pildă, de felul în care trebuie aprinse candelele. În cartea „Numerii” se pot găsi, printre altele, recomandări pentru soţii geloşi care-şi bănuiesc soţiile că le pun coarne, dar care, din diferite motive, nu le-au prins asupra faptului.
Discutînd din nou cu Moise, Dumnezeu i-a spus: „…Dacă o femeie măritată va ajunge desfrînată şi necredincioasă faţă de soţul ei şi un altul se va culca cu ea şi lucrul va fi tăinuit faţă de bărbatul ei, şi ea s-a întinat în ascuns fără să fi fost vreun martor şi nici să fi fost prinsă…, atunci să vină cu femeia lui la preot şi să aducă dar o zecime dintr-o efă de făină de orz… Preotul să ia apă sfinţită într-un vas de lut şi pulbere de pe pardoseala sfîntuiui locaş şi să o pună în apă…” Apoi „preotul să jure pe femeie şi să spună: «Dacă nu s-a culcat nimeni cu tine şi dacă nu te-ai desfrînat ca să te întinezi fiind cu bărbat, să rămîi nevătămată de această apă amară aducătoare de blestem; iar dacă tu te-ai desfrînat fiind cu bărbat şi te-ai spurcat şi un alt bărbat s-a culcat cu tine decît bărbatul tău ― şi preotul s-o jure cu jurămîntul aducător de blestem şi să-i spună femeii ―: să te blesteme şi să te facă de batjocură domnul în mijlocul poporului tău, să-ţi slăbească şoldurile şi pîntecele să ţi se umfle, iar apa aceasta aducătoare de blestem să intre în măruntaiele tale…» Iar femeia să răspundă: «Amin! Amin!». Apoi preotul să dea femeii să bea apa cea aducătoare de blestem… ca să-i aducă vătămare… Şi pe cînd ea va bea apă, se va întîmpla ― dacă s-a întinat şi n-a fost credincioasă bărbatului ei ― că apa cea aducătoare de blestem va intra într-însa ca să-i aducă vătămare: pîntecele ei se va umfla, şoldurile îi vor cădea, iar ea va fi blestemată în mijlocul norodului ei« (Numerii, V, 12, 13, 17,19―22, 24, 27).
Această rînduială divină este numită de Dumnezeu „rînduiala slujbei pentru bănuială”.
Să revenim acum la evrei, care, sub conducerea lui Moise, îşi continuă drumul prin pustiu. Potrivit poruncii domnului, Moise şi-a comandat două trîmbiţe de argint, cu care se dădeau semnalele de plecare. În această perioadă a călătoriei, evreii socotind, pe bună dreptate, că mana singură nu este suficientă pentru hrană, într-o bună zi au început să cîrtească şi au cerut carne. Da-ţi-mi voie! Oare nu ne-a spus „porumbelul sfînt” în cartea „Ieşirea” (X.II, 38) că emigranţii noştri, părăsind Egiptul, au luat cu ei nenumărate turme? Au fost, ce-i drept, cîteva cazuri cînd Dumnezeu a cerut să i se aducă jertfă întîi-născuţii de la oi, pe timpul cînd evreii s-au tot învîrtit vreme de vreun an pe la poalele muntelui Sinai. E drept, de asemenea, că Aaron şi leviţii (preoţii) au sacrificat vite, aducîndu-le jertfă în cinstea viţelului de aur. Dar au fost tăiate într-adevăr toate vitele?
Trebuie să recunoaştem că cele arătate mai sus sînt absolut de neînţeles: cînd „sfîntul duh” descrie jertfele aduse în pustiu, evreii au toate vitele pe care le luaseră din Egipt. Dar de îndată ce povestirea lui trece la alte fapte, aceiaşi evrei suferă de foame şi se hrănesc numai cu mana purgativă. Nu ne vom îngădui să insinuăm că „porumbelul sfînt” se contrazice: ar însemna să defăimăm, să hulim pe Dumnezeu! Sîntem doar nevoiţi să tragem concluzia că, probabil, nenumăratele turme fuseseră mîncate de Dumnezeu în timpul jertfelor şi că „sfîntul duh” a uitat să ne vorbească despre asta. Oricum ar fi fost, de vreme ce evreii, după ce au părăsit regiunea muntelui Sinai, au cerut carne tînguindu-se amarnic înseamnă că nu mai aveau nici un bou, nici o oaie, nici un berbec, nici un miel.
Moise a adus aceste revendicări la cunoştinţa lui Dumnezeu. „Atunci s-a pornit o viforniţă de la domnul şi a adus prepeliţe de la mare şi le-a trîntit la pămînt lîngă tabără cale de o zi într-o parte şi cale de o zi în cealaltă parte, în vecinătatea taberei, strat ca de doi coţi pe faţa pămîntului” (Numerii, XI, 31).
Se înţelege de la sine că Dumnezeu-tatăl a trebuit să facă această concesie poporului său, că doar pentru el hrăniseră evreii nenumăratele lor turme ca să i le aducă jertfă. Nu e greu să ne închipuim ce chef s-au pregătit să tragă evreii! „Dar carnea era încă între dinţii lor şi nu isprăviseră încă de mîncat cînd mînia domnului se aprinse împotriva poporului şi bătu domnul poporul cu bătaie mare foarte. Şi numele locului aceluia s-a chemat Chibrot-Hataava, căci acolo a fost îngropat poporul cel întărîtat de poftă” (Numerii, XI, 33―34).
Întărîtarea a constat în faptul că au vrut să mănînce carne! Pentru asta au fost pedepsiţi evreii.
După aceea călătorii s-au îndreptat spre miazănoapte. Regiunea în care au intrat emigranţii este numită în Biblie pustiul Paran: ea este situată în partea de nord-est a peninsulei Sinai. „Sfîntul” autor a făcut ce-a făcut şi a mai plasat şi în această regiune o ţară Madian. Moise a poruncit evreilor să se oprească şi a trimis iscoade cîte una din fiecare seminţie. Aceste iscoade au ajuns pînă la Hebron, la apus de Marea Moartă, în inima Canaanului, care în vremea aceea era locuit de amoriţi. După 40 de zile, iscoadele s-au înapoiat, prezentîndu-şi raportul, iar pentru a-şi adeveri spusele, au adus roade minunate: rodii, smochine şi struguri. Ciorchinii de struguri erau atît de mari, încît era nevoie de cîţiva oameni ca să-i ducă. Era o dovadă indiscutabilă a fertilităţii ţării pe care visau să pună mîna emigranţii noştri (cap. XIII).
Dar continuarea raportului prezentat de iscoade a avut asupra evreilor efectul unui duş rece, care a potolit pe dată poftele lor.
― Nicăieri nu am văzut roade atît de minunate ― au spus iscoadele ―, numai că locuitorii ţării sînt nişte voinici grozav de puternici, iar oraşele lor sînt împrejmuite cu ziduri tari.
„Acolo am văzut uriaşi, pe feciorii lui Erat; din neamul uriaşilor. Şi noi eram în ochii noştri ca şi în ochii lor ca nişte lăcuste!” (Numerii, XIII, 33).
Zece dintre iscoade susţineau că ar fi mai bine să nu se meargă în această ţară minunată. Poporul era cu totul de părerea lor. Numai Iosua şi Caleb socoteau că ţara pe care au văzut-o era prea minunată ca să nu încerce s-o cucerească. Ei au declarat că ar merita să-şi încerce norocul şi că, la urma urmei, cine nu riscă nu cîştigă. Dar cum poporul nu împărtăşea entuziasmul lor, Dumnezeu a declarat că toţi evreii, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, vor muri înainte de a ajunge la ţinta călătoriei lor: Cîteva zile mai tîrziu au apărut amaleciţii şi canaaniţii, care le-au tras evreilor o bătaie soră cu moartea (cap. XIV).
Printre evenimentele descrise în cartea „Numerii” merită să fie amintit complotul pus la cale de Core, Datan şi Abiram, care, împreună cu 250 de părtaşi de-ai lor, au hotărît că Moise şi Aaron nu sînt vrednici să rămînă în fruntea leviţilor. Pe cei trei complotişti i-a înghiţit deodată pămîntul, care s-a crăpat sub ei; au dispărut şi ei şi familiile lor, iar cei 250 de evrei părtaşi de-ai lor au fost mistuiţi de focul „ieşit de la domnul”. În afară de aceasta, Dumnezeu a abătut o urgie peste capul a 14.700 de emigranţi care nu luaseră parte la complot: aceşti nenorociţi au murit şi ei. Şi atunci leviţii au aprins tămîie ca mulţumire domnului (cap. XVI―XVII).
După aceasta, potrivit poruncii domnului, Moise a rugat pe voievozii seminţiilor să-i aducă cîte un toiag de lemn uscat, aidoma toiagului pe care Aaron îl avea întotdeauna asupra sa; pe fiecare toiag era înscris numele seminţiei respective. Toate toiegele au fost aşezate în cortul descoperirii, iar la grămada lor a fost adăugat cel de-al doisprezecelea toiag, adus de seminţia lui Levi, pe care era scris numele lui Aaron. A doua zi, spre marea mirare a tuturor, toiagul lui Aaron înflorise, în timp ce restul toiegelor nu se schimbaseră de loc. Acest toiag era încărcat cu flori şi chiar cu migdale coapte!
„Minunea” a arătat limpede că Dumnezeu sprijină preoţia lui Aaron. Poporul s-a socotit convins şi a făgăduit ca pe viitor să nu-i mai pizmuiască pe leviţi (cap. XVII).
Se pune întrebarea: dacă minunea a fost atît de convingătoare, de ce a abătut Dumnezeu urgia şi moartea peste 14.700 de oameni care nu fuseseră vinovaţi de nici un complot?
Cap. XIX din cartea „Numerii” este consacrat în întregime unui episod foarte „important”: Dumnezeu a cerut să fie înjunghiată pentru el o juncană roşie, fără cusur şi fără racilă, şi care să nu fi fost înjugată. S-a găsit juncana, a fost adusă la preotul Eleazar, iar cu sîngele juncanei tăiate el a stropit „de şapte ori partea de dinainte a cortului descoperirii” (v. 4).
În cap. al XX-lea se spune că drumeţii au ajuns din nou în pustiul Sin. Prin partea locului nu era pic de apă. Din nou cîrtire şi răzvrătire în popor, o nouă lovitură cu toiagul în stîncă, din nou apă ― o nouă „minune”! „Şi a ridicat Moise mîna sa şi a lovit stînca de două ori cu toiagul şi a ieşit apă multă din care a băut obştea şi dobitoacele” (v. 11).
Nu poate fi vorba de o greşeală, nu-i aşa? Deşi emigranţii duceau lipsă de carne, totuşi aveau turme berechet!
În continuare, Dumnezeu le-a poruncit lui Moise, Aaron şi Eleazar, fiul lui, să urce pe muntele Hor. După ce a ajuns în vîrf, Moise, conformîndu-se dispoziţiilor primite de sus, l-a dezbrăcat pe Aaron de veşmintele lui şi a îmbrăcat cu ele pe Eleazar, iar Aaron a murit pe dată. El avea atunci 123 de ani.
În acest pustiu „domnea” un oarecare Arad. Aflînd de apropierea evreilor, el a pornit cu război împotriva lor, a zdrobit numeroasa lor armată şi a luat prizonieri. Adînc îndurerat, poporul evreu a adresat domnului următoarea rugă: „Dacă tu vei da poporul acesta în mîna mea, atunci eu îţi voi afierosi cetăţile lui. Şi domnul a ascultat de glasul lui Izrail şi i-a supus pe canaaniţi…” (XX/, 2―3).
În a doua bătălie, emigranţii noştri i-au învins pe canaaniţi, i-au trecut prin ascuţişul săbiei şi au distrus oraşele lor, aşa cum îi făgăduiseră lui Dumnezeu. După aceea s-au îndreptat către miazăzi şi din nou s-au afundat în pustiul Paran. De astă dată, pentru că au început să cîrtească iarăşi, milostivul Dumnezeu a slobozit asupra lor „şerpi veninoşi” care „au muşcat poporul şi mulţime de lume a murit din Izrail”. Atunci Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a atîrnat sus pe un stîlp. Şi fiecare dintre cei muşcaţi, cînd se uita la şarpele de aramă, se vindeca pe dată (XXI, 6―9).
După ce au mai rătăcit un timp prin pustiu, evreii s-au pomenit din nou în partea de miazănoapte, în apropiere de amoriţi, care trăiau sub stăpînirea regelui Sinon. Evreii i-au organizat întregului popor amorit o cuvioasă baie de singe, „trecîndu-i prin ascuţişul săbiei”. „Regele Basanului”, Og, a fost şi el înfrînt şi omorît, ca şi toţi supuşii lui. Poporul domnului a mai pus stăpînire pe un teritoriu (v. 21―35).
Emigranţii din Egipt au ajuns acum pe ţărmurile de miazăzi ale Mării Moarte. Ei aveau de trecut un mic lanţ de munţi care forma graniţa ţării urmaşilor lui Moab, fiul patriarhului Lot, pe care el l-a avut de la fiica sa după o minunată noapte de beţie. Dar ţara Moab se învecina la răsărit cu ţara Madian (pentru a treia oară Madian!), iar madianiţii şi fiii Moabului trăiau în bună vecinătate.
Regele Moabului, pe nume Balac, aflînd că evreii se apropie de capitală, s-a grăbit să se sfătuiască cu miniştrii săi şi cu alţi cîţiva înţelepţi. Iată ce hotărîre au luat. Pe vremea aceea, în oraşul Petor trăia un oarecare Bileam, fiul lui Beor, a cărui meserie era să prezică viitorul şi să înduplece soarta neîndurătoare. Balac a hotărît să trimită o delegaţie la Bileam ca să capete de la el o binecuvîntare pentru moabiteni şi pentru aliaţii lor, madianiţii, fără a uita să-i ceară, totodată, blestem straşnic împotriva evreilor.
La început Bileam a refuzat să plece ca să dea binecuvîntarea regelui Balac, poporului său şi aliaţilor lui. Cu toate acestea, mai tîrziu i s-a părut că Dumnezeu îi îngăduie să satisfacă cererea lui Balac. Bileam a pornit la drum, împreună cu delegaţia care venise după el. Şi iată-l mergînd iavaş-iavaş pe asina lui, cînd deodată aceasta a văzut un înger, înarmat cu o sabie, care-i tăia drumul. Asina a luat-o razna peste cîmp ca să evite întîlnirea cu îngerul.
„Atunci Bileam a lovit asina ca să se întoarcă iar pe drum. Însă îngerul i-a ieşit înainte pe un drumeag îngust între vii, cu zid de o parte şi de alta.
Şi cînd asina a văzut pe îngerul domnului, s-a împins în perete şi a strîns piciorul lui Bileam de perete, iar el a început s-o bată.
Atunci îngerul domnului a trecut mai departe şi a stat într-un loc şi mai strîmt, fără potecă de cîrmit nici la dreapta, nici la stînga.
Asina însă, cînd a văzut pe îngerul domnului, s-a cinchit sub Bileam. Şi Bileam s-a prins de mînie şi a început să lovească asina cu toiagul.
Domnul atunci a deschis gura asinei şi ea a zis către Bileam: «Ce ţi-am făcut ţie de m-ai bătut de trei ori?»
Şi Bileam a răspuns asinei: «Fiindcă ţi-ai arătat zburdălnicia cu mine, de-aş fi avut o sabie în mînă te-aş fi omorît !». Asina a zis lui Bileam: «Oare eu nu sînt asina ta pe care ai călărit din tinereţile tale şi pînă în ziua de azi? Fost-am eu deprinsă să mă port aşa cu tine?» Şi el a răspuns: «Nu!».
Atunci domnul a deschis ochii lui Bileam şi, cînd a văzut pe îngerul domnului stînd în drum, cu sabia scoasă în mînă, a căzut în genunchi şi s-a închinat cu faţa la pămînt.
Şi îngerul domnului a zis către el: «Pentru ce ai bătut asina ta de trei ori? Iată eu ţi-am ieşit înainte ca un potrivnic ca să-ţi tai drumul.
Dar asina ta m-a văzut şi s-a dat în lături din faţa mea de trei ori. De nu s-ar fi dat în lături, te-aş fi omorît pe tine, iar pe ea aş fi lăsat-o cu viaţă!».
Şi Bileam a zis către îngerul domnului: «Păcătuit-am fiindcă n-am ştiut că tu stai înaintea mea în drum. Şi acum, dacă acesta este lucru rău, mă voi întoarce».
Şi îngerul domnului a spus lui Bileam: «Du-te cu bărbaţii aceia şi numai ce-ţi voi spune ţie, aceea să grăieşti!». Şi Bileam a plecat cu voievozii Moabului” (Nunierii, XXII, 23―35).
Urmarea a fost că poporul evreu a primit o triplă binecuvîntare din gura lui Bileam, spre marea furie a regelui Moabului, care a exclamat: „«Eu te-am chemat să blestemi pe duşmanii mei, dar iată că tu i-ai binecuvîntat pînă acum de trei ori! Fugi deci în ţinutul tău! Am zis că te voi încărca de cinste, dar iată că domnul te-a lipsit de ea!«” (Numerii, XXIV, 10―11).
Vom vedea îndată cum l-au răsplătit evreii pe Bileam pentru binecuvîntările lui.
Regele Balac a dat uitării mînia şi s-a făcut bun ca pîinea caldă: cap. al XXV-lea ne relatează că urmaşii lui Iacob s-au instalat foarte liniştiţi printre fiii Moabu-lui şi madianiţi. Armata de 600 000 de oşteni înarmaţi, care fusese gata să-i nimicească atît pe supuşii cît şi pe aliaţii regelui Balac, nici nu se mai gîndea la bătălii. Fără armistiţiu, fără tratative, s-a înscăunat pacea: poporul evreu s-a contopit prieteneşte cu vecinii săi, madianiţii şi fiii Moabului. „După ce Izrail s-a aşezat în Sitim, a început poporul să se desfrîneze cu fiicele Moabului. Ele pofteau poporul la jertfele dumnezeilor lor, iar el mînca şi se închina dumnezeilor lor” (Numerii, XXV, 1―2).
Lucrul acesta, bineînţeles, nu convenea leviţilor, cărora preoţii păgîni le luau pîinea de la gură. Atunci, Fineas, fiul marelui preot Eleazar, văzînd că un evreu, pe nume Zimri, intrase în casa frumoasei madianite Cozbi, a intrat după el „în cămara cea pentru femei şi i-a străpuns pe amîndoi în pîntece, pe izrailitean şi pe femeia lui” (v. 8). Cu puţin înainte, Dumnezeu trimisese pe capul poporului său drept pedeapsă o nouă molimă: 24.000 de oameni apucaseră să moară. Lovitura de spadă a lui Fineas l-a bucurat nespus pe Dumnezeu şi el a stăvilit neîntîrziat epidemia. Atunci Dumnezeu i-a poruncit fără ocol lui Moise să pregătească exterminarea generală a fiilor Moabului şi a madianiţilor (v. 16―18).
Înainte de a aduce la îndeplinire acest plan al domnului, Moise a făcut un nou recensămînt, căci trecuseră mai bine de 38 de ani de cînd evreii plecaseră din Egipt. În decursul acestor 38 de ani, poporul evreu se înnoise, căci, aşa cum am subliniat mai înainte, Dumnezeu îi avertizase pe emigranţi că nici unul dintre cei care au părăsit Egiptul nu va intra în „pămîntul făgăduinţei”, cu excepţia lui Iosua şi Caleb. Statistica lui Moise a anunţat din nou un număr de 601.730 de oameni „de la douăzeci de ani şi mai vîrstnici” în stare să poarte arme, de astă dată fără a-i mai pune la socoteală pe leviţi, al căror număr se ridica la 23.000 (cap. XXVI).
„Izrail” a dus la îndeplinire „porunca domnului”. În acest scop au fost şi cîte 1000 de oameni din fiecare seminţie, în total 12.000 de „răzbunători ai domnului” (cap. XXXI). Cel mai rău au păţit-o madianiţii: au fost nimiciţi toţi bărbaţii acestui popor, printre care şi „cinci regi ai lor”. Evreii „au trecut prin ascuţişul săbiei” şi pe Bileam, fiul lui Beor, acest minunat proroc care doar cu puţin timp în urmă le dăduse binecuvîntarea sa.
„Apoi fiii lui Izrail au luat în robie pe femeile şi pe copiii madianiţilor, iar vitele, turmele şi toată bogăţia lor le-au jefuit. Oraşelor din aşezările lor şi taberelor lor de corturi le-au dat foc” (Numerii, XXXI, 9―10).
Dar lui Moise i s-a părut că măcelul acesta nu este de ajuns şi el s-a supărat „pe căpeteniile oştirii, pe voievozii cei peste mii şi pe şutaşi, care se întorceau de la luptă, şi i-a întrebat Moise: «Sînt vii toate femeile?… Acum omorîţi toţi copiii, precum şi toate femeile care au cunoscut bărbat, iar toate fetele care n-au cunoscut bărbat să le lăsaţi cu viaţă pentru voi»” (Numerii, XXXI, 14―15, 17―18).
S-a făcut numărătoarea prăzii şi s-a constatat că se capturaseră: oi şi capre ― 675.000 de capete, vite mari ― 72.000 de capete, asini ― 61.000 de capete, şi femei „care nu cunoscuseră bărbat” ― 32.000 (v. 31―35). O parte din această pradă a fost lăsată lui Dumnezeu, printre care şi 32 de fete madianite (v. 40).
Celelalte capitole ale cărţii „Numerii” nu cuprind nimic interesant: pravile referitoare la moştenire, reguli pentru aducerea jertfelor în zilele de sărbătoare şi prescripţii referitoare la viitoarea împărţire a „pămîntului făgăduinţei”. Toate acestea sînt repetate în Cartea lui Iosua, fiul lui Nun, cu amănunte şi mai plictisitoare.

0 Responses to “19 – CARTEA A PATRA A LUI MOISE, „NUMERII””



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: