35 – PIOASA ŞI ÎNŢELEAPTA DOMNIE A MAIESTĂŢII-SALE REGELUI SOLOMON

Şi Solomon s-a suit pe tronul lui David, părintele său, şi domnia lui s-a întărit foarte” (Regi 1,11, 12).
Nu mai este cazul că adăugăm, acum cînd cunoaştem moravurile biblice, că primul lucru pe care l-a făcut noul rege a fost să scape de Adonia şi de cele două personaje mai de seamă ale poporului izraelit care ar fi preferat să vadă coroana pe fruntea fiului Haghitei. Adonia nu mai visa la domnie; înţelesese demult că partida era pierdută: tot ceea ce-i mai trebuia din moştenirea lui David era tînăra fecioară care încălzise oasele puţin respectabilului său tată. Era îndrăgostit de frumoasa Abişag. El, fiul cel mai mare şi moştenitorul direct, cerea să-i fie dată frumoasa slujitoare a părintelui său, ca singură compensaţie pentru daunele suferite prin pierderea coroanei. Această dragoste, care nu avea în sine nici o importanţă, a servit însă drept pretext pentru una dintre primele hotărîri „înţelepte” ale lui Solomon: el a poruncit ca Adonia să fie ucis, deşi acesta se arăta supus şi se împăcase cu pierderea tronului. Adonia, care era simplu şi naiv, a rugat-o pe Batşeba să-l ajute în planurile sale amoroase. „Atunci Adonia, fiul Haghitei, a venit la Batşeba, mama lui Solomon (şi i s-a închinat). Şi ea l-a întrebat: «Cu gînd bun vii tu?» Şi el i-a răspuns: «Cu gînd bun!» Şi el i-a zis: «Am o vorbă cu tine!» Şi ea i-a răspuns:«Spune!»
«Tu ştii că a mea a fost domnia şi spre mine erau aţintiţi ochii întregului Izrail ca să mă facă rege, dar
domnia a trecut la fratele meu, căci de la domnul i-a fost dat aşa.
Acum am să-ţi fac o rugăminte; să nu-ţi întorci faţa de la mine!… Roagă-l pe regele Solomon să nu-şi întoarcă faţa şi să-mi dea pe Abişag Şunamita de femeie».
Şi ea i-a răspuns: «Bine! Am să vorbesc cu regele pentru tine!»
Dar cînd a intrat Batşeba la regele Solomon ca să-i vorbească pentru Adonia, s-a sculat regele şi s-a dus înaintea ei şi i s-a închinat, şi a stătut pe tronul său. Şi a fost pus un tron şi pentru mama regelui şi ea a stat de-a dreapta lui.
Şi ea a început să zică: «Am să-ţi fac o mică rugăminte, să nu-ţi întorci faţa!» Şi regele a răspuns: «Cere, maica mea, căci nu-mi voi întoarce faţa!»
Şi ea a urmat cu vorba: «Să-i dai de femeie lui Adonia, fratele tău, pe Abişag Şunamita!»
Atunci regele Solomon a răspuns mamei sale aşa: «De ce ceri tu pentru Adonia pe Abişag Şunamita? Cere mai degrabă domnia, căci el este frate mai mare decît mine, fiindcă de partea lui este şi Abiatar arhiereul şi Ioab, fiul lui Ţeruia!»
Şi s-a jurat regele Solomon pe Dumnezeu şi a zis: «Aşa să-mi facă mie Dumnezeu şi aşa să am parte dacă ceea ce a grăit Adonia n-a grăit spre pierzarea lui!
Dar viu este domnul, care m-a întărit şi m-a suit pe tronul lui David, tatăl meu, care mi-a întemeiat casă precum mi-a făgăduit; astăzi Adonia va muri!»
Şi îndată a trimis regele Solomon pe Benaia, fiul lui Iehoiada, care l-a lovit şi l-a omorît” (v. 13-25).
Acum era rîndul preotului Abiatar; dar acesta nu a fost ucis. Solomon, care cunoştea foarte bine prejudecăţile poporului, nu a vrut să verse sîngele unui preot. Ar fi fost greu să spună că acest asasinat i-ar fi fost inspirat chiar de Dumnezeu. „Iar arhiereului Abiatar i-a spus regele: «Du-te la moşia ta în Anatot, căci eşti vrednic de moarte, dar astăzi nu te voi omori, fiindcă ai purtat chivotul domnului Dumnezeu înaintea lui David, tatăl meu şi ai pătimit tot ceea ce a pătimit şi tatăl meu!» Şi l-a izgonit Solomon pe Abiatar, să nu mai fie arhiereu al domnului…” (v. 26―27).
În schimb, pentru loab el nu a mai avut, bineînţeles, nici un pic de cruţare!
„Cînd vestea despre aceasta a ajuns la Ioab ― căci Ioab trecuse de partea lui Adonia şi nu ţinuse cu Solomon ― a fugit Ioab la cortul domnului şi s-a apucat de coarnele jertfelnicului.
Şi i-au dat de ştire lui Solomon… Atunci a trimis Solomon pe Benaia, fiul lui Iehoiada, cu porunca: «Du-te de-l omoară!»
Şi s-a dus Benaia în cortul domnului şi i-a zis: «Aşa zice regele: Ieşi!» Şi el a răspuns: «Nu ies, ci aici vreau să mor!» Atunci s-a întors Benaia la rege cu răspunsul acesta: «Iată ce grăieşte Ioab şi iată ce mi-a răspuns!»
Atunci regele i-a spus: «Fă-i precum a grăit. Omoară-l şi îngroapă-l, ca să depărtezi de mine şi de casa tatălui meu sîngele pe care l-a vărsat Ioab!
Şi să întoarcă domnul în capul lui sîngele vărsat în zadar, fiindcă a omorît pe cei doi bărbaţi mai drepţi şi mai buni decît el, şi i-a ucis cu sabia fără ştirea tatălui meu: pe Abner, fiul lui Ner, căpitanul oştirii lui Izrail, şi pe Amasa, fiul lui Ieter, căpetenia oştirii lui Iuda.
Şi sîngele lor vărsat să cadă în capul lui Ioab şi al seminţiei lui în veci, iar David, seminţia lui, neamul lui şi tronul lui să aibă de-a pururi pace de la domnul!»
Şi a plecat Benaia, fiul lui Iehoiada, şi l-a lovit şi a murit. Şi el a fost îngropat la conacul lui în pustie” (v. 28―34).
Voltaire spune în legătură cu aceasta că nici nu mai era nevoie să se adauge vreo altă crimă la cele săvîrşite: Solomon îşi începe domnia cu un sacrilegiu. Dar ceea ce trebuie să pară cu deosebire straniu după atîtea grozăvii, este că Dumnezeu, care lovise cu moartea pe cei 50.070 de oameni pentru că aruncaseră o privire în „chivotul” său, nu răzbună de loc acest obiect sfînt atunci cînd este transformat în eşafod pentru comandantul de oşti care îi dăruise coroana lui David.
Să mergem mai departe.
„Atunci regele Solomon a pus pe Benaia, fiul lui Iehoiada, peste oştire şi pe Ţadoc arhiereul în locul lui Abiatar…
Pe urmă regele a trimis să cheme pe Şimei şi i-a zis: «Zideşte-ţi casă în Ierusalim şi locuieşte într-însul, iar de aici să nu mai ieşi nicăieri!»
Iar în ziua cînd vei ieşi şi vei trece apa Chedronului, să ştii că vei fi omorît şi sîngele vărsat de tine se va întoarce în capul tău!»
Atunci Şimei a răspuns regelui: «Bun este cuvîntul, şi precum a poruncit stăpînul meu, aşa va face robul tău!» Şi a locuit Şimei în Ierusalim multă vreme.
Iar după un răstimp de trei ani, doi din robii lui Şimei au fugit în Gat la Achiş, fiul lui Maaca, regele din Gat…
Atunci s-a sculat Şimei şi a pus samarul pe asinul lui şi a plecat în Gat la Achiş ca să-şi caute robii. Şi a plecat Şimei şi şi-a adus robii din Gat” (v. 35―40).
Aflînd Solomon despre aceasta, i-a dat poruncă credinciosului său Benaia, care s-a dus şi l-a omorît pe Şimei (v. 46).
Mai departe aflăm că regele Solomon a încheiat o alianţă cu regele Egiptului şi a primit chiar de soţie pe fiica acestuia. Biblia nu ne comunică numele acestui rege egiptean, ci se mulţumeşte să-i spună faraonul: aceasta dovedeşte limpede că este vorba despre o căsătorie legendară. Pe vremea aceea Solomon şi-a clădit un palat, a început să înalţe templul şi să fortifice oraşul, în aşteptarea încheierii construcţiei templului, regele a plecat să se roage la Ghibeon, unde se afla cel mai important sanctuar al regatului. Acolo Dumnezeu l-a înzestrat cu darul înţelepciunii. Episodul este destul de interesant:
„În Ghibeon, domnul i s-a arătat lui Solomon în vis de noapte şi i-a zis Dumnezeu: «Cere ce să-ţi dau!»
Atunci Solomon i-a răspuns: «Tu ţi-ai arătat îndurările tale cele mari către David, părintele meu, fiindcă el a umblat înaintea ta în adevăr, în cucernicie şi întru neprihănirea inimii şi i-ai păstrat mereu îndurările tale şi i-ai dat un fecior care astăzi stă pe tronul lui…
Dar eu sînt om tînăr şi nu ştiu calea vieţii mele.
Şi fiindcă robul tău se află în mijlocul poporului tău pe care l-ai ales, popor mare, care nu se poate număra, nici socoti din pricina mulţimii,
Pentru aceasta dă inimă înţelegătoare robului tău, ca să stăpînească poporul tău şi să osebească binele de rău, căci cine ar putea să domnească peste poporul tău cel afară din cale de mare?»
Şi i-a plăcut domnului cuvîntul, că Solomon i-a cerut tocmai acest lucru.
De aceea Dumnezeu i-a răspuns: «Fiindcă ai cerut numai acest lucru şi n-ai cerut viaţă lungă, nici bogăţie şi nici viaţa vrăjmaşilor tăi, ci ai cerut înţelepciune ca să faci dreptate,
Iată că-ţi îndeplinesc cuvîntul tău! Iată că-ţi voi da înţelepciune şi pricepere, ca să fii cum n-a mai fost altul înaintea ta şi cum nici nu se va ivi după tine.
Dar şi ceea ce n-ai cerut îţi voi da: bogăţie şi mărire, încît nici unul dintre împăraţii din vremea ta nu va fi ca tine.
Iar daca vei umbla în căile mele şi vei păzi legile şi poruncile mele, precum a umblat David, părintele tău, îţi voi da şi viaţă lungă».
Cînd s-a deşteptat Solomon din somn, iată că fusese vis cu tîlc” (Regi I, III, 5―15).
Aşadar, este vorba despre un vis. Dumnezeu, care nu aşteptase ca Avraam, Iacob sau alţii să adoarmă pentru a li se arăta, începe să-şi schimbe obiceiurile pe vremea lui Solomon şi aşteaptă ca acesta să-l vadă în vis. Fie şi aşa. Dar atunci cum s-au aflat toate acestea? Înseamnă că Solomon a povestit cuiva visul. Şi astfel, de la unul la altul, trecînd din gură în gură, această povestire a ajuns pînă la autorul Cărţii întîi a Regilor, care a trăit pe vremea robiei babilonene. Destul de curios, nu-i aşa?
Teologii vor spune ― acesta este calul lor de bătaie! ― că apariţia lui Dumnezeu în vis nu micşorează caracterul divin al viziunii: biserica recunoaşte vise divine şi vise diabolice. Visul unui om, susţin slujitorii religiei, poate să fie rezultatul unei influenţe „supranaturale” şi nu ceva întîmplător. Să acceptăm pentru o clipă această teză. Să admitem că Dumnezeu i s-a arătat într-adevăr lui Solomon. Totuşi, Solomon dormea şi deci nu era suficient de conştient pentru a răspunde sau a vorbi. Dacă papa de la Roma s-ar vedea în vis sub aspectul unui profanator care atentează la cele sfinte, nici unul dintre cardinalii săi nu i-ar face o vină din aceasta. Dacă Solomon şi-ar fi ales în vis gloria şi bogăţia, aceasta nu ar fi avut nici o importanţă. Ar fi fost mai bine dacă Dumnezeu, punînd întrebările, i-ar fi lăsat lui Solomon timpul să se trezească şi atunci acesta şi-ar fi dat şi mai bine seama ce anume trebuie să-i răspundă lui Dumnezeu. Răspunsul unui om treaz care alege înţelepciunea şi le dispreţuieşte pe toate celelalte ar fi fost meritoriu. Dar, din moment ce dormea, răspunsul este fără valoare: el nu înseamnă absolut nimic. Totuşi, acest neasemuit Dumnezeu a fost încîntat.
Şi astfel, înzestrat cu înţelepciunea pe care o ceruse şi o primise în vis, Solomon nu a întîrziat să-i uimească pe izrailiţi prin minunata sa dreptate şi prin mintea sa ascuţită. Pentru a dovedi neobişnuita sa înţelepciune, Biblia ne povesteşte o singură anecdotă, cea despre cearta dintre două femei care născuseră în aceeaşi casă, la interval de trei zile una faţă de alta, doi copii. Unul dintre copii însă a murit. O femeie învinuieşte pe cealaltă că ar fi furat noaptea pe fiul ei cel viu şi l-ar fi înlocuit cu cadavrul copilului propriu, pe care, din nebăgare de seamă, îl înăbuşise în somn.
Regele a fost rugat să soluţioneze cearta. Mama acuzată de substituire jură că pruncul cel viu pe care l-a adus în faţa judecăţii este al ei; cealaltă jură cu tot atîta căldură că pruncul îi aparţine şi cere să-i fie restituit.
Atunci Solomon porunceşte să se aducă o sabie şi sa fie tăiat în două copilul, dîndu-se fiecărei mame cîte o jumătate. În acea clipă răsună strigătul de groază al mamei adevărate, care cere ca pruncul să-i fie lăsat celei ce-l furase, numai să nu fie omorît. Aceasta din urmă, dimpotrivă, se trădează prin următoarele cuvinte lipsite de înţelepciune:
― Să nu fie nici al meu, nici al tău! Tăiaţi-l!
Dar porunca lui Solomon nu era menită decît să le pună la încercare. El a hotărît ca mama adevărată să-şi recapete copilul (v. 16―28).
Credincioşii cad în admiraţie cînd predicatorii le povestesc de pe amvon această anecdotă. Dar Solomon putea să se dispenseze de această groaznică încercare: era suficient să se adreseze oricărei moaşe, care i-ar fi spus fără greutate ce copil se născuse în ajun şi care intrase în ziua a patra a vieţii.
Dar să nu căutăm nod în papură şi să ne închinăm în faţa „neasemuitei înţelepciuni” a lui Solomon. Vom spune numai că există o puzderie de astfel de anecdote, la toate popoarele au existat judecători care îmbinau agerimea minţii cu simplitatea. Ne vom mărgini numai la două cazuri. Judecătorii despre care va fi vorba nu au primit în somn de la Dumnezeu darul înţelepciunii.
Un om s-a căţărat în vîrful unei clopotniţe pentru a face o reparaţie. A avut ghinionul să se prăbuşească, dar şi norocul să nu păţească nimic. În schimb, căderea sa i-a fost fatală omului peste care a căzut: acesta a murit. Rudele celui ucis l-au adus în faţa judecăţii pe cel ce căzuse. Ei l-au învinuit de omor şi au cerut ori să fie pedepsit cu moartea, ori să fie pus să plătească o despăgubire. Cum trebuia rezolvată această pricină? Trebuia dată o oarecare satisfacţie rudelor celui omorît. Totodată, judecătorul nu se considera îndreptăţit să acuze de omor, fie şi involuntar, pe omul care fusese el însuşi victima unui accident. Judecătorul a poruncit aceleia dintre rudele mortului care era mai insistentă în plîngere şi care cerea răzbunare mai zgomotos decît ceilalţi să se urce în vîrful clopotniţei şi să se arunce de acolo asupra pîrîtului, ucigaşul fără voie, pe care l-a silit să se aşeze exact în locul unde îşi dăduse sufletul mortul. Nici nu mai trebuie să spunem că reclamantul insistent a renunţat imediat la pretenţiile sale absurde.
Al doilea caz curios s-a întîmplat cu un judecător grec. Un tînăr grec strîngea bani pentru a-i da curtezanei Teognida, pe care voia s-o cucerească. Între timp a visat într-o noapte că se bucură de farmecele ei. Trezindu-se, el hotărî că nu are rost să cheltuiască bani pentru o singură clipă de plăcere. La timpul său, le vorbise prietenilor despre intenţiile sale amoroase, iar acum îi înştiinţa despre visul şi hotărîrea sa de a renunţa la plăcerea de a deveni amantul Teognidei. Curtezana, ofensată de această întorsătură şi mai ales supărată că pierde banii, l-a dat pe tînăr în judecată, cerînd daune. Ea susţinea că-şi păstrase dreptul asupra sumei pe care tînărul avea de gînd să i-o ofere, deoarece tot ea îi satisfăcuse dorinţa, deşi în vis. Judecătorul, care nu era un Solomon, a dat o hotărîre în faţa căreia preoţii noştri sînt nevoiţi să se încline: acest păgîn, pe care Dumnezeu nu-l luminase cu raza adevăratei cucernicii, i-a poruncit tînărului grec să aducă banii făgăduiţi şi să-i arunce într-un bazin pentru ca astfel curtezana să se poată bucura de sunetul şi de aspectul monedelor de aur, după cum şi el se bucurase de dragostea ei iluzorie.
Pariez că dacă „sfîntului duh”, căruia îi plac istorioarele vesele şi pipărate, i-ar fi venit în gînd povestirea de mai sus, el ar fi introdus-o în Biblie şi ar fi trecut-o la activul înţelepciunii lui Solomon. Din păcate, după cum reiese din tot conţinutul Bibliei, imaginaţia sa este destul de sărăcăcioasă.
După anecdota cu judecata, Cartea întîi a Regilor trece la enumerarea celor mai importanţi slujitori ai lui Solomon. Cititorul nu ne va lua în nume de rău dacă vom omite aceste versete plicticoase. În schimb, ceva, mai departe, vom găsi unele amănunte interesante în legătură cu gloria şi cu bogăţia fiului lui David.
„Iuda şi Izrailul erau mulţi ca nisipul mării; mîncau, beau şi se veseleau. Şi Solomon stăpînea toate regatele de la fluviul Eufratului pînă în ţara filistenilor şi pînă la graniţa Egiptului, care îi aduceau daruri şi au fost supuse lui Solomon în tot timpul vieţii lui” (Regi I, IV, 20; V, 1).
Aici „sfîntul duh” se întrece cu gluma dacă ţinem seama că nu mai este vorba despre vremurile îndepărtate cu privire la care istoricii nu dispun de nici un fel de date: cine a auzit cândva ca evreii să fi stăpînit ţinuturile de la Eufrat şi pînă la Marea Mediterană? Probabil că ei cuceriseră un colţişor de pămînt printre stîncile şi peşterile Palestinei de la Beerşeba pînă la Dan; dar nu se ştie de nicăieri ca Solomon să fi cucerit sau să fi dobîndit, indiferent cum, măcar un singur kilometru pătrat dincolo de hotarele Palestinei. Dimpotrivă, „regele Egiptului” poseda o parte a Palestinei, iar cîteva ţinuturi cananeene nici nu erau sub ascultarea lui Solomon. De unde deci această mult lăudată putere?
„Solomon avea nevoie pentru hrană pe fiecare zi de treizeci de cori de lamură de făină şi de şaizeci de cori de făină de rînd, zece vite mari, îngrăşate, douăzeci de vite de sunat, o sută de oi, în afară de cerbi, căprioare, căpriori şi gîşte îngrăşate” (v. 2―3). Ei drăcie! Cîtă lăudăroşenie! În orice caz, cei pe care Solomon îi poftea la masă nu riscau să moară de foame.
Anumiţi teologi, îngrijoraţi de aceste exagerări vădite, au interpretat lucrurile în sensul că Solomon, imitîndu-i pe regii Babilonului, îşi hrănea slujitorii şi că aceasta este subînţeles în textul „sacru”. Nenorocirea este însă că măruntul rege evreu semăna tot atîta cu regele Babilonului cît semăna un mic moşier cu regele Franţei.
„Solomon avea patruzeci de mii de iesle de cai pentru carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi” (v. 6). Aceste 40.000 de iesle sînt şi mai admirabile decît cei 30 de boi şi cele 100 de oi care alcătuiau raţia zilnică a maiestăţii-sale regelui lui Izrail şi al lui Iuda.
„Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea răsăritenilor şi era mai presus decît toată înţelepciunea Egiptului. El era mai înţelept decît orişicine dintre edomiţi, decît Etan Ezrahitul, decît Heman, Calcol şi Darda, fiii lui Mahol, iar numele lui era vestit la toate neamurile vecine. Solomon a rostit trei mii de proverbe, iar cîntări, o mie şi cinci” (v. 10,12).
Fireşte, nimeni nu ştie cine au fost aceşti Etan şi Heman, şi Calcol, şi Darda, care sînt puşi aici cu atîta siguranţa pentru a fi comparaţi cu Solomon şi pe care autorul „sfînt” îi citează cu un aplomb imperturbabil, ca şi cum ar fi vorba despre înţelepţi cunoscuţi în lumea întreagă. Această manieră de a se referi la celebrităţi necunoscute nimănui, la care recurge din cînd în cînd „sfânta scriptură”, este una dintre dovezile cele mai caracteristice pentru spiritul de înşelăciune premeditată, singurul „spirit” pe care cercetătorul nepărtinitor îl poate considera că i-a inspirat pe autorii întregii cărţi.
Cît priveşte cele 3.000 de proverbe şi cele 1.005 cîntări, din ele s-au păstrat numai cîteva, şi acestea doar atribuite lui Solomon. Ar fi fost totuşi mai bine, remarca Voltaire, ca acest rege să se fi ocupat toată viaţa numai de scrierea unor ode ebraice, în loc să verse sîngele fratelui său.
Ne apropiem de celebrul templu de la Ierusalim, pentru construirea căruia i-au trebuit lui Solomon 7 ani, plus alţi 13 pentru clădirea palatului. Cartea întîi a Regilor consacră acestui subiect patru capitole. Vom urmări sumar ceea ce este mai important.
„În vremea aceea a trimis Hiram, regele Tirului, dregători din partea sa lui Solomon, fiindcă aflase că fusese uns rege în locul tatălui său, căci Hiram fusese prieten cu David în toată vremea.
După aceasta a trimis cuvînt Solomon către Hiram:
«Tu ştii că David, părintele meu, n-a putut să zidească templu întru slava numelui domnului Dumnezeului său, din pricina războaielor cu popoarele vecine, pînă cînd domnul nu le-a supus sub picioarele lui.
Dar acum, cînd domnul Dumnezeul meu mi-a dat linişte de jur împrejur, fără duşmani şi fără întîmplări neaşteptate,
Iată că mi-am pus în gînd să zidesc templu întru slava domnului Dumnezeului meu, precum a rostit domnul către David, tatăl meu: „Fiul tău pe care ţi-l voi da urmaş la tron în locul tău, el să zidească templu pentru proslăvirea numelui meu!”
Porunceşte deci să mi se taie cedrii din Liban şi slugile mele să fie cu slugile tale. Şi simbria lor ţi-o voi plăti cît zici, fiindcă tu ştii că la noi nu se găsesc oameni pricepuţi ca sidonienii la tăiatul copacilor…»
Atunci Hiram i-a dat lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos, atît cît i-a fost voia,
Şi Solomon i-a dat lui Hiram douăzeci de mii de cori de grîu pentru hrana casei lui şi douăzeci de mii de baţi de untdelemn de măsline…
Şi Solomon a hotărît zile de clacă în tot Izrailul. Şi cei ce trebuiau să facă zile de clacă erau treizeci de mii de oameni.
Pe aceştia i-a trimis în Liban cîte zece mii pe lună cu rîndul: o lună stăteau în Liban şi două acasă. Iar Adoniram era căpetenie peste clăcaşi.
Şi mai avea Solomon în munte şaptezeci de mii de salahori şi optzeci de mii de pietrari,
Afară de trei mii şi trei sute de logofeţi…” (v. 15―20, 24―25, 27―30).
„Şi templu pe care l-a zidit regele Solomon pentru domnul era lung de şaizeci de coţi, lat de douăzeci şi înalt de treizeci de coţi” (Regi I, VI, 2). Cotul evreiesc vechi măsura 52 cm, la fel ca şi cel egiptean. Prin urmare, clădirea era lungă de 31 m, lată de 10,5 m şi înaltă de 15,5 m.
„Şi a făcut templului ferestre cu gratii dese de fier.
Apoi a înălţat lîngă zidul templului o clădire cu caturi în jurul pereţilor templului, în jurul sfintei sfintelor.
Catul de jos era de cinci coţi de larg, fel de la mijloc de şase coţi şi cel de-al treilea de şapte coţi, şi s-au făcut prichiciuri pe din afară de jur împrejur, aşa ca grinzile să nu străpungă pereţii templului” (v. 5―6).
„La clădirea palatului său a lucrat Solomon treisprezece ani” (Regi I, VII, 1). „Atunci a strîns Solomon pe bătrînii lui Izrail şi pe toţi voievozii seminţiilor, capii familiilor fiilor lui Izrail…, în Ierusalim, ca să aducă chivotul legămîntului domnului… După ce s-au strîns toţi bătrînii lui Izrail, preoţii au ridicat chivotul… Şi preoţii au dus înăuntru chivotul legămîntului domnului la locul lui şi l-au pus în sfînta sfintelor sub aripile heruvimilor… Atunci regele şi tot Izrailul au adus jertfă înaintea domnului. Solomon a adus jertfă de pace domnului douăzeci şi două de mii de vite mari şi o sută douăzeci de mii de vite mici. Regele şi fiii lui Izrail au sfinţit templu în felul acesta” (Regi I, VIII, 1, 3, 6, 62―63).
Amănuntele cuprinse în aceste patru capitole sînt vădit şi mult exagerate. Toate aceste descrieri divine se topesc ca zăpada sub razele soarelui de îndată ce le supunem unei analize mai mult sau mai puţin serioase. 183.300 de oameni, fără a-i număra pe pietrari şi pe ceilalţi lucrători care vor apărea mai tîrziu, sînt ocupaţi numai cu lucrările pregătitoare pentru construcţia templului, proiectat să fie lung de 31,5 m şi lat de 10,5 m. Aceşti constructori pierd şapte ani pentru ridicarea unei clădiri înalte de numai trei etaje şi care ocupă o suprafaţă de 325 metri pătraţi. Iată nişte cifre care îl vor face să sară în sus pe oricine are o idee chiar extrem de superficială despre arta construcţiilor. Nenumăraţii muncitori ai lui Solomon erau, pare-se, nişte leneşi fără pereche. Sau poate că, nefiind plătiţi, se învîrteau de colo-colo fără să facă nimic.
Dimensiunile indicate de Cartea întîi a Regilor nu concordă cu cele date în Cartea a doua a Cronicilor (cap. 3,4); chiar şi aceste nepotriviri din textele scriitorilor „sfinţi” ar fi suficiente pentru a ne face să ne întrebăm dacă însuşi textul de bază nu este o absurditate vădită.
În afară de aceasta, este cu neputinţă să nu te tăvăleşti de rîs citind descrierile acestor etaje şi aripi ridicate înăuntrul clădirii şi care ies cu cîte un cot una în afara celeilalte, catul de dedesubt fiind cu 1 metru mai îngust decît cel de deasupra lui. Este de-a dreptul uluitor! Iar ferestrele laterale, largi înăuntru şi înguste în afară, sînt şi ele o frumoasă născocire arhitectonică.
Festivitatea sfinţirii templului încununează în mod demn descrierea zidirii lui. Astfel de jertfe nu trebuiau aduse prea des. În felul acesta se poate ajunge şi la o foamete. Socotiţi greutatea fiecărui bou de 100 kg şi aveţi 2.200.000 kg de carne de vită, la oare mai adăugaţi încă 2.000.000 kg carne de oaie. Toate acestea au fost fripte cu totul fără rost, numai pentru a gîdila mirosul „sfînt” al domnului Dumnezeu. Şi aceste 4.200.000 kg de carne sînt jertfa pe care a adus-o numai Solomon! Biblia subliniază în mod deosebit că obştea lui Izrail a adus jertfe de vite mari şi mici a căror mulţime era atît de mare, încît nu poate fi socotită şi numărată (Regi I, VIII, 5).
Dacă Dumnezeu ar fi rămas nemulţumit după toate acestea ar fi dat dovadă de un caracter cu adevărat imposibil. Iată de ce „domnul s-a arătat lui Solomon a doua oară, aşa cum i se arătase la Ghibeon” (Regii I, IX, 2). Această frază ne îngăduie să credem că a doua ivire a lui Dumnezeu s-a întîmplat şi ea în vis. Dar fiul lui David se mulţumea şi cu atît şi nu cerea apariţii mai palpabile. Nu-i vom face nici noi reproşuri lui Dumnezeu. Fie şi aşa; dacă vrea în vis, în vis să fie. În toate este „voia domnului”!
Răsplata dumnezeiască pentru Solomon a constat dintr-un mic toast pe care Dumnezeu l-a rostit la urechea regelui adormit. Toastul poate fi rezumat în următoarele cuvinte simple: dacă tu şi cu poporul tău veţi continua să mă cinstiţi, toate vor merge bine; dar dacă vă veţi închina, tu sau supuşii tăi, vreunui alt zeu, va fi vai de voi! Într-un cuvînt, tot vechiul cîntec.
„Solomon a dat lui Hiram, regele Tirului ― adică Hiram, regele Tirului, care ajutase pe Solomon cu lemn de cedru, de chiparos şi cu aur după voia lui ―, i-a dăruit douăzeci de oraşe în ţinutul Galileii. Cînd însă Hiram a venit din Tir ca să vadă oraşele pe care i le dăduse Solomon, nu i-au plăcut. Şi i-a zis: «Ce fel de oraşe sînt acestea pe care mi le-ai dat, frate?»” (v. 11―13).
Este cu totul de neînţeles de unde a luat regele Solomon 20 de oraşe ca să i le dăruiască prietenului său Hiram: Samaria încă nu exista, Ierihonul era un sătuc jalnic, Sihem şi Betel nu fuseseră încă reconstruite după distrugere, ele fiind refăcute abia sub Ieroboam. Iată toate „oraşele” Galileii de pe vremea aceea.
„Solomon regele a alcătuit un stol de corăbii la Eţion-Gheber, lîngă Elat, pe ţărmul Mării Roşii, în ţara Edomului. Hiram a trimis pe corăbiile lui Solomon oamenii săi, corăbierii săi, deprinşi cu marea, să însoţească oamenii lui Solomon, şi ei au ajuns la Ofir şi au adus de acolo aur, patru sute douăzeci de talanţi, pe care îl dădură regelui Solomon” (v, 26―28).
Pentru a-i face pe credincioşi să înghită gogoriţa cu flota maiestăţii-sale regelui Solomon, trebuia indicat, bineînţeles, şi un port aflat pe ţărmurile de sub stăpînirea sa. Autorul nu a îndrăznit să amenajeze acest port pe coasta Mării Mediterane, deoarece aici toate porturile aparţineau fenicienilor şi erau bine cunoscute. Născocind un port Eţion-Gheber în fundul golfului Elat al Mării Roşii, adică în estul peninsulei Sinai, mistificatorul „sacru” putea fi sigur că n-o să se găsească nimeni care să descopere caracterul fantezist al acestui port. În geografia biblică, Eţion-Gheber are acelaşi rol ca faimoşii înţelepţi biblici Etan, Heman, Calcol şi Darda în istoria Biblică.
Cît priveşte rezultatele expediţiei flotei lui Solomon în Ofir, o ţară care a rămas pînă astăzi nedescoperită, în ciuda zeloaselor căutări ale celor mai bine intenţionaţi istorici şi geografi, acestea erau cu totul neînsemnate în comparaţie cu măreţia şi cu luxul pe care le descriu capitolele precedente. Nu merita, măria-ta, să armezi o flotă pentru ca, după întoarcerea ei, să-ţi aducă o nimica toată de 420 de talanţi de aur! Pentru un stăpînitor care avea 40.000 de iesle pentru caii de la curte şi care îşi permitea distracţii cuvioase de felul jertfirii a 4.200.000 kg de carne la o singură festivitate, această sumă este un fleac. Ţineţi seama de cheltuielile expediţiei, care a durat doi ani. Beneficiul net se va reduce la o nimica toată. Zău că nu merita ca această prostie să fie menţionată ca un act remarcabil al înţelepciunii politice şi al măreţiei curţii regelui Solomon.
Sărmane „duh sfînt”! Între noi fie vorba, sînt clipe cînd cobori foarte jos, cînd cobori jos de tot de la înălţimea glumelor tale năstruşnice a căror fantastică îndrăzneală este cîteodată de-a dreptul grandioasă.
Pentru a-i linişti pe cititorii credincioşi, ne vom grăbi să spunem că „porumbelul” şi-a îndreptat greşeala în cap. al IX-lea din Cartea a doua a Cronicilor, parte importantă a Vechiului testament, tot atît de „autentică” si de „sfîntă” ca şi restul Bibliei. Aflăm de aici că pe atunci „cîtimea de aur care îi sosea lui Solomon într-un an era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur” (v. 13). Mai departe: „Şi regele a mai poruncit să facă un tron mare de fildeş, îmbrăcat în aur curat, cu şase trepte, o podnojă de aur ţintuită de tron, cu rezemători de o parte şi de alta, şi doi lei tolăniţi lîngă fiecare rezemătoare, şi cu doisprezece lei pe cele şase trepte, şase de o parte şi şase de alta, cum nu se mai afla în nici o împărăţie. Toate cupele de băut ale regelui Solomon erau de aur…, căci argintul în vremea lui Solomon n-avea nici un preţ, de vreme ce corăbiile regelui se duceau la Tarşiş cu oamenii lui Hiram şi o dată la trei ani se întorceau de la Tarşiş încărcate cu aur şi argint, fildeş, maimuţe şi păuni. Şi regele Solomon a întrecut pe toţi împăraţii pămîntului în bogăţie şi înţelepciune. Din care pricină toţi împăraţii pămîntului căutau să vadă faţa lui Solomon şi să asculte înţelepciunea lui, pe care Dumnezeu o pusese în inima lui” (v. 21―23). „Şi regele a adus în Ierusalim argint mult ca pietrele…” (v. 27).
În sfîrşit! Să fie într-un ceas bun, lăudărosule cu chip de „duh sfînt”! Ba mai mult: Cartea întîi a Cronicilor ne încredinţează că Solomon a primit şi de la părintele său o moştenire de invidiat, care se cifra la mii de talanţi de aur, de argint, de aramă etc. (cap. XXIX).
Voltaire s-a distrat calculînd totalurile şi convertindu-le în moneda din timpul său. „Ceea ce David i-a lăsat lui Solomon după cum spunea Biblia ― scrie el ― reprezintă exact 18 miliarde de livre franceze. Ceea ce Solomon a strîns el însuşi se poate evalua cam la aceeaşi sumă. Este destul de comic să ne închipuim pe un biet prinţişor posedând 36 de miliarde de livre, sau aproximativ-un miliard şi jumătate de lire sterline”.
Biblia ne-a comunicat că toţi împăraţii pămîntului veneau în vizită la Ierusalim pentru a i se închina lui Solomon şi pentru a-i aduce daruri. Poate vor spune unii că era cazul ca autorul „sacru” să-şi dea osteneala de a numi măcar pe unul dintre aceşti împăraţi: aceasta ar fi făcut o bună impresie. Dar indicaţiile precise îl stingheresc prea mult pe autor; oricît ar fi de mincinos, „porumbelul sfînt” a simţit nevoia să nu spună lucrurile pînă la capăt, pentru ca minciuna sa să nu fie dată prea uşor în vileag.
Totuşi, dat fiind că trebuia pînă la urmă să numească măcar pe unul dintre monarhii care veneau în pelerinaj, Biblia ne oferă memorabila vizită a unei „stăpînitoare prea-puternice”, o oarecare „regină din Saba”. Cap. al X-lea din Cartea întîi a Regilor este consacrat aproape în întregime acestui eveniment, ca şi cap. al IX-lea din Cartea a doua a Cronicilor. Cît despre ţara a cărei stăpînitoare era această doamnă, problema a suscitat numeroase controverse în rîndurile teologilor. Din nefericire, nici unul dintre aceşti „savanţi” nu a putut să ne spună cu precizie în ce loc al globului se află ţara pe care nu o pomeneşte decît Biblia.
Aşadar, „cînd a auzit regina din Saba despre faima lui Solomon, cum şi despre templul în numele domnului, a venit ca să-l ispitească prin cimilituri.
Şi ea a pornit la Ierusalim cu o foarte mare suită; cu cămile încărcate cu miresme, cu mult aur şi cu pietre nestemate. Şi s-a dus la Solomon ca să-i spună tot ce avea pe inimă.
Şi regele Solomon i-a dat răspuns la toate întrebările ei şi nici o întrebare, oricît de învăluită, n-a rămas pentru ea fără răspuns.
Şi cînd a văzut regina din Saba toată înţelepciunea lui Solomon şi palatul pe care îl zidise,
Mîncările de la masa lui, ţinuta dregătorilor lui, purtarea slugilor lui şi îmbrăcămintea lor, paharnicii lui, precum şi arderile de tot… n-a mai putut să-şi înfrîngă duhul,
Şi a zis către Solomon: «Adevărată este faima pe care am auzit-o în ţara mea despre poveţele tale şi despre înţelepciunea ta, dar n-am crezut spuselor pînă n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei. Iată însă că nici măcar jumătate nu este din ceea ce ajunsese pînă la mine! Înţelepciunea şi bogăţia ta întrec cu mult faima despre care am auzit eu!»” (Regi I, X, 1―7).
La plecare, „regina” i-a dăruit lui Solomon lucrurile rare şi de preţ pe care le adusese şi a mai adăugat 120 de talanţi de aur. La rîndul său, galantul Solomon a copleşit-o cu daruri. El i-a dat reginei din Saba „tot ceea ce a dorit şi a cerut, afară de ceea ce, după dărnicia regească, i-a dăruit ei” (v. 13).
Această faimă largă nu putea să nu dăuneze sufletului lui Solomon. Dumnezeu îi dăruise înţelepciunea şi nu i-a mai luat-o înapoi; dar Biblia menţionează ca început al decăderii sale relaţiile de prietenie pe care fiul lui David le-a înnădit cu egiptenii, cu amoniţii, cu locuitorii Sidonului şi cu alţii. Erau, fără îndoială, prietenii puţin recomandabile.
„Regele Solomon a iubit, pe lîngă fiica lui faraon, multe femei străine: moabite, amonite, edomite, sidoniene şi hetite, din neamurile despre care domnul zisese fiilor lui Izrail: «Să nu vă amestecaţi cu ele şi nici ele să nu se amestece cu voi, ca să nu ademenească inima voastră către dumnezeii lor!» Dar Solomon tocmai pe acestea le-a îndrăgit. Şi a avut el şapte sute de domniţe şi trei sute de ţiitoare” (Regi, I, XI, 1―3).
Este cunoscut că Dumnezeu nu privise de loc cu ochi răi poligamia multora dintre patriarhii şi prorocii săi. Pentru a nu merge prea departe, putem reaminti că David folosise din plin această îngăduinţă a lui Dumnezeu. Dar trebuie să recunoaştem că Solomon a abuzat. O mie de femei, care au fost cu toate iubite, adică au trăit pe lîngă el nu numai de ochii lumii! O mie de femei pe care le îmbrăca şi le dezbrăca! Cît de mult trebuie să-l fi obosit toate acestea!
Şi s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple, adică ceea ce Dumnezeu, în calitatea sa de fiinţă care ştie viitorul mai bine decît oricare altul, ştia dinainte. Pentru a face pe placul celor 700 de prinţese străine, Solomon a început să aducă jertfe zeilor lor. Pe o colină din vecinătatea Ierusalimului, el a construit o capişte lui Chemoş, Dumnezeul moabiţilor, şi lui Moloh, idolul urîcios al amoniţilor. Astarte şi Milcom au fost şi ei adoraţi (v. 4―8).
Dumnezeu-tatăl, care la facerea lumii îi învinuise pe Adam şi pe Eva pentru că doriseră să cunoască binele şi răul, era, dimpotrivă, încîntat de Solomon, care dorise şi el să cunoască acelaşi lucru. Dumnezeu i-a dăruit înţelepciunea, însoţindu-şi darul cu mii de binecuvîntări. În toate acestea trebuie să vedem o indicaţie istorică din care reiese că pe atunci evreii nu aveau un cult religios precis şi bine stabilit. Este ipoteza cea mai probabilă. Dacă ei ar fi avut un cult, autorul „sacru” nu ar fi povestit că Iacob şi Esau au luat femei păgîne; Samson nu s-ar fi însurat cu o filisteană etc.
Criticii se referă la aceste absurdităţi pentru a sublinia că. nici o carte a evreilor nu a fost scrisă, în forma în care a ajuns pînă la noi, de către un contemporan al evenimentelor pe care le relatează. Ei spun că, sub domnia lui Solomon, evreii abia începeau să se constituie într-un stat. Acestui popor îi era perfect indiferent dacă regele său se închină unui zeu pe care-l cheamă Chemoş, sau Moloh, sau Adonai, sau Iahve…
Oricum ar fi, Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu foarte iritat. Rezultatul acestei supărări a fost că s-a arătat a treia oară lui Solomon. De astă dată nu se mai spune că i s-a arătat în vis. Scena este înfăţişată cu foarte multă vioiciune: Dumnezeu îl copleşeşte pe înţeleptul Solomon cu reproşuri aspre pentru că nu mai este deştept, deşi nu i-a fost luat înapoi darul înţelepciunii. Fiul lui David primeşte o săpuneală în toată legea. „Fiindcă te-ai răzleţit pînă într-atîta şi nu mai păzeşti legămîntul meu şi legile mele pe care ţi le-am poruncit, voi sfîşia regatul tău şi-l voi da slugii tale” (Regi I, XI, 11). Bătrînul este atît de furios, încît se vede cum i se împleticeşte limba în gură, deoarece adaugă imediat (v. 12): „Dar în vremea vieţii tale nu voi face-o, pentru David, părintele tău, ci îl voi sfîşia din mîna fiului tău”.
Remarcaţi că, pînă în momentul despre care este vorba, Roboam, fiul regelui, încă nu izbutise să păcătuiască prin nimic. Se pune atunci întrebarea: dacă el îi rămîne credincios lui Dumnezeu, iar cel ce păcătuieşte e numai Solomon, de ce trebuie să plătească Roboam oalele sparte? Dacă, după urcarea sa pe tron, el va săvîrşi aceleaşi fărădelegi ca şi tatăl său, el va trebui să fie pedepsit, dar, bineînţeles, pentru propriile sale păcate. De ce îi spune Dumnezeu lui Solomon că fiul său va plăti pentru el? Zău, îţi vine să crezi că, înzestrîndu-l pe fiul lui David cu înţelepciunea sa divină, Dumnezeu i-a dat atît de mult, încît nu i-a mai rămas aproape nimic pentru propriile sale nevoi.
Aşadar, Dumnezeu i-a declarat ritos lui Solomon că nu-i va sfîşia regatul în timpul vieţii. Totuşi, Biblia adaugă imediat: „Atunci a sculat domnul un vrăjmaş împotriva lui Solomon, pe Hadad Edomitul. Acesta era de viţă de domn din Edom” {v. 14). Scurta istorie a acestui Hadad contrazice în mod flagrant tot ceea ce o precedă. Cît de ramolit trebuie să fi fost autorul „sacru” dacă şi-a notat tot ceea ce îi dicta „porumbelul mincinos”. După cum ni se comunică, Hadad era încă un prunc şi se afla în Edom cînd Ioab, „generalisimul” regelui David, i-a exterminat pe toţi bărbaţii din această ţară; el a izbutit să scape de măcel şi să se refugieze în Egipt, unde îl însoţiseră cîţiva slujitori ai tatălui său. Faraonul i-a dat azil, s-a împrietenit cu el, i-a dăruit o casă şi o moşie destul de mare şi l-a căsătorit cu sora soţiei sale. „Sfînta scriptură” nu a dat pînă acum numele nici unui faraon. De astădată însă ea ne comunică numele unei prinţese egiptene: Tahpenes, sora reginei. Nu mai e cazul să adăugăm că nici un istoric nu pomeneşte nicăieri vreun cuvînt despre existenţa ei.
Prin urmare, Hadad este cumnatul faraonului. Nu pierdeţi din vedere că toate acestea se petreceau pe timpul domniei lui David. Biblia ne spune mai departe că, de îndată ce Hadad a aflat despre moartea lui Ioab, şi-a luat rămas bun de la regele Egiptului şi s-a întors în Edom, devenind unul dintre duşmanii de care Dumnezeu s-a folosit ca să-l pedepsească pe Solomon pentru apucăturile sale păgîne. Hadad i-a făcut foarte mult rău lui Solomon.
Cap. al XI-lea din Cartea întîi a Regilor spune (v. 4): „în vremea bătrîneţii” lui Solomon, acesta şi-a îngăduit să-şi înduplece inima spre slujirea altor zei şi s-a îndepărtat de cultul lui Iahve; iar ceva mai departe (v. 41) aflăm că el a domnit 40 de ani. Să admitem că credinţa lui Solomon faţă de Iahve a durat vreo 30 de ani şi că ultimii 10 ani ai domniei sale au fost ani de păcat. Rezultă atunci fie că Hadad, acest flagel al domnului, cumnatul faraonului, nu a auzit timp de trei decenii nimic despre moartea lui David, ceea ce este cu atît mai imposibil cu cît imediat după urcarea sa pe tron Solomon a luat de soţie o fiică a regelui Egiptului, deci o rudă apropiată a lui Hadad, fie că Hadad nu şi-a pierdut vremea şi a trecut prin sabie regatul Izrailului la scurt timp după urcarea pe tron a lui Solomon. Dar atunci este culmea curiozităţii ca Solomon să fi fost pedepsit pentru păcatele sale cu 30 de ani înainte de a le fi săvîrşit.
Dar iată ceva mai precis: „Apoi domnul a mai ridicat împotriva lui un alt vrăjmaş, pe Rezon, fiul lui Eleiada, care fugise de la Hadadezer, stăpînul său din Toba… Şi a fost duşmanul lui Izrail în toată vremea domniei lui Solomon” (v. 23, 25).
Acest Rezon, rege al Siriei, care a făcut atîta rău lui Solomon în tot cursul domniei acestuia în Iudeea, arată cît se poate de limpede că regele atît de înţelept şi la început atît de credincios lui Iahve a fost pedepsit în tinereţe pentru păcatele pe care avea să le facă abia la bătrîneţe şi că autorul „sacru” se contrazice cînd spune (cap. IV, v. 20; cap. V, v. 1) că Solomon a stăpînit de la Eufrat pînă la Marea Mediterană.
Ginerele regelui Egiptului şi al altor şase sute nouăzeci şi nouă de regi a mai avut destul de furcă şi cu propriii săi supuşi.
„Asemenea şi Ieroboam, fiul lui Nabat…, dregător al lui Solomon, s-a răzvrătit împotriva regelui… Iată din care pricină a ridicat el mîna împotriva regelui: Solomon începuse să zidească Milo şi a astupat spărturile cetăţii lui David, părintele său.
Ieroboam însă era om de ispravă şi fiindcă Solomon a văzut că tînărul este îndemînatic la lucru, l-a pus supraveghetor peste cei ce făceau corvoadă din seminţia lui Iosif.
În vremea aceea Ieroboam a ieşit din Ierusalim şi profetul Ahia din Silo l-a întîlnit pe drum. Ahia era îmbrăcat cu haină nouă. Şi pe cîmp erau numai ei doi.
Atunci Ahia s-a dezbrăcat de haina lui cea nouă şi a sfîşiat-o în douăsprezece bucăţi.
Şi a zis lui Ieroboam: «Ia-ţi zece bucăţi, fiindcă aşa zice domnul Dumnezeul lui Izrail: iată, eu voi sfîşia regatul din mîna lui Solomon şi-ţi voi da ţie zece seminţii,
Şi numai o seminţie să-i rămînă lui, pentru David, robul meu, şi pentru Ierusalim, cetatea pe care am ales-o din toate seminţiile lui Izrail…” (XI, 26―32)
Am mai văzut că un levit şi-a tăiat în 12 bucăţi ţiitoarea cînd aceasta a murit la Ghiba, necinstită într-o noapte de 700 de ticăloşi. Iată acum şi un proroc care-şi sfîşie hainele (bine că numai hainele!) în 12 bucăţi pentru a-l convinge pe Ieroboam că Dumnezeu îi îngăduie să ridice o răzmeriţă şi că, dintre cele 12 seminţii ale lui Izrail, îi dăruieşte lui nu mai puţin de 10. Acest proroc Ahia, remarcă Voltaire, ar fi putut pune la cale conspiraţii împotriva lui Solomon cu cheltuieli mai mici decît sacrificiul hainelor sale noi, cu atît mai mult cu cît Dumnezeu nu prea îşi răsfăţa prorocii cu îmbrăcăminte nouă. Sau poate că Ahia îşi făcea socoteala că, după ce se va urca pe tron, Ieroboam îl va despăgubi.
Încă o observaţie care trebuie neapărat făcută: dintre cei trei duşmani pe care Dumnezeu i-a ridicat împotriva lui Solomon, numai Ieroboam s-a răsculat cu adevărat contra lui pentru că îşi renegase credinţa şi trecuse la păgînism şi tot el este singurul care a eşuat. Ceilalţi doi duşmani l-au urmărit pe Solomon cu cruzime şi succes şi i-au pricinuit foarte multe amărăciuni, spaime şi umilinţe. Răscoala lui Ieroboam s-a terminat printr-un eşec total. Solomon a vrut să-l omoare pe Ieroboam, însă acesta a fugit în Egipt, unde a rămas pînă la moartea lui Solomon (v. 40).
În versetul 41 al capitolului al Xl-lea este menţionată moartea stăpînului celor 700 de soţii şi 300 de ţiitoare. Nu ni se spune însă dacă s-a întors pe calea „cea dreaptă” sau dacă a murit ca un păgîn fără Dumnezeu. De aceea teologii au purtat multe dispute în jurul problemei dacă „înţeleptul” Solomon este sau nu blestemat. Părerile lor sînt împărţite.
O altă lacună foarte supărătoare este tăcerea Bibliei în privinţa numeroaselor căsătorii ale slăvitului rege. Este foarte uşor de spus că Solomon întreţinea ca soţii legitime 700 de prinţese străine, provenind din diverse case domnitoare şi care erau adepte ale unor religii „urîte”. Ar fi însă interesant să avem unele descrieri ale ceremoniilor şi festivităţilor nupţiale care au însoţit aceste căsătorii. Să admitem că rătăcirile religioase ale lui Solomon, care l-au adus la păgînism, au durat zece ani, ceea ce ar fi foarte mult. Atunci aceste 700 de prinţese, care erau soţiile sale legitime, ar fi trebuit să dăruiască curţii lui Solomon un spor anual mediu de 70 de suflete, ceea ce ar fi însemnat cam o căsătorie regală la fiecare cinci zile. Cum vă place o ţară care ar petrece zece ani în festivităţi publice neîntrerupte, ar da recepţii în cinstea unor persoane sus-puse, ar face schimburi de amabilităţi diplomatice etc.? Păcat că pe atunci nu exista almanahul Gotha, căci am fi cunoscut numele celor 700 de dinastii care domneau pe vremea aceea.

0 Responses to “35 – PIOASA ŞI ÎNŢELEAPTA DOMNIE A MAIESTĂŢII-SALE REGELUI SOLOMON”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: