23 – SFINŢII JUDECĂTORI IEFTAE ŞI SAMSON

Nenumăratele lecţii pe care le primiseră nu le-au fost de folos evreilor: ei aveau mereu înclinaţii păgîne şi adeseori părăseau cultul Dumnezeului lor ― Iahve ― şi se închinau altor dumnezei, deşi se pare că n-ar fi trebuit nicidecum să uite cît de scump îi costase închinarea la Baal, Astarte, la viţel şi la alţi idoli, pe care bătăiosul Dumnezeu biblic era extrem de gelos. Căzînd din nou în idolatrie, ei au fost iarăşi pedepsiţi cu robia; acum au fost daţi pe mîna amoniţilor. Aşadar, pentru a şasea oară evreii cad în robie chiar în ţara pe care armata lor de 600.000 de oameni o cucerise, în ţara a cărei populaţie Iosua o nimicise odinioară pînă la ultimul om. După 18 ani de robie, evreii au aflat din nou „îndurare” în ochii domnului şi el i-a căpătuit cu un nou eliberator. „Ieftae galaaditul era viteaz mare, dar era feciorul unei femei desfrînate. Şi Galaad era tatăl lui Ieftae. Însă şi femeia lui Galaad îi născuse lui feciori; şi cînd feciorii ei se făcură mari, alungară pe Ieftae, spunîndu-i: «Tu nu vei mai avea parte de moştenire în casa tatălui nostru, fiindcă tu eşti feciorul altei femei!». Atunci Ieftae fugi din faţa fraţilor săi şi se sălăşlui în ţinutul Tob; şi se aciuară lîngă Ieftae oameni fără căpătîi, care ieşeau cu el după pleaşcă” (XI, 1―3).
Această căpetenie de tîlhari deveni alesul lui Dumnezeu.
Trebuie să recunoaştem că Ieftae avea totuşi o calitate: era un părinte admirabil. Avea o singură fată şi făcea să vezi cum o răsfăţa, cît de mult o iubea, cît o diviniza şi cum o copleşea în fiecare zi cu daruri de preţ. Între noi fie vorba, pe el, ca bandit, aceste daruri nu-l costau prea scump.
Într-o zi, concetăţenii lui l-au rugat să-şi ia sarcina de a scutura jugul în care îi ţineau amoniţii. El a primit propunerea şi a pornit la luptă. Şi cum nici un fel de tîlhărie nu exclude pietatea, Ieftae s-a rugat lui Dumnezeu şi i-a făcut juruinţă să-i aducă jertfă, dacă-i va dărui biruinţa, pe cel dintîi om pe care-l va întîlni la înapoierea în oraşul său.
Pentru Dumnezeu, fireşte, nu era nimic mai simplu decît să aranjeze o biruinţă pentru protejatul său. Şi cum, pe de o parte, bătrînul Savaot îl îndrăgise pe Ieftae, iar pe de altă parte îi lăsa gura apă cînd se gîndea la jertfa ce-i fusese juruită, el a înzecit puterile voievodului evreu şi acesta i-a făcut fărîme pe amoniţi. Au fost distruse 20 de oraşe!
Mare a fost însă uimirea eroului biruitor cînd s-a înapoiat în oraşul său Miţpa. Un cor de fete tinere, „cu chimvale şi dănţuind în horă”, a ieşit să salute pe biruitor, iar în fruntea fetelor se afla fiica iubită a lui Ieftae, care, bineînţeles, nu bănuia nimic despre juruinţa pe care o făcuse tatăl ei.
Un tîlhar nu are nimic în afară de cuvîntul său de onoare. Soarta fetei era hotărîtă. De altfel, ea însăşi se resemna repede să fie adusă jertfă; îl rugă doar pe tatăl ei să-i hărăzească două luni „ca să-şi plîngă fecioria” şi le primi, căci pentru fetele acestui popor se socotea ca cea mai mare nenorocire să moară fără să se fi dăruit vreodată unui bărbat.
Dar cum mai cutează clericii să afirme, după această istorie, că poporul lui Dumnezeu nu aducea ca jertfă oameni? Ca şi Moloh al fenicienilor şi al cartaginezilor, Dumnezeul evreilor, adică Dumnezeul oficial de astăzi al creştinilor, primea cu plăcere jertfe de carne şi sînge omenesc, fără să simtă repulsia şi oroarea firească pe care trebuie s-o trezească jertfele de acest fel.
Ieftae nu s-a mărginit să se răfuiască cu amoniţii. El i-a mai făcut domnului plăcerea de a nimici şi 42.000 de inşi chiar din seminţia lui, care aveau o pronunţie diferită. Efraimiţii, se spune în Biblie, rosteau „sa”, „se”, „si” în loc de „şa”, „şe”, „şi”. Ieftae şi-a adunat soldaţii lîngă un vad al Iordanului şi acolo… Dar, să cităm textul autentic, căci prea e frumos pasajul!
„Apoi galaadiţii au pus stăpînire, în partea efraimiţilor, pe vadurile Iordanului; şi cînd unul din fugarii efraimiţi zicea: «Lasă-mă să trec dincolo», atunci îl întrebau galaadiţii: «Ce eşti tu? Efraimit?» Dacă el zicea: <Nu sînt!>, ei îi spuneau: «Atunci ia zi Şibbolet», iar acela zicea «Sibbolet», fiindcă nu putea să rostească întocmai. Atunci puneau mîna pe el şi-l junghiau la vadurile Iordanului. Astfel au căzut în zilele acelea dintre efraimiţi patruzeci şi două de mii de oameni” (XII, 5―6). Simplu, frumos şi evlavios!
Ieftae a fost judecător vreme de şase ani, apoi a murit. Succesorii lui au fost Ibţan, Elon şi Abdon. Despre ei se spune doar cîţi copii au adus pe „lume”: Ibţan, de pildă, avea 30 de feciori şi 30 de fete!
Acum ne-am apropiat de istoria vestitului Samson, Hercule biblic. Filistenii, despre care pînă acum n-am auzit aproape nimic, apar pe neaşteptate în scenă şi încep să dea mult de furcă poporului ales. Aceşti „necredincioşi” în primul rînd îi robesc pe evrei pe o perioadă de 40 de ani şi le pricinuiesc o mulţime de suferinţe. Cînd Dumnezeu hotărî că e timpul să se ocupe din nou de eliberarea fiilor lui Izrail, el s-a apucat de treabă, folosind acelaşi vechi procedeu: a trimis un înger la un oarecare domn Manoe din seininţia lui Dan, a cărui femeie era stearpă. După vizita îngerului, doamna Manoe s-a simţit însărcinată . Îngerul a pus pe viitoarea mamă să jure că fiul ei nu-şi va tunde niciodată părul. Doamna Manoe a născut. Nu sîntem în stare să descriem fericirea domnului Manoe. El i-a dat acestui fiu numele de Samson (cap. XIII).
Încă din fragedă copilărie, băieţaşul a dat dovadă de o forţă supranaturală. Într-un rînd, din pur amuzament, a ucis un leu care semăna groază în toată regiunea. Ajuns la maturitate, a hotărît să se însoare şi, oricît de ciudat ar părea acest lucru pentru un ales al domnului, şi-a exprimat dorinţa să ia de soţie o filisteancă. Cît nu i-au amintit părinţii că legea lui Moise opreşte căsătoriile cu fete idolatre! Samson o ţinea pe-a lui, spunînd că fiecare regulă trebuie să aibă şi o excepţie şi, pînă la urmă, s-a căsătorit cu aleasa inimii sale.
În timpul ospăţului de nuntă, care a ţinut cîteva zile, el le-a spus o ghicitoare tinerilor din familia soţiei sale. Au pus rămăşag pe 30 de cămăşi şi pe acelaşi număr de rînduri de haine pe care trebuia să le dea cel care pierdea. Tînăra mireasă, care ţinea tare mult ca rudele ei să cîştige acest număr important de veşminte, noaptea, pe cînd era în pat cu Samson, l-a tras de limbă, a aflat răspunsul şi l-a comunicat tinerilor filisteni.
Pierzînd rămăşagul, Samson n-a avut ce face şi a trebuit să plătească. Pentru aceasta, el a plecat la Ascalon; acolo s-a luat la harţă cu 30 de filisteni, i-a ucis ― ceea ce pentru el, ca ales al domnului, n-a constituit, bineînţeles, nici o greutate ―, le-a luat îmbrăcămintea şi şi-a achitat cinstit datoria de onoare. În ceea ce o privea pe soţia lui, care începuse să-l ducă de nas, aici pe Samson îl aştepta o surpriză. Nuntaşii erau abia în a şaptea zi de chef. Socrul, fără să-l prevină pe Samson, o dăduse pe tînăra mireasă altui flăcău, pe care Samson îl socotea drept cel mai bun prieten al său (cap. XIV).
Nebănuind trădarea, Samson, care umblase hoinar vreme de cîteva zile, a venit la soţia lui cu gîndul să-i dăruiască un ied. Dar în pragul odăii i-a ieşit în cale socrul său şi nu l-a lăsat să intre înăuntru: „«…Am gîndit cu temei în mintea mea că n-o mai iubeşti şi atunci am dat-o de soţie vornicelului tău de la nuntă. Dar sora ei mai mică nu este oare mai frumoasă decît ea? Să fie soţia ta în locul ei .» Însă Samson i-a răspuns: «De data aceasta voi fi fără vină faţă de filisteni dacă le voi face rău!»« (XV, 2―3).
Şi Samson a început să se răzbune cu evlavie pe întregul popor filistean. Iată care a fost prima răzbunare a alesului lui Dumnezeu: a prins 300 de vulpi (nici mai mult, nici mai puţin!), „a luat apoi torţe şi, punînd vulpile coadă la coadă, a legat cîte o torţă la mijloc, între cozi. Apoi a aprins torţele şi a dat drumul vulpilor în holdele filistenilor şi a pîrjolit astfel şi snopii şi grîul încă nesecerat, ba şi viile şi măslinii” (XV, 4―5).
Îndureraţi de nenorocirea care-i lovise, filistenii, aflînd adevăratele cauze ale acestei răzbunări, s-au dus la socrul lui Samson şi l-au ars de viu pe bătrîn împreună cu fiica lui, crezînd că astfel vor mai potoli mînia lui Samson. Nici pomeneală: el le-a declarat că răzbunarea lui este îndreptată împotriva tuturor filistenilor, fără deosebire, şi că acesta este abia începutul.
„Apoi… i-a bătut crîncen peste fluiere şi peste coapse” (v. 8). Biblia nu ne spune unde, cînd şi în ce împrejurări a avut loc bătaia şi dacă Samson a făcut această ispravă singur sau împreună cu alţi evrei. Oricum, situaţia se complică: acum filistenii ― probabil cei care scăpaseră cu picioarele tefere ― se pregătiră să-i măcelărească pe evrei.
Între timp, Samson îşi mutase sălaşul pe o stîncă. Trei mii de oameni din seminţia lui Iuda veniră la el şi-i reproşară că a adus noi nenorociri pe capul poporului evreu şi că din pricina lui i-au împresurat filistenii, împotriva cărora evreii nu sînt în stare să lupte.
― Ştiţi ce? ― le-a spus Samson. ― Legaţi-mă zdravăn şi daţi-mă pe mîna duşmanilor noştri. Atunci ei au să vă lase în pace.
Zis şi făcut. Filistenii au fost tare bucuroşi cînd le-a fost predat flăcăul care le făcuse atîtea necazuri. Dar abia apucaseră duşmanii triumfători să pună mîna pe Samson, că el a rupt lanţurile care îl legau, a luat de jos o falcă de măgar şi i-a făcut terci pe cei 1.000 de filisteni care-l păzeau.
După acest exerciţiu atletic, Samson a simţit o oarecare oboseală şi sete. Dar lucrurile se petrecuseră în cîmp deschis şi, de jur împrejur pînă la orizont, nu se zărea nici o fîntînă.
„Ci Samson murea de sete. Şi a strigat către domnul şi s-a tînguit: «Dăruit-ai prin mîna robului tău această mare izbăvire şi acum să mor de sete şi să cad în mîna celor netăiaţi împrejur?» Atunci Dumnezeu despică peştera din Lehi şi din ea ţîşni apă şi Samson îşi stîmpără setea şi duhul lui se învioră şi el prinse putere” (XV, 18―19).
Aceste isprăvi i-au adus lui Samson postul de judecător suprem al Izrailului şi el a îndeplinit această funcţie vreme de 20 de ani.
E cazul să subliniem că, în funcţia sa de judecător, Samson nu a manifestat nici un fel de austeritate în materie de moravuri: acest ales al domnului frecventa casele de toleranţă în văzul tuturor. Într-o bună zi, el a avut o aventură care ar fi putut să se sfîrşească foarte prost pentru el dacă Dumnezeu nu l-ar fi protejat… chiar şi în timpul aventurilor amoroase. Iată despre ce este vorba. Samson continua să îndrăgească filistencele. Într-un rînd el s-a dus la Gaza, oraş întărit, care aparţinea duşmanilor lui Izrail, şi „a văzut acolo o femeie desfrînată şi a intrat la ea. Şi ea a spus locuitorilor din Gaza: «Samson a venit aici!». Iară ei l-au înconjurat de toate părţile şi s-au aţinut toată noaptea aceea la poarta cetăţii şi au stat liniştiţi toată noaptea, zicînd în gîndul lor: «Cînd s-o lumina de ziuă, să-l omorîm!». Însă Samson a dormit pînă la miezul nopţii, iar la miezul nopţii s-a sculat şi a înhăţat cele două canaturi ale porţii cetăţii, împreună cu amîndoi stîlpii lor, şi, scoţîndu-le cu zăvor cu tot, le-a pus pe umăr şi le-a dus pe vîrful muntelui din faţa Hebronului şi le-a lăsat acolo” (XVI, 1―3).
Ca un muieratic incorigibil, într-o bună zi Samson s-a îndrăgostit din nou, şi de astă dată tot de o filisteancă, pe nume Dalila, pe care a cunoscut-o în timp ce se plimba pe malul rîului Sorec. Cînd duşmanii lui au aflat că el s-a îndrăgostit de această frumuseţe, i-au oferit fetei o sumă uriaşă pentru ca ea să dea pe mîna lor pe iubitul ei cît mai vlăguit cu putinţă. Dalila n-a încercat să umble cu dedesubturi: ea l-a întrebat făţiş pe Samson care este secretul puterii lui. Hercule al evreilor s-a lăsat prins în cursă atît de prosteşte, încît este absolut necesar să reproducem din nou, întocmai, pasajul respectiv din textul „sfînt”:
„Atunci Dalila a grăit către Samson: «Spune-mi, te rog, în ce stă puterea ta cea mare şi cu ce ar trebui să fii legat ca să te domoleşti?».
Şi Samson i-a răspuns: «Dacă m-ar lega cu şapte coarde crude şi încă neuscate, aş pierde puterea şi aş ajunge ca orişicare om!».
Atunci căpeteniile filistenilor i-au adus şapte coarde proaspete şi încă neuscate şi ea l-a legat cu ele.
Şi duşmanii care îl pîndeau şedeau la ea într-o odaie. Atunci ea i-a strigat «Samsoane, filistenii dau peste tine!». Dar el rupse coardele, cum se rupe o sfoară de cîlţi cînd dă de para focului. Astfel puterea lui rămase necunoscută.
Zis-a Dalila lui Samson: «Iată tu m-ai amăgit şi mi-ai spus minciuni. Spune-mi, te rog, acum cu ce ar trebui să te lege?».
Răspunsu-i-a Samson: «Dacă m-ar lega cu funii noi care n-au slujit încă la nimic, aş ajunge fără putere şi m-aş face ca orice om».
Atunci Dalila a luat funii noi şi l-a legat cu ele şi i-a strigat: «Samsoane, filistenii dau peste tine!». Iar duşmanii stăteau la pîndă într-o odaie. Dar el le-a rupt de pe braţele sale ca pe o aţă.
Zis-a iar Dalila lui Samson: «Pînă acum m-ai amăgit şi mi-ai spus minciuni; spune-mi, te rog, cu ce ar trebui să te lege?». Răspuns-a el: «Dacă ai ţese în pînza ta cele şapte şuviţe din capul meu şi le-ai bate cu vătalele, aş pierde puterea mea şi aş ajunge ca orice om». Şi ea l-a adormit şi a ţesut cele şapte şuviţe din capul lui în pînza ei;
Şi le-a bătut cu vătalele şi pe urmă i-a strigat: «Samsoane, filistenii dau peste tine!». Ci el s-a deşteptat din somnul lui şi a smuls şi războiul şi ţesătura. Iar puterea lui a rămas necunoscută.
Atunci i-a zis Dalila: «Cum zici tu: „Eu te iubesc”, cînd inima ta nu este a mea? Iată că de trei ori pînă acum m-ai amăgit şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare!».
Deci ea, hărţuindu-l cu vorbele ei în toate zilele şi chinuindu-l, sufletul lui s-a amărît de moarte.
Şi-i deschise toată inima lui şi-i spuse: «Briciul n-a trecut peste capul meu, fiindcă eu sînt nazireu al lui Dumnezeu din pîntecele maicii mele; dacă mi-ar rade cineva părul capului, atunci puterea mea s-ar duce de la mine şi aş slăbi şi aş ajunge ca orişicare om!».
Deci văzînd Dalila că el i-a dezvăluit toată inima lui, a trimis şi a chemat pe voievozii filistenilor, spunîndu-le: «De data aceasta veniţi încoace, căci mi-a destăinuit toată inima lui!». Şi au venit la ea voievozii filistenilor şi i-au adus, in mîinile lor, siclii de argint.
Apoi ea a adormit pe Samson pe genunchii ei şi a chemat pe un om care a ras cele şapte şuviţe de pe capul lui Samson. Şi Samson prinse a slăbi şi puterea lui îl părăsi.
Atunci a strigat Dalila: «Samsoane, filistenii dau peste tine!». Şi el s-a deşteptat din somnul lui şi s-a gîndit: «Voi scăpa din capcană şi de astă dată şi mă voi libera!». Dar el nu ştia că domnul îl părăsise.
Deci filistenii au pus mîna pe el şi i-au scos ochii şi l-au pogorît la Gaza şi l-au ferecat în lanţuri de aramă. Şi el acum învîrtea la o rîşniţă în închisoare” (XVI, 6―21).
E greu să ticluieşti o poveste mai stupidă. În acest episod, de la primul şi pînă la ultimul rînd, totul este absurd. O asemenea poveste nu amuză nici chiar pe copiii cei mai prostuţi.
Lordul Bolingbroke afirma că falca de măgar, care figurează în povestirea despre Samson, aparţinea, probabil, autorului „sfînt”. Avem de-a face cu o imitaţie grosolană şi stîngace a legendei păgîne a lui Hercule. Tot astfel, legenda sacrificării Ifigeniei l-a inspirat pe autorul basmului despre Ieftae, care a adus-o jertfă pe fiica sa. Ce-i drept, teologii insinuează că mai curînd mitologia greacă a copiat şi a denaturat Biblia. Dar acest neruşinat fals al unor mincinoşi de profesie este infirmat de date precise, dintre care unele sînt furnizate chiar de ei.
După propriile lor afirmaţii, cartea „Judecătorilor” a fost scrisă de Samuil pe timpul regelui Saul. Or, la greci mitul lui Hercule circula cu mult înainte de războiul Troiei, iar între războiul Troiei şi alegerea lui Saul ca rege a trecut o perioadă de mai bine de 200 de ani.
În afară de aceasta, legenda păgînă este concepută şi expusă într-o altă manieră: sfârşitul lui Hercule este mai puţin absurd decât sfîrşitul lui Samson. Semizeul din mitologia greacă fusese atît de captivat de frumuseţea Omfalei, încît nu se mai gîndea la faptele sale de arme şi dăduse uitării obişnuinţa de a umbla hoinar. El s-a statornicit lîngă iubita sa, care a căpătat o mare influenţă asupra lui. În timp ce regina Lydiei se amuza gătindu-se cu veşmintele celui ce sugrumase leul din Nemeea şi înarmîndu-se cu ghioaga teribilă a eroului, acesta, aşezat la picioarele frumoasei şi îmbrăcat cu veşminte femeieşti, încerca să toarcă lînă, rupea fusele şi primea rîzînd palmele cu care-l gratifica voioasa lui ibovnică. Acest episod caracterizează în destulă măsură influenţa pe care o poate căpăta femeia iubită asupra bărbatului, chiar cînd acesta este un erou. Dar alegoria nu depăşeşte limitele posibilului şi rămîne pînă la sfîrşit verosimilă.
Chiar dacă Hercule dă uitării demnitatea sa, trebuie să recunoaştem că este vorba de relaţiile dintre doi îndrăgostiţi care se amuză. Ei călătoresc travestiţi: Omfala uită şi ea unde îi este regatul şi-l duce pe Hercule să petreacă noaptea cu ea într-o peşteră, aflată departe de palatul ei. Într-o bună zi, Hercule o înşală pe Omfala şi se îndrăgosteşte de o confidentă a ei. Apoi urmează alte aventuri amoroase ale eroului mitologic. În cele din urmă, Dejaneira, soţia lui Hercule, cuprinsă de desperare pentru că el nu mai contenea s-o înşele, îi trimite tunica centaurului Nessus, socotind-o un talisman care ar fi în stare să-i redea bărbatul uşuratic şi să-l facă să-şi îndeplinească îndatoririle de soţ. Şi Hercule, chinuit de suferinţele pe care i le pricinuieşte tunica lipită de trup şi pe care el nu poate să şi-o mai scoată, hotărăşte să se sinucidă ca să pună capăt chinurilor: el înalţă un rug uriaş, îi dă foc şi se aruncă în flăcări.
Este neîndoielnic că povestea lui Samson şi a Dalilei reprezintă o imitaţie a aventurilor lui Hercule şi Omfalei. Cu toate acestea, ne îngăduim să presupunem că „sfîntul duh” ar fi putut să-i prezinte pe eroii săi mult mai bine decît a făcut-o. Samson, pe cît se vede, nu are încredere în ibovnica sa şi, în răspunsurile pe care i le dă cu privire la adevăratele izvoare ale puterii lui, o minte în trei rînduri. Dar deşi văzuse de trei ori că destăinuirea adevărului ar putea să-l ducă la o ciocnire adevărată cu duşmanii, cînd ibovnica îl întreabă a patra oară, el dezvăluie acestei femei ticăloase şi perfide taina lui cea mai scumpă. E aici o absurditate care bate la ochi sau acest judecător al Izrailului a fost cel din urmă dintre nătărăi. Nu mai vorbim de faptul că e de neînţeles de ce, după ce şi-a pierdut puterea, Samson a fost silit, în captivitate, să învîrtească zi de zi o grea piatră de rîşniţă. S-ar părea că, dimpotrivă, acum ar fi fost prilejul să fie umilit, punîndu-l să facă o treabă femeiască, cum s-a întîmplat cu Hercule, care a fost pus să toarcă.
Dar cu cît mergi mai departe, cu atît lucrurile se încurcă mai rău şi descoperi în această legendă tot mai multe gugumanii. De vreme ce filistenii aflaseră că puterea prizonierului lor stă în chica lui, dac-ar fi fost cît de cît precauţi, ar fi trebuit să-l radă în cap cel puţin o dată pe săptămînă. Dar ei nu s-au gîndit să facă lucrul acesta. I-au lăsat să-i crească din nou părul şi nici că le păsa. „Însă părul capului său, după ce fusese ras, a început să crească” (XVI, 22).
Curînd după aceea filistenii organizează o mare festivitate în cinstea Dumnezeului lor, Dagon. Samson este adus din temniţă în uriaşul palat în care erau „trei mii de suflete, bărbaţi şi femei”. Prizonierul a fost plasat între doi pilaştri care susţineau clădirea (!).
„Şi Samson apucă pilaştrii cei doi, de la mijloc, pe care era clădit templul şi s-a proptit în ei, de unul cu mîna dreaptă şi de altul cu mîna stîngă. Şi a strigat Samson: «Piară viaţa mea o dată cu filistenii!». Şi cu toată puterea a dat brînci stîlpilor şi templul s-a prăbuşit peste voievozi şi peste tot norodul care se afla acolo, aşa încît morţii pe care i-a ucis la moartea sa au fost mai mulţi decît aceia pe care i-a ucis pe cînd era în viaţă” (XVI, 29―30).
Nu trebuie să ai nici un fel de atracţie pentru credinţele păgîne pentru a recunoaşte că moartea lui Hercule este mai poetică şi mai interesantă decît moartea lui Samson. Iar dacă e să compari viaţa celor doi eroi, isprăvile lui Samson apar cît se poate de lamentabile. Cum ar putea ele să bucure inima unui credincios care le consideră din punct de vedere religios? Căci dacă, potrivit Bibliei, Samson îi snopeşte în bătăi pe filisteni şi dă foc holdelor lor, el nu o face cîtuşi de puţin din pricină că în el clocoteşte ura naţională împotriva poporului care asupreşte pe fraţii lui şi nici pentru a răzbuna pe Dumnezeul biblic, pus în umbră de zeul Dagon al filistenilor. El dă curs unui sentiment de ură personală şi face acest lucru după ce vreme îndelungată a trăit în cele mai bune relaţii cu asupritorii fraţilor săi. Atins la punctul cel mai sensibil prin faptul că filisteanca de care era îndrăgostit fusese soţia lui numai şase zile, iar apoi, dintr-un capriciu al socrului, devenise soţia unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, din răzbunare revarsă asupra filistenilor veninul urii personale. Mai mult, el dispreţuieşte fecioarele lui Izrail şi îşi caută mereu femei printre filistence. De Dumnezeu nici că-i pasă lui Samson.
Hercule, dimpotrivă, este un adevărat erou naţional al Greciei. Chiar dacă nu socotim reale faptele lui eroice, totuşi legendele despre aceste fapte sînt inspirate de cele mai nobile sentimente. Faptele lui eroice nu sînt cîtuşi de puţin numai o manifestare a forţei brutale: Hercule foloseşte întotdeauna această forţă pentru a lua apărarea celor slabi, şi face acest lucru cu o mărinimie care stîr-neşte toată admiraţia. În tinereţe, Hercule a întîlnit în drumul său Viciul şi Virtutea, care, luînd chipul a două femei frumoase, căutau fiecare să-l atragă. Ce alegere a făcut Hercule? Una dintre ele i-a fluturat prin faţa ochilor mii de ispite capabile să ademenească pe un tînăr; ea i-a îndreptat privirile spre un drum larg, bătătorit şi presărat cu flori, în timp ce cealaltă a căutat să-l atragă pe o cărăruie îngustă, cotită şi prăpăstioase. Cu un discernământ nefiresc pentru vîrsta lui, fiul Alcmenei a preferat poteca Virtuţii, în ciuda greutăţilor ei. El a înţeles că aceasta este calea spre fericire, în timp ce la capătul drumului larg şi ispititor l-ar fi aşteptat remuşcări dureroase.
Chiar dacă toţi papii şi patriarhii infailibili şi-ar sparge plămînii urlînd că păgînismul este opera diavolului, ei nu vor putea totuşi nega că această alegorie păgînă este pătrunsă de la un capăt la altul de cea mai înaltă moralitate.
Apoi Hercule îşi petrece toată viaţa în luptă cu titanii şi cu monştrii şi acţionează întotdeauna spre binele oamenilor. El luptă împotriva a tot soiul de calamităţi care lovesc omenirea şi nimiceşte pe cei mai cruzi tîlhari. Această paralelă este zdrobitoare pentru eroul Bibliei. Trebuie să fii plin de idei religioase preconcepute sau să fii un pios cretin ca să-l preferi pe Samson lui Hercule. Înălţîndu-l pe acesta din urmă pe altarele lor, păgînii se închinau unui erou simpatic. Biserica însă, punîndu-i pe credincioşi să venereze pe ibovnicul Dalilei ca pe un sfînt, ca pe un ales al domnului, le întunecă minitea, îi înşală cu cinism, plasînd în ultimă instanţă aureola sfinţeniei pe capul unui individ destul de respingător şi dubios.

0 Responses to “23 – SFINŢII JUDECĂTORI IEFTAE ŞI SAMSON”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: