26 – SFÎNTUL PROROC SAMUIL

A trăit în vremurile biblice un om pe nume Elcana, care a avut două soţii cît se poate de legitime: Ana şi Penina. Dintre ele, cea dintîi nu a avut copii. În fiecare zi, între cele două soţii aveau loc discuţii dintre cele mai penibile, pentru că prolifica Penina, care era respingătoare ca păcatul şi acră ca oţetul, rîdea de sterpiciunea Anei. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, Ana a hotărît să facă un pelerinaj religios. Dar unde să se ducă? Biblia spune că „chivotul legămîntului” se afla pe atunci la Silo, sub paza arhiereului Eli, a celor doi fii ai lui şi a lui Fineas. (Acesta nu trebuie confundat cu Fineas, fiul lui Eleazar). Elcana n-a stat mult pe gînduri şi a pornit cu familia lui spre Silo.
Ajunsă la Silo, „ori de cîte ori se ducea la casa domnului… ea plîngea şi nu mai mînca. Însă Elcana, bărbatul ei, îi zicea: «Ano, de ce plîngi şi de ce nu mănînci? Şi de ce ţi-e inima rea? Oare nu sînt eu mai de preţ pentru tine decît zece feciori?»
Şi odată Ana, după ce mîncase şi după ce băuse în Silo, s-a sculat şi a venit în faţa domnului.
Iar Eli, arhiereul, şedea pe scaun lîngă unul din uşorii casei domnului.
Şi cum era cu sufletul amărît, se ruga înaintea domnului, vărsînd lacrimi.
Şi ea a făcut o juruinţă şi a zis: «Doamne Savaot! Dacă vei căuta spre jalea roabei tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba ta şi vei da roabei tale o mlădiţă de parte bărbătească, eu îl voi sfinţi domnului pentru toate zilele vieţii lui şi briciul nu se va atinge de capul lui».
Dar pe cînd ea stăruia în rugăciunea ei înaintea domnului, Eli a luat seama la gura ei.
Însă fiindcă Ana se ruga în gîndul ei şi numai buzele ei se mişcau, iar glasul ei nu se auzea, Eli a crezut că este beată.
De aceea Eli a grăit către ea: «Cîtă vreme mai ţine beţia ta? Du-te şi trezeşte-te!»” (Cartea întîi a lui Sa-muil, I, 7―14).
Ana nu şi-a pierdut cumpătul şi i-a explicat cu vioiciune că nu a băut „nici vin, nici băutură îmbătătoare…”. Dîndu-şi seama de greşeala pe care o făcuse, arhiereul s-a interesat de Ana. Se ştie cam cum se întîmplă minunile de felul aceleia pentru care se ruga Ana. Aceeaşi metodă încercată se practică şi în zilele noastre. Nu e greu de ghicit ce s-a întîmplat. Cu îngăduinţa lui Elcana, soţul evlavioasei femei care se tînguia într-una, Eli a poftit nevasta stearpă să-i facă o vizită în locaşul sfînt. Ce-i drept, Ana a cam şovăit, dar soţul a liniştit-o: du-te, i-a zis el, cu domnul acesta; el o să-ţi dea să ţii talismanul sfînt şi asta o să-ţi fie de folos. În felul acesta Ana a fost admisă „în sfîntul locaş”.
Deoarece Ana întîrzia să iasă din templu, Elcana s-a aşezat să se odihnească lîngă colonada exterioară. În cele din urmă, scumpa-i soţioară a apărut însoţită de Ofni şi Fineas, fiii preotului. Ei l-au încredinţat pe bunul Elcana că nu încape nici un fel de îndoială că de astă dată Dumnezeu, cu atotputernicul lui har, va împlini rugămintea Anei. Şi, ce-i drept, după nouă luni, în familia lui Elcana a apărut un copil rotofei şi zdravăn, căruia i-au dat numele Samuil. Plină de bucurie, Ana repetă juruinţa ei de a nu tăia niciodată vreun fir de păr de pe capul acestui copil atît de mult aşteptat.
Cînd Samuil a mai crescut, Ana l-a dus la arhiereul Eli. Băiatul a fost consacrat domnului şi pus să cînte în corul templului şi să păzească altarul. Eli a încredinţat pe mamă, cu cuvîntul său de „proroc”, că pe băiat îl aşteaptă o carieră neobişnuită. Ana cea bună la suflet era atît de mulţumită, încît pe dată, fără să se mişte din loc, a alcătuit o cîntare lungă, care este expusă în întregime în cap. al II-lea. Cititorul trebuie să ne fie recunoscător că trecem peste ea fără s-o reproducem.
Dar nu putem să trecem sub tăcere versetele pline de indignare în care „sfîntul duh” înfierează purtarea domnilor Ofni şi Fineas, doi „ticăloşi” care pricinuiau mari necazuri lui Dumnezeu:
„Însă feciorii lui Eli erau oameni vicleni care nu voiau să ştie de domnul, nici de îndatoririle preoţilor faţă de popor. Ori de cîte ori cineva aducea o jertfă, venea sluga preotului, în vreme ce carnea fierbea, cu o furculiţă cu trei dinţi în mînă, şi o înfigea în cazan sau în oală, sau în tingire, sau în blid şi cît scotea furculiţa lua preotul pentru sine. Şi astfel se purtau ei cu toţi izrailiţii care veneau să aducă jertfă acolo în Silo. Ba chiar mai înainte ca să ardă grăsimea, venea sluga preotului şi îmbia pe cel care aducea jertfă: «Dă-i preotului carne de fript, fiindcă el nu vrea să ia de la tine carnea fiartă, ci crudă». Şi dacă omul îi răspundea: «Stai să ardă mai întîi grăsimea şi pe urmă ia-ţi cît îţi pofteşte sufletul», celălalt îi lua vorba: «Nu, ci să-mi dai acum, iar dacă nu-mi dai, iau cu sila!». Astfel păcatul acestor tineri era grozav de mare înaintea domnului, fiindcă ei dispreţuiau prinoasele domnului” (Cartea întîi a lui Samuil, ÎI, 12―17).
Dar asta încă nu-i totul! Feciorii lui Eli „se culcau cu femeile care făceau de slujbă la uşa cortului descoperirii” (v. 22).
Arhiereul cunoştea toate aceste fapte revoltătoare ale feciorilor săi, dar calmul profesional de slujitor al religiei, care era convins că credincioşii vor înghiţi totul, îl făcea să privească în tăcere aceste fapte ale feciorilor săi, atît de obişnuite pentru clerici.
Odată, cu această indignare lăudabilă, Biblia arată în acelaşi capitol că mama lui Samuil îşi vizita cu regularitate feciorul în Silo. „Şi Eli a binecuvîntat pe Elcana şi pe soţia lui, zicînd: «Dăruiască-ţi domnul, copii din femeia aceasta, în locul celui afierosit, pe care tu l-ai împrumutat domnului». Ei au plecat pe urmă acasă. Domnul însă a cercetat pe Ana şi ea a zămislit şi a născut încă trei feciori şi două fete. Iar copilul Samuil creştea sub paza domnului” (Cartea întîi a lui Samuil, II, 20―21 ).
Scepticii îşi vor închipui, probabil, că mărirea familiei lui Elcana a avut loc cu contribuţia lui Ofni şi Fineas. Dar credincioşii vor obiecta că numai Dumnezeu Savaot a binecuvîntat-o pe drăgălaşa Ana şi că tocmai în aceasta consta harul, în timp ce feciorii lui Eli, care se culcau cu alte pelerine, erau nişte ticăloşi ordinari. Ar fi fost un mare sacrilegiu să pună mîna pe femeile binecuvîntate de domnul, un sacrilegiu, poate, tot atît de mare ca şi acela de a băga furculiţa în oala sfîntă, în care fierbea carnea jertfită lui Dumnezeu.
„Şi copilul Samuil slujea domnului sub ochii lui Eli. Iar în zilele acelea cuvîntul domnului era scump şi arătările erau singuratice.
Şi odată Eli stătea culcat în culcuşul său. Şi ochii lui începuseră să se întunece, astfel că nu putea să mai vadă bine.
Candelabrul domnului încă nu se stinsese şi Samuil dormea în locaşul domnului, unde se afla chivotul lui Dumnezeu.
Atunci domnul strigă: «Samuile! Samuile!». Iar el răspunse: «Iată-mă!».
Şi a alergat la Eli şi a zis: «Iată-mă! M-ai strigat?». Dar Eli a zis: «Nu te-am chemat. Întoarce-te şi te culcă!». Şi el s-a dus şi s-a culcat.
Însă domnul iarăşi l-a strigat: «Samuile!«. Şi s-a sculat Samuil şi s-a dus la Eli şi i-a zis: «Iată-mă! M-ai chemat?». Ci răspuns-a Eli: «Nu te-am chemat, fiul meu; întoarce-te şi te culcă!».
Dar Samuil nu cunoştea încă pe domnul şi cuvîntul domnului pînă atunci nu i se descoperise.
Şi domnul a strigat a treia oară pe Samuil şi el s-a sculat şi a alergat la Eli şi i-a zis: «Iată-mă! M-ai chemat?». Atunci şi-a dat seama Eli să domnul era cel care striga la copil.
Deci zis-a Eli către Samuil: «Du-te şi te culcă! Şi dacă te va mai chema, tu să zici: Vorbeşte, doamne, că robul tău ascultă!». Şi Samuil s-a dus şi s-a culcat în culcuşul său.
Şi a venit domnul şi a stat în dreptul lui şi l-a strigat ca şi mai înainte: «Samuile! Samuile!». Ci Samuil i-a răspuns: «Vorbeşte, căci robul tău ascultă!».
Şi domnul a zis către Samuil: «Iată, eu sînt gata să fac în Izrail un lucru pe care oricine îl va auzi îi vor ţiui amîndouă urechile».
În ziua aceea voi adeveri cu Eli tot ceea ce am vorbit despre casa lui de la început şi pînă la sfîrşit.
Iar tu să-i dai de ştire că eu voi pedepsi casa lui în veşnicie, pentru fărădelege, fiindcă a ştiut că fiii săi huleau pe Dumnezeu şi el nu i-a ţinut de rău.
Pentru aceea m-am jurat pentru casa lui Eli, că nelegiuirea casei lui Eli nu se va ierta în veac nici cu jertfe, nici cu prinoase!»u (Cartea întîi a lui Samuil, III, 1―14).
Dimineaţa, arhiereul a vrut să afle cum s-a sfîrşit aventura din timpul nopţii; vă puteţi închipui în ce încurcătură era tînărul levit, discipolul lui. Eli a început să stăruie, cerînd să-i spună tot adevărul, şi în cele din urmă Samuil şi-a dat drumul la gură cu toată sinceritatea.
„Atunci Samuil i-a împărtăşit lui toată descoperirea, fără să-i tăinuiască ceva. Iar Eli i-a zis: «El este domnul; facă ceea ce va socoti cu cale!». Şi Samuil creştea şi domnul era cu el şi nu lăsa să cadă pe pămînt nici unul din cuvintele lui. Şi a fost cuvîntul lui Samuil către tot Izrailul şi tot Izrailul din Dan pînă în Beerşeba ştia că Samuil a fost adeverit să fie proroc al domnului” (Cartea întîi a lui Samuil, III, 18―20).
Această primă parte a basmului cu vestitul proroc, care a fost, în acelaşi timp, şi ultimul dintre judecătorii Izrailului, a stîrnit unele observaţii critice. În legătură cu cartea atribuită lui Samuil, Fréret a emis următoarele considerente. El releva o greşeală pe care n-ar fi făcut-o nici un istoric serios, şi anume că cititorului nu i se spune absolut nimic cu privire la situaţia generală a poporului despre care este vorba. Într-adevăr, este foarte greu să-ţi dai seama ce teritoriu ocupau evreii pe vremea preotului Eli, unde anume trăiau ei, dacă mai erau robi sau numai tributari ai fenicienilor, pe care scriitorii evrei ignoranţi, în treacăt fie spus, se încăpăţînează să-i numească filisteni. Autorul a fost, pe cît se pare, un preot pe care îl interesau în exclusivitate problemele profesiunii lui, pe toate celelalte considerîndu-le fleacuri.
Autorul vorbeşte de oraşul Silo, arătînd că aici ar fi fost reşedinţa arhiereului Eli. În legătură cu acesta, Voltaire face observaţia că satul denumit Silo aparţinea fenicienilor şi că e puţin probabil ca ei să fi tolerat acolo un mare preot al unei credinţe străine. Chiar dacă „chivotul legămîntului” se afla în acel sat, el nu a putut să fie păstrat acolo decît în taină, pentru că, aşa cum vom afla din cele ce urmează, filistenii au pus mîna pe el abia mult mai tîrziu, în urma unei bătălii destul de crîncene. Dar atunci cum se explică pelerinajul evreilor la Silo?
În descrierea peripeţiilor lui Samuil, autorul lasă să se înţeleagă că Dumnezeu nu-i onora pe evrei cu convorbiri tot atît de des ca mai înainte. Aici se manifestă din nou ideologia tuturor popoarelor primitive, care credeau că, atunci cînd un popor e înfrînt, Dumnezeul lui e şi el înfrînt, iar cînd poporul se ridică din nou, se ridică şi Dumnezeul lui.
Mulţi socot că, dacă Dumnezeul evreilor şi creştinilor este într-adevăr creatorul lumii, atunci el a fost pus să joace, în ultimă instanţă, un rol cît se poate de ingrat: stă într-o ladă, de unde, la miezul nopţii, cheamă de trei ori în zadar un băiat înainte de a-i spune ce vrea.
Woolston îşi exprimă mirarea în legătură cu faptul că micul Samuil nu a reuşit să deosebească glasul „atotputernicului”, pe motiv că Dumnezeu nu stătuse încă niciodată de vorbă cu el. Fireşte, e greu „să recunoşti” un glas dacă pînă atunci nu l-ai mai auzit. Dar, exprimîndu-se astfel, autorul „sfînt” îl prezintă pe Dumnezeul său ca avînd glas omenesc şi încă un glas cu un anumit timbru, întocmai după cum glasul fiecărui om are particularităţile sale.
Aceasta poate fi considerată încă o dovadă că evrei şi-l închipuiau pe Dumnezeul lor ca fiind întrupat şi vedeau în el numai un om superior, care trăia de obicei în nori şi cobora din cînd în cînd pe pămînt pentru a-şi vizita favoriţii, uneori ocrotindu-i, alteori părăsindu-i, aci biruitor, aci învins. Într-un cuvînt, la fel ca zeii Greciei antice şi ca alţi zei „păgîni”.
Iată că tînărul Samuil a crescut, dar „sfîntul porumbel” tot nu a pus capăt purtării inadmisibile a lui Ofni şi Fineas. Au mai continuat ei oare să-şi bage furculiţa în cazanul lui Dumnezeu? Ştim numai că Samuil le-a spus totul fiilor lui Izrail; aşadar, condamnarea lui Eli şi a familiei lui devenise „un secret al lui Polichinelle”. Asta nu i-a împiedicat însă pe credincioşi să continue să aducă ofrande preotului condamnat şi feciorilor lui. Poate că aceştia, de teama pedepsei, au renunţat la obiceiurile lor urîte. Ştim însă că Dumnezeul biblic este foarte ranchiunos. Şi iată ce s-a întîmplat mai departe. Aici trebuie să reproducem textual „cuvîntul domnului”:
„Şi a ieşit Izrail întru întîmpinarea filistenilor ca să se lupte… Atunci filistenii s-au rînduit în şir de luptă împotriva lui Izrail şi, încingîndu-se lupta, Izrail fu bătut de filisteni, care uciseră din oastea desfăşurată în cîmpie ca la patru mii de inşi.
Cînd poporul se întoarse în tabără, bătrînii lui Izrail întrebară: «De ce oare ne-a înfrînt domnul astăzi prin mîna filistenilor? Să ne aducem din Silo chivotul legămîntului domnului, ca să vină în mijlocul nostru şi să ne mîntuiască din mîna vrăjmaşilor noştri!».
Deci poporul a trimis la Silo şi au adus de acolo chivotul legămîntului domnului Savaot, cel ce şade pe heruvimi. Şi cei doi feciori ai lui Eli, Ofni şi Fineas, erau acolo, lîngă chivotul legămîntului lui Dumnezeu.
Iar cînd chivotul legămîntului domnului sosi în tabără, toţi fii lui Izrail porniră un strigăt de bucurie atît de mare, încît se zgudui pămîntul.
Cînd filistenii auziră zgomotul acestui strigăt de bucurie, ei întrebară: «Ce însemnează strigătul acesta mare de bucurie în tabăra evreilor?». Şi aflară că chivotul domnului a sosit în tabără.
Atunci filistenii se înfricoşară, căci cugetau: «A venit Dumnezeu în tabără la ei!>>. Şi mai ziceau: «Vai de noi! Căci niciodată nu s-a mai întîmplat una ca asta?
Vai de noi! Cine ne va mîntui din mîna acestui Dumnezeu atotputernic? Acesta este acel Dumnezeu care a bătut pe egipteni cu tot felul de pedepse şi cu ciumă!
Fiţi dîrji, filistenilor, şi bărbătoşi, ca să nu ajungeţi robi la evrei, cum au ajuns ei robi la voi. Fiţi bărbaţi şi luptaţi-vă!».
Şi filistenii se luptară şi Izrail fu învins şi dădu fuga fiecare la cortul său şi măcelul fu cumplit, căci din Izrail căzură treizeci de mii de pedestraşi.
Chivotul lui Dumnezeu fu luat şi cei doi feciori ai lui Eli, Ofni şi Fineas, muriră.
Atunci un om din Veniamin alergă fuga de pe cîmpul de bătaie şi ajunse la Silo în aceeaşi zi, cu veşmintele sfîşiate şi cu pulbere pe cap.
Şi ajungînd el, iată că Eli stătea pe scaun lîngă poartă şi iscodea uliţa, căci inima lui tremura de grijă pentru chivotul lui Dumnezeu. Şi cînd intră acel om în cetate şi spuse vestea, toată cetatea începu să strige cumplit.
Şi a auzit Eli cumplitul strigăt şi a întrebat: «Ce va să zică această zarvă?». Atunci omul veni pe fugă şi-i spuse lui Eli ce se întîmplase.
Ci Eli era în vîrstă de nouăzeci şi opt de ani şi ochii lui erau stinşi, aşa încît nu putea să mai vadă.
Omul acela i-a spus lui Eli: «Eu sînt care am venit astăzi de-a fuga de la bătălie!». Şi Eli l-a întrebat: «Ce veste aduci tu, fiul meu?».
Atunci vestitorul i-a spus aşa: «Izrail a fugit din faţa filistenilor şi poporul a trecut printr-un măcel cumplit; chiar cei doi fii ai tăi, Ofni şi Fineas, au murit, iar chivotul lui Dumnezeu a fost luat pradă».
Dar cînd omul a pomenit de chivotul lui Dumnezeu, Eli s-a răsturnat din jilţul său peste cap, acolo lîngă poartă, şi, frîngîndu-şi gîtul, a murit, căci Eli era bătrîn şi greoi. Şi fusese judecător peste Izrail patruzeci de ani.
Nora lui Eli, soţia lui Fineas, era însărcinată şi gata să nască; şi cînd a auzit vestea că chivotul lui Dumnezeu a fost luat şi că socrul ei şi bărbatul ei au murit, a îngenuncheat şi a născut, căci durerile naşterii o năpădiseră.
Iar în ceasul morţii, femeile care stăteau în preajma ei îi ziceau: «Nu te teme, căci ai născut un fecior». Însă ea nu răspundea şi nu lua aminte.
Şi i-a pus copilului numele Icabod, căci zicea ea: «S-a dus slava din Izrail», pentru pierderea chivotului lui Dumnezeu, a socrului ei şi a bărbatului ei.
Şi ea mai zise: «S-a dus slava din Izrail, căci luat a fost chivotul lui Dumnezeu!»” (Cartea întîi a lui Sa-muil, IV, 1―22).
Autorul „sfînt” nu ne spune nici cum s-au răzvrătit evreii împotriva înrobitorilor lor filisteni, nici care a fost pricina războiului, nici ce teritoriu ocupau evreii. El arată numai că, cu toată prezenţa „chivotului legămîntului”, 30.000 de evrei au fost nimiciţi.
„Cum e de crezut ― spune Voltaire ― că un popor aflat în robie şi care a suferit pierderi atît de mari a putut să se ridice atît de repede?”
Criticii l-au bănuit întotdeauna pe autorul „sfînt” că are tendinţa de a exagera atît cînd descrie succesele cît şi cînd descrie insuccesele. În acest pasaj din Biblie, pe el îl preocupă mult mai mult proslăvirea lui Samuil decît clarificarea istoriei evreilor. În zadar ne-am aştepta să vedem o descriere fidelă a ţării evreilor; împrejurărilor în care a avut loc răzvrătirea; a cetăţilor sau, cel puţin, a peşterilor în care sălăşluiau ei; a măsurilor de apărare pe care le-au luat; a voievozilor care i-au condus la luptă, ― nimic din toate aceste amănunte importante şi esenţiale! Tocmai de aici Bolingbroke trage concluzia că levitul care a fost autorul acestei istorisiri a scris aşa cum scriau călugării medievali: notînd anumite evenimente în spiritul vederilor lor. Şi Voltaire adaugă cu ironia lui muşcătoare: „Fără îndoială, Samuil, ajungînd un profet căruia Dumnezeu îi vorbise încă din copilărie, prezenta mult mai mare însemnătate decît cei 30.000 de oameni ucişi, pe care domnul nu i-a onorat niciodată cu cuvîntul său. Iată, probabil, de ce sfînta scriptură îi descrie pe prorocii evrei mult mai amănunţit decît descrie poporul evreu”.
Şi acum atenţie, cititorule! Să fim cît se poate de serioşi! Ne apropiem de un pasaj din Biblie care te predispune la veselie tot atît de puţin ca şi piciorul artificial al unui invalid. Este vorba de povestea cu buboaiele de aur.
Vă rog să nu rîdeţi! E o chestiune foarte serioasă şi, fireşte, cît se poate de evlavioasă pentru că este povestită de „sfîntul duh”.
Pentru a-i pedepsi pe Ofni şi pe Fineas, care vreme îndelungată şi-au băgat furculiţele în cratiţele domnului, Dumnezeu-tatăl şi-a făcut planul ca ei să cadă pe mîinile filistenilor cu vestitul său „chivot al legămîntului”. Ofni şi Fineas păzeau chivotul, adică îl păzeau pe Dumnezeu însuşi, dar el a voit (aşa e voia de neînţeles a domnului!) ca amîndoi leviţii să fie omorîţi pentru el împreună cu alţi 30.000 de evrei, cu toate că aceştia nu-şi băgaseră niciodată furculiţa în cratiţa lui. Era o pedeapsă senzaţională!
În cele din urmă, dîndu-se singur pe mîna păgînilor filisteni, Dumnezeu a săvîrşit un sacrilegiu împotriva lui însuşi. Poate că toată povestea asta nu vi se pare logică, în schimb, ea este divină şi orice teolog poate să vă confirme acest lucru.
Subliniem mai întîi că aceşti filisteni, care în privinţa cucerniciei erau în fond oameni de treabă, au manifestat cel mai mare respect şi faţă de Dumnezeul fiilor lui Izrail ajuns prizonierul lor. Am văzut mai sus cum îi înspăimînta puterea lui. Străini de fanatismul neîngăduitor care îndeamnă la hulirea odoarelor sfinte ale celorlalte religii, ei au înconjurat lada Dumnezeului evreilor cu toate onorurile.
Dacă un Jupiter sau un Buda ar fi ajuns pe mîinile inchizitorilor creştini, ei l-ar fi aruncat în groapa cu lături. Filistenii, dimpotrivă, ştiind că în „chivotul” care ajunsese pe mîna lor în urma unei bătălii sîngeroase sălăişluia Dumnezeul evreilor, au mutat cu tot fastul lada sfîntă în Aşdod, unde se găsea unul dintre cele mai frumoase temple ale filistenilor: templul zeului Dagon. Acolo au aşezat „chivotul legămîntului”, în locul cel mai de cinste al sanctuarului, chiar alături de Dagon.
Probabil că filistenii judecau cam aşa: Dumnezeul izrailiţilor e un Dumnezeu de prim rang. Noi ştim ce minuni a făcut el cînd a trebuit să-i scoată pe evrei din Egipt; dacă am avut norocul să punem mîna pe el, apoi să căutăm să-i acordăm toată cinstea pentru ca să-i cîştigăm bunăvoinţa; să-l cinstim la fel ca pe Dagon; un zeu ocrotitor în plus nu strică niciodată.
Dar vai! Aceşti filisteni naivi au nimerit-o ca Ieremia cu oiştea: foarte curînd, ei au simţit pe propria lor piele ce caracter urît avea Dumnezeul biblic. În seara cînd au băgat „chivotul” în templul din Aşdod, preoţii lui Dagon s-au înapoiat la casele lor, lăsînd peste noapte pe zeul lor între patru ochi cu Dumnezeul evreilor. Dacă, în locul lui Iehova, Dumnezeul evreilor, fenicienii ar fi avut norocul să pună mîna pe un Anubis egiptean sau pe un Ormuzd persan, sau pe un Apolo grec, toate s-ar fi sfîrşit cu bine atît în noaptea aceea cît şi în nopţile următoare. Ambii dumnezei ar fi stat prieteneşte la taifas şi ar fi povestit unul altuia tot soiul de năzdrăvănii din domeniul smintelii religioase a credincioşilor respectivi şi apoi s-ar fi culcat liniştiţi. Ei ar fi devenit buni prieteni şi locuitorii Aşdodului ar fi trăit în tihnă şi belşug.
Dar nici pomeneală de aşa ceva! Bătrînul cîrcotaş Savaot a profitat de lipsa preoţilor zeului Dagon şi l-a tratat ca pe un concurent aprig; ţinea foarte mult să demonstreze că e mai puternic decît idolul oficial al filistenilor. Or, Dagon era, în fond, un zeu blajin; el nu punea pe nimeni să-i aducă jertfe omeneşti şi, în general, era bun la inimă. Aşadar, el trebuie să fi fost peste măsură de mirat cînd, în puterea nopţii, Iehova a ţîşnit pe neaşteptate din ladă, s-a repezit la el ca turbat şi l-a doborît la pămînt.
Biblia nu descrie amănuntele acestei întîmplări nocturne, dar din text reiese limpede că aşa s-au petrecut lucrurile. „După aceea, filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu şi l-au adus din Eben-Haezer la Aşdod. Şi luînd filistenii chivotul lui Dumnezeu l-au vîrît în templul lui Dagon şi l-au aşezat lîngă Dagon. Dar, sculîndu-se aşdodenii a doua zi de cu noapte şi intrînd în templu, iată că Dagon stătea trîntit cu faţa la pămînt înaintea chivotului domnului. Atunci ei l-au luat pe Dagon şi l-au aşezat la locul lui” (Cartea întîi a lui Samuil, V, l-3).
A doua noapte a fost şi mai îngrozitoare decît prima. Iehova era înciudat că trebuie să împartă adoraţia aşdodenilor cu Dagon. Poate că, în sinea lui, el îşi dădea seama că invidia sa este ridicolă, iar manierele sale grosolane, căci toată ziulica a stat lungit liniştit în fundul chivotului.
Ah, dacă oamenii evlavioşi din vremea aceea ar fi văzut deodată cum iese Dumnezeu din ladă, dacă el ar fi făcut măcar puţină agitaţie în rîndurile lor! Aşdodenii ar fi renunţat atunci la cultul idolului lor. Dar nu, lucrurile nu s-au întîmplat astfel! Domnul Savaot stătea lungit cît se poate de liniştit şi nu se arăta. El fierbea de ciudă în tăcere. Aştepta să rămînă singur, fără martori, pe întuneric, pentru ca să lase să-i răbufnească proasta dispoziţie, să-şi potolească ciuda.
De astă dată Dagon a încasat-o rău de tot: „Şi iarăşi sculîndu-se ei a doua zi de dimineaţă, iată că Dagon zăcea trîntit cu faţa la pămînt înaintea chivotului domnului, iar capul lui Dagon şi amîndouă mîinile lui zăceau pe prag tăiate, aşa încît rămăsese din Dagon numai trunchiul” (Cartea întii a lui Samuil, V, 4).
Toate acestea nu puteau, fireşte, să nu-i tulbure pe locuitorii oraşului. Totuşi, ei din nou nu şi-au dat seama ce s-a întîmplat şi, în curăţenia lor sufletească, nu bănuiau nici pe departe că autorul actelor de vandalism din timpul nopţii era cel ce sălăşluia în lada sfîntă. Dar o groaznică urgie i-a lovit în curînd. Iar trebuie să cităm textul autentic: „Iar mîna domnului s-a lăsat grea peste aşdodeni şi i-a înspăimîntat, fiindcă a bătut cu bube rele şi Aşdodul, şi ţinutul din jurul lui” (v. 6}. Atunci au înţeles aşdodenii că numai mîna Dumnezeului lui Izrail a putut să le pricinuiască o asemenea nenorocire.
Bătrînii au poruncit ca „chivotul legămîntului” să fie mutat în alt loc. În acest scop a fost ales oraşul Gat. Sosirea „chivotului” la Gat a fost marcată pe dată prin apariţia de bube rele la toţi locuitorii din acest oraş. Din Gat „chivotul” a fost trimis la Ecron, unde calamitatea s-a repetat. Nenorocita ţară îndura, pe cît se vede, suferinţe grele sub loviturile „urgiei domnului”. „Iar oamenii care nu mureau erau chinuiţi de buboaie şi tînguirea cetăţii se ridica pînă la cer” (v. 12).
Vreme de şapte luni filistenii au tot mutat „chivotul domnului”, aducător de nenorociri, dintr-un oraş în altul şi pretutindeni apariţia acestui bîrlog al lui Dumnezeu era însoţită de răspîndirea aceleiaşi boli grele şi chinuitoare. În cele din urmă, filistenii au hotărît să se sfătuiască cu profeţii. Aceştia erau preoţi ai unei religii „false”, bineînţeles falsă din punctul de vedere al creştinismului. Cu toate acestea, ei s-au dovedit proroci minunaţi! Filistenii s-au hotărît să înapoieze „chivotul”.
„Şi ei au răspuns: «Dacă veţi trimite înapoi chivotul Dumnezeului Iui Izrail, să nu-l trimiteţi fără nici un dar, ci aduceţi-i jertfă pentru vină; atunci vă veţi lecui şi veţi afla de ce mîna lui nu se trage înapoi de la voi!».
Ei au întrebat: «Ce fel de jertfă pentru vină să-i aducem?». Şi ei au răspuns: «După numărul voievozilor filistenilor: cinci buboaie de aur şi cinci şoareci de aur, căci bătaia a fost una peste toţi, şi peste norod, şi peste voievozii voştri.
Faceţi deci chipurile buboaielor voastre şi chipurile şoarecilor voştri care vă strică ţarina şi daţi mărire Dumnezeului lui Izrail; poate că îşi va lua mîna de peste voi, de peste dumnezeii voştri şi de peste ţara voastră.
Căci de ce aţi împietrit inima voastră, precum egiptenii şi faraon îşi împietriseră inima lor? Şi numai după ce s-a răzbunat pe ei, au dat drumul poporului şi el s-a dus.
Deci acuma puneţi mîna şi faceţi un car nou şi luaţi două juncane care alăptează, neînjugate încă, apoi înjugaţi juncanele la car; şi viţeii care se ţin după ele aduceţi-i înapoi în ţarc.
Pe urmă, luaţi chivotul domnului şi-l puneţi în car, iar lucrurile de aur pe care i le daţi ca jertfă pentru vină puneţi-le într-o lădiţă alături de chivot şi daţi-i drumul să se ducă.
Şi uitaţi-vă: dacă chivotul apucă în sus pe drumul către ţara lui, adică spre Betşemeş, el este cel ce ne-a pricinuit nouă acest mare prăpăd, iar de nu, vom şti că nu mîna sa ne-a lovit, ci a fost cu noi numai o întîmplare!»” (Cartea întîi a lui Samuil, VI, 3―9).
Citind această poveste, îţi aminteşti fără să vrei de Sara, cea în vîrstă de 90 de ani, pe care regele Gherarului o luase pentru frumuseţea ei, socotind-o sora lui Avraam. Vă amintiţi că, pîna cînd regele nu i-a dat drumul soţiei patriarhului, din porunca domnului toate femeile din Ierarh au avut „pîntecele închis”. De astă dată, degetul domnului i-a lovit cu buboaie pe filisteni. De ce acest ciudat Dumnezeu biblic a iertat codoşoiul lui Avraam, unicul vinovat de nenorocirea Gherarului? Se ştie doar că el speculase farmecele soţiei sale, dînd-o drept soră. Şi de ce acelaşi Dumnezeu i-a pedepsit pe filisteni pentru că au pus stăpînire pe el, luîndu-l cu chivot cu tot? Doar el singur s-a lăsat luat. Sfîntă taină şi divină confuzie!
Filistenii au dat ascultare sfatului profeţilor lor. Ei au făcut cinci şoareci de aur şi cinci buboaie de aur, reprezentînd jertfa adusă de cele cinci oraşe principale: Aşdod, Gat, Ascalon, Gaza şi Ecron. Au urcat chivotul şi aceste jertfe într-un car, au înjugat la el două juncane cărora le-au luat viţeii şi le-au dat drumul să meargă singure peste cîmp.
„Iar juncanele au pornit de-a dreptul către drumul care duce la Betşemeş şi mergeau întins pe acelaşi drum şi mugeau, fără să se abată, nici la dreapta, nici la stînga. Iar voievozii filistenilor au mers în urma lor pînă în ţinutul Betşemeşului” (Cartea întîi a lui Samuil, VI, 12).
Cît de minunate sînt toate acestea şi cîtă dreptate au credincioşii să se mîndrească cu dogmele unei religii atît de admirabile! Biblia cu adevărat nu duce lipsă de proroci. Pînă şi profeţii filisteni, fii ai unui popor blestemat, sînt consideraţi proroci adevăraţi. Fiecare ţară îşi are prorocii săi, şi autorii Bibliei, fiind ei înşişi proroci, îşi respectă titlul chiar şi cînd este vorba de idolatri străini cu aceeaşi profesie. Cu puterea-i neobişnuită, Dumnezeu face lucruri supranaturale, inspirînd chiar pe profeţii şi pe prorocii unor religii „false”; un exemplu în această privinţă este Bileam. Dumnezeu nu refuza minunile nici vrăjitorilor şi nici magilor de credinţă potrivnică lui, aşa cum am văzut din exemplul vrăjitorilor egipteni care au ştiut să repete unele dintre minunile lui Moise. Dar juncanele care duceau înapoi „chivotul” legămîntului, oare nu reprezintă ele o minune strălucită? Ele se duc din Betşemeş, la evrei, de capul lor, singure, călăuzite numai de degetul nevăzut al domnului! N-au devenit oare şi ele profete? Pentru Dumnezeu totul e cu putinţă! Amintim, printre altele, de „asina lui Bileam”, care vorbea cu glas omenesc.
„Iar cei din Betşemeş erau tocmai la secerişul grîului, în vale. Şi ei ridicîndu-şi ochii lor au văzut chivotul şi i-au ieşit cu bucurie înainte.
Şi carul a venit pînă în ţarina lui Iosua din Betşemeş şi s-a oprit acolo. Iar acolo era o piatră mare; şi ei au despicat lemnele carului, iar juncanele le-au adus ardere de tot domnului.
Iar leviţii dăduseră jos chivotul domnului şi lădiţa de lîngă el, în care erau lucrurile de aur, şi le puseseră pe piatra cea mare. Şi în aceeaşi zi oamenii din Betşemeş au adus arderi de tot şi au jertfit jertfe domnului” (Cartea intîi a lui Samuil, VI, 13―15).
Şi asta încă nu-i tot! De multă vreme Dumnezeu nu prefăcuse în scrum şi nu nimicise pe nimeni din rîndurile poporului evreu. Cu ce ar fi putut el să-şi marcheze mai bine înapoierea în „sînul Izrailului” decît printr-un măcel? Zis şi făcut! Bucură-se şi veselească-se inimile credincioşilor! „Însă domnul bătu pe locuitorii din Betşemeş fiindcă se uitaseră la chivotul domnului, lovind din popor cincizeci de mii şi şaptezeci de inşi, iar poporul se tîngui, fiindcă domnul îi lovise cu această lovitură mare” (Cartea întîi a lui Samuil, VI, 19).
Lui Dumnezeu, în general, nu-i plac glumele şi el nu suferă să se manifeste o curiozitate inutilă cînd este vorba de persoana lui. N-a declarat oare el în atîtea rînduri că, cu excepţia unor cazuri rare, oricine îi va vedea faţa va muri? Aşa că aceşti gură-cască din Betşemeş fuseseră, la urma urmelor, preveniţi. Spuneţi, vă rog, ce idee stupidă mai e şi asta: să te uiţi în „chivot”? Evident, filistenii au fost mult mai respectuoşi şi şi-au stăpînit dorinţa de a ridica capacul lăzii „sfinte”. De aceea s-a şi mulţumit Dumnezeu să le trimită numai… buboaie.
Mai facem în treacăt şi o altă remarcă: deşi oraşul Betşemeş este cu totul necunoscut în geografie, totuşi trebuie să fi fost, probabil, un oraş foarte însemnat de vreme ce acolo se puteau găsi numai 50.070 de curioşi care au şi fost nimiciţi pe loc. Această moarte neaşteptată a atîtor mii de locuitori din Betşemeş ne arată o dată în plus cine este „sfîntul duh”. Să stăm strîmb şi să judecăm drept.
Materialmente este cu neputinţă ca 50.070 de oameni să se strângă toată în jurul unui „chivot”, toţi în acelaşi timp. Nu-i aşa? Să admitem că 10, 20, dacă vreţi 30 de oameni au ridicat în acelaşi timp, toţi deodată, capacul şi şi-au aţintit privirile în ladă. Aceşti 30 de curioşi, care au făcut primii treaba asta, au plătit pe loc pentru îndrăzneala lor şi au căzut trăsniţi. Să admitem că alţi 30 de oameni nu au învăţat nimic din păţania celor precedenţi şi au repetat fapta lor cutezătoare, cu acelaşi rezultat fatal pentru ei. Să admitem că a mai existat şi o a treia serie de neînfricaţi. Dar, în cele din urmă, locuitorilor din Betşemeş trebuie să le fi fost tot mai greu să se apropie de „chivot”, fiind nevoiţi să păşească peste cadavre pentru a arunca o privire în lada „sfîntă”. Trebuie să ai, într-adevăr, o doză serioasă de încăpăţînare ca să doreşti să fii nimicit pe loc cînd vezi ce urmări are această curiozitate. Oricît de încăpăţînaţi ar fi fost însă aceşti locuitori din Betşemeş, totuşi, vrînd-nevrînd, în cele din urmă ar fi trebuit să se oprească, pentru că mormanul de cadavre ar fi făcut pur şi simplu „chivotul” inaccesibil. Mai curînd ar trebui să admitem contrarul: de îndată ce au căzut primele zeci de oameni, spaima firească a determinat mulţimea să se împrăştie în panică.
Numărul menţionat în textul „sfînt” este, fireşte, peste măsură de exagerat. În privinţa asta nu încape nici un fel de îndoială. La cele 70 de victime admisibile, „porumbelul sfînt” pur şi simplu a mai adăugat, dintr-un gungurit, alte cincizeci de mii.
Sperăm să nu uimim pe nimeni amintind că, potrivit Bibliei, locuitorii din Betşemeş care au mai scăpat teferi de pe urma măcelului s-au grăbit să trimită „chivotul” cît mai departe. Textul spune că l-au trimis în Chiriat-Iearim. Lada aducătoare de moarte a rămas acolo 20 de ani. Abia după ce s-a scurs acest interval de timp, Dumnezeu a hotărît în cele din urmă să dăruiască poporului său ales biruinţa asupra filistenilor între Miţpa şi Bet-Car (Cartea întii a lui Samuil, VII, 11).
Cît despre Samuil, el a continuat să fie judecător al Izrailului. Îndeplinind făgăduinţa făcută de mama sa, el nu şi-a tuns părul. Biblia adaugă că el a reuşit să cîştige dragostea evreilor prin tot soiul de fapte bune şi că se bucura de o popularitate uriaşă. Mai tîrziu, cînd fiul Anei a îmbătrînit, el a numit pe cei doi feciori ai săi, Ioil şi Abia, ca ajutoare ale sale. Dar aceşti viteji nu prea făceau, probabil, mai multe parale decît Ofni şi Fineas. „Fiii săi nu umblau în căile sale, ci se lăsau înduplecaţi de pofta de cîştig, luau mită şi judecau strîmb” (Cartea întîi a lui Samuil, VIII, 3).
Şi, lucru curios, Dumnezeu, care a ucis pe femeia lui Eli, de astă dată nu şi-a abătut fulgerele asupra nelegiuiţilor, oricît de scandaloasă şi de revoltătoare era purtarea acestor fii ai lui Samuil; judecătorii care luau mită nu lezau interesele personale ale lui Dumnezeu şi de aceea, în ochii lui, crimele lor erau o nimica toată în comparaţie cu sacrilegiile pe care le făptuiau Ofni şi Fineas, care îndrăzniseră să-şi vîre furculiţa în cratiţa domnului însuşi.

0 Responses to “26 – SFÎNTUL PROROC SAMUIL”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: