24 – EVLAVIOASA ŞI MORALA ISTORIE A UNUI LEVIT

Cartea „Judecătorilor” se încheie cu o istorie evlavioasă. Un levit (slujitor al religiei) avea o ţiitoare. Pornind la drum, această preacinstită pereche s-a oprit în „oraşul” veniaminit Ghibeea, în casa unui moşneag care i-a poftit primitor pe cei doi străini să prînzească.
Să citim acum textul „sfînt”. Dar pe cînd ei îşi veseleau inima, iată că locuitorii cetăţii, oameni spurcaţi, au înconjurat casa şi, izbind în uşă, au prins să strige către bătrân, stăpînul casei: «Scoate afară pe omul care a venit în casa ta, ca să-l cunoaştem!».
Atunci stăpînul casei a ieşit la ei şi le-a vorbit: «Nu aşa, fraţilor, vă rog nu săvîrşiţi această blestemăţie. De vreme ce omul acesta a intrat în casa mea, nu săvîrşiţi asemenea ticăloşie!
Iată, fata mea care e fecioară şi ţiitoarea lui, le voi scoate afară, să le smeriţi şi să faceţi cu ele ce veţi vrea; dar cu omul acesta să nu faceţi această nelegiuire!»
Însă acei oameni nu voiră să-l asculte. Atunci omul a luat pe ţiitoarea sa şi a scos-o afară la ei; şi ei au cunoscut-o şi au batjocorit-o toată noaptea pînă dimineaţa. Şi cînd s-au revărsat zorile, au lăsat-o.
Şi a venit femeia, în faptul dimineţii, şi a căzut la uşa omului unde se afla stăpînul ei şi a rămas acolo pînă la ziuă.
Iar dimineaţa, cînd s-a sculat stăpînul ei şi a deschis uşa casei şi a ieşit ca să pornească la drum, iată ţiitoarea lui zăcea la uşă cu mîinile pe prag.
Şi el i-a zis: «Hai să mergem». Dar nu i-a răspuns nimeni. Atunci el a pus-o pe măgar şi a plecat şi s-a dus omul în ţinutul său.
Ajungînd în casa sa, a luat cuţitul şi, punînd mîna pe leşul ţiitoarei sale, a îmbucătăţit-o mădular cu mădular în douăsprezece bucăţi şi a trimis-o în tot cuprinsul lui Izrail” (XIX, 22―29).
Lordul Bolingbroke, comentînd acest episod, spune că el este la prima vedere o copie a poveştii cu locuitorii Sodomei care au voit să siluiască doi îngeri.
Se pune întrebarea: unde se mai poate găsi oare, în afară de cartea atribuită „sfântului duh”, ceva mai respingător decît cazul acestui preot care, după obiceiul slujitorilor orientali ai bisericii, avea probabil o barbă mare şi răsfirată, acoperită de praful drumului lung pe care îl străbătuse, şi care totuşi inspira patimi nesănătoase întregii populaţii bărbăteşti a oraşului?
Cît priveşte hotărîrea de a trimite cîte o bucată din trupul femeii moarte fiecăruia din cele 12 triburi evreieşti, ea este, de asemenea, fără precedent şi nu stîrneşte decît dezgust. Prin urmare, trebuiau echipaţi 12 soli şi trimişi cu aceste daruri îngrozitoare. Dar unde se aflau cele 12 seminţii? Cui urma să-i fie înmînată, în cadrul fiecărei seminţii, a douăsprezecea parte din cadavru, de vreme ce seminţiile trăiau în robie, sub jugul filistenilor, fără să aibă căpetenii oficiale?
„Atunci au ieşit toţi fiii lui Izrail şi obştea s-a adunat toată ca un singur om, din Dan pînă în Beerşeba şi ţinutul Galaad, înaintea domnului la Miţpa. Şi s-au înfăţişat înaintea domnului toţi voievozii poporului ― toate seminţiile lui Izrail ― în adunarea poporului lui Dumnezeu, patru sute de mii de pedestraşi mînuitori de sabie” (20, 1―2).
N-aţi uitat, desigur, că toate acestea se petrec imediat după moartea lui Samson, cînd filistenii îi mai ţineau pe evrei în cea mai cruntă robie. Cum s-au adunat cele 12 seminţii? Cum au îngăduit înrobitorii să aibă loc o adunare atît de numeroasă de oameni înarmaţi? Biblia nu lămureşte acest lucru; ai zice că „porumbelul sfînt” a uitat cu desăvîrşire de situaţia de plîns a poporului ales. Cu toate acestea, pentru a pronunţa o sentinţă împotriva unei crime săvîrşite pe păimîntul filistenilor, evreii ar fi trebuit să ceară îngăduinţa lor; acesta este un drept al stăpînilor, pe care ei l-au păzit întotdeauna cu străşnicie.
Ceva mai departe Biblia spune că 25.700 „de inşi purtători de sabie” (v. 15) din seminţia lui Veniamin s-au ridicat în apărarea vinovaţilor. Celelalte 11 seminţii au trimis 400.000 de oameni mînuitori de sabie şi toţi războinici (v. 17).
„Dacă adăugăm la acest număr de oşteni ― spune Voltaire ― bătrînii, femeile şi copiii, trebuie să considerăm că numărul tuturor evreilor se ridica la 1.700.000 de oameni, fără a mai pune la socoteală pe preoţi”. Dar pentru a ţine în robie un număr atît de mare de oameni, printre care erau 426.000 de inşi înarmaţi, ar fi fost necesară o armată de cel puţin 800.000 de oameni. Şi apoi cum au lăsat stăpînii armele robilor lor, cînd în Cartea întîi a Regilor (XIII, 19) se arată că filistenii nu îngăduiau evreilor să aibă nici un fierar, de teamă să nu-şi facă săbii şi lănci, şi că toţi fiii Izrailului erau nevoiţi să se adreseze stăpînilor lor ― filistenii ― de fiecare dată cînd aveau nevoie să-şi ascută uneltele gospodăreşti?”
În care dintre aceste două pasaje contradictorii a făcut „porumbelul divin” o glumă mai reuşită? În care anume din versete îşi bate joc „sfîntul duh” mai rău de credulitatea şi de naivitatea credincioşilor?
Vom vedea îndată ce şir de măceluri a provocat această siluire în masă a ţiitoarei levitului. La adunarea celor 400.000 de oameni înarmaţi, preotul evreu a povestit tot ce s-a întîmplat. Subliniem în treacăt că, pentru a lua cuvîntul la o adunare atît de numeroasă, ar fi trebuit să ai un glas destul de puternic.
Biblia citează cuvîntarea cu pricina. Amintind în treacăt şi în expresii voalate excitaţia locuitorilor Ghibeii, căreia era cît pe-aci să-i cadă victimă el însuşi, levitul a cerut să-i fie răzbunată ibovnica. „Pe ţiitoarea mea au chinuit-o, încît a şi murit”, a exclamat el.
Nu strică să subliniem că în prima povestire se spune că toţi bărbaţii din oraş ar fi siluit-o pe femeia aceea nenorocită, iar în cuvîntarea ibovnicului păgubaş „porumbelul” relatează că „din tot acest norod erau şapte sute de inşi osebiţi, şi anume stîngaci; toţi aceştia nimereau cu piatra din praştie firul de păr şi nu dădeau greş” (XX, 16). Admirabil! Nu-i aşa?
Revoltătoarea siluire săvîrşită de către toţi bărbaţii din oraşul Ghibeea a durat toată noaptea, şi numai o singură noapte! Dacă-i socotim vinovaţi numai pe aceşti şapte sute de oşteni zdraveni şi dacă ţinem seama că în Palestina noaptea nu ţine mai mult de zece ceasuri, trebuie să recunoaştem că ţiitoarea levitului a fost siluită de 70 de oameni pe oră. După toate acestea, mai puteţi oare nega că Biblia este într-adevăr cartea celor mai uluitoare „minuni”, cu adevărat unice în lume?
Şirul de măceluri care au urmat după această crimă îngrozitoare nu este mai puţin uluitor.
„Deci fiii lui Izrail s-au sculat de cu noapte şi au tăbărît în jurul Ghibeii. Şi bărbaţii din Izrail au ieşit la luptă cu Veniamin şi s-au rînduit în linie de bătaie împotriva celor din Ghibeea. Atunci au dat năvală veniaminiţii din Ghibeea şi au doborît la pămînt din Izrail, în ziua aceea, douăzeci şi două de mii de inşi (XX, 19―21).
Mai e oare de mirare că Dumnezeu ocroteşte anume seminţia veniaminiţilor care a ţinut partea vinovaţilor împotriva tuturor celorlalte seminţii ale Izrailului venite să-l apere pe păgubaş?
„Şi a ieşit Veniamin din Ghibeea, în ziua a doua, întru întîmpinarea lor şi au doborît la pămînt, din fiii lui Izrail, încă optsprezece mii de inşi, toţi purtători de sabie” (XX, 25).
Aşadar, au şi fost trecuţi prin sabie 40.000 de apărători ai unei cauze drepte. Ce îngrozitor! Dar staţi să vedeţi sfîrşitul. Fiii Izrailului vor ieşi biruitori şi asta are să ne consoleze. Singurul lucru care poate să ne îndurereze este numărul cu adevărat fantastic de evrei care au fost omorîţi chiar de fraţii lor de sînge.
Oastea evreilor a dobîndit în cele din urmă biruinţa, dar nu fiindcă s-a bătut pentru o cauză dreaptă, ci numai datorită lui Fineas, fiul lui Eleazar şi nepotul lui Aaron. El a înălţat cu acest prilej o rugă fierbinte către Dumnezeu. Fineas?! Care va să zică bătrînul nostru prieten Fineas, încă n-a murit? Şi, totuşi, ce mult timp a trecut de cînd n-am mai auzit nimic despre el!
„Şi au venit împotriva Ghibeii zece mii de bărbaţi aleşi din tot Izrailul şi lupta a fost crîncenă; şi veniaminiţii n-au simţit că prăpădul dă năvală peste ei. Căci domnul bătu pe Veniamin înaintea lui Izrail şi izrailiţii nimiciră din Veniamin, în ziua aceea, douăzeci şi cinci de mii şi o sută de inşi, toţi mînuitori de sabie… Atunci au văzut veniaminiţii că sînt înfrînţi” (XX, 34―36).
Atunci ei au fugit din faţa izrailiţilor spre cărările pustii. Dar oastea Izrailului îi urmărea pas cu pas. Evreii i-au înconjurat pe „fiii Veniaminului” şi i-au urmărit pînă la Menoha şi îi „vînară, zdrobindu-i… pînă pe dealurile Ghebei, spre răsărit”. Şi „fiii Veniaminului”, fiind împresuraţi de duşmanii lor, au pierdut 18.000 de oameni (v. 42―44). Cei scăpaţi cu viaţă au fugit spre stînca Rimon şi fiii lui Izrail au trecut prin sabie acolo încă 5.000, pe care i-au ajuns din urmă, iar apoi au continuat urmărirea pînă la Ghideom şi „mai uciseră dintre ei încă două mii” (v. 45). Şase sute de inşi au scăpat adăpostindu-se pe stîncile Rimon şi au rămas acolo patru luni. Iar fiii lui Izrail, înapoindu-se de pe cîmpul de bătălie, au tăiat cu ascuţişul săbiei tot ce scăpase cu viaţă în Ghibeea: şi locuitorii, şi vitele. Ei au dat foc, de asemenea, tuturor oraşelor şi satelor tribului Veniamin (v. 47―48).
În această povestire, „sfîntul duh”, care irosea cu atîta uşurinţă vieţile oamenilor, pe cît se vede s-a cam încurcat. Cu puţin înainte el ne încunoştinţase că soldaţii tribului Veniamin erau la număr 25.700, inclusiv luptătorii de elită din Ghibeea. Dar, dacă nu greşim la socoteală, pînă acum 50.000 de inşi din seminţia Veniaminului fuseseră ucişi în bătălii, care s-au succedat cu o repreziciune ameţitoare. Prin urmare, fie că în timpul luptelor fiii Veniaminului se înmulţeau în asemenea măsură încît numărul lor se dublase, aceasta fiind o „minune” deosebit de interesantă, fie că „sfîntul duh”, dictînd aceste născociri, uitase regulile adunării, şi în acest caz „minunea” este şi mai uluitoare!
Interesantă este în această istorisire şi apariţia binecunoscutului nostru Fineas. Ne pomenim cu el deodată, într-o clipă cînd nimeni nu se aştepta să-l mai vadă, cînd toţi trebuie să-l fi socotit, şi nu fără temei, şters din controalele celor vii. Ne mîngîiasem de mult cu gîndul că el fusese înmormîntat, dacă nu alături de bunicul său Aaron, cel puţin alături de tatăl său Eleazar. Dar nici pomeneală de aşa ceva! Ne-am întristat de pomană. Versetul 28 din cap. al XX-lea al cărţii „Judecătorilor” exclude posibilitatea oricărei erori: nu este vorba de cineva cu acelaşi nume, pentru că Fineas care l-a rugat
pe Dumnezeu să dăruiască fiilor Izrailului biruinţă asupra „fiilor Veniaminului” nu este altul decît „Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…”
Încă nu pricepeţi despre ce este vorba? Atunci faceţi socoteala pe degete şi veţi rămîne uluiţi.
Este acelaşi Fineas despre care am citit că în timpul vieţii lui Moise i-a străpuns cu lancea pe evreul Zimri şi pe frumoasa madianită Cozbi în clipa în care această pereche scotea suspine amoroase. Cartea „Numerii”, care în cap. al XXV-lea ne prezintă o dare de seamă oficială asupra faptei eroice a acestui levit, îl şi numeşte Fineas, „fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron…” (v. 7 şi 11). După cum îşi aminteşte cititorul, faptele acestea s-au petrecut în Moab, înainte de sosirea evreilor în „pămîntul făgăduinţei, cu mult înainte de trecerea Iordanului. Prin urmare, de atunci ― de pe timpul morţii lui Zimri pînă la măcelul organizat împotriva seminţiei lui Veniamin ― a curs multă apă. Acest măcel a avut loc după moartea lui Samson. Cu el se încheie cartea „Judecătorilor”.
Încă nu aţi uitat desigur, că, dintre evreii care atinseseră vîrsta de 20 de ani în momentul ieşirii din Egipt, generalul Iosua şi domnul Caleb fuseseră singurii cărora Dumnezeu le făgăduise că vor păşi pe pămîntul Canaanului. Pe de altă parte, Biblia spune că Iosua a trăit 110 ani. Dacă adunăm cei 40 de ani cît a rătăcit el prin pustiu cu cei 20 de ani pe care-i avea în momentul trecerii prin Marea Roşie, rezultă că, atunci cînd i-a luat locul lui Moise, Iosua avea 60 de ani. Prin urmare, el i-a comandat şi i-a cîrmuit pe evrei vreme de vreo 50 de ani.
Dar cît timp s-a scurs de la trecerea evreilor peste Iordan, sub conducerea lui Iosua, şi pînă la nimicirea „fiilor Veniaminului”?
Cîrmuirea lui Iosua a durat 50 de ani. În cartea „Judecătorilor”, cap. al II-lea, v. 10, se spune că a trăit o generaţie întreagă „care nu cunoştea nici pe domnul şi nici faptele pe care le făcuse domnul”. Să socotim, pentru această generaţie, 20 de ani. Urmează apoi prima robie a evreilor sub regele Mesopotamiei: 8 ani. Eliberarea, cîrmuirea judecătorului Otniel: 40 de ani. A doua robie, pe timpul regelui Eglon: 18 ani. Datorită judecătorului Ehud, jugul a fost scuturat şi poporul evreu a căpătat un lung răgaz: 80 de ani. Urmează a treia robie, pe timpul regelui Iabin: 20 de ani. Victoria lui Debora şi a lui Barac şi un nou răgaz: 40 de ani. O nouă apariţie a madianiţilor, a patra robie: 7 ani. Fapta eroică a lui Ghedeon şi eliberarea de sub madianiţi: 40 de ani de pace. Evreii cad din nou în robie, dar de astă dată sub jugul propriului lor tiran, Abimelec: 3 ani. Cîrmuirea judecătorului Tola: 23 de ani. Cîrmuirea judecătorului Iair: 22 de ani. A şasea robie, la amoniţi: 18 ani. Eliberarea datorită lui Ieftae şi cîrmuirea acestui judecător: 6 ani. Cîrmuirea paşnică a celor trei judecători: Ibţan ― 7 ani. Elon ― 10 ani şi Abdon ― 8 ani. A şaptea robie, la filisteni: 40 de ani. Faptele eroice şi cîrmuirea lui Samson: 20 de ani. În total: 480 de ani! Iată cît timp s-a scurs de cînd au trecut peste Iordan evreii, în rîndurile cărora se afla şi Fineas, care-l însoţea pe tatăl său Eleazar, şi pînă la moartea lui Samson.
Concluzie: preotul Fineas a avut cel puţin 500 de ani cînd a înălţat domnului ruga pentru fiii Izrailului împotriva „fiilor Veniaminului”, implorînd răzbunarea lui Dumnezeu pentru ţiitoarea levitului, pe care masculii turbaţi din oraşul Ghibeea o siluiseră de şapte sute de ori în decursul unei singure nopţi!
Dar de ce textul biblic uită să menţioneze vîrsta precisă a marelui preot Fineas? Puţină exactitate ar fi prins tare bine aici. Altfel, scepticii ar putea să spună că „porumbelul sfînt”, certîndu-se cu aritmetica, a uitat şi cronologia ― cronologia oficială şi sacră! Mai mare ruşinea!
Cele 11 seminţii ale Izrailului, după ce au trecut prin sabie seminţia Veniaminului, s-au căit în scurtă vreme pentru acţiunile lor distrugătoare. Evreii se tînguiau zicînd: „Pentru ce, doamne Dumnezeul lui Izrail, s-a întîmplat aceasta în Izrail, ca să lipsească astăzi din Izrail o seminţie?”
După aceea şi-au adus aminte de cei 600 de fii ai Veniaminului, care duceau o viaţă searbădă, ascunşi pe stînca Rimon. De ce să nu devină ei sămînţa din care să crească din nou copacul Veniaminului? Bună idee, dar… chiar în momentul cînd începuseră acţiunile duşmănoase din Miţpa, evreii făcuseră pe negîndite legămînt să nu dea niciodată fiicele Izrailului de soţii celor din seminţia Veniaminului (XXI, 1). S-au apucat atunci să caute o ieşire din această situaţie dificilă. Şi iată că un om deştept le-a dat o sugestie: să se intereseze, să caute şi de bună seamă că se vor găsi familii care n-au fost la Miţpa în clipa în care a fost făcut legămîntul.
Au început cercetările. S-a descoperit că evreii din oraşul Iabeş nu luaseră parte la mitingul care adoptase rezoluţia cu privire la exterminarea „fiilor Veniaminului”. Atunci a început exterminarea bunilor evrei care locuiau în Iabeş, şi oamenii trimişi acolo cu această cuvioasă misiune s-au potolit numai după ce din toată populaţia oraşului n-au rămas decît 400 de fecioare pe care le-au trimis pe stînca Rimon.
Locuitorii stîncii au băgat însă de seamă că numărul de femei pe care îl primiseră era prea mic, că două sute dintre „fiii Veniaminului” fuseseră nedreptăţiţi la împărţeală. Se crea din nou o situaţie încordată. Atunci bătrînii şi-au adus aminte de marea sărbătoare care urma să se prăznuiască în cinstea domnului în oraşul Silo şi au luat următoarea hotărîre înţeleaptă: „fiilor Veniaminului” care nu căpătaseră neveste să li se îngăduie să răpească femei în timpul ceremoniilor religioase şi a serbărilor populare din Silo. Aceştia au răpit, pentru a-şi satisface plăcerile, 200 de dănţuitoare din Silo. Taţii şi mamele fetelor nu aveau dreptul să protesteze şi, cu excepţia lor, toată lumea a fost mulţumită. Îndată după aceasta, urmaşii Veniaminilor au refăcut şi au rezidit oraşele lor arse.
Acest mod de refacere a unui trib întreg a părut destul de ciudat tuturor criticilor. Dar cum criticii sînt nelegiuiţi, ce valoare pot avea observaţiile lor? „Chivotul legămîntului” se găsea la Silo în timpul serbării, deci însuşi Dumnezeu fusese de faţă. Şi dacă el nu s-a apucat să verse foc şi pară care să-i fi înghiţit pe criminali, mai e oare nevoie de vreo altă dovadă a bunăvoinţei lui faţă de răpitorii încîntătoarelor fete?
Ţineţi-vă gura, criticilor! Ploconiţi-vă în faţa căilor necunoscute ale „proniei” divine!

0 Responses to “24 – EVLAVIOASA ŞI MORALA ISTORIE A UNUI LEVIT”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: