32 – URCAREA PE TRON ŞI GLORIOASA DOMNIE A SFÎNTULUI ŞI BLAJINULUI REGE DAVID

Am ajuns acum la epoca în care începe cu adevărat istoria, mai mult sau mai puţin autentică, a poporului evreu. O dată cu vremea lui Saul, ceea ce era dubios şi neclar în această istorie dispare oarecum încetul cu încetul. La drept vorbind, vom întîlni şi în cele ce urmează multe „minuni” neobişnuite şi uluitoare. Dar aceste „minuni” vor împodobi doar biografia unor personaje a căror existenţă nu trebuie întotdeauna contestată.
Cărţile care alcătuiesc Biblia suscită controverse mari. Teologii susţin că aceste cărţi au fost scrise de diferite personaje, care relatează evenimente de pe timpul lor: „Pentateuhul” îi este atribuit lui Moise, Iosua este socotit autorul cărţii lui Iosua, Samuil autorul celor două cărţi care îi poartă numele. Acreditînd această versiune, teologii se străduiesc să-i dea Bibliei o aparenţă de autenticitate. Ei turbează de mînie cînd li se spune că toate acestea au fost scrise cu mult după evenimentele relatate în Biblie, mai ales după robia babiloneană.
Pentru a confirma opiniile oamenilor de ştiinţă care au criticat Biblia, este cazul să cităm aici în treacăt o frază din Cartea a doua a lui Samuil, care ne permite, o dată mai mult, să dovedim cît de falsă este poziţia teologilor: „care se află scris în «Cartea celui Drept»” (I, 18). Aceeaşi „Carte a celui Drept” este menţionată şi de Iosua în legătură cu miracolul opririi în loc a Soarelui şi a Lunii: „Oare acestea nu stau scrise în «Cartea Dreptului»? Deci soarele a stat în loc, în mijlocul cerului, şi nu s-a zorit să apună aproape o zi întreagă”(losua, X, 13).
Dacă Iosua însuşi nu este un personaj legendar, atunci „miracolul” său s-a întîmplat cu vreo 500 de ani înainte de domnia lui David. Prin urmare, este fiziceşte imposibil ca Iosua să citeze, în cartea scrisă de el, o altă carte care reproduce cîntecul de jale al lui David pentru Saul şi pentru Ionatan, compus cu 500 de ani mai tîrziu.
Această „Carte a celui Drept”, pe care Biblia o pomeneşte de mai multe ori, a fost distrusă de preoţii evrei; ei înşişi au nimicit-o, dar spun că, „din nefericire, s-a pierdut”. Existenţa ei era supărătoare, deoarece dovedea limpede că Vechiul testament nu fusese scris treptat şi consecutiv de Moise, Samuil, David etc., care ar fi notat evenimente de pe vremea lor.
Cele două versete biblice pe care le-am confruntat mai sus dovedesc într-un mod neîndoios falsificările „sfinte” şi ne permit să ghicim a cui mînă a operat aici.
David, pe care Samuil îl unsese de mult rege, a început să se considere rege abia după moartea lui Saul; numai atunci el s-a apucat să-şi vădească măreţia regească. El a început prin a se sfătui cu Dumnezeu ce oraş să-şi aleagă drept reşedinţă a domniei sale. Iar Dumnezeu i-a spus de-a dreptul: „La Hebron” (Samuil II, II, 1). Apoi el a adresat o chemare poporului, dar numai conducătorii seminţiei lui Iuda l-au recunoscut „şi l-au uns acolo pe David rege peste casa lui Iuda” (v. 4). Era a doua ungere.
După aceea David s-a instalat la Hebron, împreună cu Abigail şi cu Ahinoam. Dorind, pesemne, s-o uite pe prima sa soţie, Micol, fiica lui Saul, el a înlocuit-o cu patru soţii noi: Haghita, Abital şi Egla, precum şi Maaca, fiica maiestăţii-sale Talmai, regele Gheşurului (Samuil II, III, 2―5). E de presupus că toate aceste şase soţii regale duceau casă bună.
David avea nevoie de un comandant suprem. Nu l-aţi uitat pe Abişai, cel care îl însoţise noaptea în tabăra de la Ghibeat-Hachila, unde furaseră împreună lancea şi urciorul de apă al lui Saul. Abişai avea doi fraţi, pe Ioab şi pe Asael. David l-a pus pe Ioab în fruntea oştirii sale. Vom avea prilejul să vedem ce rol important va juca acesta sub domnia lui David.
„Şi timpul cît David a stat rege în Hebron, stăpînind peste casa lui Iuda, a fost şapte ani şi şase luni” ‘(Somnii II, II, 11).
Pe de altă parte însă, Abner, fostul „comandant suprem” al lui Saul, nu l-a recunoscut pe alesul seminţiei lui Iuda. El a înfăţişat poporului pe Işboşet, fiul mai mic al lui Saul. Recunoscut de celelalte unsprezece seminţii ale lui Izrail, Işboşet a luat şi el titlul de rege şi şi-a întemeiat capitala la Mahanaim, unde a domnit în total doi ani.
Aşadar, război civil! S-au întîlnit la heleşteul din Gabaon. Abner i-a propus lui Ioab o luptă dreaptă între 12 flăcăi din tribul lui Veniamin şi tot atîţia partizani ai lui David. Ioab a fost de acord.
„Şi s-au înhăţat de păr unul cu altul şi şi-au înfipt sabia în coastă unul altuia şi s-au prăbuşit cu toţii” (v. 16). După aceea s-a pornit încăierarea generală. Partizanii lui David şi-au pus pe fugă duşmanii. Văzîndu-se înfrînt, a luat-o la fugă şi Abner. El a fost urmărit de Asael, fratele lui Ioab, care „era iute de picior ca o gazelă din cîmpie” (v. 18).
„Ci Asael a urmărit de aproape pe Abner şi nu s-a abătut din mersul lui nici la dreapta, nici la stînga, ţinîndu-se pe urmele lui Abner.
Atunci Abner s-a uitat înapoi şi a întrebat: «Tu eşti oare, Asael?» Şi acesta a răspuns: «Eu sînt!»
Zis-a către el Abner: «Abate-te ori la dreapta, ori la stînga şi pune mîna pe unul din flăcăi şi i-aţi armele de pe el!» Dar Asael n-a voit să se abată şi să nu-l mai urmărească.
Şi Abner a mai zis încă o dată către Asael: «Dă-te la o parte de dinapoia mea! De ce vrei să te dobor la pămînt? Şi pe urmă cum voi ridica ochii mei către Ioab, fratele tău?»
Însă el n-a voit să se dea în lături. Atunci Abner, întorcînd suliţa, l-a lovit în pîntece şi suliţa i-a ieşit prin spate şi a căzut acolo şi a murit unde a căzut. Şi toţi cîţi soseau la locul unde se prăbuşise şi murise Asael se opreau locului.
Însă părtaşii lui David au bătut şi au ucis din Veniamin şi din oastea lui Abner trei sute şaizeci de inşi.
La urmă au ridicat pe Asael şi l-au înmormîntat în mormîntul părintelui său din Betleem. Şi au mers Ioab şi oamenii săi toată noaptea şi li s-a luminat de ziuă la Hebron” (v. 19―23, 31―32).
Ar fi fost păcat să omitem descrierea acestei celebre bătălii, căci toate acestea, fiind din „istoria sfîntă” dictată chiar de Dumnezeu, prostiile divine de felul celor citate mai sus capătă o deosebită semnificaţie şi merită să fie menţionate. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că în numele acestor absurdităţi şi prostii, proclamate sfinte, slujitorii religiei sînt socotiţi în multe ţări funcţionari ai statului, se bucură de privilegii, banii strînşi de la populaţie se cheltuiesc pentru întreţinerea lor, ca şi cum ar fi specialişti în cele mai nobile ştiinţe sau învăţători ai celor mai înălţătoare şi mai utile adevăruri.
În timpul cît cele 11 seminţii refuzaseră să recunoască pe David rege, acesta îşi întărise dinastia, făcînd copii. Sfîntul „uns” al lui Dumnezeu nu-şi pierdea vremea. „Şi i s-au născut lui David în Hebron aceşti (şase) feciori” (Samuil II, III, 2).
Abner a trecut de partea lui David din cauza unei femei. Vom reproduce această anecdotă „sacră”.
„Ci Saul avusese o ţiitoare, anume Riţpa, fiica lui Aia (şi a intrat la ea Abner), şi odată Işboşet a zis către Abner: «De ce ai intrat la ţiitoarea tatălui meu?»
Atunci Abner s-a umplut de mînie pentru aceste cuvinte ale lui Işboşet şi a zis: «Ce sînt eu azi? Cap de cîine în slujba lui Iuda? Eu care m-am purtat cu credinţă faţă de casa lui Saul, părintele tău, faţă de fraţii lui şi de prietenii lui şi nu te-am lăsat să cazi în mîinile lui David! Şi tu astăzi mă găseşti vinovat din pricina unei femei!
Aşa să facă Dumnezeu lui Abner şi atîtea să-i mai adauge dacă nu voi lucra pentru David, aşa precum i s-a jurat Dumnezeu.
Adică să înlătur stăpînirea de la casa lui Saul şi să ridic tronul lui David peste Izrail şi peste Iuda, de la Dan şi pînă la Beerşeba».
Iar Işboşet n-a putut să-i mai răspundă nici un cuvînt lui Abner, fiindcă îi era frică de el.
Şi Abner a trimis soli la David, la Hebron, cu întrebarea: «A cui e ţara?» şi să-i spună: «Fă legămînt cu mine şi iată mîna mea va fi cu tine, ca să aduc tot Izrailul de partea ta».
Răspuns-a David: «Prea bine; voi încheia legămînt cu tine. Însă cer de la tine un lucru, anume: tu nu vei vedea faţa mea pînă ce nu vei aduce pe Micol, fiica lui Saul, atunci cînd vei veni să te înfăţişezi înaintea mea».
Apoi David a trimis soli la Işboşet, fiul lui Saul, zicînd: «Dă-mi pe femeia mea, pe Micol, pe care am dobîndit-o cu o sută de tăieri împrejur filistene».
Iar Işboşet a trimis şi a luat-o de la bărbatul ei, de la Paltiel, fiul lui Laiş.
Şi bărbatul ei a mers cu ea şi, mergînd, plîngea în urma ei, pînă ce-au ajuns la Bahurim. Atunci Abner a rostit către el: «Pleacă! Întoarce-te acasă!» Şi s-a întors acasă” (v. 7―16).
Iată cum şi-a redobîndit David soţia nr. 1, pe care se pare că o iubea. De altfel, aceasta nu l-a determinat să le izgonească pe celelalte şase.
Cît priveşte pe Abner, trădarea sa faţă de Işboşet nu i-a adus noroc. Cînd el s-a îndreptat spre Hebron, la fiul lui Iesei, era însoţit de 20 de slujitori. David a dat un ospăţ în cinstea lui, apoi l-a lăsat să plece în pace şi l-a trimis să facă agitaţie în rîndurile evreilor cum că David este singurul lor rege legitim. Aflînd despre aceasta, Ioab şi-a chemat voinicii, care l-au prins pe drum pe Abner şi l-au adus la Hebron sub pretext că David mai are să-i comunice ceva. Acolo „Ioab l-a luat la o parte, lîngă poartă, ca să-i grăiască nestingherit şi acolo l-a lovit în pîntece” (v. 27). Sîngele lui Asael fusese răzbunat.
Aflînd despre acest omor, David a declarat că n-are nici un amestec.
― Fie ca sîngele lui Abner să cadă în capul lui Ioab, a exclamat el.
El i-a făcut chiar o înmormîntare somptuoasă fostului comandant suprem al oştirii duşmanului său (v. 20―39).
Situaţia lui Işboşet nu era de invidiat; cei mai mulţi dintre partizanii săi l-au părăsit. Doi dintre căpitanii săi, Baana şi Recab, s-au strecurat în încăperea lui în arşiţa zilei, pe cînd îşi dormea somnul de după-amiază şi l-au sugrumat. Mîndri de această ispravă grozavă şi contînd pe răsplată din partea regelui, i-au adus lui David capul lui Işboşet. Drept răsplată, David a poruncit întîi să li se taie mîinile şi picioarele, iar apoi să-i spînzure împreună pe marginea heleşteului de lîngă Hebron.
Capul lui Işboşet a fost îngropat la Hebron, în mormîntul lui Abner (cap. IV).
După ce a domnit şapte ani şi jumătate la Hebron, David a mai domnit alţi treizeci şi trei de ani la Ierusalim, care aparţinea iebusiţilor şi pe care l-a cucerit după ce toate cele 12 seminţii ale lui Izrail s-au unit sub sceptrul său. David a trăit în cetatea căreia i-a zis cetatea lui David şi unde a clădit întărituri de jur împrejur şi pînă înăuntru. Hiram, regele Tirului, a trimis dulgheri şi cioplitori în piatră „ca să-i clădească palat lui David” (Samuil II, V, 9―11).
Relevăm că cronicile Tirului nu pomenesc nimic despre această solie şi nu amintesc nicăieri numele lui David. Oricum ar fi, istoria poporului evreu sedentar începe, propriu-zis, o dată cu cucerirea Ierusalimului. Pînă atunci, evreii au dus o viaţă rătăcitoare. Ierusalimul era situat în drumul caravanelor care făceau negoţ cu fenicienii. Poziţia lui era foarte bună. Ce-i drept, solul este pietros şi sterp, dar în schimb cele trei coline pe care este aşezat Ierusalimul îl întăreau considerabil din punct de vedere militar. Se pare că David nu avea nimic din cele necesare construirii unor case mai mult sau mai puţin trainice, din moment ce regele Tirului, Hiram, i-a trimis şi cherestea, şi cioplitori în piatră, şi dulgheri. Este însă de neînţeles cum a putut David să-i plătească lui Hiram şi care erau în genere relaţiile dintre ei.
„David ― spune Voltaire ― era în fruntea unui popor care trebuia să fie foarte sărac după îndelungata sa robie. Prada pe care izbutise s-o strîngă în timpul incursiunilor sale nu putea să-l îmbogăţească prea mult, deoarece nici el nu pomeneşte că ar fi jefuit vreun oraş mai bogat. Pînă la urmă, istoria evreilor nu ne dă nici un fel de amănunte în legătură cu situaţia de atunci a Iudeii şi nu ştim absolut nimic cum a procedat David ca să-şi guverneze ţara”.
De îndată ce David s-a văzut stăpîn peste Ierusalim şi peste împrejurimile lui pînă la o distanţă de 25-30 km,”şi-a mai luat alte ţiitoare şi femei în Ierusalim… Şi lui David i se mai născură băieţi şi fete” (v. 13).
După ce şi-a pus la cale treburile personale, David s-a apucat să se gîndească şi la o locuinţă cuviincioasă pentru Dumnezeu, mai exact pentru „chivotul sfînt”.
„După acestea, David a adunat încă o dată pe toţi fruntaşii din Izrail, în număr de treizeci de mii.
Şi s-a sculat David şi a purces cu tot poporul războinic care era cu el la Baalat în Iuda, ca să aducă de acolo chivotul lui Dumnezeu, care se numeşte cu numele domnului Savaot, cel ce şade pe heruvimi.
Şi au încărcat chivotul lui Dumnezeu într-un car nou, ridicîndu-l din casa lui Abinadab, care era în vîrful dealului. Iar Uza şi Ahio, feciorii lui Abinadab, însoţeau carul cel nou” (Samuil II, VI, 1―3).
Dar cînd cortegiul a ajuns în dreptul ariei lui Nacon, boii erau cît pe-aci să răstoarne „chivotul”. Uza l-a prins cu mîinile. Atunci s-a aprins împotriva lui Uza mînia lui Dumnezeu pentru această cutezanţă şi l-a lovit cu moartea, chiar acolo, „lîngă chivot” (v. 6―7). „Şi s-a înfricoşat David înaintea domnului în ziua aceea şi a grăit: «Cum va mai putea ajunge la mine chivotul domnului?» Deci David n-a vrut să aducă la el chivotul domnului, în cetatea lui David, ci l-a dus în casa lui Obededom din Gat” (v. 9―10).
Dacă autorul acestei părţi a Bibliei nu este Samuil, este totuşi un slujitor al cultului, deoarece din relatarea sa reiese deosebit de vădit grija de a interzice mirenilor neiniţiaţi să atingă „chivotul”. Am mai asistat la îngrozitoarea exterminare a celor 50.070 de betsamiteni curioşi, loviţi de o moarte fulgerătoare pentru că aruncaseră o privire în lada „sacră”. Pentru a inspira mai multă teamă, autorul nu s-a lăsat tulburat de lipsa de verosimilitate a anecdotei sale. La urma urmelor, slujitorii religiei îi atribuie lui Dumnezeu cu multă indiferenţă fapte de o revoltătoare nedreptate. Principalul este să ne temem de el!
Iată, bunăoară, „chivotul”, care, oricît va fi fost de divin, nu trebuia să fi avut un volum prea mare o dată ce putuse fi încărcat într-un car obişnuit. Carul acesta trebuia să fi fost foarte îngust din moment ce putuse să se strecoare prin defileurile de la Gaza pînă la Ierusalim. Însă, lucru curios, nu preoţii sînt cei care însoţesc lada „sfîntă”. Dacă ţinem seama că nu s-au luat de loc măsuri de precauţie pentru a feri povara de accidentele drumului, vom vedea că piosul Uza, care reţinuse „chivotul” cînd era să cadă, făcuse o faptă bună, dar fusese-răsplătit cu o moarte subită pentru zelul său religios. Este o cruzime evidentă.
Scepticii, în frunte cu lordul Bolingbroke, au subliniat că această povestire este o ofensă adusă unui Dumnezeu „milostiv”. Dacă avea cineva vreo vină, aceştia erau leviţii, care lăsaseră chivotul în voia soartei, şi nu mireanul care îl sprijinise. Vedeţi însă că tocmai cu istorii dintre acestea se întreţine în poporul ignorant credinţa în privilegiile „sacre” pe care Dumnezeu le-a acordat castei preoţilor.
Încă o observaţie: acest început crunt al domniei lui David arată o dată mai mult că, pe vremea aceea, poporul evreu era pe cît de sărac, pe atît de primitiv şi că în realitate el nu avea nici măcar o casă ca lumea în care să-şi poată adăposti obiectele de cult.
Domnul Obededom, numit păzitor al „chivotului”, s-a ferit în fel şi chip să-l atingă: „Şi domnul a binecuvîntat pe Obededom şi toată casa lui” (v. 11). După trei luni, David i-a cerut lui Obededom „chivotul”. Acesta a fost mutat la Ierusalim. Ceremonia mutării s-a desfăşurat cu mare solemnitate, iar regele şi-a exprimat cu acest prilej marea sa bucurie. „Iar David dănţuia din toate puterile înaintea domnului şi era încins cu efod de in subţire” (v. 14). Pesemne că, în bucuria sa, şi-a îngăduit, să ridice piciorul mai sus decît se cuvenea şi a dezgolit… ceea ce era mai bine să nu dezgolească. Micol, soţia sa nr. 1, nu şi-a tăinuit gîndurile în această privinţă după ce cutia „sacră” a fost în sfîrşit instalată în locul ce-i fusese pregătit.
„Şi s-a întors David să-şi binecuvînteze casa, iar Micol, fiica lui Saul, i-a ieşit în întîmpinare şi i-a spus: «Cîtă cinste şi-a făcut astăzi regele lui Izrail dezgolindu-se înaintea ochilor roabelor robilor săi, precum s-ar dezgoli un om de nimic!»” (v. 20).
În schimb, Dumnezeu a fost foarte satisfăcut de vioiciunea lui David. El a mers pînă acolo, încît a pedepsit-o pe Micol pentru că fusese neatentă în ziua aceea cu soţul ei. Drept pedeapsă, „Micol, fiica lui Saul, n-a avut nici un copil pînă cînd a murit” (v. 23).
David a vrut să clădească un templu în cinstea lui Iahve, însă Dumnezeul evreilor s-a împotrivit, deoarece rezervase această cinste lui Solomon (Samuil II, VII).
Cap. al VIII-lea este consacrat victoriilor lui David. „Iar după acestea David a bătut pe filisteni şi i-a supus, şi David a cuprins Gatul cu aşezările lui din mîna filistenilor. Apoi a înfrînt pe moabiţi şi, după ce i-a doborît la pămînt, i-a măsurat cu funia, şi anume cu două funii: cu una ca să fie ucişi şi cu altă funie ca să rămînă în viaţă. Astfel moabiţii au ajuns robii lui David şi birnici” (v. l-2).
„Pe urmă David a bătut pe Hadadezer, feciorul lui Rehob, regele din Toba, cînd acesta pornise să-şi întărească stăpînirea la Eufrat.
Şi David i-a luat o mie şapte sute de călăreţi şi douăzeci de mii de piotaşi. Şi David tăie vinele tuturor cailor de la carele de război şi nu lăsă decît o sută.
Cînd sirienii din Damasc au sărit într-ajutorul lui Hadadezer, regele Tobei, David a înfrînt douăzeci şi două de mii de sirieni.
Şi David a pus cîrmuitori peste sirienii din Damasc şi sirienii au ajuns robii lui David şi aducători de dajdie. Astfel domnul îi dădea lui David izbîndă oriîncotro se îndrepta.
Atunci a luat David scuturile de aur pe care le aveau ostaşii lui Hadadezer şi le-a adus la Ierusalim” (v. 3―7).
Apoi David a încheiat o alianţă cu un oarecare Tou, regele Hamatului, tot atît de necunoscut în istorie ca şi cel a cărui oştire o zdrobise David. Acesta a învins „Edomul, Moabul, amoriţii, filistenii, amaleciţii…, (pe) Hadadezer, feciorul lui Rehob, regele din Toba. Şi David îşi făcu şi mai mare nume, întorcîndu-se de la înfrîngerea sirienilor, căci bătu optsprezece mii de edomiţi în Valea Sării” (v. 12―13).
Nici un istoric nu pomeneşte despre aceste victorii ale lui David din Siria şi pînă la Eufrat. De asemenea nimeni nu ştie de regele Hadadezer. Dacă David şi-ar fi extins stăpînirea pînă la malurile Eufratului, el ar fi fost unul dintre cei mai puternici domnitori ai epocii. Aceste pretinse victorii ale conducătorului unui mic popor, ale unui „rege” care poseda doar un singur oraş, şi acesta clădit doar pe jumătate, sînt minciuni gogonate şi sfruntate.
David a purtat război şi împotriva amoniţilor (cap. X). Războiul a izbucnit în urma unei glume de prost gust a regelui amonit Hanun. Cîţiva evrei călătoreau prin pămînturile sale. „Atunci Hanun a prins pe dregătorii lui David şi le-a tuns bărbile pe jumătate şi le-a retezat veşmintele pe jumătate, pînă la coapse, şi apoi le-a dat drumul” (v. 4). Este limpede pentru oricine că amoniţii şi-au primit pedeapsa cuvenită.

0 Responses to “32 – URCAREA PE TRON ŞI GLORIOASA DOMNIE A SFÎNTULUI ŞI BLAJINULUI REGE DAVID”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: