21 – „SFINTELE” ISPRĂVI ALE PREADREPTULUI IOSUA, FIUL LUI NUN, CĂPETENIA LUI IZRAIL

După moartea lui Moise, conducător al poporului evreu a ajuns Iosua, fiul lui Nun. Ca evreii să mai prindă niţică inimă, Dumnezeu a venit îndată în vizită la Iosua şi i-a făcut câteva făgăduinţe tipice pentru Biblie.
„…Ci tu scoală-te şi treci acest Iordan, împreună cu tot poporul, în ţara pe care eu voi da-o fiilor lui Izrail.
Tot ţinutul pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l voi da vouă, precum am făgăduit lui Moise;
Din marginea pustiului şi a acestui Liban, pînă la fluviul cel mare al Eufratului, toată ţara hetiţilor şi pînă la uriaşa mare spre soare-apune: acestea vor fi hotarele voastre.
Nimeni nu va putea să-ţi stea ţie, împotrivă în toate zilele vieţii tale! Precum am fost cu Moise, voi fi şi cu tine; nu te voi lăsa şi nici nu te voi părăsi.
Fii tare şi bărbătos, pentru că tu vei da în stăpînire acestui popor ţara pe care, cu jurământ, am făgăduit părinţilor lor că le voi da-o” (Cartea lui Iosua, I, 2―6).
Nu era prima dată, după ieşirea din Egipt, cînd Dumnezeu repeta făgăduiala dată odinioară lui Avraam, Isaac şi Iacob. Ce împărăţie uriaşă făgăduise el cu jurămînt poporului său! Toate pămînturile hotărnicite de peninsula Sinai, Marea Mediterană şi Eufrat! Această împărăţie trebuia să fi fost mai mare chiar decît Asiria. Dar ce faliment răsunător a dat Dumnezeu, cît de josnic şi-a încălcat el cuvîntul! Evreii au pus stăpînire pe un teritoriu infim, şi asta după nenumărate chinuri. Cît despre malurile Eufratului care le fusese făgăduit, ei au trăit acolo nu ca stăpîni, ci ca jalnici prizonieri de război, în grea robie la babiloneni. Iar „marele” lor fluviu n-a fost decît nenorocitul Iordan .
Ce a făcut succesorul lui Moise drept răspuns la porunca Domnului?
„După aceea, Iosua, fiul lui Nun, a trimis în taină din Şitim, doi oameni, iscoade, şi le-a poruncit aşa: «Duceţi-vă şi iscodiţi ţara şi Ierihonul!». Iar ei s-au dus şi au intrat în casa unei femei desfrînate pe care o chema Rahab şi au mas acolo” (Cartea lui Iosua, II, 1).
Unele traduceri ale Bibliei o numesc pe doamna Rahab hangiţă, însă textul biblic autentic arată că Rahab trăia din venitul pe care i-l aduceau farmecele ei femeieşti. De ce această inexactitate în traduceri? Oare nu pentru că sus-pomenita Rahab figurează în evanghelie printre strămoşii lui Iisus Hristos?
„Atunci regele Ierihonului i-a trimis femeii Rahab această poruncă: «Scoate afară pe oamenii care au venit la tine şi au intrat în casa ta, căci ei au venit să iscodească toată ţara!».
Atunci femeia aceea a luat pe cei doi oameni şi i-a ascuns, apoi a zis: «Adevărat este că aceşti oameni au venit la mine, dar n-am ştiut de unde sînt.
Iar cînd a venit vremea să se închidă porţile şi s-a întunericit, oamenii au plecat, însă încotro au apucat aceşti oameni nu ştiu; luaţi-vă după ei degrabă, căci îi veţi ajunge!»” (Cartea lui Iosua, II, 3―5).
După plecarea poliţiei regale, Rahab a încheiat o înţelegere cu cei doi spioni. Ea le-a comunicat că ţara a şi auzit despre minunile „ieşirii evreilor din Egipt” şi că locuitorii se tem nespus de armata evreiască. Cei doi spioni i-au dat, la rîndul lor, un semn distinctiv care avea să-i servească pentru salvarea vieţii ei şi a casei ei în timpul viitoarei cuceriri şi distrugeri a Ierihonului. Apoi spionii au coborît pe o frînghie pe fereastră, deoarece casa Rahabei se afla „în zidul cetăţii” (v. 9―24).
„Ce l-a determinat (pe Iosua) ― remarcă Voltaire ― să recurgă la serviciile acestei nenorocite, din moment ce Dumnezeu îi făgăduise cu gura lui să-i dea sprijin şi ajutor, din moment ce el nu putea să nu fie sigur că Dumnezeu se va lupta pentru el? El era în fruntea unei armate de 600.000 de oameni şi a trimis 40.000 de oameni să cucerească Ierihonul, un oraş care n-a fost niciodată întărit şi care aparţinea unui popor atît de inexperimentat în meşteşugul armelor, încît pînă şi capitala şi-o aşezase în vale, neavînd în felul acesta posibilitatea de a o apăra în mod serios. Din Ierihon au mai rămas în prezent doar cîteva colibe jalnice, care servesc drept adăpost celor 300 de locuitori ai săi”.
În legătură cu Rahab, teologul Calmet a pus, la timpul său, următoarea întrebare: s-a făcut oare ea vinovată de minciună atunci cînd a afirmat că iscoadele evreieşti plecaseră în timp ce acestea se găseau încă la ea? El găsea că Rahab procedase bine.
„Fiind informată ― scrie acest teolog ― asupra planurilor domnului de a-i nimici pe canaaniţi şi de a da pămîntul lor evreilor, ea nu putea să se împotrivească acestor planuri fără a păcătui în faţa domnului; în afară de aceasta, ea era convinsă de bunele intenţii ale domnului şi cunoştea faptele nedrepte ale canaaniţilor. Prin urmare, ea nu ar fi putut să procedeze nici mai drept, nici mai înţelept”.
Învăţatul Fréret i-a răspuns: „Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că femeia Rahab a fost şi ea inspirată de Dumnezeu, ca şi Iosua, ceea ce este destul de ciudat. Mai curînd ar trebui să recunoaştem că această Rahab, trădîndu-şi patria şi dînd-o pe mîna unui popor străin şi barbar, a fost pur şi simplu o creatură criminală, vrednică de cea mai aspră pedeapsă”.
Mai departe Iosua a poruncit evreilor să pornească împotriva Ierihonului; pentru aceasta ei trebuiau, în primul rînd, să treacă Iordanul. Preoţii, care purtau „chivotul legămîntului”, mergeau în fruntea poporului. Ei au păşit cu curaj în apă, ca nişte oameni profund încredinţaţi că nu se poate să nu se întîmple o minune. De îndată ce şi-au udat picioarele, apele fluviului s-au oprit, parcă ar fi fost zăgăzuite de un stăvilar nevăzut.
Preoţii au rămas în mijlocul fluviului pînă a trecut tot poporul evreu. În amintirea acestei minuni, 12 pietre mari au fost aşezate pe malurile Iordanului. Apoi, de îndată ce „chivotul legămîntului” a ajuns pe malul drept, apele au început să curgă din nou prin albia fluviului (cap. III şi IV). Aflînd despre aceste minuni, regii diferitelor popoare din vecinătate, pînă la ţărmurile Mării Mediterane, au fost cuprinşi de desperare.
În momentul acela, Dumnezeu i-a atras luarea-aminte lui Iosua că de pe vremea „ieşirii din Egipt” ritualul tăierii împrejur, statornicit de Dumnezeu „pentru vecie”, nu mai fusese practicat. Biblia nu lămureşte cauzele acestui fenomen ciudat, ci se mulţumeşte să ne pună în faţa unui fapt împlinit. Nici unul dintre copiii de sex bărbătesc care se născuseră în pustiu nu fusese supus operaţiei. Or, pe atunci poporul evreu număra în total vreo 4.000.000 de suflete de ambele sexe, deci aproximativ 2.000.000 de bărbaţi. Închipuiţi-vă ce cantitate uriaşă de piele a fost tăiată, după porunca lui Iosua, de pe membrele procreatoare! Biblia numeşte destul de plastic locul unde a fost săvârşită această operaţie: „Dealul tăierii împrejur”.
După 14 zile a fost paştele, şi evreii au avut destule grîne pentru a-şi pregăti azime; de atunci „s-a oprit si mana” (V, 12).
Potrivit instrucţiunilor divine, armata evreiască a împresurat Ierihonul şi vreme de şase zile soldaţii au mărşăluit ameninţător pe sub zidurile oraşului, iar preoţii au cîntat din trâmbiţe. Asediaţii erau extrem de miraţi de acest procedeu de luptă, dar nu s-au predat. În ziua a şaptea, potrivit aceloraşi instrucţiuni, au mai ocolit de şapte ori, cu tot echipamentul de luptă, zidurile cetăţii, de astă dată în acompaniamentul unei alte muzici, mai puternice, însoţite de strigătele întregului popor, şi atunci zidurile Ierihonului s-au prăbuşit.
Iosua a dat poruncă să fie exterminaţi toţi locuitorii: bărbaţi şi femei, copii şi bătrîni, ba chiar şi „boii, oile şi asinii”. Au fost cruţaţi numai femeia Rahab şi rudele ei, pe care le adunase în casa sa. „Iar cetatea au ars-o cu foc împreună cu tot ce era într-însa, afară de argint şi de aur şi de sculele de aramă şi de fier, pe care le-au vărsat în vistieria casei domnului” (Cartea lui Iosua, VI, 24).
„E cu putinţă oare ― scria lordul Bolingbroke ― ca Dumnezeu, părintele tuturor oamenilor, să fi călăuzit un barbar setos de sînge? Dacă această poveste n-ar fi atît de absurdă, ar fi din cale-afară de odioasă”.
Să nu uităm că autorul acestor cuvinte a fost unul dintre cei mai de seamă şi mai respectaţi bărbaţi de stat ai Angliei. În calitate de ministru de externe, lordul Bolingbroke a fost adevăratul inspirator şi făuritor al vestitei păci de la Utrecht, care a pus capăt îndelungatelor războaie sîngeroase ale lui Ludovic al XIV-lea. Se poate spune că aceasta a fost o faptă măreaţă, mîndria vieţii lui. El a redat Europei pacea, creînd totodată condiţii cît mai drepte cu putinţă pentru toate statele. E bine să amintim meritele acestui om respectabil, care face cinste omenirii şi care a folosit geniul său pentru a pune capăt exterminării reciproce a popoarelor; e necesar să facem acest lucru pentru a închide gura fanaticilor care ar vrea să vadă în citatul reprodus mai sus cuvinte de hulă la adresa domnului rostite de un nelegiuit obscur. Lordul Bolingbroke a spus despre Biblie: „Ar însemna să hulim pe Dumnezeu şi să-i jignim pe oameni dacă am privi cu seriozitate această jalnică împletire de gogoriţe, în care fiecare cuvînt este ori culmea ridicolului, ori culmea ororii”.
După spusele „sfîntului” autor, cucerirea şi distrugerea Ierihonului au avut ca rezultat organizarea unor comploturi împotriva lui „Izrail”. Văzînd ce înţelege poporul evreu prin cucerire şi cum se poartă el cu oraşele cucerite, regii de prin partea locului s-au gîndit că e mult mai bine să-i nimicească pe cotropitori decît să aştepte pînă ce cotropitorii îi vor nimici pe ei. În consecinţă, ei au încheiat o alianţă şi au luat un şir de hotărîri foarte importante (cap. IX).
Lor le-a scăpat însă un amănunt care avea o însemnătate „sacră”: Dumnezeu era de partea lui Iosua. Dumnezeu a semănat panică în rîndurile trupelor lor şi Izrail „i-a înfrînt cu grea înfrîngere la Ghibeon şi i-a urmărit pe drumul de costişă către Bethoron şi i-a măcelărit pînă la Azeca şi pînă la Macheda” (X, 10). Mai mult decît atît, milostivul Dumnezeu, împins, pe cît se pare, de ambiţie, a luat parte personal la bătălie: „Şi pe cînd ei fugeau de dinaintea fiilor lui Izrail pe povîrnişul de la Bethoron, domnul a pornit peste ei grindină mare din cer pînă la Azeca, aşa încît cei care au murit, au murit mai mulţi de grindină decît cei pe care fiii lui Izrail i-au ucis cu sabia (v. 11).
Dar Iosua a găsit că biruinţa lui nu este deplină.
„Atunci a grăit Iosua către domnul ― adică în ziua cînd domnul ia dat pe amoriţi în mîna fiilor lui Izrail ― grăit-a în faţa lui Izrail: «Soare, stai în loc deasupra Ghibeonului şi tu, Lună, în valea Aialonului!».
Şi soarele s-a oprit şi luna a stat în loc, pînă ce poporul s-a răzbunat împotriva duşmanilor săi! Oare acestea nu stau scrise în «Cartea Dreptului»? Deci soarele a stat în loc în mijlocul cerului şi nu s-a zorit să apună aproape o zi întreagă.
Şi n-a mai fost altă zi ca aceea, nici mai înainte, nici pe urmă, ca domnul să dea ascultare unui glas de om. Vezi că domnul se lupta pentru Izrail” (X, 12―14).
Citind această povestire, rămîi mirat că, după grindina de pietre care a căzut peste capetele duşmanilor, Iosua a mai avut nevoie să recurgă la o nouă minune şi să oprească în loc Soarele şi Luna. Povestirea spune că astrul zilei era încă destul de sus pe cer. S-ar părea că ar mai fi fost destul timp pentru a-i nimici pînă la căderea nopţii pe toţi fugarii pe drumul către Bethoron, chiar dacă am admite că unii dintre ei scăpaseră neloviţi de pietrele cereşti. Ce-i drept, s-ar putea ca teologii să obiecteze că unii fugari alergau atît de repede încît ar fi trebuit mai mult de şapte ceasuri pentru ai ajunge din urmă. Dar ştiinţa nu a izbutit încă să explice în ce fel Soarele, care, după cum se ştie, nu se învîrteşte în jurul Pămîntului, şi-a oprit mersul. De asemenea e cu neputinţă de înţeles cum se face că o zi care a fost de două ori mai lungă decît toate celelalte n-a provocat nici cele mai mici tulburări în mişcarea planetelor şi în regularitatea eclipselor.
Această măreaţă „minune” a lui Iosua a stîrnit multe rîsete în rîndurile oamenilor culţi.
Se spune că un om de ştiinţă învinuit că susţine învăţătura lui Copernic despre mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui ar fi dat inchizitorilor următorul răspuns plin de isteţime: „Probabil că tocmai după minunea înfăptuită de Iosua, fiul lui Nun, Soarele nu se mai mişcă în jurul Pămîntului”.
În fruntea armatei amoriţilor care a fost nimicită în timpul acestui dezastru biblic, se aflau cinci regi. Ei s-au salvat, nefiind loviţi nici de grindina de pietre, nici de săbiile evreilor, şi s-au ascuns într-o peşteră (v. 16). Aflînd despre aceasta, Iosua a poruncit ca intrarea în peşteră să fie astupată cu pietre mari (v. 18). Cei cinci regi au fost prinşi ca într-o cursă. Apoi Iosua a poruncit ca pietrele să fie date la o parte şi cei cinci regi să fie scoşi afară. După aceea Iosua a dat căpitanilor săi următoarea poruncă: „Apropiaţi-vă şi puneţi picioarele voastre pe grumajii acestor regi!”. Regii înfrînţi au fost ucişi, iar cadavrele lor ridicate în cinci spînzurători. Seara ele au fost transportate din nou în peşteră, care a fost iarăşi închisă cu pietre mari. „Sfîntul” autor ne încredinţează cu toată seriozitatea că aceste pietre aşa au rămas „pînă în ziua de astăzi” (v. 22―21).
Cît despre Iosua, el a continuat cuvioasele sale isprăvi:
„Astfel Iosua a supus tot ţinutul, muntele, Neghebul, şesul, poalele munţilor şi pe toţi regii lor, nelăsînd pe nimeni să scape şi nimicind toată suflarea, aşa precum poruncise domnul Dumnezeul lui Izrail” (X, 40).
Pe toţi regii care mai rămăseseră el i-a urmărit pînă la Sidon şi i-a măcelărit, încît n-a mai scăpat nici unul. „…Cailor le-a tăiat vinele de la picioare, iar carelor le-a dat foc. Apoi Iosua s-a întors înapoi şi a cuprins Haţorul, iar pe regele lui l-a ucis cu sabia. ― Haţorul mai înainte fusese oraşul de frunte din toate acele regate. ― Şi au trecut prin ascuţişul săbiei toate sufletele din cetate, dîndu-le pieirii, fără să mai rămînă nici o suflare, iar cetatea Haţorului a nimicit-o cu foc” (XI, 9―22). „Multă vreme a dus Iosua război cu regii aceştia” (v. 18). „Tot atunci a purces Iosua şi a stîrpit pe enachiţii de la munte…” (v. 21). „Şi n-au mai rămas enachiţi în ţara fiilor lui Izrail, atît cîţi au mai rămas acolo, decît numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod” (v. 22). „…Peste tot: treizeci şi unu de regi”, încheie Biblia descrierea acestor cuvioase isprăvi ale „sfîntului preadrept” Iosua, fiul lui Nun (XII, 24).
Măi, drăcie! Să înfrîngi 31 de regi! E destul de mult pentru o ţară care se întinde doar pe cîţiva zeci de kilometri!
Cînd, în sfârşit, „popoarele” care trăiau pe „pămîntul făgăduinţei” au fost nimicite complet, evreii au ajuns singurii lui stăpîni. Nu le mai rămînea decît să-l împartă, lucru pe care l-au şi făcut. De la cap. al XIII-lea pînă la cap. al XXI-lea inclusiv, „Cartea lui Iosua” descrie pînă în cele mai mici amănunte teritoriile care au fost date fiecărei „seminţii”. În aceste capitole sînt înşirate un număr imens de „oraşe”. Ca să ne dăm seama de „numărul” lor e destul să arătăm că numai seminţia lui Iuda a primit mai bine de 100 de oraşe, fără a mai pune la socoteală satele. Biblia precizează denumirile tuturor acestor oraşe (XV, 20, 63). Leviţii au primit 48 de oraşe, dintre care şase aşa-numite „cetăţi de scăpare” (cap. XX―XXI). Dumnezeu a stabilit personal această cifră pentru ei: leviţii, spusese el, vor ocupa 48 de oraşe împrăştiate pe pămîntul celor 12 seminţii; ei vor trăi în aceste oraşe, iar împrejurimile lor să le fie izlazuri pentru vite. În afară de aceasta, izlazurile oraşelor pe care le vor căpăta leviţii se vor întinde pînă la 2.000 de coţi în jur (cap. XXXV). Cele şase „cetăţi de scăpare” erau destinate să servească drept adăpost pentru ucigaşii care au săvîrşit un omor fără premeditare.
Lordul Bolingbroke presupune că aceste pasaje din Biblie nu au putut să fie scrise decît de un levit nesăţios şi ignorant şi numai în perioada interregnului, adică mult mai tîrziu decît pe vremea lui Iosua, fiul lui Nun. Iată cum îşi formulează acest gînditor considerentele: „poporul evreu n-a avut niciodată, nici chiar în anii de cea mai mare putere, 48 de oraşe întărite. E puţin probabil ca măcar Irod, singurul rege puternic să le fi avut. Ierusalimul de pe vremea lui David era singura aşezare a evreilor care ar fi putut să poarte denumirea de oraş. Micul popor nomad al evreilor nu a avut nici un fel de oraşe, nici pe vremea lui Iosua, nici chiar pe vremea judecătorilor. Lunga listă de oraşe din «Cartea lui Iosua» nu este decît o minciună ridicolă… Levitul, care a făcut un fals scriind cu multă importanţă toate acestea, pretinde că în stăpînirea leviţilor au mai fost date alte 6 oraşe care serveau de adăpost pentru ucigaşi. Ce încurajare minunată şi neaşteptată pentru criminali! Nu ştii de ce să te revolţi mai mult: de repartizarea inutilă a 48 de oraşe preoţilor în inima pustiului, ori de absurditatea pe care o reprezintă construirea a şase oraşe care trebuiau să servească, în acelaşi pustiu, drept refugiu pentru ucigaşi”.
Această faimoasă împărţire presupune aproximativ 600 de oraşe pentru toate seminţiile lui Izrail. În ce priveşte scornelile religioase, într-adevăr nici chiar „sfîntul duh”, inspiratorul Bibliei, nu cunoaşte măsura! Reţineţi, totodată, că întregul acest teritoriu are două grade longitudine în partea sa cea mai lată şi două grade şi jumătate latitudine în partea sa cea mai lungă, şi asta într-o epocă în care evreii se aflau în culmea puterii, adică nicidecum pe vremea lui Iosua.
Cînd împărţirea a fost terminată, Iosua şi-a considerat misiunea îndeplinită şi a murit „în vîrstă de o sută şi zece ani” (XXIV, 29).
Capitolele cărţii lui repetă într-una că după „biruinţele lui strălucite”, el nu a lăsat în viaţă nici un om din rîndurile popoarelor înfrînte.
Dar şi mai interesant este că, după moartea lui Iosua întîlnim în Biblie pe toţi aceşti duşmani ― care au fost nimiciţi pînă la unul ― mai puternici decît oricînd şi chiar mai numeroşi.

0 Responses to “21 – „SFINTELE” ISPRĂVI ALE PREADREPTULUI IOSUA, FIUL LUI NUN, CĂPETENIA LUI IZRAIL”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: