38 – RĂZBOINICELE ISPRĂVI ALE PROROCULUI ILIE, CEL CU TRĂSNETUL ÎN MÎNĂ

Am ajuns acum la Ahab, nelegiuitul Ahab, fiul lui Omri. Profesorii de „istorie sacră” le cer elevilor lor să-i blesteme numele. Noi însă trebuie să recunoaştem că o dată cu apariţia acestui rege, Biblia redevine interesantă, îl vom întîlni imediat şi pe neasemuitul proroc Ilie, singurul om care s-a urcat în ceruri pe un car de foc, la care erau înhămaţi cai tot de foc. „Ahab, fiul lui Omri. a ajuns rege al Izrailului… şi a domnit… timp de douăzeci şi doi de ani în Samaria. Şi Ahab… a săvîrşit fapte rele în ochii domnului, mai multe decît toţi înaintaşii săi. Dar nu s-a mulţumit numai că s-a tăvălit în păcatele lui Ieroboam, …ci şi-a luat de soţie pe Izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, şi a început să se închine lui Baal şi să-l cinstească” (Regi I, XVI, 29―31).
Dumnezeu l-a iertat pe David pentru căsătoria cu Batşeba, pe al cărei soţ îl asasinase; el a privit cu bunăvoinţă căsătoria lui Solomon cu fiica regelui Egiptului; cînd însă Ahab a îndrăznit să ia de soţie pe Izabela, fiica regelui Sidonului, el a considerat aceasta drept o crimă îngrozitoare.
Nelegiuitul rege nu s-a mulţumit cu obişnuiţii viţei de aur cărora să li se închine: „…A înălţat un jertfelnic în templul lui Baal pe care îl zidise în Samaria” (v. 32). Dar aceasta încă nu este tot! Îngroziţi-vă, dreptcredincioşilor: „Dar a mai făcut Ahab şi o aşeră şi a mai săvîrşit Ahab şi alte ticăloşii, cu care a înfuriat pe domnul Dumnezeul lui Izrail mai mult decît toţi regii, înaintaşii săi” (v. 33).
Pe scurt, regalul soţ al Izabelei se străduia să-i facă în ciudă lui Dumnezeu şi nu mai putea de plăcere cînd reuşea să-l scoată din fire pe bătrîn. Fireşte, în aceste condiţii se impunea un proroc de mare clasă. Şi Dumnezeu a hotărît să-i opună ultranelegiuitului Ahab pe arhisfîntul Ilie Tesbiteanu. „Atunci Ilie Tesbiteanul, din Ţesba Galaadului, a zis lui Ahab: «Viu este domnul Dumnezeul lui Izrail, înaintea căruia slujesc, că nu va fi în anii aceştia rouă ori ploaie decît prin cuvîntul gurii mele!»” (Regi 1, XVII, 1).
După ce i-a spus aceasta, Ilie, plin de maiestate, a făcut stînga-mprejur.Biblia nu ne spune însă ce atitudine a avut Ahab faţă de această ştire.
„Şi a fost cuvîntul domnului către Ilie şi i-a spus: «Pleacă de aici şi porneşte spre răsărit şi acolo ascunde-te în zăvoiul pîrîului Chérit, care curge la răsărit de Iordan. Acolo să bei apă din pîrîu, iar corbilor le-am dat poruncă să-ţi aducă demîncare!» Şi a pornit de acolo şi a făcut după cuvîntul domnului… Corbii îi aduceau dimineaţa şi seara pîine şi carne, iar apă bea el din pîrîu” (v. 2―6).
Gîndul de a-i hrăni pe sfinţi cu ajutorul corbilor i-a inspirat ulterior pe mulţi dintre inventatorii de vieţi ale sfinţilor pustnici. Bunăoară, pustnicul Pavel, timp de 60 de ani cît a stat în peştera de la Tebaida, şi-a primit raţia de o jumătate de pîine pe zi de la un corb. Cînd Pavel împlinise vîrsta de 130 de anişori, pustnicul Antonie, un tînăr de vreo 90 de ani, l-a vizitat în peştera sa. Şi iată că corbul a adus pentru dejunul celor doi sfinţi o pîine întreagă. Toate acestea sînt pe deplin autentice! Cel puţin sfîntul Ieronim ne dă cuvîntul său de cinste că aşa a fost cu adevărat!
Să ne întoarcem la Ilie.
„Iar după un răstimp pîrîul a secat, fiindcă nu mai căzuse ploaie pe pămînt.
Atunci a fost cuvîntul domnului către el şi i-a poruncit:
«Scoală-te şi porneşte spre Sarepta Sidonului şi locuieşte acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să-ţi dea demîncare!»
Şi el s-a sculat şi a pornit spre Sarepta Sidonului. Şi cînd a ajuns la poarta cetăţii, s-a întîlnit cu o femeie care aduna lemne. Atunci el a chemat-o şi i-a spus: «Adă-mi puţină apă din urciorul tău,
ca să beau!» Şi cînd ea se pornise să aducă, el a strigat şi i-a zis: «Adă-mi şi o bucată de pîine!»
Dar ea i-a răspuns: «Viu este domnul Dumnezeul tău, că nu am nimic copt în cuptor! Mi-a rămas numai o mînă de făină într-un chuip şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată că după ce voi strînge vreo două lemne, mă voi duce acasă să gătesc ceva demîncare pentru mine şi pentru fiul meu, şi apoi să mîncăm şi să murim!»
Dar Ilie i-a răspuns: «Nu te teme! Du-te şi fă după cum ai zis, dar din ceea ce ai fă-mi şi mie o turtă mică şi adă-o încoace, iar pentru tine şi fiul tău fă la urmă.
Căci aşa zice domnul Dumnezeul lui Izrail: făina cea din chiup să nu se sfîrşească şi untdelemnul din urcior să nu lipsească pînă în ziua cînd domnul va da ploaie pe faţa pămîntului!»
Şi ea a plecat şi a făcut după cuvîntul lui Ilie, şi ea şi fiul ei şi casa ei au avut demîncare multă vreme:
Făina din chiup nu s-a sfîrşit şi nici untdelemnul din urcior n-a secat, după cuvîntul domnului pe care îl grăise prin gura lui Ilie.
Ci după toate acestea, fiul femeii, stăpîna casei, s-a îmbolnăvit de o boală tare grea, încît şi-a dat sufletul.
Atunci ea i-a spus lui Ilie: «Ce să fac cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine să-mi aduci aminte de păcatul meu şi să omori pe fiul meu?»
Dar el i-a răspuns: «Dă-mi pe fiul tău!» Şi el l-a luat de la pieptul ei şi l-a dus în odaia de sus în care locuia el şi l-a pus pe patul lui,
Şi a strigat către domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, vrei să faci rău chiar femeii acesteia văduve, unde locuiesc eu, de ai îngăduit să moară fiul ei?»
Apoi s-a întins de trei ori peste copil şi a strigat către domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, întoarce sufletul acestui copil într-însul!»
Şi domnul a ascultat de glasul lui Ilie şi a întors sufletul copilului într-însul şi el a înviat.
Apoi Ilie a luat copilul cu el şi l-a coborît din odaia de sus şi l-a dat mamei lui şi i-a zis: «Iată, fiul tău este viu!»
Atunci femeia i-a răspuns lui Ilie: «Acum cred că tu eşti omul lui Dumnezeu si cuvîntul lui Dumnezeu care este în gura ta este adevărat!»” (v. 7―24).
Acest proroc este un model de perspicacitate, deoarece a ghicit de la cea dintîi privire că femeia care strîngea lemne era văduvă. Poate că se vor găsi unii să se mire că el a început prin a cere pentru el singur tot restul de pîine al acestei femei sărmane. S-ar putea crede că văduva, deşi de credinţă păgînă, avea mai multă încredere în cuvintele necunoscutului care vorbea în numele Dumnezeului lui Izrail decît credea însuşi prorocul în făgăduielile Dumnezeului său. Dar teologii susţin că toate acestea sînt doar aparente: Ilie a pus-o la încercare pe femeie, iar minunea s-a făptuit spre folosul ei, tocmai pentru că ea nu a şovăit, ci a crezut de îndată. Dacă ea ar fi refuzat să-i dea lui Ilie ultima ei îmbucătură, fireşte că minunea nu s-ar fi produs. Vedeţi însă că minunea fusese prezisă de Dumnezeu. Cum putea ea deci să nu se săvîrşească? Avem aici un cerc vicios şi zadarnic ne străduim să înţelegem această născocire biblică. Este ceva de domeniul supranaturalului, ininteligibilului, din care cauză intră în competenţa sfinţilor părinţi.
De altfel merită mai curînd să fie cercetate minunile săvîrşite uneori de Dumnezeu, probabil cu scop de reclamă, în rîndurile popoarelor care nu credeau în el. Însă necredincioşii nu cedau şi nu se converteau la credinţa „adevărată” nici după aceste minuni.
Bunăoară, Biblia nu ne spune că văduva din Sarepta ar fi trecut la credinţa evreilor. Toate popoarele antichităţii, care recunoşteau existenţa multor zei, admiteau că aceştia comunică o parte din puterea lor unor aleşi, anume magilor egipteni, persani, babiloneni, iar cîte-odată chiar unor idolatri obişnuiţi, cum a fost Balaam. Fiecare dintre aceşti vrăjitori îşi păstrează ritualul şi cultul său. Astfel se explică legendele biblice după care faraonul, văzînd minunile lui Moise, a recunoscut puterea Dumnezeului său, dar nu şi-a schimbat religia. Văduva din Sarepta l-a recunoscut pe Dumnezeul evreiesc fără a socoti însă necesar să treacă la altă credinţă.
„Şi după alt răstimp a fost cuvîntul domnului către Ilie în anul al treilea: «Du-te şi te înfăţişează înaintea lui Ahab, căci voi trimite ploaie pe pămînt!»” (Regi I,XVIII, 1). Aşadar, trei ani de zile nu plouase. „Şi Ilie s-a dus să se înfăţişeze lui Ahab… cînd foametea ajunsese năprasnică în Samaria…” (v. 2). Se înţelege că, după trei ani de secetă, era foamete. Dar de ce bîntuia foametea mai rău în Samaria decît în orice altă parte?
„Ahab a chemat la sine pe Obadia, căpetenie peste casa sa. ― Obadia era tare cinstitor de Dumnezeu. Cînd Izabela a omorît pe profeţii domnului, Obadia a luat o sută de profeţi şi a ascuns cîte cincizeci într-o peşteră, unde le-a dat de mîncare pîine şi apă.
Şi Ahab i-a zis lui Obadia: «Caută cu de-amănuntul în ţară, la toate izvoarele de apă şi la toate pîraiele, poate se află ceva iarbă ca să scăpăm cu viaţă caii şi catîrii şi să nu rămînem fără vite».
Şi şi-au împărţit ţara ca să o cutreiere: Ahab umbla singur într-o parte, iar Obadia tot singur într-altă parte. (v. 3―6).
Ne vine greu să ni-l închipuim pe rege părăsindu-şi palatul şi pornind să caute nutreţ pentru cai. Fireşte, el putea să trimită pe cineva dintre slujitorii săi. Sau poate că, în urma cruntei mizerii pe care au pricinuit-o cei trei ani de secetă, regele Ahab îşi concediase toată curtea şi slujitorii, păstrîndu-l numai pe mai-marele lor? Lucrul cel mai neobişnuit este că se mai aflau izvoare, pîraie şi rîuri. Cîmpiile erau sterpe din cauza lipsei de ploaie, este limpede; aceeaşi secetă trebuia să atingă însă pîraiele şi izvoarele despre care Ahab îi vorbeşte lui Obadia. Este curios că nici unul dintre credincioşii care citesc Biblia nu-şi pune vreuna dintre aceste întrebări.
Să mergem mai departe. În căutarea ierbii, Obadia îl întîlneşte pe Ilie şi se închină în faţa lui. Prorocul îi porunceşte să-i anunţe lui Ahab iminenta sa vizită. Această poruncă l-a alarmat într-un mod straniu pe Obadia, care judeca astfel: „Dar dacă, după ce mă voi fi despărţit de tine, duhul domnului te va duce Dumnezeu ştie încotro şi cînd eu mă voi înfăţişa să dau de ştire lui Ahab şi nu te va găsi aici, atunci voi fi omorît!” (v. 12). Se pare că naivul Obadia se temea atît de mult de Dumnezeu, încît bănuia o perfidie pînă şi în cuvintele prorocului. Din fericire, Ilie izbuti să-l liniştească şi să-l încurajeze, făgăduindu-i că se va arăta neapărat încă în aceeaşi zi lui Ahab.
„Şi s-a dus Obadia înaintea lui Ahab şi i-a dat de veste. Şi Ahab a pornit în întîmpinarea lui Ilie.
Cînd Ahab a dat cu ochii de Ilie i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci nenorocire peste Izrail?»
Dar Ilie i-a răspuns: «Nu eu sînt cel ce aduce nenorocire peste Izrail, ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile domnului şi umblaţi după Baali.
Şi acum trimite şi strînge tot Izrailul la mine, în muntele Carmel, precum şi pe profeţii lui Baal, patru sute cincizeci, şi pe cei patru sute de profeţi ai Aşerei, care mănîncă la masa Izabelei!
Atunci Ahab a trimis în tot cuprinsul lui Izrail şi a adunat pe toţi profeţii în muntele Carmel.
Apoi Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a cuvîntat: «Cîtă vreme veţi umbla şchiopătînd pe amîndouă picioarele? Dacă domnul este Dumnezeu, umblaţi după el. Iar dacă este Baal, atunci umblaţi după el!» Dar poporul nu i-a dat nici un răspuns…
«Eu singur am rămas profet al domnului, iar profeţi ai lui Baal sînt patru sute cincizeci (şi patru sute ai Aşerei).
Aduceţi aici doi viţei. Să-şi aleagă ei un viţel pe care să-l taie bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu pună. Şi eu voi lua pe celălalt, îl voi tăia bucăţi şi-l voi pune pe lemne, iar foc nu voi pune.
Voi să vă rugaţi la dumnezeii voştri şi eu mă voi ruga domnului. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela să fie Dumnezeu. Şi tot poporul a răspuns: «Bun este cuvîntul!»
Atunci Ilie a zis către profeţii lui Baal: «Alegeţi un viţel şi pregătiţi-l mai întîi voi pentru jertfă, fiindcă voi sînteţi mai mulţi. Apoi să chemaţi pe Dumnezeul vostru, dar să nu puneţi foc».
Şi ei au luat viţelul care li s-a adus, l-au gătit pentru jertfă şi au chemat numele lui Baal de dimineaţă şi pînă la amiază: «Baale, auzi-ne!» Dar nu se auzea nici glas, nici mişcare. Atunci ei au început să joace împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră.
Dar la amiază Ilie a început să-şi bată joc de ei şi zicea: «Strigaţi cu glas tare, căci el este Dumnezeu! Poate se îndeletniceşte cu ceva sau s-a dus încotrova, sau călătoreşte, sau doarme, ca să se trezească din somn!»
Şi ei au început să strige cu glas tare şi-şi făceau scrijilituri după rînduială cu săbii şi cu lănci pînă cînd sîngele ţîşnea din ei” (v. 16―28).
Criticii semnalează că muntele Carmel se afla pe teritoriul sidonienilor şi că regatul Sidonului nu trebuie confundat cu regatul Izrailului. Puteau oare supuşii lui Ahab, răspunzînd la provocarea prorocului Ilie, să se întrunească într-un loc care aparţinea altui regat? Muntele Carmel figurează în această povestire numai pentru că „porumbelul sfînt” nu e prea tare în geografie. Criticii arată mai departe că, dacă ar fi să credem în realitatea acestui episod şi să-l acceptăm aşa cum este relatat, ar rezulta din el în mod vădit că poporul era foarte conştiincios şi cinstit din moment ce a admis în unanimitate propunerea lui Ilie. Este tot atit de evident că preoţii săi, pe care Biblia îl blamează atîta, credeau la fel în Baalul lor ca şi Ilie în Dumnezeul său, o dată ce şi-au făcut răni cu săbii şi cu suliţe şi şi-au vărsat sîngele pentru a obţine focul din cer.
Dar din povestiri ridicole şi fanteziste de acest fel trebuie totuşi să tragem concluzii corecte cu privire la istoria poporului evreu. După ce anecdotele biblice sînt epurate de „minuni” şi de alte ornamente fanteziste, mai rămîne un oarecare material util, chiar dacă e foarte puţin. De exemplu, din expunerea de mai sus reiese că poporul lui Izrail şi poporul lui Iuda se închinau, la urma urmelor, aceluiaşi Dumnezeu, numai că îi ziceau altfel. Izrail avea viţei de aur, iar Iuda tauri de aur, pe care Solomon îi aşezase în sanctuare şi care au rămas acolo pînă la distrugerea Ierusalimului şi a templului de către „faraonul Şişac”. Din text reiese că Izrail nu se închina cu adevărat viţeilor săi, deoarece se spune că se închina lui Baal. Însă cuvîntul „Baal”, „Bel”, „Bal” însemna „domn”, ca şi „Adonai”, „Eloha”, „Savaot”, „Iahve”. Ritualul aducerii jertfelor era acelaşi. Deosebirea era numai aceea dintre interesele egoiste ale preoţilor. Erezia Izrailului consta în faptul că izrailitenii nu voiau să-şi facă rugăciunile şi să aducă jertfe la Ierusalim, unde stăpînea seminţia lui Iuda, ci şi-au făcut sanctuare la ei acasă.
„Iar după-amiază au început să strige din toate puterile pînă la vremea prinosului de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici mişcare, nici semn de luare aminte..
Atunci Ilie Tesbiteanul a zis poporului întreg: «Apropiaţi-vă!» Şi tot poporul s-a dat lîngă el. Şi el a dres jertfelnicul cel dărîmat al domnului.
Şi Ilie a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Iacob, către care fusese cuvîntul domnului: «Israil să-ţi fie numele!»
Şi cu pietrele a clădit un jertfelnic în numele domnului şi a făcut un şanţ lat ca un răzor pentru două sea de sămînţă împrejurul jertfelnicului.
Apoi a rînduit lemnele, a tăiat viţelul bucăţi şi l-a pus deasupra lemnelor,
Şi a zis: «Umpleţi patru ciubere cu apă şi turnaţi peste arderea de tot şi peste lemne». Şi au făcut întocmai…
Iar apa a înconjurat jertfelnicul şi şanţul era şi el plin de apă.
Însă pe la vremea prinosului de seară, profetul Ilie s-a apropiat şi a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Izrail, descopere-te astăzi că tu eşti Dumnezeu în Izrail şi eu sînt servul tău, iar tot ceea ce am făcut astăzi este după porunca ta!
Auzi-mă, doamne! Auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că tu eşti domnul Dumnezeu şi că tu eşti acela care le întorci inima înapoi!>>
Atunci a căzut foc de la domnul, care a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pămîntul, şi a sorbit şi apa care era în şanţ.
Şi cînd a văzut poporul, a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: «Domnul, el este Dumnezeu! Domnul, el este Dumnezeu!»
Iar Ilie a zis: «Prindeţi pe profeţii lui Baal! Nici unul din ei să nu scape!» Şi i-au prins. După aceasta Ilie i-a pogorît la apa Chişonului şi acolo i-a junghiat” (v. 29―40J.
Unii oameni de ştiinţă susţin că Ilie ar fi un personaj alegoric şi că, în realitate, nu a existat niciodată un proroc Ilie. Dar chiar dacă Ilie a trăit, spun criticii, nu a existat niciodată un om mai lipsit de omenie. Căci, potrivit textului, profeţii lui Baal credeau cu tot atîta ardoare în Dumnezeul lor ca şi el în al său, iar credinţa lor era tot atît de tare ca şi a sa. Ei erau credincioşi Dumnezeului şi regelui lor. Era cea mai crudă nedreptate să le ia viaţa. Şi cum a îngăduit regele Izrailului această execuţie în masă? Aceasta însemna să se condamne pe sine însuşi. În sfîrşit, Ilie trebuia să ţină seama că această minune nemaivăzută ― apariţia din senin a unui fulger care a aprins într-o clipă viţelul, lemnele, pietrele şi apa din şanţ ― i-ar fi pus, bineînţeles, pe gînduri pe prorocii eretici şi i-ar fi întors, fără îndoială, pe calea cea dreaptă.
Căci el era dator să se îngrijească de pocăinţa păcătoşilor şi nu să-i ucidă.
După ce i-au înecat pe profeţii lui Baal în apele Chişonului, „Ilie a zis lui Ahab: «Du-te, mănîncă şi bea, căci se aude ropot de ploaie!»” (fu.41). Nu aţi uitat că timp de trei ani toate popoarele pămîntului aşteptaseră cu nerăbdare ploaia cea binefăcătoare. Prin urmare, Ilie i-a comunicat lui Ahab o ştire îmbucurătoare. Dar el minţea, susţinînd că se aude zgomotul torentelor, deoarece deocamdată nu se auzea încă nimic, după cum rezultă din versetul următor: „Şi Ahab a plecat să mănînce şi să bea, iar Ilie s-a suit pe vîrful Carmelului şi s-a cinchit, încît capul i-a ajuns între genunchi” (v. 42). Prorocul avea pe semne, talente acrobatice!
„Şi i-a poruncit slugii sale: «Urcă-te şi aruncă-ţi privirea spre mare!» Şi el s-a dus şi s-a uitat în zare şi a zis: «Nimic!». Dar el i-a poruncit: «Întoarce-te de şapte ori!»
Dar la a şaptea oară a venit cu răspuns: «Iată că se iveşte din mare un nor mic cît podul palmei!» Atunci Ilie i-a spus: «Du-te degrabă şi spune-i lui Ahab: înhamă şi te pogoară ca să nu te apuce ploaia!»
Dar într-o clipă cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit furtună şi ploaie pe mare. Şi Ahab s-a suit în carul său şi a pornit spre Izrael.
Mîna domnului însă era cu Ilie. Şi el şi-a încins coapsele şi a alergat înaintea lui Ahab pînă la cotitura spre Izrael” (v. 43―46). Spectacolul acestui sfînt moşneag, care alerga în faţa carului regesc cît îl ţineau picioarele sale profetice fără umbrelă, pe ploaie, trebuie să fi fost destul de pitoresc!
„Şi Ahab a împărtăşit Izabelei tot ceea ce făcuse Ilie şi cum el omorîse cu sabia pe toţi profeţii lui Baal.
Atunci Izabela a trimis un sol la Ilie să-i spună: «Aşa să-mi facă mie zeii dacă mîine pe vremea asta nu voi face cu viaţa ta la fel cum ai făcut şi tu cu fiecare din ei!»
Din această pricină l-a prins frica şi a pornit de acolo ca să-şi scape viaţa şi a ajuns la Beerşeba în Iuda, unde a şi lăsat pe sluga sa.
Iar el a pătruns în pustie cale de o zi. După ce a ajuns acolo, s-a pus jos sub un jneapăn şi îşi ruga moartea şi zicea: «Destul, doamne! Ia-mi sufletul, căci nu sînt mai bun decît părinţii mei»” (Regi I, XIX, 1―4).
Aici sînt două lucruri curioase: întîi, că regina Izabela a fost atît de proastă încît să-l prevină pe Ilie că a poruncit să fie ucis a doua zi. Aceasta îi dădea un răgaz de 24 de ore ca să-şi ia valea. Al doilea, este uluitoare laşitatea acestui domn: el, care avea darul de a învia morţii şi de a chema după bunul său plac norii şi trăsnetul, a fost cuprins de o teamă meschină în faţa ameninţărilor unei păgîne.
„Şi s-a culcat şi a adormit sub jneapăn. Dar iată ca un înger s-a atins de el şi i-a zis: «Scoală şi mănîncă (şi bea)! ».
Şi cînd s-a întors cu ochii spre căpătîiul lui, iată o turtă rumenită şi un ulcior cu apă. Şi a mîncat şi a băut, apoi iarăşi s-a culcat.
Îngerul domnului s-a întors însă a doua oară şi s-a atins de el şi i-a zis: «Scoală şi mănîncă, fiindcă vei porni la drum lung!»
Şi s-a sculat, a mîncat şi a băut şi cu demîncarea aceea a prins putere pentru patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă a ajuns în Horeb, muntele domnului”(v. 5―8).
Se pare că pe cînd dicta scriitorului biblic această povestire „sacră”, „porumbelul divin” a uitat cu totul că, la timpul său, chiar el istorisise că evreii au mers de la muntele Horeb pînă în împrejurimile Beerşebei timp de 38 de ani. Ne închipuim o drept-credincioasă care, uimită de această contrazicere şi neîndrăznind să se îndoiască de ea, l-ar întreba pe părintele ei duhovnicesc de ce apare aici o astfel de contradicţie. Credeţi cumva că duhovnicul va fi într-o situaţie penibilă? Nicidecum! „Un preacucernic” ştie întotdeauna ce şi cum trebuie să le spună credincioşilor.
― De la muntele Horeb pînă la Beerşeba ― ar spune el cu o mină importantă ― este o depărtare de 347 de ori mai mare decît la Beerşeba pînă la muntele Horeb; iată de ce Moise a mers 38 de ani, iar Ilie 40 de zile, după cuvîntul domnului, care nu poate nici să greşească, nici să ne inducă pe noi în eroare.
Iar credincioasa se va închina cu atît mai mult Bibliei, cu cît o va înţelege mai puţin. Mai trebuie să regretăm profund că Biblia nu ne dă şi reţeta pentru prepararea turtei care poate să-l sature pe un drumeţ timp de 40 de zile!
Călătoria începută într-un mod atît de neobişnuit îi mai rezerva, bineînţeles, prorocului şi alte surprize. Ajungînd la muntele Horeb, „a intrat într-o peşteră, unde a şi mas. Şi cuvîntul domnului a fost către el şi i-a zis: «Ce faci aici, Ilie?»” (v. 9). Ilie nu primise nici un fel de instrucţiuni din partea îngerului: el ştia doar că trebuie să meargă la muntele Horeb şi nimic mai mult. El nu avea idee despre ţelul acestei călătorii. Aşadar, întrebarea lui Dumnezeu pare stranie. Totuşi, Ilie răspunde, scuzîndu-se: „Sînt înfierbîntat de mare rîvnă pentru domnul Dumnezeul Savaot, fiindcă fiii lui Izrail au părăsit legămîntul tău, au dărîmat jertfelnicele tale, au ucis cu sabia pe profeţii tăi, de n-am rămas decît eu, şi acum ei mă caută să-mi ia sufletul!»” (v. 10).
Menţionăm în treacăt că Ilie îl minte pe Dumnezeul său: el nu se teme de fiii lui Izrail, ci de coana Izabela, despre care însă nu spune nimic. Pentru a-i face pe plac, fiii lui Izrail aruncaseră în rîu pe toţi prorocii lui Baal; de ei nu mai avea de ce să se teamă. Idolatria despre care vorbeşte el este acum de domeniul trecutului. Văzînd minunea de pe muntele Cârmei, poporul strigase: „Trăiască Adonai!”. Dumnezeu este tot atît de bine informat ca şi Ilie despre schimbarea opiniei publice în favoarea sa. Este într-adevăr de neînţeles pentru ce înşiră Ilie verzi şi uscate.
„Şi el (Dumnezeu. ― L.T.) i-a zis: «Ieşi şi te aţine în munte înaintea domnului!» Şi iată domnul trecea! Înaintea domnului mergea o furtună mare şi vajnică să crape munţii şi să despice stîncile, dar domnul nu era în furtună. Şi după furtună un cutremur, dar domnul nu era nici în cutremur” (v. 11). Încercaţi să vi-l închipuiţi pe Ilie pe acest munte care joacă. E un spectacol care face banii! Dar aceasta nu este încă tot. „Şi după cutremur un foc, iar domnul nu era nici în foc, şi după foc un murmur uşor şi dulce (şi domnul era acolo)” (v. 12).
Nu rîdeţi! Tocmai în acest murmur uşor se afla Dumnezeu! „Şi cînd l-a auzit Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantia sa şi a ieşit şi stătea la gura peşterii. Iar un glas l-a întrebat: «Ce faci aici, Ilie?»” (v. 13). Prorocul şi-a repetat răspunsul cuvînt cu cuvînt. „Atunci domnul a zis către el: «Pleacă şi te întoarce pe drumul pustiei Damascului şi intră acolo şi unge pe Hazael rege al Siriei şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Izrail iar pe Eliseu, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi profet în locul tău. Şi aşa va fi: pe cel care va scăpa de sabia lui Hazael să-l omoare Iehu; pe cel care va scăpa de sabia lui Iehu să-l omoare Eliseu!»” (v. 15―17).
Nimeni nu a putut să explice vreodată acest pasaj din Biblie, deoarece nu se spune nicăieri că Eliseu ar fi fost uns şi că el i-ar fi ucis pe nenorociţii scăpaţi de sub sabia lui Iehu.
„Şi după ce a pornit de acolo, s-a întîlnit cu Eliseu, fiul lui Şafat, care tocmai ara ogorul cu douăsprezece perechi de boi, iar el ara cu a douăsprezecea pereche. Şi cînd a trecut Ilie pe lîngă el, a aruncat mantia peste el, iar Eliseu a lăsat vitele şi a alergat după Ilie şi i-a spus: «Îngăduieşte-mi să mă duc să sărut pe tatăl meu şi pe mama mea, apoi te voi urma!» Dar el i-a răspuns: «Întoarce-te! Ce am să fac cu tine?»” (v. 19―21). Aşadar, Eliseu a ajuns doar sluga lui Ilie fără ca pe creştetul său să fi căzut vreo picătură de mir.
Cap. al XX-lea din Cartea Întîi a Regilor ne povesteşte despre războiul pe care regele Siriei Benhadad (încă un necunoscut) l-a declarat regelui Izrailului, sub un pretext destul de neobişnuit. Într-o bună dimineaţă, acest Benhadad a trimis să i se spună lui Ahab: „…Argintul tău, aurul tău, femeile şi copiii tăi să mi le dai!” (v. 5).
Ahab a întrunit pe bătrîni şi le-a spus:
― Mi se pare că acesta îşi bate joc de mine! Iar bătrînii i-au răspuns:
― Nu-i da ascultare lui Benhadad şi nu-i îndeplini cererea.
Văzînd că nu i se dă ceea ce ceruse, Benhadad s-a înfuriat peste măsură şi a jurat că va face praf Samaria. Declaraţie de război. Luptă crîncenă. Triumful lui Ahab, pe care Dumnezeu îl protejează pe neaşteptate şi din motive de neînţeles. Benhadad a fugit în oraşul Afec şi s-a ascuns acolo, alergînd dintr-o încăpere în alta. Pînă la urmă, Benhadad cade în mîna lui Ahab, care îi dăruieşte viaţa. Dumnezeu „cel constant” se căieşte că i-a dăruit victoria lui Ahab!
Urmează apoi faimoasa istorie cu Nabot, cel care avea o vie la Izreel, vecină cu palatul lui Ahab. Regele i-a făcut acestui podgarean o propunere, care ar fi putut ispiti pe oricine: el voia să-i cumpere via pentru a-şi întinde acolo grădina. El îi propunea lui Nabot să-i plătească fără a se tîrgui cît va cere sau, dacă Nabot preferă, era dispus să-i dea o altă vie, mult mai bună. Nabot respinge însă propunerea regelui. Via o primise moştenire şi nu voia s-o cedeze pentru nimic în lume. În faţa acestei uimitoare încăpăţînări, Ahab este atît de amărît, încît încetează să mănînce şi să bea. Atunci Izabela trimite ucigaşi plătiţi ca să-l omoare pe Nabot, după care îl sfătuieşte pe Ahab să intre în posesiunea viei dorite. Aceste evenimente determină intervenţia lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Ilie. Auzind ameninţările rostite împotriva lui, Ahab îşi sfîşie hainele şi se plimbă un timp pe străzile capitalei, îmbrăcat într-un sac (cap. XXI).
Împrejurările care au precedat moartea lui Ahab merită să fie reproduse în întregime după „textul sacru”.Şi, de altfel, cap. al XXII-lea din Cartea întâi a Regilor, care ne relatează ce s-a întîmplat cu acest prilej nu numai pe pământ, ci şi în cer, nu este de loc plictisitor de citit. Întîlnim aici pe un oarecare Miheia, de meserie profet, care a fost de faţă la marele sfat al lui Dumnezeu în împărăţia cerului şi a povestit tot ce văzuse acolo cu ochii şi auzise cu urechile. Vă veţi convinge că nici nu este posibilă o precizie mai mare.
„Şi au trecut trei ani fără război între Siria şi Izrail. Iar în anul al treilea a venit Iosafat, regele lui Iuda, la regele lui Izrail” (Regi I, XXII, 1―2). Este bine să ştim că Iosafat, fiul virtuosului Asa, se distingea şi el printr-o exemplară pietate: în tot timpul cît a existat regatul lui Iuda, numai Iosafat şi regele Ezechia, despre care va mai fi vorba, sînt menţionaţi de biserică în calitate de regi exemplari. Piosul Iosafat a întreţinut însă cea mai mai strânsă prietenie cu necredinciosul Ahab; idolatria lui Ahab şi a Izabelei îl supăra atît de puţin, încît le-a cerut mîna fiicei lor Atalia pentru fiul său Ioram şi nu a fost refuzat. Menţionăm în treacăt că regina Izabela a fost foarte prolifică şi, după cum afirmă Biblia, o familie numeroasă este una dintre cele mai mari binecuvîntări ale lui Dumnezeu. Deşi păgîni, Ahab şi Izabela au fost destul de binecuvîntaţi de Dumnezeu, deoarece, după cum vom vedea mai departe, ei au avut nu mai puţin de 70 de fii, fără să mai numărăm fiicele, dintre care Atalia era cea mai mare.
Şi iată-l pe piosul Iosafat venind în vizită la cuscrul său Ahab. „Şi regele lui Izrail a zis către dregătorii săi: «Ştiţi voi oare că Ramot-Galaadul este al nostru? Şi noi stăm cu mîinile în sîn, fără să-l luăm din mîna regelui Siriei?>>” (v.3). Într-adevăr, în urmă cu trei ani, pe vremea războiului cu Benhadad, Ahab îşi zdrobise duşmanii, dar după nimicirea lor nu-i venise în gînd să pună stăpînire pe oraşul evreiesc Ramot. Cît era de distrat! „Apoi a întrebat pe Iosafat: «Să pornesc oare cu război împotriva Ramot-Galaadului?» Şi Iosafat i-a răspuns regelui lui Izrail: «Eu sînt ca tine, poporul meu ca poporul tău şi caii mei ca şi caii tăi!»” (v. 4).
Ce drăguţ din partea lui şi cu cîtă sfîntă eleganţă a spus-o! În calitatea sa de om pios, Iosafat a mai sfătuit să fie întrebat Dumnezeu, pentru a se staibili dacă el este sau nu favorabil expediţiei proiectate. „Atunci Iosafat l-a mai îndemnat pe regele lui Izrail: «Întreabă acum şi ce zice domnul!» Şi regele lui Izrail a strîns pe cei patru sute de profeţi şi i-a întrebat: «Să pornesc eu cu război împotriva Ramot-Galaadului sau să mă opresc?» Şi ei i-au răspuns: «Suie-te, căci domnul îl va da în mîna ta!»” (v. 5―6). După cum vedem, nu era lipsă de proroci la evrei: pe malul rîului Chişon li se făcuse de petrecanie la 850 de profeţi ai lui Baal şi ai Aşerei; după trei ani 400 de proroci ai lui Iahve le luaseră locul.
Iosafat socotea că nu este de ajuns. El ar fi dorit ca nici un profet să nu fie absent de la această consultare. De aceea Iosafat spuse: „«Mai este aici un profet al domnului ca să-l întrebăm şi pe el?» Regele lui Izrail însă i-a răspuns lui Iosafat: «Mai este unul prin care am putea să întrebăm pe domnul, dar eu îl urăsc fiindcă niciodată nu-mi profeţeşte de bine, ci numai de rău. El este Miheia, fiul lui Imla». Dar Iosafat a zis: «Să nu spună regele una ca asta!» Atunci regele lui Izrail a chemat pe unul din eunuci şi i-a zis: «Aleargă repede la Miheia, fiul lui Imla!»” (v. 7―9).
După ce li s-a înfăţişat regilor, Miheia a început să le prorocească victoria la Ramot, la fel cu ceilalţi (v. 13―15). Această plăcută profeţie în gura lui Miheia l-a uimit mult pe Ahab. „Atunci regele l-a întrebat iarăşi: «De cîte ori să te jur ca să-mi spui numai adevărul în numele domnului?» Şi el i-a răspuns: «Văd tot Izrailul împrăştiat în munţi, ca oile care nu au cioban». Şi domnul a zis: «Aceşti oameni n-au căpetenii şi fiecare să se întoarcă în pace la casa sa!» Atunci regele lui Izrail a zis lui Iosafat: «Nu ţi-am spus oare că nu-mi profeţeşte de bine, ci numai de rău?»” (v. 16―18).
Mai trebuia stabilit de ce fuseseră favorabile previziunile celorlalţi profeţi şi cine, la urma urmelor, era mai tare şi avea mai multă dreptate. Cui să-i dea crezare? Cum să procedeze? Miheia a luat din nou cuvîntul şi aici povestirea sa devine cu totul remarcabilă:
„Ascultă deci cuvîntul domnului! Am văzut pe domnul stînd pe tronul său şi toată oastea cerească stătea de-a dreapta şi de-a stîngă lui.
Atunci domnul a zis: «Cine este în stare să strice mintea lui Ahab ca să pornească şi să năvălească în Ramotul din Galaad?» Şi unul spunea una, altul spunea alta.
Dar iată că a ieşit un duh potrivnic şi s-a oprit înaintea domnului şi a zis: «Eu îi voi fura mintea!» Şi domnul l-a întrebat: «Cu ce?»
Şi el a răspuns: «Voi ieşi şi mă voi preface duh mincinos în gura tuturor profeţilor lui!» Iar domnul i-a zis: «Fură-i mintea, căci eşti în stare. Ieşi şi fă aşa!»
Şi acum iată că domnul a pus duh mincinos în gura tuturor acestor profeţi ai tăi, fiindcă domnul a hotărît pieirea ta” (v. 19―23).
Cum vă place această anecdotă sacră? Şi ce părere aveţi despre atotputernicul şi atotştiutorul Dumnezeu, care se sfătuieşte cu îngerii cum să-i înşele pe oameni şi să-i distrugă? Comentînd acest pasaj al Bibliei, lordul Bolingbroke spune că anecdota este o imitaţie proastă a unui episod din Iliada, unde Jupiter, străduindu-se să sporească gloria lui Ahile spre paguba lui Agamemnon, îl amăgeşte pe acesta printr-un vis.
„Este posibil ― scrie filozoful englez ― ca preotul care a compus vechile legende iudaice să fi imitat legendele lui Homer, deoarece cărţile biblice au fost scrise mult mai tîrziu. În toată Biblia, Dumnezeu este incomparabil mai prejos de Dumnezeul grecilor. El iese aproape întotdeauna înfrînt. El nu se gîndeşte decît la sacrificiile care i se aduc, iar poporul său moare într-una de foame. Oricît s-ar arăta personal oamenilor, oricît ar vorbi cu propria lui gură, el nu are prea multă influenţă asupra poporului său, iar acesta nu îndeplineşte aproape nimic din cererile sale. I se construieşte un templu, dar apare un oarecare Şişac, rege al Egiptului, care nu lasă piatră pe piatră din templu. El îl înzestrează pe Solomon cu darul înţelepciunii, dar Solomon îşi bate joc de el, îl trădează şi se închină altor zei. El dă poporului său pămîntul făgăduinţei, iar acest popor trăieşte acolo în robie de la moartea lui Iosua şi pînă la înscăunarea lui Saul. Într-adevăr, nu există un Dumnezeu mai nefericit.
Alcătuitorii vechilor poveşti evreieşti n-au decît să spună că evreii au suferit nenorociri din cauza lipsei lor de credinţă faţă de Dumnezeu. Preoţii noştri anglicani ar putea spune acelaşi lucru despre irlandezii noştri şi despre muntenii noştri din Scoţia, care sînt foarte nenorociţi, deşi ei sînt credincioşi şi cu frică de Dumnezeu.. Nimic nu este mai uşor decît să spui: dacă ai fost înfrînt şi nenorocit, aceasta se datoreşte faptului că nu eşti destul de credincios; dacă ai da mai mulţi bani bisericii, ai învinge şi ai propăşi. Această ruşinoasă prejudecată provine din antichitatea îndepărtată: ea a înconjurat lumea întreagă, ea a fost lozinca tuturor preoţilor, a tuturor religiilor şi la toate popoarele ea a servit preoţilor ca mijloc de îmbogăţire de pe urma prostiei omeneşti”.
Însă prorocii dezminţiţi de Miheia s-au supărat, iar unul dintre ei l-a lovit peste obraz (v. 24); pe deasupra, Miheia a fost aruncat în temniţă (v. 27). Apoi Ahab a pornit la război pentru a-şi recuceri Ramotul de la sirieni, iar regele lui Iuda i s-a alăturat (v. 29). Aşadar, cuviosul Iosafat a dat mai multă crezare celor patru sute de proroci decît sucitului de Miheia.
Se pare că regele lui Izrail era întrucîtva neliniştit. „Şi regele lui Izrail a zis lui Iosafat: «Eu mă voi îmbrăca în haine străine şi voi intra în luptă, iar tu stai îmbrăcat cu hainele tale!» Şi regele lui Izrail şi-a luat alte haine şi a intrat în focul luptei” (v. 30). Nu este greu să înţelegem ce urmărea Ahab şi trebuie să ne mirăm doar de-naivitatea lui Iosafat.
„Dar regele Siriei poruncise căpitanilor carelor de luptă ― căci el avea treizeci şi două ― aşa: «Nu vă luptaţi cu oricine, ori de rînd, ori de frunte, ci numai cu regele lui Izrail! »
Şi cînd căpitanii carelor de luptă au văzut pe Iosafat, şi-au închipuit că el este regele lui Izrail şi s-au înşirat în jurul lui ca să se lupte cu el, dar Iosafat a început să strige.
Iar dacă au văzut căpitanii carelor de luptă că el nu este regele lui Izrail, şi-au căutat de treabă.
Un oştean însă şi-a încordat arcul şi a nimerit din întîmplare pe regele lui Izrail drept la încheietura platoşei. Atunci el a zis căpitanului: «Cîrmeşte şi mă scoate din învălmăşeala luptei, căci sînt rănit». …Iar seara a murit din pricină că sîngele lui s-a scurs din rană înăuntrul carului de luptă” (v. 31―35).
Aşa a pierit soţul Izabelei! Autorul „sacru” ne-anunţă cu lăudăroşenie că Ahab „a zidit un palat de
fildeş” (v. 39) şi se mulţumeşte cu această indicaţie fantezistă.
Moştenitorul lui Ahab a fost fiul său mai mare Ahazia, a cărui scurtă istorie o găsim în cap. I din Cartea a doua a Regilor. El şi-a început domnia cu un accident: „…A căzut de pe fereastra cea cu gratii din catul de sus al palatului său din Samaria şi s-a îmbolnăvit greu” (v. 2). Dată fiind lipsa unei explicaţii a accidentului, nu ne rămîne decît să tragem concluzia că Ahazia locuia în etajul de sus al palatului său. Probabil că, în seara fatală, băuse peste măsură şi căzuse pe fereastră, închipuindu-şi că este uşa dulapului cu vin. Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Ahazia să moară pe loc. Regele însă se agita şi voia să afle dacă se va însănătoşi. În acest scop, el i s-a adresat lui Baalzebub, Dumnezeul cel din Ecron.
Acest lucru l-a supărat în cel mai înalt grad pe prorocul Ilie. „Dar îngerul domnului a zis lui Ilie Tesbiteanul: «Scoală şi ieşi în întâmpinarea solilor regelui Samariei şi le spune: oare nu este Dumnezeu în Ierusalim de aţi pornit să întrebaţi pe Baalzebub, Dumnezeul cel din Ecron? Pentru aceasta, aşa zice domnul: nu te vei mai da jos din patul în care zaci, ci vei muri!> Şi Ilie a plecat” (v. 3―4).
Slujitorii i-au repetat lui Ahazia vorbele lui Ilie, deşi nu au fost în stare să-i dea regelui informaţii precise cu privire la persoana acestui prevestitor de rele. Ahazia i-a întrebat: „«Ce înfăţişare avea omul acela care s-a suit întru întîmpinarea voastră şi v-a spus aceste cuminte?» Atunci ei i-au răspuns: «El era păros şi încins cu o curea de piele peste mijloc!» Şi regele a zis: «El este Ilie Tesbiteanul!» îndată a trimis la el un căpitan peste cincizeci, cu cei cincizeci de inşi ai lui. Şi cînd s-a suit la el, căci Ilie stătea pe piscul muntelui, i-a zis: «Omule al lui Dumnezeu, regele a poruncit să te cobori!» Atunci Ilie i-a răspuns căpitanului peste cincizeci şi i-a zis: «Dacă eu sînt omul lui Dumnezeu, să se pogoare foc din cer şi să te mistuie pe tine şi pe cei cincizeci de inşi ai tăi!» Şi îndată s-a pogorît foc din cer şi l-a mistuit pe el şi pe cei cincizeci de inşi ai lui” (v. 7―10).
A fost trimis atunci un alt ofiţer cu 50 de oşteni, care a avut aceeaşi soartă (v. 11―12). Regele a trimis atunci o a treia solie.
„…Şi a căzut în genunchi (căpitanul. ― L. T.) înaintea lui Ilie şi l-a rugat stăruitor şi i-a zis: „Omule al lui Dumnezeu, fii milostiv pentru viaţa mea şi pentru viata celor cincizeci de servi ai tăi!
Foc din cer a căzut şi a mistuit pe cei doi căpitani dintîi, împreună cu cei cincizeci de inşi ai lor. Şi acum fii îndurător pentru viaţa mea!»
Atunci îngerul domnului a zis lui Ilie: <Pogoară-te la el, nu te teme de faţa lui!> Atunci el s-a sculat şi s-a pogorît cu el la rege,
Căruia i-a zis: «Aşa zice domnul: fiindcă ai trimis soli ca să întrebe pe Baalzebub, Dumnezeul cel din Ecron, ca şi cum n-ar fi Dumnezeu în Izrail ca să-l întrebi pe el, pentru aceasta din patul în care te-ai suit nu te vei mai da jos, ci vei muri!»
Şi el a murit după cuvîntul domnului pe care l-a vorbit prin Ilie. Şi fratele său Ioram a fost ales rege în locul lui, ― în anul al doilea al lui Ioram, fiul lui Iosafat, regele lui Iuda ―, fiindcă el nu avea fiu” (v. 13―17).
Lordul Bolingbroke comentează în felul următor acest episod: „Ilie, care izbutise de două ori să cheme trăsnetele cerului peste capul celor doi ofiţeri şi ale soldaţilor trimişi de rege, este un personaj născocit, deoarece, dacă ar fi putut să dispună oricînd de trăsnete, el ar fi cucerit, fără îndoială, întregul glob, plimbîndu-se urmat de sluga sa. Tocmai acest lucru l-au spus dintotdeauna vrăjitorilor oamenii cu raţiune: dacă sînteţi încredinţaţi că diavolul cu care aţi încheiat un legămînt va face tot ce-i porunciţi, de ce nu-i cereţi să vă dea, bunăoară, toate împărăţiile pămîntului, toate bogăţiile şi toate femeile? Acelaşi lucru i s-ar fi putut spune şi lui Ilie:
― Ai ucis doi căpitani şi două cete de cîte 50 de inşi, lovindu-i cu trăsnete, şi tot tu fugi ca un laş de îndată ce regina Izabela ameninţă să te arunce în temniţă! Oare nu puteai s-o faci scrum cu un trăsnet şi pe Izabela, aşa cum i-ai pîrjolit pe aceşti ostaşi nenorociţi? Ce revoltătoare contradicţie te face să semeni şi cu un zeu şi cu un laş? Ce om cu raţiune ar putea să suporte aceste poveşti dezgustătoare, care-ţi trezesc un zîmbet de compătimire şi te fac să te cutremuri de groază?” Trebuie să adăugăm că este cu totul de neînţeles cauza pentru care ostaşii regelui, care nu aveau nici o vină, au fost exterminaţi cu trăsnetul. Textul biblic nu ne spune nicăieri că Ahazia ar fi intenţionat să-i facă vreun rău lui Ilie: chiar atunci cînd solul său se întoarce la rege şi îi povesteşte toate aceste semne funeste, nimeni nu se atinge nici de un fir de păr din capul său şi el pleacă întreg şi nevătămat. În afară de aceasta, dacă Ahazia ar fi avut de gînd să-l facă pe Ilie să împărtăşească soarta lui Miheia, nu ar fi fost nevoie să extermine cu puterea focului ceresc 102 oameni cu totul nevinovaţi, care nu făceau decît să îndeplinească porunca stăpînului lor. Ar fi fost pe deplin suficient să-i facă inofensivi, de exemplu, printr-o paralizie bruscă.. Minunea ar fi tot atît de mare, fără a fi pînă la urmă atît de mîrşavă şi de crudă.
În legătură cu Ahazia, cu Iosafat şi cu cei doi Ioram, cartea divină ajunge la o contradicţie atît de flagrantă, încît merită s-o relevăm. În cap. 22 din Cartea întîi a Regilor se spune: „Iosafat, fiul lui Asa, a domnit în Iuda în anul al patrulea al lui Ahab, regele lui Izrail. Iosafat era de treizeci şi cinci de ani cînd a ajuns rege şi a domnit douăzeci şi cinci de ani în Ierusalim” (v. 41―42). Iar ceva mai departe, în acelaşi capitol, citim: „Şi Iosafat a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat cu ei… Şi după el a ajuns rege Ioram, fiul său” (v. 51). Acest Ioram, rege peste Iuda, nu este altul decît soţul lui Atalia, fiica lui Ahab. „Ahazia, fiul lui Ahab, s-a suit pe tron în Samaria în anul al saptesprezecelea al lui Iosafat, regele lui Iuda. Şi el a domnit în Izrail doi ani” (v. 52.)
Comunicîndu-ne mai departe că Ahazia nu avea fii şi că i-a urmat la tron fratele său Ioram, Biblia ne spune că acest Ioram, rege al lui Izrail, s-a urcat pe tron în anul al nouăsprezecelea al domniei lui Iosafat, cînd acesta mai avea şase ani de trăit, cu alte cuvinte el s-a suit pe tron cu şase ani înainte de înscăunarea lui Ioram, regele lui Iuda, fiul lui Iosafat şi soţul Ataliei. În acest caz, este greu să împăcăm cap. al XX-lea din Cartea întîi a Regilor cu cap. I din Cartea a doua, deoarece aici, în versetul 17, se spune că Ioram (fratele şi urmaşul lui Ahazia. ― L. T.) a ajuns rege în locul său în al doilea an al domniei lui Ioram, fiul lui Iosafat, regele lui Iuda.
O dată ce Ioram cel din Iuda l-a moştenit pe tatăl său Iosafat la opt ani după moartea lui Ahab (XXII, v. 42, 52 şi 53), cum putea el să fi domnit de doi ani în momentul cînd cumnatul său, Ioram cel din Izrail, îi succeda lui Ahazia, şi acesta tot cumnatul său, care domnise doi ani după moartea lui Ahab?
Iată dar o contradicţie destul de curioasă. Dar nu vă grăbiţi! Ceva mai departe, cap. al III-lea din aceeaşi Carte a doua a Regilor începe astfel: „Ioram, fiul lui Ahab, a ajuns rege peste Izrail în Samaria în anul al optsprezecelea al lui Iosafat, regele lui Iuda. Şi a fost rege doisprezece ani” (v. 1.) De astă dată, avem o triplă contradicţie. Acest verset reduce domnia lui Ahazia la un singur an, deşi versetul 53 din cap. al XXII-lea al Cărţii întîi a Regilor pomeneşte despre doi ani; în schimb, prima contradicţie (Regi II, I, 17) prelungeşte la opt ani domnia acestui rege, remarcabil în istoria poporului evreu prin singurul fapt că… a căzut pe fereastră.
Să nu ni se facă reproşul că ne pierdem vremea dînd în vileag aceste grosolane stîngăcii ale autorului „sacru”. Ele dovedesc neglijenţa şi dispreţul slujitorilor religiei, care au ticluit această carte absurdă şi îngrozitoare fără să-şi dea măcar osteneala de a o redacta ca lumea.
Între timp, plutea în aer o mare minune.
„Şi cînd domnul a voit să suie pe Ilie la cer în vîrtej de vînt, Ilie şi Eliseu plecaseră din Ghilgal…
…Şi ucenicii profeţilor care erau în Betel au ieşit înaintea lui Eliseu şi l-au întrebat: «Ştii tu oare că astăzi domnul va lua pe domnul tău pe deasupra capului tău?» Şi el le-a răspuns: «Şi eu ştiu. Fiţi pe pace!».
Apoi Ilie i-a zis: «Elisée, rămîi aici, fiindcă domnul m-a trimis la Ierihon!». Dar el i-a răspuns: «Viu este domnul şi viu să fie sufletul tău, dar eu de tine nu mă las!». Şi au ajuns la Ierihon.
Atunci ucenicii profeţilor cei din Ierihon s-au apropiat de Eliseu şi l-au întrebat: «Ştii tu oare că astăzi domnul va lua pe domnul tău de la tine pe deasupra capului tău?» Dar el le-a răspuns: «Şi eu ştiu. Fiţi pe pace!»
Apoi iarăşi i-a spus Ilie: «Rămîi aici, fiindcă domnul m-a trimis la Iordan!». Atunci el i-a răspuns: «Viu este domnul şi viu să fie sufletul tău, dar eu nu mă las de tine!». Şi au plecat amîndoi.
Şi cincizeci dintre ucenicii profeţilor s-au luat după ei şi s-au oprit la o depărtare oarecare în faţa lor, cînd ei amîndoi stăteau pe malul Iordanului.
Atunci a luat Ilie mantia sa şi a sucit-o vălătuc şi a lovit apa, care s-a despărţit în două, într-o parte şi într-alta, şi ei amîndoi au trecut ca pe uscat.
Cînd ei au ajuns de partea cealaltă, Ilie i-a spus lui Eliseu: «Cere de la mine ce să-ţi dau înainte de a fi luat de la tine». Şi el a zis: «Două părţi din duhul tău să treacă asupra mea!».
Atunci el i-a răspuns: «Cererea ta este greu de împlinit. Dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la tine, să fie aşa, iar dacă nu, să nu fie!».
Dar pe cînd ei mergeau vorbind, iată că pe neaşteptate un car de foc cu cai de foc a trecut printre ei şi Ilie s-a suit la cer într-un vîrtej de vînt.
Cînd a văzut Eliseu, el a început să strige: «Părintele meu, părintele meu, carul lui Izrail şi călăreţul lui!». Şi apoi nu l-a mai văzut. Apoi şi-a apucat hainele şi le-a rupt în două…
Şi a luat mantia lui Ilie care căzuse în urma lui şi a lovit apa… Şi îndată ce a lovit apa, s-a despărţit în două, de o parte şi de alta, Şi Eliseu a trecut prin mijloc” (Regi II, II, 1, 3―14).
Se impun cîteva observaţii fireşti. Dacă Dumnezeu hotărîse să-l ia pe Ilie în cer de viu, în carne şi în oase, cum făcuse pe vremuri cu Enoh, de ce l-a mai pus să facă această plimbare fără sens de la Ghilgal la Betel, de la Betel la Ierihon şi de la Ierihon la Iordan? Pentru ce l-a pus să treacă Iordanul? Oare carul de foc cu care s-a ridicat la cer Ilie nu putea să tragă cu tot atîta uşurinţă pe malul stîng ca şi pe cel drept? Şi ce înseamnă cele două părţi din duhul lui Ilie pe care le cere Eliseu? Şi a primit el pînă la urmă ceea ce ceruse? Biblia ne spune numai că, privindu-l pe Ilie plecînd, Eliseu, după curioasele sale ţipete, nu a mai văzut nimic. Teologii ne încredinţează că în „împărăţia cerurilor” nu sînt decît spirite pure. Nu este oare aceasta în contradicţie cu dubla înălţare la cer, a lui Ilie şi a lui Enoh?! Ce nevoie aveau acest patriarh şi acest profet de învelişul lor trupesc în împărăţia supranaturalului şi a imaterialului? Întrucît este mai mare gloria lui Enoh şi a lui Ilie decît gloria altor aleşi ai lui Dumnezeu care locuiesc în încăperile cereşti fără învelişul lor carnal? Aşadar, bunăoară, cînd Ilie şi Moise vorbesc în ceruri, cum arată această convorbire între un suflet fără trup care se exprimă numai prin gînduri, fără sunete, şi trupul însufleţit care vorbeşte cu gura şi scoate sunete?
În sfîrşit, acest car de foc, aceşti cai de foc, aceste vîrtejuri şi însuşi numele de „Ilie” (Eli, Helios ― soarele) au permis lui Bolingbroke şi lui Boulanger să vadă în aventura lui Ilie o imitaţie a întîmplării lui Faeton, eroul din mitologia greacă, aşezat şi el într-un car de foc. Însă legenda lui Faeton este de origine egipteană şi are o valoare morală, deoarece arată primejdiile trufiei. Ce rost are însă zborul la cer al lui Ilie?

0 Responses to “38 – RĂZBOINICELE ISPRĂVI ALE PROROCULUI ILIE, CEL CU TRĂSNETUL ÎN MÎNĂ”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: