30 – LUPTA PENTRU TRON ŞI SEMNUL DOMNULUI DUMNEZEU

A început o nouă viaţă pentru tînărul pe care Samuil îl unsese rege şi care deocamdată, nevoind să rivalizeze cu Saul, se mulţumea cu slujba de scutier şi de cîntăreţ la harpă. Dar, cu toată modestia sa, David a făcut curînd pe „maiestatea-sa” regele Saul să se necăjească. „Şi venind ei cu David care se întorcea de la înfrîngerea filistenilor, au ieşit femeile de prin toate cetăţile lui Izrail, cîntînd şi dănţuind întru întîmpinarea regelui Saul, cu timpane, cu chiote de veselie şi cu chimvale. Şi femeile răspundeau una alteia, cîntînd, dănţuind şi grăind: «Saul a bătut miile sale, însă David ale sale zeci de mii»” (Samuil 1, XVIII, 6―7). Fireşte, este greu să admitem că răposatul Goliat, oricît ar fi fost de uriaş, să fi valorat cît zeci de mii de oameni. Saul, care se distinsese în război prin multe isprăvi vitejeşti, a găsit că ovaţiile în cinstea scutierului şi harpistului său depăşeau limitele bunului-simţ şi luau un caracter ireverenţios faţă de el.
„Atunci Saul se aprinse foarte de mînie, căci acest cuvînt îl jignea. Şi el zise: «Lui David îi dau zecile de mii, iar mie numai miile. Îi mai lipseşte doar domnia».
Şi din ziua aceea înainte Saul privi pe David eu ochi pizmaşi.
Dar a doua zi năvăli spre Saul duhul cel rău, trimis de Dumnezeu, şi el umbla prin casă zbuciumîndu-se. Ci David cînta din harpă, ca în toate zilele, iar Saul avea suliţa în mînă.
Şi Saul a azvîrlit cu suliţa, gîndind: «Voi pironi pe David de perete!» David însă se feri din faţa lui de două ori” (v.8―11 ).
După cîtva timp, pentru a-l îndepărta pe tînăr de lîngă el, regele îl numi căpitan peste o mie (v. 13). Iar David, căruia toate îi mergeau din plin, a început să cîştige tot mai multă popularitate în rîndurile fiilor lui Izrail. Numele său a început să treacă din gură în gură.
Vom vedea curînd că însuşi Dumnezeu a sporit numărul dovezilor protecţiei pe care i-o acorda lui David.
Chemîndu-l odată pe David la dînsul, Saul îi zise: „Iată vreau să-ţi dau de soţie pe Merab, fata mea cea mai mare, numai să-mi fii viteaz şi să duci războaiele domnului!” (v. 17). În adîncul sufletului său, Saul nădăjduia că, pînă la urmă, filistenii îl vor ucide pe David. David însă îi răspunse lui Saul: „Cine sînt eu şi care este spiţa neamului tatălui meu în Izrail ca să fiu eu ginerele regelui?” (v. 18). El continua să ascundă că Samuil îl unsese rege.
„Dar aşa s-a făcut că la vremea cînd era s-o dea pe Merab, fiica lui Saul, lui David de soţie, fu măritată cu Adriel Meholatitul” (v. 19). Autorul nu ne spune de ce. „Şi Micol, fata lui Saul, iubea pe David şi, cînd lucrul îi fu adus la cunoştinţă lui Saul, el găsi vestea pe plac… Saul zise lui David a doua oară: «Acum tu vei fi ginerele meu!»”(v. 20―21).
Din cele ce urmează putem trage concluzia că învingătorul lui Goliat ar fi fost bucuros să se însoare chiar de îndată cu frumoasa Micol. Se pare însă că lui Saul i-a părut rău că-şi dăduse atît de repede consimţămîntul: de îndată ce află despre dorinţa tînărului de a se însura, el începu să-i pună condiţii cu totul irealizabile. Nimeni nu va ghici vreodată ce dificultăţi a născocit Saul. „Saul a zis atunci: Aşa să-i spuneţi lui David: regele nu ţine la daruri de nuntă, ci voieşte o sută de tăieri împrejur de filisteni…” (v. 25).
Cu alte cuvinte, regele nu avea de gînd să-i dea zestre fiicei sale. După părerea sa, David trebuia să aducă zestre. Şi ce anume? O sută de tăieri împrejur! Este cu totul de neînţeles la ce putea servi o asemenea cantitate în gospodăria tinerilor însurăţei sau pentru nevoile regelui.
„…Şi mai înainte ca să se împlinească zilele, David s-a sculat şi s-a dus el cu ostaşii lui şi a omorît două sute dintre filisteni şi David a adus ce-a fost tăiat împrejur şi le-a dat regelui, toate la număr, ca să ajungă ginerele regelui. Iar Saul dădu pe fiica sa Micol lui David de soţie” (v. 26―27).
Ne putem închipui adunarea la care a fost semnat contractul matrimonial şi scena cînd „notarul regelui” inventaria solemn cele două sute de bucăţi tăiate împrejur, iar îndrăgostita Micol gungurea cu capul pe umărul lui David, încîntată la culme de acest minunat dar de nuntă. Dar filistenii au socotit că nu le vine de loc la îndemînă ca evreii să umble pe la ei ca într-un fel de depozit central pentru a face rost de circumcizii. Războiul a izbucnit din nou. „Şi voievozii filistenilor năvăleau mereu, dar, cînd năvăleau ei, David avea mai mare izbîndă decît toţi curtenii lui Saul, astfel că numele său ajunse la mare slavă” (v. 30).
Tocmai pe atunci au început să devină tot mai dese accesele de ţicneală ale regelui. Rămîne totuşi de neînţeles de ce se străduieşte atîta autorul „sfînt” să-l zugrăvească pe acest monarh nefericit în cele mai respingătoare culori. Potrivit aceluiaşi text biblic, însuşi Dumnezeu făcea cîteodată ca duhul rău să năvălească asupra nefericitului Saul, cu alte cuvinte însuşi Dumnezeu îl scotea din minţi. Nici un dement nu este vinovat de acţiunile sale, şi cu atît mai puţin Saul.
„Totuşi, Saul a spus lui Ionatan, fiul său, şi tuturor slujitorilor săi că voieşte să omoare pe David. Ci Ionatan, fiul lui Saul, avea mare dragoste către David. Atunci Ionatan a dat de veste lui David, zicînd: «Părintele meu, Saul, caută să te ucidă»” (Samuil I, XIX, 1―2).
Totodată, Ionatan s-a străduit să-i împace pe cei doi duşmani: „Astfel, Ionatan vorbi de bine pe David către Saul, tatăl său, şi-i spuse: «Să nu păcătuiască regele împotriva robului său David, căci el n-a păcătuit împotriva ta, iar faptele lui au fost de mare folos pentru tine,
Fiindcă el şi-a pus viaţa în primejdie şi a răpus pe filistean şi astfel domnul a dăruit, prin mîna lui o mare izbîndă întregului Izrail. Tu ai văzut şi te-ai bucurat. Atunci de ce vrei să-ţi faci păcat cu sînge nevinovat şi să omori pe David fără nici un temei?»
Şi Saul a dat ascultare graiului lui Ionatan şi Saul s-a jurat: «Pe domnul cel viu că nu va fi ucis!»
Şi Ionatan a chemat pe David şi i-a împărtăşit toate aceste vorbe. Apoi Ionatan a dus pe David la Saul şi el a slujit în faţa lui ca şi mai nainte” (v. 4―7).
Este limpede că ura îl părăsea pe monarh de îndată ce era în stare normală şi că numai în timpul acceselor, „cînd Dumnezeu făcea să năvălească peste el duhul cel rău”, Saul continua să se gîndească la uciderea ginerelui său.
Între timp, războiul cu filistenii era în toi, iar tînărul muzician le pricinua din cînd în cînd duşmanilor, între două serenade, înfrîngeri zdrobitoare. „Dar duhul cel rău de la domnul a venit iar peste Saul. Şi el stătea în palatul său, cu suliţa în mînă, pe cînd David cînta din harpă” (v. 9). Cititorul va ghici şi singur ce trebuia sa se întîmple:
„Şi Saul a căutat să pironească cu suliţa pe David de perete, dar el s-a ferit din faţa lui Saul, aşa încît el a înfipt suliţa în zid. Iar David a fugit şi a scăpat” (v. 10).
Tînărul harpist şi comandant de oşti a căutat scăpare la iubitoarea sa soţie, care şi-a dat osteneala să-l mîngîie.
În noaptea aceea însă, „trimis-a Saul oameni, acasă la David, ca să-l pîndească şi să-l omoare pînă dimineaţa. Micol însă, soţia lui David, l-a vestit şi i-a spus: «Dacă nu-ţi scapi viaţa în noaptea aceasta, mîine vei fi omorît».
Atunci Micol l-a slobozit pe David pe fereastră în jos şi el s-a dus şi a fugit şi a scăpat.
Apoi Micol a luat un terafim şi l-a pus în pat şi i-a pus la cap un smoc de păr de capră şi l-a învelit cu o mantie.
Trimiţînd deci Saul pe oamenii săi ca să ia pe David, ea a spus: «Este bolnav!»
Şi iarăşi a trimis Saul pe soli ca să vază pe David, poruncindu-le: «Aduceţi-l la mine cu pat cu tot ca să-l omor!»
Dar cînd solii veniră, iată în pat era terafimul şi la cap avea smocul de păr de capră.
Atunci Saul a întrebat pe Micol: «De ce m-ai amăgit într-acest chip şi ai dat drumul duşmanului meu ca să scape?» Dar Micol i-a răspuns lui Saul: «El mi-a zis: lasă-mă să mă duc, că de nu te omor!»” (v. 11―VI).
Nu trebuie să scăpăm din vedere că redăm cea mai sfîntă dintre cărţi, o operă divină, temelia temeliilor credinţei, care pretinde să-i supună pe toţi oamenii legilor sale. Dar putem oare găsi undeva o povestire mai stupidă decît aceasta? Această anecdotă cu travestitul nu este bună nici măcar ca subiect pentru cel mai ieftin vodevil. Ea este sub nivelul celor mai proaste reprezentaţii de la barăcile de bîlci. De teamă să nu ne prăjim pentru totdeauna în focul gheenii sîntem, totuşi, datori să credem că Micol l-a ajutat pe soţul ei, David, unsul lui Dumnezeu, să fugă pe fereastră şi a pus în locul lui în aşternut un manechin cu o piele de capră în cap. Era oare această piele de capră obişnuita scufie de noapte a lui David?
În textul ebraic, manechinul acesta este desemnat prin cuvîntul „terafim”. În cele mai multe ediţii moderne ale Bibliei, el se traduce prin „statuie”. Dar „terafim” înseamnă, propriu-zis, „idol”. Aşadar, Micol mai avea idoli? Îşi închipuia ea oare că ucigaşii trimişi de tatăl ei vor fi atît de creduli încît să ia un idol drept soţul ei? Şi nădăjduia ea oare că bucata de păr de capră cu care acoperise capul idolului său va putea să treacă drept coafura soţului ei? Iată un foarte frumos subiect de examen pentru respectabilii domni teologi.
Mai departe, povestirea biblică devine de-a dreptul delirantă: „Astfel David a fugit şi a scăpat şi s-a dus la Samuil, la Rama, şi i-a istorisit toate cîte îi făcuse Saul. Apoi s-a dus cu Samuil şi au locuit la frăţia prorocilor în Rama. Şi i-au adus lui Saul această veste: «Iată, David este la frăţia prorocilor în Rama!»
Atunci Saul a trimis soli ca să prindă pe David, dar cînd ei văzură ceata prorocilor care proroceau şi pe Samuil care stătea în fruntea lor, duhul lui Dumnezeu veni peste trimişii lui Saul şi se simţiră şi ei profeţi.
Şi i-au spus lui Saul acest lucru şi el a trimis alt rînd de soli şi duhul prorocesc i-a insuflat şi pe aceia. Dar Saul a mai trimis încă o dată al treilea rînd de soli şi au profeţit şi aceştia.
Atunci Saul s-a aprins de mînie şi s-a dus el însuşi la Rama şi a ajuns la fîntîna cea mare, care este pe aria de pe colina pleşuvă, şi a început să întrebe: «Unde sînt Samuil şi David?< Şi unul i-a răspuns: «Iată, sînt la frăţia prorocilor în Rama .
Însă, pe cînd se ducea de acolo spre frăţia prorocilor în Rama, duhul lui Dumnezeu a năvălit şi asupra lui şi, mergînd pe cale, prorocea, pînă cînd a ajuns la frăţia prorocilor în Rama.
Şi aruncîndu-şi şi el hainele de pe el, se zbuciuma ca un profet înaintea lui Samuil şi a zăcut gol la pămînt toată ziua aceea şi toată noaptea. Pentru aceea a rămas vorba: «Oare şi Saul este printre proroci?»” (v. 18―24).
Am reprodus în mod intenţionat, cuvînt cu cuvînt, acest text extravagant. Se numeşte proroc un om care se apucă să prezică viitorul. Prin urmare, trebuie să fii inspirat de Dumnezeu pentru a spune ce evenimente se vor întîmpla în viitor. Aşa înţeleg credincioşii cuvîntul „proroc”. De obicei prorocul se mărgineşte să prezică un anumit fapt: i se adresează o întrebare unui oracol, iar oracolul răspunde. Sau „omul lui Dumnezeu” se duce în vreun oraş sau la curtea unui rege şi îi prezice o catastrofă sau vreun eveniment fericit. Aşa procedează prorocii, adică cei care se dau drept inspiraţi şi iniţiaţi în cunoaşterea lucrurilor celor mai tainice. Nimănui însă nu-i va veni în gînd să-şi închipuie o întreagă frăţie, adică o întreagă adunare de proroci, care să debiteze într-una prorociri asemenea unei fîntîni arteziene. Cel mult într-o casă de nebuni!
Pînă şi străjerii devin proroci şi se alătură lui Samuil, lui David şi celorlalţi, începînd să facă profeţii împreună cu ei. În sfîrşit, chiar Saul, care a pornit să-şi caute ginerele ca să-l omoare, începe să prorocească pe drum, se despoaie aproape în întregime în adunarea sfinţilor sau a prorocilor, care urlă cu toţii în cor. Aceasta seamănă cum nu se poate mai bine cu tabloul clinic al demenţei.
Boulanger, un învăţat din secolul al XVIII-lea, a făcut observaţia că această istorie prostească seamănă cu povestea unui judecător de la ţară din Bretania de jos. Acesta a trimis aprodul să caute pe un martor. Martorul stătea la cîrciumă şi bea, iar aprodul a rămas cu el. Judecătorul a trimis un al doilea aprod, care s-a aşezat şi el să bea. În sfîrşit, judecătorul a pornit chiar el, dar s-a alăturat celorlalţi şi s-a îmbătat. Procesul a fost amînat.
În cap. al XX-lea ni se povesteşte că David a fugit de la frăţia prorocilor şi s-a ascuns la Ionatan. Ionatan a încercat din nou să-l apere împotriva dezlănţuitului Saul cînd acesta a încetat să mai prorocească. Apărarea aceasta a avut loc cu prilejul unui ospăţ dat de rege în cinstea „lunii noi”. Saul a băgat de seamă că locul lui David de la masă a rămas gol şi atunci Ionatan şi-a început pledoaria. Dar regele nu voi să audă nimic şi se făcu stacojiu de mînie.
„Dar Ionatan a răspuns lui Saul, tatăl său, zicînd: «Pentru ce trebuie să moară? Ce a săvîrşit el?».
Atunci Saul a zvîrlit cu suliţa după el ca să-l ucidă, şi Ionatan înţelese că dinspre partea tatălui său era lucru hotărît să ucidă pe David.
Deci Ionatan s-a sculat de la masă înfierbîntat de mînie şi nu gustă demîncare a doua zi după lună nouă, căci era mîhnit din pricina lui David şi pentru ocara pe care i-o făcuse tatăl său” (Samuil I, XX, 32―34).
Ionatan porni să-şi prevină cumnatul că nu va reuşi să înfrîngă încăpăţînarea regelui. Iar David îl ascultă şi, „căzînd cu faţa la pămînt, se închină de trei ori. Apoi cei doi prieteni se sărutară unul pe altul şi plînseră unul în braţele celuilalt, David mai cu seamă plîngînd cu hohote” (v. 41).
David s-a dus la preotul Ahimelec, care trăia la Nobe, pentru a-i cere adăpost. Preotul îl primi, îl hrăni cu pîine sfinţită, dar îl făcu să înţeleagă că nu-i poate garanta securitatea. Şi deoarece tînărul harpist, înainte de a-şi lua valea, îl rugă pe Ahimelec să-i dea o armă ca să se poată apăra în caz de nevoie, preotul îi răspunse: „«Sabia lui Goliat filisteanul, pe care tu l-ai răpus în Valea Stejarului, iată-o, e învelită într-un veşmînt şi pusă în dosul efodului; de voieşti s-o iei, ia-o, căci alta decît aceasta nu se află aici». Iar David a răspuns: «Nu mai este alta la fel ca ea; dă-mi-o!» (Samuil I, XXI, 10).
David plecă cu sabia lui Goliat şi se îndreptă spre Gat, oraş filistean în care domnea regele Achiş; el spera că duşmanul lui Izrail îi va acorda protecţie. Apropiindu-se de Gat, el a fost recunoscut de cîţiva slujitori ai lui Achiş. Aceasta a fost suficient pentru a-l face pe David să treacă printr-o mare spaimă. Va vrea oare regele filistean să-l ajute în nefericirea sa? Acest lucru i se părea cu totul îndoielnic. David „se temu foarte de Achiş, regele Gatului. De aceea el s-a prefăcut nebun înaintea lor şi se sluţea ca un zmintit în mîinile lor şi bătea toba în porţi şi lăsa să-i curgă scuipatul în barbă. Ci regele Achiş a zis către curtenii săi: -«Vedeţi bine că este un om nebun! De ce l-aţi adus la mine?»” (v. 13―14).
„Şi a plecat David şi de acolo şi şi-a găsit adăpost în cetăţuia Adulam, şi, auzind fraţii săi şi toată casa tatălui său, s-au pogorît acolo la el. Apoi s-au strîns lîngă el tot felul de obijduiţi şi toţi cîţi aveau cămătari pe capul lor şi toţi cîţi erau cu inima amărîtă, iar David era căpetenia lor; aşa încît se adunară în jurul lui ca la patru sute de inşi” (Samuil I, XXII, 1―2). După aceea, încredinţînd regelui Moabului pe bătrînii săi părinţi, David porni la război. Între David şi socrul său începu un război făţiş.
Saul află despre primirea pe care preotul Ahimelec i-o făcuse lui David. Atunci Saul chemă în faţa judecăţii sale pe Ahimelec şi pe toţi preoţii. „Zis-a Saul către el: «De ce aţi uneltit împotriva mea, tu şi feciorul lui Iesei, dîndu-i de mâncare şi sabie şi întrebînd pe Dumnezeu pentru el ca să se răscoale împotrivă-mi duşmăneşte, precum se vede astăzi?».
Însă Ahimelec răspunse regelui astfel: «Dar cine între toţi slujitorii tăi este credincios ca David? Ginerele regelui, căpitanul paznicilor tăi şi cu mare cinste în casa ta!
Oare în ziua aceea început-am eu să întreb pentru el pe Dumnezeu?… Să nu scoată regele nici o vină robului său, nici întregii case a tatălui meu, fiindcă robul tău nu ştie nimic din toată această pricină, nici puţin, nici mult!>>.
Dar regele a rostit: «Ahimelec, vei muri fără nici o vorbă, tu şi toată casa tatălui tău»” (v. 13―16).
Paznicii regelui au refuzat însă să aducă la îndeplinire această sentinţă de moarte, neîndrăznind să ridice mîna împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. „Atunci regele a poruncit lui Doeg: «Apropie-te tu şi loveşte pe preoţi». Şi Doeg Edomitul s-a apropiat şi a tăbărît asupra preoţilor şi a omorît în ziua aceea optzeci şi cinci de inşi care purtau efodul de in. Asemenea şi Nobe, cetatea preoţilor, o trecu prin ascuţişul săbiei, şi bărbat, şi femeie, şi copil, şi prunc de ţîţă, şi boi, şi asini, şi oi, toate prin ascuţişul săbiei” (v. 18―19). O nouă hecatombă sfîntă! Unul dintre fiii lui Ahimelec, numit Abiatar, a scăpat de măcel şi a reuşit să i se alăture lui David, care i-a zis: „Rămîi la mine şi nu te teme, fiindcă cine umblă să-ţi ia viaţa ta umblă să-mi ia şi viaţa mea. Lîngă mine eşti în bună pază!” (v. 23).
Scurtăm expunerea pe cît este cu putinţă. Dar manualele de „istorie sfîntă”, întocmite pentru credincioşi, sînt atât de incomplete, încît trebuie să reconstituim, cu ajutorul unor citate textuale din Biblie, o mulţime de episoade pe care oamenii bisericii le trec, încurcaţi, sub tăcere. Straniile amănunte ale „sfintei scripturi” nu sînt lipsite cîteodată de cel mai picant interes. Ne-am strădui să fim şi mai scurţi dacă ar fi vorba de o altă carte, de o carte obişnuită. Dar aici avem de-a face cu scrierea lui Dumnezeu însuşi şi nu îndrăznim să trecem peste perlele divine, atît de numeroase în minunatul scrin care se numeşte Vechiul testament.
Fiul lui Iesei începu să pribegească prin pustiul Zif. Efectivul adunăturii care îl urma a sporit cu încă 200 de oameni. Saul urmărea această ceată, dar nu reuşea s-o ajungă. Totuşi, David a avut o întîlnire cu Ionatan într-o pădure. Şi-au jurat amîndoi unul altuia dragoste şi prietenie veşnică.
Aflînd că filistenii au pornit iarăşi la război, Saul întrerupse urmărirea ginerelui său pentru a lupta împotriva duşmanului naţional. Filistenii au fost respinşi, iar regele porni iarăşi împotriva lui David, care-şi instalase „cartierul general” în deşertul Engadi, de unde îşi desfăşura rodnica activitate. Da, cu adevărat rodnică, deoarece, după cum ne spune însăşi Biblia, fiul lui Iesei s-a transformat într-un autentic şef al unei bande de tîlhari: a strîns 600 de cuţitari şi, cu toată această adunătură, cutreiera munţii şi văile, necruţînd nici prieteni, nici duşmani, jefuind şi despuind pe toţi cei ce-i ieşeau în cale.
De două ori Saul, care avea cu dînsul 3.000 de soldaţi de elită, a ajuns foarte aproape de David. În amîndouă cazurile, ginerele a dat dovadă de o mişcătoare mărinimie. Ambele episoade sînt prea amuzante ca să nu le cităm. Pe cînd dicta această povestire, „porumbelul divin” era într-o dispoziţie cît se poate de bună. Căci, din moment ce Dumnezeu conduce totul, nu i-ar fi fost greu să-i dea lui David prilejul de a-şi manifesta mărinimia în împrejurări mai puţin caraghioase. Dacă aceste aventuri sînt groteşti, explicaţia constă în faptul că „sfînta treime” a vrut pur şi simplu să se mai distreze un pic şi să mai introducă o glumă în această dictare plicticoasă. De altfel, nu intenţionăm cîtuşi de puţin să răpim acestor aventuri caracterul lor divin: bine că sînt scoase din adevărata „istorie sfînta”.
Aşadar, înainte cu iritatele textuale:
„Şi Saul a luat trei mii de bărbaţi aleşi din tot Izrailul şi a pornit în urmărirea lui David şi a oamenilor lui pînă la răsărit de stîncile caprelor sălbatice.
Şi în drum a dat de o stînă de oi. Acolo era o peşteră. Şi Saul a intrat înlăuntru ca să-şi facă nevoile; iar David eu oamenii săi erau poposiţi în fundul peşterii.
Atunci însoţitorii lui David îi ziseră: «Iată ziua despre care ţi-a vorbit domnul: „Iată eu îţi voi da în mînă pe duşmanul tău ca să faci cu el cum vei crede de cuviinţă”». Iar David s-a sculat şi a tăiat pe furiş poala mantiei lui Saul.
Dar pe urmă inima lui David se zbătea în el, fiindcă tăiase poala mantiei lui Saul.
Şi zicea către oamenii săi: «Ferească-mă domnul să fac una ca aceasta stăpînului meu, unsului domnului, ca să ridic mîna mea împotriva lui, fiindcă el unsul domnului este».
Şi David dojeni pe oamenii săi cu cuvinte aspre şi nu-i lăsă să tabere asupra lui Saul. Iar Saul a ieşit din peşteră şi şi-a văzut de drum.
Însă după acestea David se ridică şi ieşi din peşteră şi, strigînd după Saul, îi zise: «Doamne, măria-ta!» Şi Saul s-a uitat în urmă-i, iar David a căzut cu faţa la pămînt şi s-a închinat.
Atunci David a grăit către Saul: «De ce asculţi tu vorbele oamenilor care spun: „Iată că David caută să-ţi facă rău?”
Iată, astăzi văd ochii tăi că domnul te-a dat pe tine în mîna mea, acolo în peşteră, dar, la îndemnul ca să te omor, eu te-am cruţat pe tine şi am răspuns: „Nu voi întinde mîna mea împotriva stăpînului meu, căci el este unsul domnului”.
Ci acum, părinte, priveşte şi vezi poala mantiei-tale în mîna mea! Fiindcă am tăiat poala mantiei tale şi nu te-am omorât. Înţelege şi vezi, prin urmare, că din partea mea nu e nici o răutate şi nici o nelegiuire şi că eu n-am păcătuit împotriva ta, pe cînd tu pîndeşti viaţa mea ca s-o iei.
Domnul să judece între mine şi tine şi domnul să mă răzbune împotriva ta, dar mîna mea nu se va ridica împotriva ta.
Precum spune zicala din bătrîni: „Din cel fărădelege iese fărădelegea”, dar mîna mea nu se va ridica împotriva ta.
După cine a pornit cu război regele lui Izrail? Pe cine urmăreşti tu? Un cîine mort, un purice.
Domnul să fie judecător şi să judece între mine şi tine şi să cerceteze şi să apere pricina mea şi să-mi scoată dreptatea din mîna ta!»
Iar după ce David a sfîrşit de vorbit aceste vorbe către Saul, grăit-a Saul: «Nu este oare acesta glasul tău, Davide, fiule?». Şi Saul a început să plîngă cu hohote.
Apoi a zis către David: «Tu eşti mai drept decît mine, fiindcă mi-ai răsplătit cu bine, pe cînd eu ţi-am răsplătit cu rău.
Şi tu ai dovedit azi binele pe care mi l-ai făcut, întrucît domnul m-a dat în mîna ta şi tu nu m-ai omorît.
Căci dacă găseşte cineva pe vrăjmaşul său îl va lăsa oare să-şi meargă drumul cu bine? Ci domnul să te norocească pentru ceea ce tu astăzi ai săvîrşit faţă de mine.
Şi acum, iată, ştiu că tu într-adevăr vei fi rege şi că regatul lui Izrail va propăşi în mîna ta.
Drept aceea, jură-mi înaintea domnului că nu vei stîrpi pe urmaşii mei după moartea mea şi că nu vei nimici numele meu din casa părintelui meu!».
Şi David făcu acest jurămînt lui Saul. După aceea Saul s-a dus la casa sa, iar David şi oamenii săi s-au suit în creasta muntelui” (Samuil I, XXIV, 3―23).
Scena este cum nu se poate mai patetică, deşi este greu de înţeles de ce, în autoînjosirea sa, David se compară cu un cîine mort şi cu un purice. Episodul ar fi fost cu adevărat măreţ dacă s-ar fi produs în alte împrejurări. Dar gîndiţi-vă: Saul este cruţat de David în peştera în care intrase pentru a-şi face nevoile! „Sfîntul duh” ar fi putut crea un alt decor pentru mărinimia lui David. Dar o dată ce i-a plăcut lui Dumnezeu ca împrejurările să fie tocmai acestea, trebuie să recunoaştem că el manifestă aici o inspiraţie creatoare de un gust destul de dubios. Clericii urlă împotriva unora dintre cărţile lui Emile Zola în care acest celebru romancier naturalist descrie mirosul urît pe care-l exală un ţăran. Dar romanele lui Zola nu sînt cărţi sfinte şi nimănui nu-i va trece vreodată prin gînd să întemeieze pe ele o religie.
Dar să nu mai insistăm.
A doua oară feciorul lui Iesei dădu dovadă de mărinimie în împrejurări întrucîtva diferite. Pe vremea cînd Saul şi oastea sa îşi făcuseră tabăra la Hachila, David, însoţit de un oarecare Abişai, a reuşit să pătrundă noaptea în cortul regelui. De astădată Dumnezeu a fost complicele direct al favoritului său David.
„Şi iată Saul stătea şi dormea în ocolul carelor, iar lancea lui stătea înfiptă în pămînt la căpătîiul lui, în vreme ce Abner şi ostaşii dormeau în jurul lui.
Abişai atunci a zis către David: <Dumnezeu ţi-a dat astăzi în mînă pe duşmanul tău, deci acum lasă-mă să-l pironesc în pămînt cu lancea lui, dintr-o singură izbitură, căci de-a doua nu mai am nevoie».
Însă David a răspuns lui Abişai: «Să nu-l omori, căci cine ar putea să-şi întindă mîna împotriva unsului domnului şi să rămînă nepedepsit?».
Şi David a adăugat: «Pe domnul cel viu, că domnul îl va lovi: sau îi va sosi ziua şi va muri, sau va porni în război şi va pieri.
Să mă păzească domnul să ridic mîna mea împotriva unsului domnului. Dar ia, te rog, suliţa de la căpătîiul lui şi urciorul cu apă şi să plecăm».
Astfel David luă suliţa şi urciorul cu apă de la căpătîiul lui Saul şi plecară. Şi nimeni n-a văzut şi nimeni n-a ştiut şi nimeni nu s-a deşteptat pentru că toţi erau adormiţi, întrucît un somn greu de la domnul căzuse peste ei.
Apoi David a trecut de cealaltă parte şi a stat pe vîrful muntelui la mare depărtare, aşa încît un loc larg era între ei.
Şi David a strigat către ostaşi şi către Abner, fiul lui Ner, şi a început să le zică: «Nu răspunzi nimic, Abner?» Ci Abner a răspuns şi a zis: «Cine eşti tu care zbieri la rege?»
Însă David a urmat vorba lui Abner: «Tu eşti bărbat şi cine mai este ca tine în Izrail! Atunci de ce n-ai păzit pe stăpînul tău, pe regele? Căci a venit cineva din popor ca să omoare pe regele, stăpînul tău.
Nu e de nici o laudă pentru tine acest lucru pe care l-ai făcut. Pe domnul cel viu, voi sînteţi vrednici de moarte, ca unii care n-aţi păzit pe stăpînul vostru, pe unsul domnului. Căci ia te uită şi vezi unde se află suliţa regelui şi urciorul cu apă care erau la căpătîiul lui!»,
Atunci Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: «Nu este oare acesta glasul tău, fiule David?» Răspuns-a David: «Glasul meu este doamne, măria-ta»” (Samuil I, XXVI, 7―17).
Acest episod se termină ca şi cel precedent, cu singura deosebire că fiul lui Iesei nu se mai asemuieşte cu un cîine mort, ci doar cu un purice; totodată, el restituie lancea, păstrîndu-şi numai urciorul cu apă al regelui.
Se pune întrebarea de ce face parte Saul dintre eroii blestemaţi ai Bibliei. Dacă judecăm după criterii omeneşti, acest rege ne face în ansamblu impresia unui om destul de cumsecade: accesele lui de furie împotriva lui David sînt un rezultat al influenţei „duhului rău” şi apoi însuşi feciorul lui Iesei este un individ destul de jalnic. Atunci cînd Saul nu se află sub înrîurirea „duhului rău”, în starea lui obişnuită şi firească, cruzimea îi repugnă; în afară de aceasta, regele e patriot, pe cînd David (cum vom vedea mai departe) intră, împreună cu adunătura lui, în slujba filistenilor. Dar… dar oamenii bisericii ne spun că raţiunea obişnuită nu poate fi aplicată aici, că este nevoie neapărat de una de inspiraţie divină şi că tot ce priveşte credinţa trebuie crezut pe cuvînt.

0 Responses to “30 – LUPTA PENTRU TRON ŞI SEMNUL DOMNULUI DUMNEZEU”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: