34 – ULTIMELE ZILE ŞI PIOSUL SFÎRŞIT AL SFÎNTULUI REGE DAVID

Şi a fost în zilele lui David foamete, trei ani unul după altul. Atunci David a căutat faţa domnului. Iar domnul a răspuns «Sînge vărsat apasă asupra lui Saul şi asupra casei lui, fiindcă Saul a măcelărit pe ghibeoniţi».
Deci regele a chemat pe ghibeoniţi şi a grăit către ei. Ghibeoniţii nu erau din fiii lui lzrail, ci din rămăşiţa amoritilor şi, măcar că izrailiţii li se legaseră cu jurămînt că îi vor cruţa, Saul căuta să-i stîrpească, în rîvna lui pentru fiii lui lzrail şi pentru Iuda.
Şi a întrebat David pe ghibeoniţi: «Ce să fac pentru voi şi ce ispaşă să vă dau ca să binecuvîntaţi moştenirea domnului?».
Zis-au lui ghibeoniţii: «Nu e vorba de argint ori de aur între noi şi Saul şi casa lui, şi nu stă în putinţa noastră să ucidem pe nimeni din lzrail». Ci el a zis: «Ceea ce veţi spune voi, aceea vă voi îndeplini».
Răspuns-au ei regelui: «Omul care ne-a stîrpit şi a năzuit să ne nimicească, aşa încît să nu mai hălăduim în tot cuprinsul lui lzrail,
Din urmaşii lui să ni se dea şapte oameni ca să-i spînzurăm înaintea domnului, în Ghibeon, pe muntele domnului». Şi regele a rostit: «Îi voi da!».
Însă regele a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, din pricina jurămîntului făcut în numele domnului care era între ei, între David şi Ionatan, fiul lui Saul.
Ci regele a luat pe cei doi feciori ai Riţpei, fiica lui Aia, pe care îi născuse lui Saul, pe Armoni şi pe Mefiboşet, cum şi pe cei cinci feciori ai lui Micol, fiica lui Saul, pe care ea îi născuse lui Adriel, feciorul lui Barzilai din Abel-Mehola.
Şi i-a dat în mîna ghibeoniţilor şi ei i-au spînzurat înaintea domnului, pe munte. Şi au căzut, cîte şapte, împreună. Şi au murit în cele dintîi zile ale secerişului, cînd începe secerişul orzului” (Samuil II, XXI, 1―9).
Acest pasaj din Biblie i-a pus întotdeauna în încurcătură pe teologi, căci în istoria lui Saul nu ni se spune nicăieri că el ar fi făcut cel mai mic rău ghibeoniţilor. Dimpotrivă, Samuil l-a mustrat mereu pentru mărinimia şi bunătatea pe care le arătase faţă de popoarele înconjurătoare. Nu am uitat că „prorocul” l-a detronat pe Saul tocmai pentru că acesta nu exterminase total cîteva triburi care trăiau în ţară: amaleciţii, amoreii, edomiţii etc. De altfel Saul era originar din Ghibeon şi este cu totul firesc ca el să-şi fi cruţat concetăţenii; dacă el i-ar fi nimicit pe ghibeoniţi, care nu erau de credinţa evreilor, Biblia ar fi menţionat neîndoios această ispravă cucernială în capitolele consacrate lui Saul.
Acest masacru atît de neaşteptat face impresia că David ar fi căutat un pretext pentru a scăpa de ultimii urmaşi ai celui ce-l precedase pe tron. Dar episodul este atît de neverosimil, încît pînă şi autorul s-a încurcat. Saul i-o dăduse de soţie lui Adriel Meholalitul pe fiica sa mai mare, Merab, şi nu pe Micol (Samuil I, XVIII, 19); cît priveşte pe Micol, cînd David a înşelat-o şi s-a însurat cu Abigail şi cu Ahinoam, Saul a dat-o de soţie lui Palti, fiul lui Laiş (XXV, 44). Ulterior, David a luat-o înapoi de la Palti (Samuil II, III, 14―16). Poate că autorul „sacru” se referă aici la Micol şi la fiii pe care i-a născut de la un alt bărbat, nu de la David. Este greu să admitem însă că un scriitor inspirat de Dumnezeu şi-ar fi pierdut memoria şi l-ar fi confundat pe Paltiel cu Adriel Meholalitul, soţul lui Merab.
Cît priveşte foametea care a secătuit ţara timp de trei ani sub domnia lui David, trebuie să spunem de la bun început că în regiunile acelea nu exista fenomen mai obişnuit decît recoltele proaste. Cărţile „sfinte” vorbesc foarte des despre foamete în Palestina. Vom întîlni în repetate rînduri perioade de foamete în această tristă ţară, unde au fost întotdeauna mult mai mulţi bolovani sterpi decît vegetaţie hrănitoare.
Cu şi mai multă uimire aflăm că însuşi Dumnezeu i-a spus lui David că această foamete a fost trimisă deoarece Saul avusese, cu atîta timp în urma, intenţii urîte faţă de un popor care nu era „poporul lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaştem, împreună cu toţi criticii, că, printre numeroasele crime ale lui David, aceasta este de-a dreptul hidoasă. Nu putem invoca pentru justificarea ei nici patima, nici rătăcirea. Este pur şi simplu o ticăloşie să dai poruncă să fie spînzuraţi fără motiv doi fii nelegitimi ai lui Saul, care nu pretindeau şi nu puteau să pretindă nimic. Şi o dată ce el se reîntorsese de bunăvoie la Micol, pe care o părăsise, era o cruzime respingătoare să predea ghibeoniţilor pe fiii ei ca să fie ucişi.
Mîrşăvia acestei crime se îmbină cu absurditatea ei: David predă şapte oameni nevinovaţi unui mic popor de care nu avea motiv să se teamă, el, puternicul învingător al tuturor duşmanilor săi.
În această faptă, spun criticii (lordul Bolingbroke, Huet, Fréret, Voltaire), vedem o barbarie oare ar revolta pînă şi pe un sălbatic. Însă David mai adaugă la cruzimea sa sperjurul, deoarece îi jurase lui Saul că nu va răpi niciodată viaţa vreunuia dintre urmaşii săi (Samuil I, XXIV, 22―23). Căutînd să justifice acest sperjur, teologii arată că David nu i-a spînzurat el pe fiii lui Riţpa şi ai lui Micol, ci i-a predat ghibeoniţilor. Această scuză nu face decît să releve cruzimea şi josnica făţărnicie a teologilor, apărătorii Bibliei.
Cap. al XXII-lea conţine un cîntec al lui David. În capitolul următor avem un alt cîntec. Aici găsim cîteva trăsături de caracter nobile ale prietenilor regelui: „Benaia, fiul lui Iehoiada, bărbat viteaz, cu multe fapte vitejeşti, de felul lui din Cabeţeel; el a răpus pe cei doi fii ai lui Ariei din Moab. Tot el a coborît şi a răpus leul din fundul unei fîntîni într-o zi cînd ningea. Tot el a ucis un egiptean, o namila de om; şi măcar că egipteanul avea o suliţă în mînă, el s-a dus la egiptean cu un toiag şi i-a smuls egipteanului suliţa din mînă şi l-a omorît cu suliţa lui. Aceste fapte săvîrşit-a Benaia, fiul lui Iehoiada, şi era vestit… (Samuil II, XXIII, 20―22).”
Păcat că autorul a uitat să ne spună în ce loc s-a întîmplat această aventură cu adevărat remarcabilă cu leul ucis într-o zi cind ningea; zăpada este atît de rară în ţările unde trăiesc lei, încît Benaia a procedat bine hotărînd să nu-şi piardă timpul şi omorînd de îndată fiara: el se temea că zăpada se va topi repede… sub razele criticii.
Dorind să afle numărul supuşilor săi, David, inspirat de Dumnezeu, a hotărît să facă un recensămînt în Izrail şi în Iuda. Această treabă, pe cît de lungă pe atît de plicticoasă, a fost dusă la bun sfîrşit în nouă luni şi douăzeci de zile (Samuil II, XXIV, 1―8).
„Atunci Ioab a încredinţat regelui numărul care ieşise la numărătoarea poporului, şi în Izrail erau opt sute de mii de războinici mînuitori de sabie, iar în Iuda erau cinci sute de mii de inşi” (v. 9). Dar abia se terminase numărătoarea populaţiei, cînd David şi-a dat seama că săvîrşise astfel un mare păcat. Biblia nu ne spune de ce trebuia ca acest recensămînt să-i atragă regelui mînia lui Dumnezeu, dar ea ne spune că bătrînul era foarte supărat.
„…Iar cuvîntul domnului s-a îndreptat către Gad văzătorul şi i-a zis: «Du-te şi grăieşte lui David: aşa rosteşte domnul! Trei lucruri îţi pun înainte. Alege-ţi unul dintre ele ca să ţi-l adeveresc!». Deci Gad a venit la David şi i-a dat de veste şi i-a spus: «Ce vrei? Să bîntuie şapte ani foametea în ţară, ori să fugi trei luni dinaintea duşmanului tău şi el să te urmărească, ori să se abată peste ţară trei zile de ciumă? Acum gîndeşte-te şi vezi ce răspuns să duc celui ce m-a trimis !»(v, 11― 13).
Aici se impun cîteva observaţii importante. În primul rînd, însuşi textul spune clar: „Dar mînia domnului s-a aprins încă o dată împotriva lui Izrail şi a întărîtat pe David împotriva lor, zicînd: Haide, numără pe Izrail şi pe Iuda” (v. 1). Ulterior însă Dumnezeu este şi mai supărat şi găseşte de cuviinţă să trimită o nenorocire poporului, pentru că se îndeplinise ceea ce el însuşi îi ceruse lui David să facă. Iată deci că „sfînta scriptură” ni-l înfăţişează iarăşi pe Dumnezeu ca pe un duşman al neamului omenesc, care se ocupă cu aşezarea unor curse şi capcane în calea oamenilor.
În al doilea rînd, în „Pentateuh”, însuşi Dumnezeu a poruncit de trei ori să se facă un recensămînt.
În al treilea rînd, nu exista nimic mai folositor şi mai raţional, deşi e foarte greu, decît efectuarea unei evidenţe precise a populaţiei: această poruncă a lui David a fost nu numai plină de prevedere şi de înţelepciune, dar şi sacră, deoarece îi fusese inspirată de Dumnezeu.
În al patrulea rînd, toţi criticii remarcă completa absurditate a afirmaţiei că David avea 1.300.000 de ostaşi în micuţa sa ţară: dacă vom considera că o cincime din populaţie consta din ostaşi, înseamnă că Palestina avea o populaţie de 6.500.000 de locuitori. Or, în afară de evrei, mai trăiau acolo canaaniţii şi filistenii.
În al cincilea rînd, Cartea întîi a Cronicilor, care este şi ea o parte canonică a Bibliei, la fel ca toate celelalte, cărţi, şi care contrazice de foarte multe ori alte opere ale „inspiraţiei divine”, dă cifra de 1.570.000 de ostaşi (XXI, 5), ceea ce face să crească într-un mod şi mai neverosimil numărul populaţiei evreieşti.
În al şaselea rînd, criticii sînt de părere că este o ocupaţie puerilă şi absurdă, cu totul nevrednică de măreţia lui Dumnezeu, ca să-l trimită pe „prorocul” Gad la „prorocul” David pentru a-l pune să aleagă între mai multe pedepse. Criticii văd în această cruzime dumnezeiască o batjocură şi un lanumit iz de poveste orientală, cu totul nepotrivită într-o carte în care însuşi Dumnezeu „a inspirat” fiecare pagină .
Să vedem acum care a fost alegerea regelui.
„Răspuns-a David lui Gad: «Sînt la mare cumpănă! Să cădem mai bine în mîna domnului, căci mari sînt îndurările lui, dar în mîna oamenilor să nu mai cad!»”.
Astfel alese David ciuma, şi era tocmai vremea secerişului de grîu cînd începu bătaia în popor. Deci domnul slobozi ciuma în Izrail, de dimineaţă pînă la vremea hotărîtă. Şi au murit din popor, din Dan pînă în Beerşeba, şaptezeci de mii de oameni.
Şi domnul trimise un înger la Ierusalim ca să-l pustiască. Însă domnului i-a părut rău de acest prăpăd şi a poruncit îngerului care ucidea poporul: «Destul acum! Trage-ţi mîna înapoi!». Iar îngerul domnului se găsea la aria lui Aravna Iebuseul.
Ci David, văzînd pe îngerul care prăpădea poporul, a rostit către domnul şi s-a tînguit: «Iată, eu am păcătuit şi fărădelege am făcut. Dar aceste oi ce au făcut? Pornească mîna ta împotriva mea şi împotriva familiei mele!».
Şi în aceeaşi zi venit-a Gad la David şi i-a spus: «Du-te şi clădeşte domnului un jertfelnic pe aria lui Aravna Iebuseul!»” (v. 14―18).
David s-a supus. Aravna a dat toate cele necesare pentru aducerea jertfei, „şi a zidit acolo David jertfelnic domnului şi a adus arderi de tot şi jertfe de pace… Şi astfel s-a milostivit domnul de ţară şi bătaia a fost curmată din Izrail” (v. 25).
Să revenim la observaţiile comentatorilor sceptici. Ciuma care extermină în trei zile 70.000 de oameni apare ca o pedeapsă divină cu totul de neînţeles faţă de poporul iubit cu care Dumnezeu are de-a face zi de zi. Această pedeapsă pare şi mai puţin justificată dacă ne gîndim că ea loveşte poporul pentru o fărădelege săvîrşită numai de David şi că această fărădelege consta într-o măsură de stat înţeleaptă, care, pe deasupra, mai era inspirată de Dumnezeu.
Cu această ciumă se încheie Cartea a doua a lui Samuil.
Cartea întîi a Regilor, care îi urmează, începe cu descrierea ultimelor zile ale lui David şi se întrerupe în epoca robiei babilonene. Tradiţia talmudică atribuie această scriere prorocului Ieremia. Părerea aceasta, adoptată de majoritatea rabinilor şi a vechilor teologi creştini, şi-a găsit apărători şi mai tîrziu. Alţi teologi sînt de părere că autorul cărţii ar fi Baruh, un discipol al lui Ieremia. Pentru evrei însă, ca şi pentru creştini, autorul ei este, bineînţeles, tot Dumnezeu. Acesta va fi punctul de vedere pe care îl vom adopta şi noi. Ne vom strădui să dezvăluim perlele divine care ni se oferă şi în această carte şi vom scoate în evidenţă tot ceea ce nu rezistă bunului-simţ şi raţiunii.
„Şi regele David era bătrîn, bătrîn de zile, şi cu toate că-l înveleau cu velinţe, tot nu-i mai era cald.
Atunci dregătorii i-au spus: «Să căutăm pentru stăpînul nostru rege o tînără fecioară, care să-l slujească pe rege şi să-i fie îngrijitoare, iar cînd se va culca la pieptul său, să-i fie cald domnului meu rege!».
Şi au căutat în toată ţara lui Izrail o fată frumoasă şi au găsit pe Abişag Şunamita, pe care au adus-o la rege.
Şi fata era tare mîndră . Şi a fost îngrijind de rege şi îi slujea lui, dar regele nu a cunoscut-o” (Regi I, I, ‘l-4).
Această fecioară-plapumă este o adevărată revelaţie, care face cinste imaginaţiei „porumbelului sfînt”. Benedictinul Calmet, care credea orbeşte în toate mistificările Bibliei, menţionează că frumoasa fecioară era pe deplin capabilă să însufleţească pe un bătrîn de 70 de ani (cît avea pe atunci David). Pentru a confirma povestirea sacră, savantul călugăr ne spune că un medic i-a recomandat împăratului Frédéric Barbarosa să doarmă cu băieţi şi să-i aşeze pe piept. Dar este greu să ţii un băiat pe piept toată noaptea. De aceea, adaugă Calmet, s-au folosit cu succes, în acelaşi scop, căţei.
Nici măcar Solomon, fiul lui David, nu a dat crezare afirmaţiei biblice că regele s-ar fi încălzit doar pe lîngă frumoasa Şunamita. Vom vedea mai tîrziu că el a poruncit să fie ucis fratele său mai mare, Adonia, care se făcuse vinovat de a fi cerut mîna lui Abişag, lucru pe care Solomon l-a considerat drept dorinţă de a se căsători cu văduva sau cu ibovnica tatălui său.
Adonia era fiul Haghitei, pe care David o luase de soţie înaintea Batşebei, mama lui Solomon. După moartea lui Absalom cel pletos, Adonia era cel mai mare dintre fiii regelui şi considera că, de drept, coroana îi va reveni lui. Curtenii însă doreau să-l vadă rege pe Solomon. Fără a mai aştepta moartea tatălui lor, cei doi principi îşi disputau în public, fără nici o ruşine, tronul.
„Însă Adonia, fiul Haghitei, s-a trufit şi cugeta: «Eu voi fi rege!». Şi şi-a pregătit car şi călăreţi şi cincizeci de oameni care să alerge înaintea lui,
Fiindcă tatăl său nu-l ţinuse de rău în vremea vieţii lui şi nici nu-i zisese: «De ce faci aşa?». Dar şi el era tare frumos la chip şi fusese născut după Absalom.
El se înţelesese cu Ioab, fiul lui Ţeruia, şi cu Abiatar arhiereul, care era de partea lui Adonia.
Pe cînd Ţadoc arhiereul, împreună cu Benaia, fiul lui Iehoiada, profetul Natan, Şimei şi Rei, vitejii lui David, nu ţineau cu Adonia.
Şi Adonia a făcut ospăţ la Piatra Şarpelui, care se află lîngă Cişmeaua Roghel, cu vite mici şi mari şi viţei graşi, şi a poftit pe toţi fraţii lui, feciorii regelui, şi pe toţi bărbaţii din Iuda care slujeau pe rege.
Iar pe profetul Natan, pe Benaia, pe viteji şi pe Solomon, fratele lui, nu i-a poftit.
Atunci a zis Natan către Batşeba, mama lui Solomon: «Ai auzit, cred, că Adonia, fiul Haghitei, s-a făcut rege fără ca domnul nostru David să ştie ceva?
Şi iată acum, vino să te sfătuiesc cum să-ţi scapi viaţa ta şi viaţa fiului tău Solomon».
Întră îndată la regele David şi îi spune: «Oare nu te-ai jurat tu, măria-ta, roabei tale şi nu mi-ai făgăduit: „Fiul tău va fi după mine rege şi va şedea pe tronul meu? Pentru ce a ajuns rege acum Adonia?”
Şi în vreme ce tu vei grăi cu regele, eu voi intra după tine şi-ţi voi întări spusele tale!»” (v. 5―14).
Dacă ţinem seama că Adonia nu s-a proclamat rege, ci era doar pretendent şi avea partizani, cum avea de altfel şi Solomon, putem spune că profetul Natan era un mincinos şi un intrigant mîrşav: el pune la cale, împreună cu Batşeba, neruşinata văduvă a lui Urie cel asasinat, o stratagemă ţintind să răpească coroana moştenitorului direct, şi acest om sfînt recurge la calomnie pentru a-şi atinge scopul.
Poate că ordinea succesiunii la tron nu era încă bine stabilită la evrei. Dar este cu totul firesc ca Adonia, fiind cel mai în vîrstă, să-i urmeze la tron tatălui său, cu atît mai mult cu cît nu fusese născut de o ţiitoare sau de o femeie străină, ca Solomon. Dreptul său fusese recunoscut de cele două personaje mai importante ale statului: comandantul suprem şi marele preot. Prin urmare, dacă bătrînul rege a hotărît cu adevărat ca Solomon să-i urmeze la domnie, a făcut-o, probabil, pentru a fi pe placul soţiei sale.
David a dat crezare denunţurilor calomnioase ale lui Batşeba şi Natan.
„Pe urmă regele David a poruncit: «Chemaţi pe Ţadoc arhiereul, pe profetul Natan şi pe Benaia, fiul lui Iehoiada!» Şi ei au intrat înaintea regelui.
Atunci regele le-a poruncit: «Luaţi cu voi pe dregătorii stăpînului vostru şi suiţi călare pe Solomon, fiul meu, pe catîrul meu şi să vă duceţi cu el pînă jos la Ghihon.
Şi acolo Ţadoc arhiereul şi profetul Natan să-l ungă rege peste Izrail şi să sunaţi din trîmbiţă şi să strigaţi: «Trăiască regele Solomon!»” (v. 32―34).
A venit, în fine, ceasul morţii lui David. Iată ce spune regele înainte de a muri fiului Batşebei, pe care poruncise să-l ungă solemn încă în timpul vieţii sale:
„Tu ştii ce mi-a făcut mie Ioab, fiul lui Ţeruia, …cum a vărsat în vreme de pace sînge ca în război şi a pătat cu sînge nevinovat brîul de pe coapsele mele şi încălţămintea din picioarele mele. Să te porţi cu el după socotinţa ta, ca să nu se pogoare cu pace în Şeol cărunteţea lui” (Regi I, II, 5―6).
„«Dar iată că tu ai lîngă tine pe Şimei, fiul lui Ghera, veniaminitul din Bahurim. El m-a blestemat cu crunt blestem în ziua cînd pornisem spre Mahanaim. Şi mi-a ieşit în întîmpinare la Iordan, de aceea m-am legat cu jurămînt în faţa domnului şi am zis: „Nu te voi omorî cu sabia!”
Dar tu să nu-l cruţi, căci eşti om înţelept şi vei şti ce să-i faci ca să pogori cărunteţea lui cu sînge în Şeol».
Apoi David a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David.
Vremea cît a domnit David peste Izrail a fost de patruzeci de ani: şapte ani în Hebron şi treizeci şi trei de ani în Ierusalim” (v. 8―11).
David a murit precum a trăit. Acest ales al domnului a dat dovadă de o revoltătoare lipsă de recunoştinţă, poruncind să fie ucis generalul său Ioab, cel mai credincios dintre slujitorii săi, căruia îi datora şi coroana. Pe patul de moarte, el comite un sperjur cu un respingător cinism, amestecat cu făţărnicie, împotriva lui Şimei, pe care spunea că-l iertase pentru a-şi face un renume de rege mărinimos şi căruia îi făgăduise că nu-i va lua viaţa.
Desigur că biserica îl scuză pe David, tot prin gura benedictinului Calmet. El o face în expresii care merită să fie reproduse:
„David se folosise de marile servicii ale lui Ioab şi impunitatea pe care i-o asigurase un timp atît de îndelungat a fost o răsplată pentru devotamentul său nestrămutat; aceste considerente însă nu-l scuteau pe David de obligaţia de a pedepsi crima şi de a face dreptate împotriva lui Ioab”.
Se ştie că Ioab săvîrşise o crimă gravă, anume atunci cînd îndeplinise porunca lui David în privinţa lui Urie, lăsîndu-l singur în locul cel mai primejdios al bătăliei. Biserica îl scuză pe David, dar nu-l scuză pe Ioab.
„Pe de altă parte ― continuă benedictinul ―, Solomon nu avea de ce să fie recunoscător, iar acest rege se socotea îndreptăţit să-l dea morţii pe Ioab, deoarece făcea parte dintre adepţii lui Adonia”.
Concluzia: David e un sfînt, iar Solomon un înţelept. În toate este voinţa domnului! Este admirabil că biserica creştină a vrut neapărat ca Iisus Hristos să descindă din David şi din Solomon. Am mai întîlnit cîteva personaje stranii în genealogia lui „mesia” însă aceşti doi regi nu-i întrec oare pe toţi cei precedenţi?
Dacă biserica ar fi găsit măcar anumite circumstanţe atenuante! Nicidecum. Ea trece cu buretele peste fărădelegile lui David şi face din el un strămoş onorabil şi demn de invidiat. El este un model pentru regi şi se bucură, ca atare, de respectul unanim al teologilor. El este proclamat sfînt între sfinţi. În timpul liturghiilor sînt cîntaţi „psalmii” săi absurzi. Mai mult, biserica ― şi ea a proclamat acest lucru în numeroasele ei concilii ― vede în David întruparea umană a lui Iisus, adică a fiului lui Dumnezeu, al doilea membru al „sfintei treimi”.

1 Response to “34 – ULTIMELE ZILE ŞI PIOSUL SFÎRŞIT AL SFÎNTULUI REGE DAVID”


  1. 1 webpage 23 Iulie 2013 la 4:33 pm

    Thank you for any other fantastic article. Where else may just anybody get that kind of info in
    such an ideal approach of writing? I have a presentation subsequent week, and I’m at the look for such info.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: