22 – CUVIOASA INTRODUCERE ÎN „SFÎNTA” ISTORIE A JUDECĂTORILOR IZRAILULUI

Cartea „Judecătorilor”, următoarea după „Cartea lui Iosua” (21 de capitole), începe să descrie, chiar din primul capitol, războiul dus de seminţiile lui Iuda şi Simion împotriva a 10.000 de canaaniţi, care erau conduşi de un rege pe nume Adoni-Bezec. Bineînţeles, sabia lui Izrail a înfrînt toate aceste hoarde care nu se ştie de unde apăruseră. Cît despre Adoni-Bezec, înainte de a muri, a fost supus unei cazne: i s-au tăiat degetele mari de la mîini şi de la picioare. Atunci Adoni-Bezec a zis: „«Şaptezeci de regi cu degetele cele mari tăiate, de la mîini şi de la picioare, strîngeau firimituri sub masa mea! După cum am făcut eu, aşa mi-a răsplătit şi mie Dumnezeu». Apoi l-au dus în Ierusalim şi a murit acolo” (Cartea Judecătorilor, I, 7).
Acest Adoni-Bezec trebuie să fi fost, pe cît se pare, un monarh extrem de puternic, de vreme ce el luase în captivitate şi înrobise 70 de regi. Capitala lui, după cum spune Biblia, se numea Bezec. Şi iată-ne din nou în faţa unui fapt curios: nici acest oraş, nici acest stăpînitor teribil, nici întreaga lui împărăţie nu sînt cunoscute de istorici. Este un lucru cît se poate de surprinzător, deoarece uriaşa masă sub care cei 70 de regi schilodiţi adunau firimituri ar fi putut să-i aducă lui Adoni-Bezec o faimă veşnică şi să-l facă cunoscut în întreaga lume.
Oricum ar fi, dacă-i adăugăm pe aceşti 70 de regi la cei 31 de regi care fuseseră nimiciţi mai înainte de Iosua, vom căpăta în total un număr de 102 regi, în afară de crudul Adoni-Bezec, şi, prin urmare, 102 regate în ţara Canaanului. Dacă aruncăm o privire pe hartă şi împărţim acest mic teritoriu în 100 de părţi, fiecăruia dintre cele 102 regate le revin nu mai mult de 100―200 de kilometri pătraţi. Ar părea cam puţin pentru un regat. Însă cum „sfînta scriptură” spune numai adevărul, e de presupus că aceşti 102 regi trebuie să fi fost tare strîmtoraţi în teritoriile lor şi, prin urmare, evreii aveau datoria să facă rînduială şi să se aşeze în „pămîntul făgăduinţei” în locul canaaniţilor.
Dar mai e şi altceva care îi contrariază pe sceptici: cum se face că Dumnezeu, deşi atotputernic, nu a reuşit să le vină de hac unora dintre canaaniţi? După ce Iosua îi exterminase pe toţi pînă la unul, ei au crescut din nou, ca din pământ, în această ţară extraordinară.
„Iar domnul era cu Iuda, şi el a pus stăpînire pe partea muntoasă, dar pe locuitorii din şes n-a putut să-i gonească, fiindcă ei aveau căruţe de fier” (1,19).
Probabil că rezervele de pietroaie pe care Dumnezeu le avusese în ceruri se epuizaseră pînă atunci. Dacă examinezi mai temeinic acest pasaj din Biblie, vrînd-nevrînd trebuie să te întrebi cum ar fi putut canaaniţii, care se salvaseră datorită carelor de luptă, să se folosească de ele, căci în această ţară, acoperită în întregime de munţi şi de stînci, deplasarea în carele de luptă era cu desăvîrşire imposibilă. După cum se ştie din istorie, carele de luptă au fost inventate în regiunile de şes. Cei dintîi au folosit această invenţie babilonenii şi perşii, dar mult mai tîrziu, abia la trei veacuri după perioada lui Iosua, fiul lui Nun.
Cap. al II-lea şi al IlI-lea ale cărţii „Judecătorilor” arată că evreii nu-i erau nici acum recunoscători lui Dumnezeu, motiv pentru care în scurt timp el i-a pedepsit cu o înfrîngere şi cu robia. După moartea lui Iosua, evreii au ales judecători care trebuiau să-i cîrmuiască. Această perioadă din istoria lor nu a fost dintre cele mai strălucite. Fiii lui Izrail „au părăsit pe domnul Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au pornit după alţi dumnezei dintre dumnezeii popoarelor vecine şi s-au închinat acestora şi au întărîtat pe domnul. Deci au părăsit pe domnul şi au slujit lui Baal şi astartelor” (II, 12―13).
„Astfel, fiii lui Izrail au locuit în mijlocul canaaniţilor şi hetiţilor, şi amoriţilor, şi pereziţilor, şi heviţilor, şi iebusiţilor; şi au luat fetele acestora de femei… şi s-au închinat dumnezeilor lor” (III, 5―6).
Pentru a aprecia mai bine aceste căsătorii ciudate, amintim încă o dată că armata de 600.000 de oameni a evreilor, condusă de Iosua, exterminase pe toţi locuitorii acestei ţări pînă la unul. Dacă Moise odinioară mai cruţase viaţa a 32.000 de fecioare, succesorul lui n-a lăsat în viaţă nici o fiinţă: „nici om, nici vită”.
„Atunci aprinsu-s-a mînia domnului împotriva lui Izrail şi i-a dat vînduţi în mîna lui Cuşan-Rişataim, regele Mesopotamiei, şi au robit fiii lui Izrail lui Cuşan-Rişataim timp de opt ani” (III, 8).
În legătură cu acest pasaj din Biblie, criticul englez Wolston declara că trebuie ales între istoria judecătorilor şi istoria lui Iosua, fiul lui Nun, una dintre ele fiind inevitabil falsă, căci între aceste două cărţi „sfinte”‘ există contradicţii bătătoare la ochi şi pasaje care se exclud reciproc. „E cu neputinţă ― scria el ― ca evreii să fi căzut în robie îndată după ce armata lor de 600.000 de oameni a nimicit pe toţi locuitorii Canaanului. Cine este acest Cuşan-Rişataim, regele Mesopotamiei, care pune deodată în lanţuri pe fiii lui Izrail? Cum a venit el din îndepărtata lui ţară? De ce nu se ştie nimic despre campania lui? E drept, în textul «sfiînt» se spune că aceasta a fost o pedeapsă pe care Dumnezeu a trimis-o evreilor pentru că se căsătoreau cu femei din neamul canaaniţilor şi le dădeau pe fiicele lor de soţii bărbaţilor canaaniţi. Dar nu este de loc suficient să se spună că învingătorii au biruit datorită faptului că au rămas credincioşi şi că înfrînţii au fost învinşi numai pentru păcatele lor. Nu există popor înapoiat care să nu poată invoca acelaşi lucru. Şi niciodată n-o să putem înţelege cum un popor, care număra 4.000.000 de oameni şi avea o armată de 600.000 de ostaşi, a putut să fie tîrît în robie pe acelaşi teritoriu pe care nu de mult îl cucerise. La fel e cu neputinţă ca aceste impresionante mulţimi de războinici să fi nimicit fără urmă pe toţi vechii locuitori, iar după aceea să se fi stabilit, prin căsătorii, legături strînse între cotropitori şi popoarele exterminate. Nimeni n-ar putea să se ridice în apărarea unui asemenea noian de contradicţii”.
În continuare, în cartea „Judecătorilor” se spune că după 8 ani judecătorul Otniel i-a scos pe evrei din robie şi că ei l-au ucis pe Cuşan-Rişataim, regele Mesopotamiei (v. 9―10). Dar Biblia nu dă nici un fel de indicaţii cu privire la această luptă, care trebuie să fi fost foarte crîncenă şi despre care, de altfel, nici un istoric n-a auzit vreodată ceva.
Patruzeci de ani mai tîrziu (v. 11―14), evreii au căzut în robia regelui Moabului, Eglon, deşi potrivit aceleiaşi Biblii, regatul Moabului încetase de mult să mai existe, iar locuitorii lui ― madianiţii şi moabiţii ― fuseseră în repetate rînduri exterminaţi de evrei pînă la unul.
Robia la moabiţi a durat 18 ani. Acestei robii i-a pus capăt Ehud, despre care Biblia spune doar că „era stângaci”. Aducînd într-o zi dajdia lui Eglon, l-a rugat pe rege să-l primească singur în „biroul” lui, sub pretextul că are să-i împărtăşească un secret. Dîndu-i crezare, Eglon s-a închis cu el în cameră, iar Ehud „i-a înfipt în pîntece” pumnalul şi a plecat, fără să fi fost observat de cineva (v. 21―22). Acest act terorist i-a însufleţit pe evrei; ei s-au răzvrătit şi au ucis dintre moabiţi „ca la zece mii de oameni”. Pentru o perioadă de 80 de ani în ţară s-a statornicit pacea.
„Iar după el (Ehud) a fost Şamgar, fiul lui Anat, care a ucis şase sute de filisteni cu o tînjală de boi. Şi a fost şi el un liberator al lui Izrail” (III, 31).
Evreii au fost, după aceea, robii regelui Iabin, al Canaanului. Din fericire, o oarecare doamnă Debora, o venerabilă profetă, l-a poftit la ea pe unul Barac, i-a aţîţat bărbăţia, ca şi eroismul a 10.000 de soldaţi din seminţia lui Zebulon şi Neftali, şi i-a condus la luptă. Trupele lui Iabin, care erau comandate de „generalul” Sisera, au fost căsăpite chiar de la prima ciocnire cu trupele conduse de Barac şi Debora.
Comandantul suprem Sisera a fugit şi s-a ascuns în cortul Iaelei, femeia lui Heber, despre care „sfîntul” autor spune că era chenit. Amabila Iaela, căreia Dumnezeu îi şoptise cîteva vorbe calde, i-a oferit chiar ea adăpost lui Sisera. Ea a ieşit în întîmpinarea lui şi i-a spus: „Intră, stăpîne, intră la mine, fii fără teamă!” (IV, 18). Ea l-a acoperit pe Sisera cu o velinţă şi i-a dat să bea lapte. Sisera a adormit. Atunci Iaela a luat un ţăruş de cort şi un ciocan, s-a apropiat tiptil de el şi i-a bătut ţăruşul în tîmplă, încît l-a ţintuit la pămînt. „Atunci iată s-a ivit Barac, care urmărea pe Sisera, şi Iaela a ieşit întru în-tîmpinarea lui şi i-a zis: «Vino să-ţi arăt pe omul pe care-l cauţi»” (IV, 22).
Cît despre regele Iabin, evreii nu au întîrziat să-l ucidă prin acelaşi procedeu cunoscut şi consfinţit în repetate rânduri de Dumnezeu. Cu acest prilej, doamna Debora a intonat unul dintre cele mai minunate cîntece ale sale (cap. V). Îl scutim pe cititor de această plicticoasă şi evlavioasă trăncăneală războinică.
Necazurile evreilor nu s-au terminat nici de astă dată. Au apărut madianiţii (alte fantome!), care-şi puseseră în gînd să otrăvească viaţa nefericiţilor urmaşi ai lui Iacob. Aceştia, deşi nu robeau propriu-zis la madianiţi, erau totuşi împilaţi şi obidiţi în fel şi chip de ei: cînd semănau şi munceau îndelung în nădejdea să culeagă o recoltă îmbelşugată, madianiţii năvăleau pe ogoarele lor, călări pe nenumărate cămile, şi le prăpădeau semănăturile. Madianiţii luau cu ei boii, asinii, vitele mici şi le pustiau grădinile. Nefericiţii de evrei au fost nevoiţi, zice-se, să se sălăşluiască în peşterile din munţi ca să-şi pună la adăpost viaţa ameninţată de turbaţii prigonitori (VI, l-7).
Toate aceste necazuri au ţinut vreme de şapte ani, pînă cînd, în cele din urmă, bunul Dumnezeu, făcîndu-i-se milă de poporul său, a hotărât să scoată la iveală un nou erou. Iar pentru ca exemplul să fie şi mai uluitor, el s-a oprit asupra unui tînăr plăpînd, pe nume Ghedeon, care era atît de slab şi de pipernicit, încît abia de putea să facă faţă muncii acasă la taică-său. Şi iată că într-o bună dimineaţă „îngerul domnului” i s-a arătat lui Ghedeon „şi i-a spus: «Domnul este cu tine, viteaz plin de putere!» (VI, 12).
Ghedeon nu l-a crezut pe cuvînt, mai ales cînd a aflat că el urmează să elibereze pe Izrail de sub jugul madianiţilor. „«Dacă într-adevăr am aflat har în ochii tăi, atunci dă-mi un semn de încredinţare că tu eşti cel ce vorbeşti cu mine.
Mă rog să nu pleci de aici pînă ce nu voi veni la tine şi-ţi voi scoate darul meu şi-l voi pune înaintea ta». Şi a zis domnul: «Rămînea-voi pînă ce te vei întoarce!».
Şi Ghedeon s-a dus acasă şi a gătit un ied şi azime dintr-o efă de făină. Şi carnea a pus-o într-un paner, iar zeama a turnat-o într-o oală şi le-a adus la el, acolo sub stejar, şi i le-a pus dinainte.
Atunci îngerul domnului a rostit către el: «Ia carnea şi azimele şi pune-le pe stînca aceasta, iară zeama vars-o peste ele». Şi el a făcut întocmai.
Atunci îngerul domnului a întins vîrful toiagului care era în mîna lui şi a atins cu el carnea şi azimele. Şi a izbucnit foc din stîncă şi a mistuit carnea şi azimele, iar îngerul domnului a pierit din ochii lui” (VI, 17―21).
Atunci Ghedeon a chemat zece dintre cele mai bune slugi ale tatălui său şi, noaptea, a plecat să dărîme altarul lui Baal şi să taie copacii dintr-o dumbravă consacrată zeilor madianiţilor; din aceste lemne el a făcut un jertfelnic şi pe el a adus jertfă lui Dumnezeu un taur întreg. Mare a fost mînia locuitorilor oraşului cînd au văzut că jertfelnicul lui Baal este dărîmat, iar pădurea sfîntă este tăiată. Dar întrucît Ioaş, tatăl lui Ghedeon, n-a vrut să-l dea pe fiul său pe mîna lor, o mînie cruntă a cuprins pe toţi duşmanii lui Izrail şi „toţi madianiţii şi amaleciţii şi fiii Răsăritului” s-au unit, au trecut Iordanul şi au tăbărît în şesul Izrael. „Ci duhul domnului l-a întărit pe Ghedeon…”‘ (VI, 34).
Totuşi, Ghedeon mai şovăia, întrebîndu-se dacă Dumnezeu l-a ales într-adevăr pe el ca să înfrîngă pe vrăjmaşii lui Izrail. El a adunat seminţiile lui Manase, Aşer, Zebulon şi Neftali, pe care se bizuia cel mai .mult, şi l-a rugat pe Dumnezeu să facă o minune care să-i dovedească neîndoielnic că îl protejează într-adevăr.
„Iar Ghedeon a grăit către Dumnezeu: «Dacă într-adevăr tu vrei să mîntuieşti prin mîna mea pe Izrail după cum ai rostit,
Iată eu voi pune pe arie un braţ de lînă. Dacă roua va cădea numai pe braţul de lînă şi tot pămîntul va fi uscat, atunci voi şti că tu vrei să mîntuieşti prin mîna mea pe Izrail după cuvîntul tău!».
Şi aşa s-a întîmplat: cînd el se sculă dimineaţa şi strînse braţul de lînă şi stoarse rouă din lînă, ieşi o cupă plină de apă.
Atunci Ghedeon grăi către Dumnezeu: «Să nu se aprindă mînia ta împotriva mea dacă voi mai vorbi încă o dată şi dacă voi mai face încă o încercare cu lîna; să rămână uscată numai lîna, iar pe tot pămîntul să cadă rouă».
Iar Dumnezeu, în noaptea aceea, a făcut întocmai, şi braţul de lînă a rămas uscat; el singur, iar pe tot pămîntul căzuse rouă” (VI, 36―40).
Iată nişte minuni într-adevăr supradutmnezeiesti! Bănuiesc că şi dv. sînteţi plini de admiraţie.
Vestea despre aceste admirabile minuni s-a răspîndit în Izrail şi întregul popor şi-a exprimat dorinţa de a merge să lupte alături de Ghedeon. Dar entuziasmul n-a ţinut mult. Deoarece într-una din chemările sale eroul spusese: „Cui îi este frică şi tremură să se întoarcă”, în total rămăseseră cu el doar 10.000 de oameni, iar ceilalţi profitaseră de această îngăduinţă şi se întorseseră la vetrele lor.
Dar Dumnezeu socotea că şi aceşti 10.000 sînt prea mulţi, şi, urmîndu-i sfatul, Ghedeon a ales o mînă de viteji care trebuiau să-l însoţească în luptă. El a poruncit la toţi cei 10.000 de soldaţi să coboare la izvor şi să bea apă din el. În timp ce oştenii beau apă, el îi urmărea cu atenţie încordată. Iată despre ce era vorba: Domnul grăise „către Ghedeon: «Pe toţi cei ce vor linchi apă cu limba precum lincheşte cîinele să-i pui la o parte; pe toţi cei ce se vor pune în genunchi ca să bea să-i pui iarăşi la o parte».
Şi numărul celor ce au linchit apa din pumnii duşi la gură a fost trei sute de inşi, pe cînd toţi ceilalţi din gloată, ca să bea apă, s-au pus în genunchi.
Ci Domnul a rostit către Ghedeon: «Cu cei trei sute de inşi care au linchit apa vă voi mîntui pe voi şi eu voi da pe Madian în mîna ta; iar tot norodul celălalt ducă-se fiecare la vatra sa!»” (VII, 5―7).
Aşadar, Ghedeon a oprit numai pe cei 300 de inşi „eare lincheau precuim lincheşte cîinele”, contînd, probabil, că, în momentul cînd va fi nevoie, ei vor avea colţi de cîine. Şi acum, vă rog, atenţie! Să nu pierdeţi nici un rînd din povestirea care ne relatează despre noile isprăvi biblice: veţi vedea că Alexandru Macedon, Iuliu Cezar, Napoleon au fost nişte papă-lapte pe lîngă Ghedeon, căpetenia armatei maiestăţii-sale „împăratul ceresc”.
Tabăra madianiţilor se afla jos în vale. Eroul nostru i-a împărţit pe cei 300 care linchiseră în trei cete şi a dat fiecăruia cîte un bucium, un urcior şi o torţă. „Şi Ghedeon le-a spus: «Uitaţi-vă la mine şi faceţi întocmai; şi iată cînd eu voi ajunge la capătul taberei, atunci precum voi face eu întocmai faceţi şi voi. Cînd eu voi suna din bucium cu toţi cei de lîngă mine, şi voi să sunaţi la fel din bucium de jur împrejurul taberei şi să strigaţi: pentru domnul şi pentru Ghedeon!»” (VII, 17―18).
Apoi au aşteptat căderea nopţii. Ghedeon, împreună cu cei 300 de inşi, au coborît spre tabăra madianiţilor. Ei s-au strecurat tiptil pînă la avanposturi. Apoi, după ce fiecare dintre ei şi-a aprins torţa şi a pus-o în urcior, Ghedeon şi soldaţii lui au început deodată să sune din buciume şi s-au apucat să spargă cu zgomot urcioarele, însoţind aceste operaţii cu strigăte, printre care cel mai tare răsuna lozinca „sfîntă” amintită mai sus. Treziţi de această larmă, madianiţii s-au înspăimîntat peste măsură şi, neînţelegînd ce se petrece, s-au măcelărit unii pe alţii aproape în întregime.
În continuare, Biblia face numărătoarea victimelor acestui măcel: doi „generali” madianiţi ― Oreb şi Zeeb ― au fost ucişi de bărbaţii din Efraim, iar pe doi „regi” ― Zebah şi Ţalmuna ― i-a ucis Ghedeon cu mâna lui. Iată ce spune textul „sfînt”: „Iar Zebah şi Ţalmuna erau în Carcor, împreună cu oştirile lor, ca la cincisprezece mii de oameni, toţi cîţi mai rămăseseră din toată tabăra fiilor Răsăritului, căci căzuseră o sută douăzeci de mii de oameni purtători de sabie” (VIII, 10).
Reiese că madianiţii, amaleciţii şi celelalte popoare răsăritene care tăbărîseră în valea Izrael numărau în total 135.000 de oameni. Era deci o tabără destul de întinsă! O tabără pentru o sută de mii de oameni necesită o suprafaţă de peste 15 kilometri pătraţi. Soldaţii lui Ghedeon au stat „fiecare la locul lui”. Prin urmare, pentru ca să fi împresurat tabăra, cei 300 de inşi „care linchiseră precum lincheşte cîinele” au trebuit să se înşire la intervale de cel puţin 50―70 m. Lucrurile se petreceau noaptea. Se pune întrebarea: cum au putut ei să se vadă unul pe altul la o asemenea distanţă şi să repete împreună gesturile domnului Ghedeon cînd acesta s-a apucat să spargă urciorul? Şi, la urma urmelor, ce impresie lamentabilă trebuie să fi produs spargerea a 300 de urcioare de-a lungul unei linii de 15―20 km! Trei sute de oameni, chiar dacă ar fi intrat în tabără în rînduri strînse, tot nu ar fi produs un efect prea mare pe o suprafaţă de 15 kilometri pătraţi. Or, oamenii lui Ghedeon erau împrăştiaţi şi au stat pe linia exterioară a întăriturilor. Deci cu atît mai mult nu s-a putut obţine nici un efect. Isteţul plan al lui Ghedeon nu a jucat, în toată povestea asta, nici cel mai mic rol. Şi dacă el a putut să ducă într-adevăr la vreun rezultat, aceasta este pur şi simplu una dintre cele „mai mari minuni religioase” şi nimic mai mult. Probabil că Dumnezeu a stîrnit cu cele 300 de buciume o larmă tot atît de mare ca şi cu 300.000 de buciume, a intensificat de mii de ori zgomotul urcioarelor sparte şi a multiplicat strigătele celor 300 de războinici, prin ecouri, aidoma unor tunete. De altfel Biblia nu dă nici o lămurire în această privinţă. E limpede că, aşa cum se prezintă, povestirea „porumbelului” divin este un basm neverosimil şi, în acelaşi timp, ridicol.
Oricum ar fi, după această neobişnuită faptă de arme, Ghedeon a ajuns extrem de popular în Izrail. Compatrioţii lui i-au propus să domnească peste ei. Dar eroul nostru s-a dovedit o fire pe cît de modestă, pe atît de practică. El a renunţat la onorurile de suveran şi, în schimb, le-a cerut cu modestie: „…Daţi-mi fiecare cerceii pe care i-aţi luat pradă…”. Şi greutatea acestor cercei, care nu i-au fost refuzaţi, a fost de 1 700 de sicii de aur (VIII, 22―26).
În continuare aflăm că Ghedeon a fost poligam şi a avut 70 de copii de la o ţiitoare care stătea în Sihem, el a avut un fecior pe nume Abimelec. Biblia ne relatează că acest Abimelec a căsăpit într-o bună zi pe toţi fraţii săi „pe aceeaşi piatră”, cu excepţia celui mai mic, Iotam, care a izbutit să se facă nevăzut. Locuitorii Sihemului, foarte mîndri de acest concetăţean al lor, fiul lui Ghedeon, l-au proclamat rege. Dar după trei ani, Abimelec şi-a pierdut popularitatea. În capitala lui au început „tulburări revoluţionare”, aţîţate de un oarecare Gaal. Abimelec a ocupat oraşul răzvrătit şi a măcelărit întreaga populaţie. Căpeteniile răscoalei s-au ascuns în turnul Sihemului şi el l-a împresurat, apoi i-a dat foc. Cîtva timp mai tîrziu Abimelec a împresurat şi oraşul Tebeţ; dar acolo el a fost pocnit în cap cu o piatră de moară, pe care o femeie a aruncat-o asupra lui de pe zidul cetăţii. După cum bănuieşte oricine, acest pietroi a făcut terci capul „regelui”. Totuşi, Abimelec a reuşit să cheme pe scutierul său şi să-i spună: „Scoate sabia şi ucide-mă, ca să nu zică lumea despre mine: «L-a omorît o femeie!»” (IX, 54). Ca să-i facă pe plac „regelui”, tînărul l-a străpuns cu sabia. După cum se vede, Abimelec nu era lipsit de ambiţie şi a ţinut să şi-o manifeste chiar şi cu ţeasta sfărîmată.
Aşa şi-a sfîrşit zilele vestitul fiu al lui Ghedeon. După el, Biblia îi menţionează pe domnii Tola şi Iair, care au fost judecători ai Izrailului: unul timp de 23 de ani, altul timp de 22 de ani. Despre ultimul, Biblia spune că avea 30 de fii, care călăreau pe 30 de asini tineri. În afară de acest amănunt „sfînt”, nu se mai spune nimic despre ei.