36 – EXPRESIA SUPREMĂ A ÎNŢELEPCIUNII BIBLICE

Nu putem încheia istoria lui Solomon fără să ne oprim asupra celor patru cărţi care-i sînt atribuite şi care fac parte şi ele din Biblie: „Proverbele lui Solomon”, „Ecleziastul”, „Cîntarea cîntărilor” şi „Înţelepciunea lui Solomon”. Cartea „Proverbele lui Solomon” este o culegere de cugetări şi maxime banale, absurde, lipsite de gust şi, la drept vorbind, fără nici o valoare. Este greu de crezut că un rege luminat a putut alcătui o culegere de sentinţe printre care să nu fie nici una referitoare, bunăoară, la metodele de cîrmuire, la politică, la moravurile şi la obiceiurile de la curte. Cugetătorii din epoca noastră sînt miraţi văzînd că lucrarea consacră capitole întregi femeilor pierdute care ademenesc pe trecătorii de pe stradă; ei nu sînt entuziasmaţi de sentinţe în genul următoarelor: „…Trei lucruri nu se pot sătura, ba şi al patrulea care niciodată nu zice «ajunge!»: şeolul, pîntecele sterp, pămîntul care nu se satură de apă şi focul care nu zice niciodată «de ajuns!»” (Proverbe, XXX, 15―16). „Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru pe care nu pot să le pătrund cu mintea: calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stîncă, mersul corăbiei în inima mării şi calea omului la o fecioară” (v. 18―19). „Patru sînt dobitoacele cele mai mici de pe pămînt şi care sînt cele mai înţelepte: furnicile, norod fără putere, care îşi agonisesc vara hrana lor; şafanii, neam slab, care îşi aşază sălaşul lor în stînci; lăcustele, care nu au împărat şi cu toate acestea stolurile lor ies cu rînduială; guşterul, care se poate prinde cu mîna şi, care pătrunde în palatele împăraţilor” (v. 24―28).
„Este oare cu putinţă ― întreabă Voltaire ― să atribuim astfel de prostii unui mare rege, cel mai înţelept dintre muritori?”
Cartea „înţelepciunea lui Solomon” are un stil mai serios. Totuşi, criticii sînt de părere că toată această carte face impresia unei culegeri plicticoase şi enervante de locuri comune. Voltaire menţionează că „astfel de lucrări nu sînt făcute pentru a respecta regulile zadarnice ale elocinţei şi nu pot străluci printr-un conţinut de bună calitate. Ele sînt scrise pentru a ne instrui şi nu pentru a ne plăcea. Trebuie să luptăm împotriva repulsiei fireşti pe care ne-o provoacă lectura lor”.
Cartea „Ecleziastul” este cu totul de altă natură. Cel în al cărui nume se deapănă povestirea în această scriere ne apare ca un om dezamăgit de ispitele măreţiei, obosit de plăceri şi saturat de cunoaştere. El a fost luat drept un epicurian. În fiecare pagină el repetă ca piosul şi necredinciosul sînt supuşi aceloraşi vicisitudini, că omul nu se deosebeşte prin nimic de animal, că este mai bine să nu te naşti decît să trăieşti, că nu există nici un fel de altă viaţă şi că nimic nu este mai bun şi mai cuminte decît să te bucuri în pace de roadele muncii tale şi de soţia iubită.
„Se poate ― remarcă Voltaire ― ca Solomon să fi ţinut astfel de cuvîntări cîte uneia dintre soţiile sale. Se afirmă că acestea ar fi fost reproşurile amare pe care şi le făcea singur. Dar aceste maxime, cu un aer întrucîtva libertin, nu seamănă de loc cu un reproş şi ar însemna să ne batem joc de autor dacă am înţelege din operele sale tocmai contrarul a ceea ce spune”.
Cît priveşte „Cîntarea cîntărilor”, merită să reproducem cîte ceva din cele opt capitole ale ei.
„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, căci dezmierdările tale sînt mai plăcute decît vinul. Miresmele tale îmbălsămează dulce şi mireasmă revărsată este numele tău, de aceea fecioarele te iubesc, Ia-mă! Ia-mă cu tine! Haidem să alergăm! Regele m-a dus în cămările sale. Întru tine tresălta-vom şi veseli vom fi foarte! Iar dezmierdările tale mai mult decît vinul le vom slăvi. Cei ce te iubesc te iubesc cu tot dreptul… Mi te închipui şi te asemăn, draga mea, cu o mînză înhămată la carul lui faraon. Dragi se văd obrajii tăi, alăturea de cercei, şi din stratul de mărgele: gîtul tău! Făuri-vom pentru tine lăntujele aurite şi coloane de argint… Cît eşti de frumoasă, draga mea, cît de frumoasă eşti! Porumbiţe-s ochii tăi! Cît de frumos eşti tu, o, prea iubitul meu, şi cît de drăgălaş! Şi cît de proaspătă este coliba noastră de frunzări!… Cedrii vii sînt grinzile casei noastre şi pereţii ei sînt chiparoşi” (Cîntarea cîntărilor, I, 2―4, 9― 11,15-l7).
Sînt narcisul din cîmpie, crinul din vîlcele sînt. Precum este crinul între spini, aşa este între fete draga mea. Precum este mărul între copacii din pădure, aşa între cei tineri este iubitul meu. Şi la umbra lui am stat cu mare dor şi rodul lui e dulce în cerul gurii mele. El m-a dus în casa de ospăţ şi flamura cu care m-a învelit este iubirea. Daţi-mi struguri ca să prind putere, daţi-mi mere ca să mă înviorez, căci sînt bolnavă de iubirea lui. Petreacă-şi braţul stîng pe după capul meu şi cu cel drept să mă cuprindă strîns! O, fiice din Ierusalim, juru-vă pe cerboaicele şi pe gazelele cîmpiei, nu treziţi, nu sculaţi pe draga mea pînă ce nu-i va fi voia!… Alesul meu vorbeşte şi zice către mine: «Scoală în sus, iubita mea, scoală în sus, frumoasa mea, şi vino după mine!… Porumbiţa mea, cu cuib în crăpături de stîncă şi în pereţi prăpăstioşi adăpostită, arată-mi faţa ta şi glasul tău mă lasă să-l ascult, căci glasul tău e dulce şi faţa ta frumoasă!…” (II, v. 1―7, 10, 14).
„Căutat-am noaptea în aşternutul meu, căutat-am pe acela după care inima mea tînjeşte, căutatu-l-am, însă nu l-am aflat. Şi m-am sculat atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi răspîntiile largi şi am căutat pe acela după care inima mea tînjeşte, l-am căutat, însă n-am dat de el. Paznicii care fac de pază în cetate m-au întîlnit şi eu i-am întrebat: «Văzut-aţi oare pe acela după care inima mea tînjeşte?» Dar abia mă depărtasem de ei şi am găsit pe alesul sufletului meu şi m-am prins de el şi nu i-am mai dat drumul pînă ce nu l-am adus în casa mamei mele, în cămara celeia ce m-a născut. O, fiice din Ierusalim, juru-vă pe cerboaicele şi pe gazelele cîmpiei, nu treziţi, nu sculaţi pe draga mea pînă ce nu-i va fi voia!” (cap. 777, v. 1―5).
„Cît eşti de frumoasă, draga mea, cît de frumoasa eşti! Ochii tăi sînt porumbiţe, prin mahramă. Părul tău pogoară-mi-se, ca pe coastele de munte caprele din Galaad. Dinţii tăi asemenea sînt unei turme de oi tunse, care ies din scăldătoare, făcînd două şiruri strînse şi cu nici o ştirbitură. Ale tale buze sînt cordeluţe de porfire, gura ta-i încîntătoare, iar obrajii tăi: inima unei rodii despicate, sub mahramă-ţi. Gîtul tău închipuieşte şi aminteşte turnul ― al lui David împăratul ― zidit ca să fie casă de odoare luate în luptă, şi de el atîrnă scuturi, una mie, toate scuturi de viteji. Iară cei doi sîni ai tăi: ca doi pui de gemeni sînt ai unei gazele ce pasc printre crini… Cît de dulce, cît de dragă, cînd dezmierzi, eşti sora mea, mireasa mea. Şi mai dulce decît vinul dulce-i mîngîierea ta! Şi mireasma ta plăcută-i mai presus de orice mir. Ale tale buze sînt ca un fagure de miere; miere curge, lapte curge de sub limba ta, iubito, iar vălurile tale au mireasma pajiştilor din Liban” (cap. IV, v. 1― 5,10―11).
„Adormisem, dar în mine inima stătea de strajă. Ce se aude? Este glasul celui drag! Şi bate-n uşă. «Sora mea, iubita mea, deschide-mi! Turtureaua mea…» Ci iubitul meu şi-a vîrît mîna prin ferestruica uşii şi inima mi s-a zbătut în mine. Şi mă scol ca să-i deschid celui drag, pe cînd smirna de pe mîini picură, pe cînd degetele mele lasă stropii de mireasmă pe încuietoarea uşii. Şi am deschis pentru cel drag, dar iubitul meu plecase!…”(F, 2, 4―6).
„Şi unde s-a dus iubitul tău, o, cea mai frumoasă dintre fete? Spre ce parte a luat-o alesul tău, ca să-l căutăm şi noi cu tine? Prea-iubitul meu s-a pogorît în grădină, la răzoarele îmbălsămate, ca să-şi pască oile în grădină şi să culeagă crini. Eu sînt a lui, a celui ce mi-e drag, şi el este al meu şi îşi paşte oile între crini” (VI, l-3).
„…Cît de frumoase sînt, în sandalele lor, picioarele tale, o domniţă! Rotundă este coapsa ta ca un colan, lucru din mînă de meşteri iscusiţi. Pîntecele tău e ca un potir învoit şi din care vinul nu lipseşte, şi trupul tău e ca un snop de grîu, încins cu crini. Şi sînii tăi, alături, sînt ca doi pui de ciută, ca doi pui gemeni ai unei gazele. Gîtul tău e turn de fildeş… Ca finicul eşti de dreaptă şi ciorchini de struguri căţăraţi sînt sînii tăi!
Şi fac în mine planuri: mă voi sui în finie şi ramurile lui prin mînă le voi trece. O, sînii tăi de-ar fi ciorchinii care atîrnă şi suflul gurii tale mirosul merelor! Şi sărutarea ta, ca vinul cel mai dulce, să-mi curgă molcomit, să alunece pe buze şi pe dinţi. Eu sînt a lui, a celui ce mi-e drag, şi el îmi poartă dorul. Să mergem la cîmp, alesul meu mult drag, şi să petrecem noaptea în cătune; iar dis-de-dimineaţă porni-vom în podgorii să vedem dacă via prinde să înmugurească, dacă bobocii se deschid şi dacă rodiii au dat în floare. Şi acolo îţi voi da dezmierdările mele…” (cap. VII, v. 2―5, 8―13).
„O, de-ai fi fost fratele meu şi să fi supt la sînul mamei mele, de te-aş fi întîlnit pe afară undeva, aş fi putut să te sărut şi nimeni n-ar fi avut cuvînt să mă dispreţuiască! Te-aş fi luat şi te-aş fi dus în casa mamei mele. Şi ţi-aş fi dat să bei vin dres cu mirodenii, vin de rodii. Petreacă-ţi braţul stîng pe după capul meu şi cu cel drept să mă cuprindă strîns! O, fiice ale Ierusalimului, juru-vă pe cerboaicele şi pe gazelele cîmpiei, să nu treziţi, să nu sculaţi pe draga mea pînă ce nu-i va fi voia!… Avem o soră mică şi sîni nu are încă, şi ce vom face cu sora noastră cînd vor veni s-o peţească?” (VIII, l-4, 8).
Aşa arată „Cântarea cîntărilor”, celebră prin frumuseţile ei şi care a provocat atîtea controverse. Oamenii fără prejudecăţi şi fără rătăciri religioase văd în această scriere erotică o simplă romanţă în gustul epocii. Însă teologii, atît mozaici cît şi creştini, sînt de altă părere. Cei dintîi afirmă cu fanatism că iubitul despre care vorbeşte poetul nu este nimeni altul decît… Dumnezeu, iar logodnica, iubita, crinul văilor este… poporul lui Izrail. „Cîntarea cîntărilor” este interpretată ca o istorie alegorică a poporului evreu din momentul „ieşirii din Egipt” şi pînă la venirea lui „mesia”, cînd se spune că va fi ridicat pentru a treia oară templul din Ierusalim. Pentru justificarea acestei interpretări au fost folosite toate complicaţiile, toate confuziile, întreaga cazuistică a Talmudului, prescurtări de cuvinte şi înlocuirea unor cuvinte prin altele care sună asemănător.
Cît priveşte pe teologii creştini, în special pe cei catolici, aceştia schimbă cu totul explicaţia învăţaţilor evrei şi afirmă cu aerul cel mai serios că acest poem erotic este rodul celei mai sfinte inspiraţii, o carte profetică, în care iubirea lui Hristos pentru biserică şi a bisericii pentru dumnezeiescul ei întemeietor, considerat drept soţul ei, este înfăţişată, ce-i drept, într-o formă îndrăzneaţă, dar expresiile îndrăzneţe sînt purificate prin semnificaţia mistică şi pot scandaliza numai mintea nelegiuită a liber-cugetătorilor.
Prima interpretare mistică în acest sens aparţine unui părinte al bisericii, Origene, care a scris în legătură cu aceasta un amplu comentariu. Este destul de amuzant să constatăm că onoarea acestei mari descoperiri îi aparţine aceluia dintre părinţii bisericii care şi-a cîştigat gloria nu numai prin profunzimea minţii şi prin devotamentul său faţă de religie, ci şi prin faptul că s-a castrat. Pe urmele austerului Origene au mers toţi exegeţii creştini, întregul cler, bucuros că astfel are prilejul să-i silească pe credincioşii naivi să înghită unul dintre cele mai grozave hapuri ale Bibliei.
Şi iată că, datorită acestui truc ingenios, „Cîntarea cîntărilor” este înfăţişată în mănăstiri călugăriţelor ca obiect de meditaţie şi de calmare a sângelui lor înfierbîntat. Ne putem da uşor seama care este adevăratul efect al acestui poem asupra nenorocitelor femei zăvorîte, al căror misticism, mai mult sau mai puţin isteric, le sugerează că fiecare dintre ele ar fi logodnica lui Hristos. În singurătatea chiliilor lor tăcute, sărmanele călugăriţe se identifică cu biserica, logodnica celui prea iubit, şi se lasă pradă unor visări al căror conţinut nu este greu de ghicit.
Pentru a întări şi mai mult în mintea credincioşilor această interpretare absurdă, oamenii bisericii au dat titluri celor opt capitole ale „Cîntării cîntărilor”. Din aceste titluri se simte viclenia şi bigotismul teologilor. Iată-le:
Capitolul I. Soţia îşi declară dragostea pentru soţ, iar soţul dragostea pentru soţie.
Capitolul al II-lea. Cuvîntul bisericii despre Iisus Hristos.
Capitolul al III-lea. Cum îl caută biserica pe Iisus Hristos şi cum se bucură după ce l-a găsit.
Capitolul al IV-lea. Frumuseţea soţiei, descrisă mistic în expresii plastice.
Capitolul al V-lea. Regretul soţiei de a nu fi răspuns cum se cuvine la căutările soţului ei; ea descrie frumuseţea soţului.
Capitolul al VI-lea. Dialog între Iisus Hristos şi biserică.
Capitolul al VII-lea. Altă descriere mistică a frumuseţii soţiei; dragostea credincioasă a bisericii pentru Iisus Hristos.
Capitolul al VlIII-lea. Dragostea reciprocă dintre biserică şi Iisus Hristos.
Să încheiem această parte a cercetării noastre, citîndu-l pe Voltaire: „Deoarece «Cîntarea cîntărilor» este considerată de clerici drept o alegorie a căsniciei veşnice dintre Iisus Hristos şi biserica sa ― şi trebuie să recunoaştem că alegoria este un pic cam pipărată ―, am dori foarte mult să ştim ce trebuie să înţelegem din cuvintele: «Avem o soră mică şi sîni nu are încă…»”

1 Response to “36 – EXPRESIA SUPREMĂ A ÎNŢELEPCIUNII BIBLICE”


  1. 1 webdesignneamtro 13 Ianuarie 2010 la 1:29 pm

    Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: