27 – URCAREA PE TRON Şl SFÎNTA ÎNCORONARE A REGELUI SAUL, UNSUL DOMNULUI

Ar fi o greşeală să ne închipuim că istoria lui Samuil se termină în momentul cînd, copleşit de bătrîneţe, a fost nevoit să-i pună pe feciorii săi judecători peste Izrail: Samuil a jucat un rol conducător pînă la sfîrşitul vieţii sale. Vom mai avea prilejul să-l vedem acţionînd cît timp va trăi şi chiar după moarte.
Într-o bună dimineaţă, bătrînii din Izrail s-au strîns laolaltă şi au venit la Samuil ca să-i ceară un rege:
― Popoarele vecine au regi; de ce nu am avea şi noi?
După ce s-a sfătuit cu Dumnezeu, prorocul le-a înfăţişat într-o lumină nu tocmai favorabilă puterea regală.
― Vreţi un rege? ― le spuse el bătrînilor. ― Bine! Dar să ştiţi care vor fi năravurile şi obiceiurile regelui: ….El va lua pe feciorii voştri şi-i va pune la carul lui şi-i va face călăreţii săi, ca să alerge înaintea carului său, şi-i va pune căpitani peste mii şi peste cîte cincizeci, să are ogoarele sale şi să secere holdele sale şi să-i pregătească arme de război şi arme pentru carele sale. Şi va lua pe fetele voastre ca să-i pregătească miresme, să gătească bucatele şi să coacă pîinea. Şi el va lua cale mai bune din ţarinile, din viile şi din măslinişurile voastre şi le va dărui slujitorilor săi. Apoi va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din podgoriile voastre şi le va dărui curtenilor săi şi robilor săi. Va lua iarăşi pe robii voştri şi pe roabele voastre şi pe feciorii voştri cei mai buni şi pe asinii voştri şi-i va întrebuinţa la lucrul său. Va lua zeciuială din turmele voastre şi voi veţi fi robii lui. Şi dacă veţi striga în ziua aceea de răul regelui vostru, pe care vi l-aţi ales, domnul nu vă va răspunde în ziua aceea! ” (Samuil I, VIII, 11―18).
Cu toată elocinţa sa, Samuil nu izbuti să-şi convingă ascultătorii. Trebuie să recunoaştem că în cuvîntarea sa, pe de-a-ntregul justă, împotriva regalităţii, se resimte puternic supărarea pe care i-o pricinuieşte dorinţa evreilor de a îngrădi puterea preoţilor. Vedeţi dv., în naivitatea lor, evreii, pe care preoţii lor îi jecmăneau atît de bine, cereau acum să li se schimbe jecmănitorul.
Pînă la urmă, Dumnezeu îi spuse prorocului său: „Ascultă de cuvîntul lor şi pune rege peste ei” (v. 22).
Cui îi hărăzise deci Dumnezeu prima coroană a lui Izrail?
„Era un om din seminţia lui Veniamin, care se numea Chiş, fiul lui Abiel, fiul lui Teror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, bărbat din Veniamin, cu bună stare. Şi el avea un fiu al cărui nume era Saul, fecior prea frumos, încît nimeni din fiii lui Izrail nu era mai frumos decît el. De la umărul său în sus, el covîrşea cu înălţimea sa tot poporul” (Samuil I, IX, 1―2).
Saul era un tînăr foarte simplu; păştea asinele tatălui său.
Chiş îl trimise, însoţit de un argat, să caute asinele. Ei au rătăcit zadarnic prin împrejurimi. Sluga îl sfătui să întrebe un „văzător” unde s-au pierdut asinele. Saul i-a răspuns că „văzătorul” trebuie plătit, iar ei nu au ce să-i ducă.
― Nu fii îngrijorat ― îi răspunse argatul. ― În mîna mea se găseşte un sfert de siclu de argint; îl voi da „omului lui Dumnezeu”.
În continuare, Biblia povesteşte că Saul şi sluga sa au ajuns la cetate şi au întrebat unde stă „văzătorul”, iar nişte fete de prin partea locului le-au arătat casa în care trăia acest „văzător”. Saul şi însoţitorul său au mers într-acolo.
„Însă domnul, cu o zi mai înainte de sosirea lui Saul, înştiinţase pe Samuil şi-i spusese: «Mîine, pe vremea aceasta, trimite-voi la tine un bărbat din ţinutul lui Veniamin; iar tu să-l ungi voievod peste poporul meu, Izrail. El va scăpa pe poporul meu din mîna filistenilor. Căci am văzut jalea poporului meu şi strigătul lui a ajuns pînă la mine!» Iar cînd Samuil văzu pe Saul, domnul zise către Samuil: «Iată omul despre care ţi-am vorbit; acesta va stăpîni peste poporul meu!»” (v. 15―17).
Saul îl întrebă pe Samuil unde stă „văzătorul”. Samuil îi răspunse că el e „văzătorul” şi-l pofti pe Saul la masă. În ziua aceea, „văzătorul” avea 30 de oaspeţi. La masă, el îi dete lui Saul locul de cinste, iar bucătarul îi aduse bucate gătite anume pentru el. Pentru a-i lua de grijă, Samuil îl anunţă pe Saul că măgăriţele au fost găsite şi că, ajungînd acasă, le va afla la tatăl său. Iar a doua dimineaţă, înainte de a se despărţi, Samuil unse cu mir capul lui Saul şi-i spuse că a devenit rege şi că „duhul domnului” a năvălit peste el.
Şi, într-adevăr, aşa a fost: fiul lui Chiş s-a schimbat cu totul. El a devenit altul. Reîntors la casa părintească, zări chiar în faţa porţii scumpele sale măgăriţe. Aceasta a avut asupra sa efectul de a-l face imediat să prorocească, şi prorocea cu atîta siguranţă, de parcă ar fi fost dintotdeauna prezicător de meserie şi de parcă toată viaţa numai asta ar fi făcut (Samuil I, 10, 1―16).
Pe vremea aceea „chivotul sfînt” se afla la Miţpa. Samuil strînse aici poporul lui Izrail; „porumbelul sfînt” nu ne spune nici cînd a avut loc această adunare şi nici cum a putut o mulţime de milioane de oameni să se întrunească într-o singură cetate.
Şi Samuil „a rostit către fiii lui Izrail: «Aşa grăieşte domnul, Dumnezeul lui Izrail: Eu am scos pe Izrail din Egipt şi v-am mîntuit pe voi din mîna egiptenilor şi din mîna tuturor împăraţilor care vă asupreau.
Dar voi astăzi aţi dispreţuit pe Dumnezeul vostru, care v-a scăpat din toate nenorocirile şi strîmtorările voastre, şi aţi rostit către el: „Nu! Ci pune un rege în capul nostru!” Hai! Înfăţişaţi-vă înaintea domnului după seminţiile voastre şi după neamurile voastre!»
Şi Samuil apropie toate seminţiile lui Izrail şi seminţia lui Veniamin căzu la sorţi.
Apoi a apropiat seminţia lui Veniamin după familiile ei şi a căzut la sorţi familia matriţilor. Pe urmă a apropiat familia lui Bicri, ins cu ins, şi sorţul a căzut pe Saul, feciorul lui Chiş. Dar l-au căutat pretutindeni şi nu s-a găsit” (v. 18―21).
Samuil nu i-a spus poporului: „Saul mi-a fost arătat de Dumnezeu cu puţin în urmă şi l-am şi uns cu mir. El să vă fie rege”. Procedura tragerii la sorţi era folosită pentru a preîntîmpina invidiile şi nemulţumirile. Stăpîn pe soartă era Dumnezeu, şi bătrînul proroc nu avea de ce să se teamă: putea fi sigur că alesul va fi Saul. Căci Dumnezeu nu putea, lăsînd alegerea la voia întîmplării, fără nici o măsluire, fără nici un abuz, să anuleze „sfînta ungere”, săvîrşită de curînd asupra alesului său.
Să ne amintim însă acum de „prorocia” lui Iacob, care făgăduise sceptrul regesc seminţiei lui Iuda (Facerea, XLIX, 8 şi urm.). Aşadar, Dumnezeu uitase cu totul de această prorocie în momentul instituirii monarhiei evreieşti. Dar să n-aveţi nici o teamă; îşi va reaminti de ea mai tîrziu. Vom vedea curînd cum coroana trece de pe capul lui Saul pe capul unuia dintre urmaşii lui Iuda. Astfel, uitarea divină va fi îndreptată şi „prorocia” patriarhului se va împlini totuşi.
Deocamdată însă poporul se înclină în faţa rezultatelor alegerii. Dar în clipa aceea alesul nu putea fi găsit.
― Unde este Saul? Ce s-a întîmplat cu Saul?
Aceste întrebări treceau din gură în gură. A fost întrebat însuşi Dumnezeu, pentru ca să se afle de la el dacă Saul va fi găsit pînă la urmă.
„Iar domnul a răspuns: «Iată-l, el s-a ascuns între poverile de drum». Atunci ei au alergat şi l-au adus de acolo, şi, stînd el în mijlocul poporului, era mai înalt decît tot poporul de la umărul său în sus. Şi Samuil a rostit către tot poporul: «Uitaţi-vă la acela pe care şi l-a ales domnul, că nu e nici unul la fel cu el în tot poporul!» Atunci tot poporul a strigat de bucurie şi a zis: «trăiască regele!»” (v. 22―24).
Din versetele care urmează reiese că Samuil a fost la început primul ministru al noului monarh. El a alcătuit principalele legi ale regatului evreiesc şi preţiosul său manuscris a fost pus la păstrare în „chivotul sfînt”. Dar curînd au ieşit la iveală divergenţe între Saul şi Samuil. A trecut cam o lună. Regele Saul, naiv şi deloc mîndru, nu era nicidecum o întrupare a tiranului nemilos, cu al cărui despotism Samuil îi ameninţase pe evrei pentru a-i convinge să nu-şi mai dorească un monarh. În loc să-şi întemeieze o curte pompoasă, să-şi construiască un palat scump, să se înconjure cu curteni îmbrăcaţi în aur, fiul lui Chiş se întoarse la gospodăria sa şi continuă să trăiască ţărăneşte. Pe vremea aceea, Nahaş, regele amoniţilor, îşi pusese în gînd să cucerească oraşul Iabeş al evreilor.
„…Şi a împresurat Iabeş-Galaad. Atunci toţi locuitorii din Iabeş au spus lui Nahaş: «Fă legămînt cu noi şi noi vom fi supuşii tăi!»
Dar Nahaş amonitul le-a răspuns: «Numai aşa voi încheia legămînt cu voi, anume: să-i scot fiecăruia ochiul drept şi să ponosesc cu această ocară tot Izrailul».
Atunci bătrînii din Iabeş au zis: «Dă-ne răgaz de şapte zile ca să trimitem soli în tot cuprinsul lui Izrail, şi dacă nu va fi nimeni să ne scape, atunci ne vom supune ţie».
Şi au venit solii la Ghibeea lui Saul şi au istorisit toată pricina în auzul poporului şi tot poporul, înălţîndu-şi glasul, a plîns” (Samuil I, XI, 1―4).
Tocmai atunci regele Saul se întorcea de la ţarină cu boii săi. „Atunci duhul lui Dumnezeu a năvălit peste Saul» şi mînia lui s-a aprins grozav.
Şi a luat o pereche de boi şi i-a făcut bucăţi şi le-a trimis, prin mîna solilor, în tot cuprinsul lui Izrail cu această vorbă: «Aşa vor fi ciorpîrţiţi boii celui care nu va veni după Saul şi după Samuil!» Şi spaima domnului a căzut peste popor şi au purces ca un singur om.
Şi Saul i-a numărat la Bezec, şi fiii lui Izrail erau trei sute de mii, iar bărbaţii din Iuda treizeci de mii.
Apoi a grăit către solii care veniseră: «Aşa să spuneţi celor din Iabeş-Galaad: „Mîine, cînd soarele va arde, vă va sosi mîntuirea”». Şi au venit solii şi au înştiinţat pe oamenii din Iabeş; şi ei s-au bucurat.
Şi cei din Iabeş au trimis vorbă lui Nahaş: «Mîine ne dăm în mîna voastră şi faceţi cu noi cum veţi găsi de cuviinţă».
Iar a doua zi Saul a împărţit poporul în trei tabere şi au pătruns în mijlocul taberei amoniţilor la straja dimineţii şi au zdrobit pe amoniţi pînă ce s-a înfierbîntat ziua. Şi cîţi au mai rămas s-au risipit, aşa încît n-au mai rămas dintre ei doi laolaltă” (v. 6―11).
Această „sfîntă” ispravă a „regelui-plugar” a stîrnit entuziasmul poporului. Evreii au sărbătorit strălucita victorie a „uriaşei” lor „oştiri” şi, după cum spune Biblia, „s-au veselit acolo cu veselie mare” (v. 12―15).
Criticii nu au fost cîtuşi de puţin uimiţi că regele Saul, care se afla în fruntea unui popor puţin numeros, se ocupa cu plugăritul şi cu îngrijirea turmelor tatălui său. Dar ei refuză să admită că un astfel de „rege” putea ridica în cinci zile o oştire de 330.000 de oameni într-o epocă în care evreii, după cum arată însuşi autorul, trăiau sub jugul filistenilor, într-o epocă în care, potrivit Bibliei, poporul evreu nu avea nici săbii, nici suliţe şi în care înrobitorii nu-i îngăduiau să aibă nici un singur instrument din fier şi nici măcar să-şi repare o unealtă metalică fără o încuviinţare specială (Samuil I, XIII, 19―22).
„Şi Guliver conţine astfel de basme ― scrie lordul Bolingbroke ―, dar la el nu găsim astfel de contradicţii”.
În cap. 12 este redată cuvîntarea plină de nemulţumire a lui Samuil, care, pe motiv că e bătrîn, vrea să se retragă. Cu aceasta se încheie cîrmuirea judecătorilor şi începe epoca regilor. Dar Samuil nu s-a retras de la treburi de bunăvoie: în cuvîntarea sa, el declară că, cerînd un rege, evreii au adăugat un nou păcat la mulţimea vechilor lor păcate. Dar nu-i nimic, încheie Samuil, o dată ce aveţi un rege, păstraţi-l; el este unsul domnului. Principalul este ca poporul să-şi sporească zelul religios. Pentru a le dovedi din nou evreilor cît de apropiat este de Dumnezeu, Samuil înfăptuieşte, fără să se mişte de la locul său, una dintre minunile care nu se întîlnesc decît în Biblie.
Samuil „a rostit către tot poporul Izrail: «…Ci acum staţi locului şi priviţi acest lucru năprasnic pe care domnul îl va săvîrşi înaintea ochilor voştri. Nu sîntem acum la secerişul grîului? Ci eu voi striga către domnul ca să trimită tunete şi ploaie. Şi voi veţi cunoaşte şi veţi vedea cît de mare este înaintea domnului greşeala pe care aţi săvîrşit-o cînd aţi cerut rege pentru voi!» Şi Samuil a strigat către domnul şi domnul a slobozit tunete şi ploaie în ziua aceea şi s-a spăimîntat foarte întreg poporul înaintea domnului şi înaintea lui Samuil” (Samuil I, XII, 16―18).
După aceea bătrînul proroc se retrase, făgăduind însă compatrioţilor săi că nu-i va uita niciodată în rugăciunile sale.
Retragerea lui Samuil semăna însă cum nu se poate mai bine cu un tertip diplomatic.
Aflînd despre remanierile din componenţa „guvernului regal”, filistenii au început să se pregătească pentru noi incursiuni. Aceasta nu era de natură să ridice moralul supuşilor lui Saul. Cei 330.000 de oşteni pe care-i avusese cu puţin timp înainte în jurul său s-au topit ca sarea în apă. „Atunci filistenii s-au strîns şi ei ca să se războiască cu Izrail, avînd trei mii de care şi şase mii de călăreţi şi popor numeros ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi ei au pornit şi au tăbărît la Micmaş, spre răsărit de Bet-Aven. Cînd au văzut izrailiţii că au ajuns la strîmtoare, căci poporul era strîns din toate părţile, atunci au început să se ascundă în peşteri şi în găurile pămîntului şi în crăpăturile stîncilor şi în ocniţe şi în fîntîni fără apă. Iar mult popor a trecut Iordanul în ţinutul Gad şi Galaad; însă Saul stătea pe loc în Ghilgal, iar tot poporul, de frică, fugise de lîngă el” (Samuil 1, XIII, 5―7).
Saul socoti că este de folos să aducă o jertfă lui Dumnezeu. Samuil îl anunţă că va veni chiar el să-l slujească pe domnul.
„Şi el a aşteptat şapte zile pînă la vremea pe care i-o hotărîse Samuil. Dar Samuil n-a venit la Ghilgal şi poporul s-a împrăştiat de lîngă el.
Atunci Saul a zis: «Aduceţi la mine jertfa pentru ardere-de-tot şi jertfele de pace». Şi el a adus arderea-de-tot.
Dar abia isprăvise de adus arderea-de-tot, cînd iată veni şi Samuil. Atunci Saul ieşi ca să-l întîmpine şi să-i zică bun sosit.
Dar Samuil îi zise: «Ce-ai făcut tu?» Saul i-a răspuns: «Cînd am văzut că poporul se risipeşte de lîngă mine şi tu n-ai sosit la vremea hotărîtă, iar filistenii se strînseseră în Micmaş,
Atunci mi-am zis: acum filistenii se vor coborî peste mine în Ghilgal şi eu n-am cerut încă îndurarea domnului. Drept aceea m-am silit pe mine însumi şi am adus arderea-de-tot».
Şi Samuil i-a spus lui Saul: «Ai lucrat nebuneşte! N-ai păzit porunca domnului Dumnezeului tău pe care ţi-o dăduse. Căci acum domnul ar fi întărit domnia ta peste Izrail în veac de veac.
Iar acum domnia ta nu va dăinui, că domnul şi-a căutat un bărbat după inima sa şi domnul l-a hotărît să fie domn peste poporul său, fiindcă tu n-ai păzit ce ţi-a poruncit domnul».
Apoi Samuil s-a sculat şi s-a pornit din Ghilgal şi s-a dus în drumul său. Iar rămăşiţa oştirii a mers după Saul, ca să întîmpine oştirea duşmană. Şi cînd a ajuns în Gheba, în Veniamin, Saul a numărat poporul care se afla lîngă el şi era ca la şase sute de oameni” (v. 8―15).
Pentru un rege care avusese înainte sub porunca sa o oaste de 300.000, această ceată era ridicol de mică. Între noi fie vorba, trebuie să recunoaştem că Samuil nu făcuse decît să dea dovadă de rea-voinţă. Biblia nu-l înfăţişează nicăieri în rolul de mare preot; marele preot era „Ahia, fiul lui Ahitub, fratele lui Icabod, fiul lui Fineas, feciorul lui Eli” (Samuil I, XIV, 3).
Samuil era un simplu preot şi proroc. Saul avea aceleaşi calităţi, deoarece începuse „să prorocească” după ce fusese uns. Prin urmare, Saul nu săvîrşise nici o greşeală, socotindu-se în drept să aducă jertfa. Pe de altă parte, nu aveţi impresia că Samuil, care părea să nu se împace cu retragerea sa de la conducere în favoarea regelui, întîrziase dinadins pentru a avea pretext să-l dojenească pe Saul şi să-l facă urît de popor? Dacă cineva nu a urzit nici un fel de intrigi ca să obţină domnia asupra lui Izrail acesta este, desigur, fiul lui Chiş, Saul, modestul păstor de asine. Orice s-ar zice, situaţia nu era de loc îmbucurătoare. „Şi în tot pămîntul Izrail nu se găsea nici un fierar, pentru că filistenii chibzuiseră: «Nu cumva să-şi facă evreii săbii sau suliţe!»
Aşa încît toţi izrailiţii se coborau la filisteni ca să-şi ascută care fierul plugului, care toporul, care securea, care boldul pentru boi,
Cînd li se tocise fierul plugului sau gura toporului, sau gura securii, sau cînd era vorba să facă vîrf boldului de mînat boii.
Aşa se face că în ziua bătăliei de la Micmaş nu se găsea nici o sabie şi nici o lance în mîna nici unuia din poporul războinic care era cu Saul şi cu Ionatan; ci aveau numai Saul şi feciorul său Ionatan” (Samuil I, XIII, 19―22).
Este limpede că forţele erau inegale: trebuie să credem că cei 330.000 de oşteni care îi zdrobiseră cu un an în urmă pe amoniţi în împrejurimile Iabeşului erau şi ei lipsiţi de arme. Pe semne, victoria lor o hotărîse atunci numărul. Dar cu 600 de oameni, care erau şi fără arme, situaţia era cu totul alta şi este lesne de înţeles că Saul nu trebuie să fi arătat prea bine atunci cînd i-a întîlnit pe filisteni la Micmaş.
Din fericire, tînărul Ionatan, fiul regelui, era un voinic fără seamăn şi totodată băiat hotărît. Într-o bună dimineaţă, fără să-i spună o vorbă tatălui său, el îşi luă scutierul şi se îndreptă cu el spre avanposturile oştirii filistene. Acolo au zărit nişte ostaşi duşmani ce-şi făcuseră tabăra pe un loc mai înalt care domina stîncile.
Filistenii i-au zărit şi ei şi au zis: „«Iată, evreii ies din vizuinele în care stăteau ascunşi!» Şi au grăit oamenii din strajă către Ionatan şi către scutierul său şi le-au strigat: «Suiţi-vă la noi să vă spunem ceva!» Atunci Ionatan a rostit către scutierul său: «Urcă-te după mine, căci domnul i-a dat în mîna lui Izrail!»
Şi Ionatan s-a urcat de-a buşilea, cu scutierul după el, iar filistenii o rupseră la fugă în faţa lui Ionatan şi el îi lua în sabie şi scutierul, în urma lui, îi ucidea.
Şi aceasta a fost întîia luptă crîncenă pe care au dat-o Ionatan şi scutierul său, doborînd ca la douăzeci de oameni pe o întindere cît o jumătate de pogon, adică atît cît poate ara o pereche de boi într-o zi” (Samuil I, XIV, 11―14).
Tot atunci Saul, care îl chemase pe marele preot Ahia, se pregătea să fie de faţă la aducerea jertfelor. Deodată s-a auzit un zgomot dinspre tabăra oştirii filistene. „Dar iată că între filisteni fiecare trăgea cu sabia în celălalt într-o învălmăşeală cumplită.
Iar evreii care erau cu filistenii mai dinainte şi care plecaseră cu ei la bătălie au fugit şi ei, ca să se unească cu izrailiţii din jurul lui Saul şi lui Ionatan.
Iar toţi acei izrailiţi care se ascunseseră prin munţii Efraim cînd prinseră de veste că filistenii fug se luară şi ei după filisteni şi se încăierară la luptă.
Astfel domnul a mîntuit pe Izrail în ziua aceea, iar lupta s-a întins pînă la Bethoron” (v. 20―23).
Gîndiţi-vă numai: chiar „pînă la Bethoron”! Aşa victorie mai zic şi eu!
„Oamenii din Izrail erau sleiţi, însă Saul a săvîrşit în ziua aceea o mare nebunie, căci el a legat poporul cu blestem, zicînd: «Blestemat să fie acela care va pune în gură demîncare pînă diseară şi pînă nu-mi voi răzbuna împotriva duşmanilor mei!» Şi nimeni din popor n-a gustat demîncare.
Dar pe cîmp se aflau faguri de miere.
Şi a ajuns gloata la faguri şi iată mierea curgea din ei. Însă nimeni nu şi-a adus mîna la gură, fiindcă poporul se temea de jurămînt.
Ionatan însă nu auzise de jurămîntul cu care tatăl său legase poporul; şi el a întins vîrful toiagului din
mîna sa şi l-a vîrît într-un fagure de miere şi apoi şi-a adus mîna la gură. Atunci ochii săi s-au luminat învioraţi.
Dar un oştean a deschis gura şi a zis: «Tatăl tău a legat poporul cu jurămînt, zicînd: „Blestemat să fie acela care va pune astăzi demîncare în gură!”» Iar poporul era sleit de oboseală.
Răspuns-a Ionatan: „Tatăl meu tulbură ţara. Ia uitaţi-vă cum s-au luminat ochii mei fiindcă am gustat puţin din mierea aceasta.
O, dacă poporul ar fi mîncat astăzi să se sature din prada duşmanilor săi pe care a găsit-o! Pe cînd acum, înfrîngerea filistenilor n-a ieşit prea mare” (v. 24―30).
Autorul „sfînt” povesteşte mai departe că poporul istovit „a năvălit asupra prăzilor şi au înşfăcat oi, boi, viţei şi i-au înjunghiat acolo pe loc şi poporul a mîncat carnea cu sînge.
Şi i-au dat de veste lui Saul şi i-au spus: «Iată poporul a păcătuit înaintea domnului fiindcă a mîncat carne cu sînge». Ci el a grăit: «Aţi săvîrşit nelegiuire! Rostogoliţi spre mine, acum, o piatră mare!»
Şi iarăşi a zis Saul: «Împrăştiaţi-vă în popor şi spuneţi-le: aduceţi la mine fiecare boul său şi fiecare oaia sa şi înjunghiaţi-le aici şi mîncaţi-le şi nu păcătuiţi împotriva domnului mîncînd carnea împreună cu sîngele!» Şi tot poporul aduse, în noaptea aceea, fiecare vita pe care o avea la îndemînă şi o junghie acolo” (v. 32―34).
Vă daţi seama ce măcel s-a făcut?
„Şi Saul a zidit un jertfelnic domnului; acesta era întîiul jertfelnic pe care l-a zidit domnului.
Apoi zis-a Saul: «Să ne coborîm la noapte şi să urmărim pe filisteni şi să-i nimicim pînă se va lumina de ziuă şi să nu lăsăm din ei nici unul». Iar ei au răspuns: «Fă tot ce ţi se pare că este bine». Dar arhiereul a zis: «Să ne apropiem, întîi, aici de Dumnezeu!»
Deci Saul a întrebat pe Dumnezeu: «Să mă pogor, oare ca să urmăresc pe filisteni? Îi vei da tu în mîna lui Izrail?» Însă domnul nu i-a dat răspuns în ziua aceea” (v. 35―37).
În zadar îşi lipi Saul urechea de „chivotul sfînt” pe care marele preot Ahia poruncise să-l aducă în acest loc; în zadar nădăjduia el să audă de acolo glasul domnului. Dumnezeu se încăpăţîna şi nu scotea o vorbă. Saul îşi dădu seama atunci că bătrînul este nemulţumit.
Ce putuse să-l supere pe Savaot? Marele preot Ahia, nepotul lui Fineas, nu mîncase, pare-se, din vasul „sfînt”, deoarece el nu putea să nu ştie că această nelegiuită lăcomie îl costase viaţa pe bunicul său. Saul se simţea şi el nevinovat de orice păcat. El nu săvîrşise nimic condamnabil; cel puţin Biblia nu ne spune aşa ceva. Ionatan, care mîncase miere, neştiind de blestemul tatălui său, era şi el, fireşte, nevinovat. În afară de aceasta, nu se ştie dacă Dumnezeu a aprobat cu adevărat acest blestem nesăbuit al lui Saul. Căci a opri oştirea să mănînce în ziua unei bătălii este o prostie fără margini.
Prin urmare, dacă Dumnezeu putea fi nemulţumit de ceva, se părea că pricina nu putea fi decît în popor, care înghiţise toate vitele filistenilor fără a lăsa să se scurgă sîngele, cum prevedea legea. Biblia nu ne spune, de altfel, că evreii ar fi făcut o indigestie. Se pare că aveau un organism de fier şi un stomac de dimensiuni „divine”.
Oricum ar fi, Dumnezeu refuza să răspundă. Aşadar, trebuia găsit vinovatul.
„Atunci a grăit el (Saul) către întregul Izrail: «Voi să staţi de această parte, iar eu cu Ionatan, fiul meu, de cealaltă parte» Şi poporul i-a răspuns lui Saul: «Fă cum crezi că este bine!»
Apoi Saul s-a rugat domnului: «Dumnezeule al lui Izrail, de ce n-ai răspuns astăzi robului tău? Dacă vina aceasta o am eu sau fiul meu Ionatan, fă să iasă urim, iar dacă păcatul acesta l-a săvîrşit poporul tău Izrail, atunci fă să iasă tumim». Şi sorţul căzu pe Ionatan şi pe Saul, iar poporul ieşi din bănuială.
Şi zise iarăşi Saul: «Aruncaţi sorţul între mine şi Ionatan, fiul meu», şi sorţul căzu pe Ionatan. (Şi pe cine va arăta sorţul acela va muri. Şi spuse poporul lui Saul: «Nu va fi aşa!» Dar Saul rămase hotărît. Şi aruncară sorţul între el şi Ionatan, fiul său.)
Atunci Saul grăi către Ionatan: «Spune-mi ce ai făcut?» Iar Ionatan i-a spus şi i-a mărturisit: «Drept e că am gustat puţină miere, cu vîrful toiagului ce era în mîna mea. Iată-mă! Sînt gata să mor!»
Ci răspuns-a Saul: «Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi mai rău decît atît dacă nu vei muri, Ionatane!»
Dar poporul a strigat către Saul: «Să moară Ionatan, care a adus această mare mîntuire în Izrail? Ferească Dumnezeu! Viu e domnul. Nici un păr din capul lui să nu cadă pe pămînt! Căci doar cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit el astăzi!» Astfel poporul scăpă pe Ionatan de la moarte” (v. 40―45).
În continuarea acestei extrem de cuvioase şi importante povestiri, aflăm că filistenii au ajuns cu bine acasă şi că s-au mai războit de multe ori cu evreii „cît a trăit Saul” (v. 52).
Un anumit timp, a cărui durată nu este indicată de autorul „sfînt”, domnia fiului lui Chiş a fost glorioasă. Cap. al XIV-lea ne spune în încheiere cine erau cei mai de seamă membri ai familiei lui Saul. Vom menţiona aici numai că, în afară de Ionatan, Saul a mai avut doi fii şi două fiice, pe Merab şi pe Micol. Cu aeeste două domniţe vom mai avea prilejul să ne întîlnim.

0 Responses to “27 – URCAREA PE TRON Şl SFÎNTA ÎNCORONARE A REGELUI SAUL, UNSUL DOMNULUI”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: