39 – PREA MINUNATA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PROROC ELISEU ŞI SFÎRŞITUL REGATULUI LUI IZRAIL

Şi iată-l pe Eliseu moştenitor al mantiei lui Ilie şi al unei anumite părţi, poate chiar a doua treimi, din spiritul său. „Ucenicii profeţilor… i s-au închinat pînă la pămînt” (Regi II, II, 15). Primul lucru pe care l-a făcut a fost să cureţe apele din oraşul Ierihon, aruncînd în ele un pumn de sare. De acolo s-a dus la Betel. „…Şi pe cînd suia la deal, au ieşit o seamă de copii din cetate care-şi băteau joc de el şi ziceau: «La deal, pleşuvule, la deal, pleşuvule!». Şi el s-a întors şi i-a văzut şi i-a blestemat în numele domnului. Şi îndată au ieşit două ursoaice din pădure şi au rupt din ei patruzeci şi doi de copii” (v. 23―24).
Lordul Bolingbroke remarcă: „Eliseu seamănă cu un lacheu îmbogăţit, care se răzbună împotriva celor ce rîd de el. Cum aşa?! Respingătoare slugă a unui proroc! Pui urşi să sfîşie copiii pentru că ţi-au zis că eşti pleşuv? Din fericire, în împrejurimile Betelului nu există păduri, iar în Palestina nu trăiesc urşi. Absurditatea acestei povestiri îi atenuează oroarea! ” Mai putem adăuga că cei doi urşi care i-au hăpăit pe cei 42 de ştrengari din cîteva înghiţituri nu au apărut, pare-se dintr-o pădure deasă, ci din vreo berărie, în care, după toate probabilităţile, autorul povestirii „sacre” s-a cherchelit destul de bine înainte de a lua condeiul pentru a scrie aceste rînduri.
După ce, în cap. al III-lea din Cartea a doua a Regilor, Biblia ni l-a înfăţişat pe regele Iosafat în bună sănătate, contrar descrierii din cap. I, ea ne povesteşte acum că Meşa, regele Moabului, a plătit lui Izrail un bir anual pînă la moartea lui Ahab, constînd din 100.000 de oi şi 100.000 de berbeci netunşi. După urcarea pe tron a lui Ahazia, care a căzut curînd pe fereastră, Meşa a hotărît că este mult mai bine să nu plătească tributul. Însă Ioram, care a moştenit tronul fratelui său, i-a cerut oile şi berbecii. Meşa a refuzat şi Ioram a deschis ostilităţile, sprijinindu-se pe cei doi aliaţi ai săi: regele lui Iuda şi regele Edomului.
„Şi aşa au pornit regele lui Izrail, regele lui Iuda şi regele Edomului. Şi după ce au ocolit timp de şapte zile cu oştirea, nu mai aveau apă pentru oştire şi nici pentru vitele care veneau de pe urmă.
Atunci regele lui Izrail a zis: «O, domnul a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea în mîna moabiţilor!».
Şi Iosafat a întrebat: «Se află aici oare vreun profet al domnului ca printr-însul să întrebăm pe domnul?». Atunci a răspuns unul din dregătorii regelui lui Izrail şi a zis: «Aici se află Eliseu, fiul lui Şafat, care turna apă pe mîini lui Ilie».
Şi Iosafat a răspuns: «într-însul sălăşluieşte cu adevărat cuvîntul domnului!». Şi s-au îndreptat către el regele lui Izrail, împreună cu Iosafat şi craiul Edomului” (Regi II, III, 9―12).
Relevăm că atît fiul lui Ahab cît şi regele Edomului nu se închinau Dumnezeului evreiesc. Aceasta îl face pe Bolingbroke să observe următoarele: „Dacă cineva ar povesti că trei regi, unul catolic şi doi protestanţi, s-au dus la un abate catolic să-l roage să facă rugăciuni pentru ploaie, ce aţi spune despre o asemenea prostie? Şi dacă un călugăr catolic ar scrie un asemenea basm, nu ar confirma oare prin aceasta adevărul zicătorii: «Mincinos ca un călugăr»?”
„Atunci Eliseu a zis către regele lui Izrail: «Ce pricină este între noi? Du-te la profeţii părintelui tău şi la profeţii maicii tale!». Dar regele lui Izrail i-a răspuns: «Deloc! Oare domnul a chemat pe aceşti trei regi ca să-i dea pe mîna lui Moab?».
Şi Elisau a răspuns: «Viu este domnul Savaot, înaintea căruia slujesc, că dacă nu aş fi căutat la obrazul lui Iosafat, regele Iudei, nici nu m-aş fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă.
Şi acum, aduceţi-mi un cîntăreţ din chitară!». Iar după ce cîntăreţul din chitară a început să mişte coardele, mîna domnului a fost peste el” (v. 13―15).
E păcat că autorul „sacru” nu ne spune ce melodie a executat acest remarcabil lăutar, acompaniindu-l pe succesorul lui Ilie. „Şi a zis: «Aşa zice domnul: săpaţi în valea acestui rîu groapă lîngă groapă. Căci aşa zice domnul: nu veţi vedea nici vînt şi nu veţi vedea nici ploaie, şi cu toate acestea valea aceasta se va umple de apă şi veţi putea adăpa turmele şi dobitoacele voastre. Dar acest lucru nu-i de ajuns în ochii domnului! Ci şi pe moabiţi îi va da prinşi în mîinile voastre! Şi veţi cuprinde toate cetăţile întărite şi toate cetăţile însemnate, şi toţi pomii roditori îi veţi doborî la pămînt şi veţi astupa toate izvoarele de apă şi toate cîmpiile roditoare le veţi nimici cu pietre»” (v. 16―19).
O dată ce acestea erau condiţiile puse de bunul Dumnezeu, devine de neînţeles pentru ce mai era nevoie de victorie. Într-adevăr, izrailiţii declaraseră război moabiţilor numai pentru a-i sili să le plătească tributul anual de 100.000 de berbeci şi tot atîtea oi. Din moment ce victoria trebuia să fie urmată de pustiirea totală a ţării, le răpea, bineînţeles, posibilitatea de a obţine vreodată birul dorit. „Iar a doua zi de dimineaţă, la vremea înălţării prinosului, iată că s-a pornit apă dinspre Edom, de s-a umplut ţinutul acela” (v. 20).
Partea a doua a prorociei s-a adeverit tot atît de bine ca şi prima: moabiţii, care au atacat tabăra izrailiţilor, au fost zdrobiţi.
„…S-au ridicat izrailiţii şi au bătut pe moabiţi, încît au luat-o la fugă, iar ei i-au fugărit pînă i-au nimicit pe moabiţi.
Oraşele lor le-au dărîmat, în mănoasele lor ogoare fiecare a aruncat cu pietre pînă le-au umplut, toate izvoarele de apă le-au astupat şi toţi pomii roditori i-au doborît la pămînt, pînă n-a mai rămas decît Chirhareşet. Dar şi pe acesta l-au înconjurat prăştiaşii şi l-au bătut cu pietre.
Şi cînd regele Moabului şi-a dat seama că izbînda războiului nu-i de partea lui, a luat cu sine şapte sute de oameni iscusiţi în mînuirea săbiei, ca să-l dovedească pe craiul Edomului, dar n-a izbutit.
Atunci a luat pe fiul său cel întîi născut, care avea să fie rege în locul lui, şi l-a adus ardere-de-tot pe zid. Din această pricină, fiii lui Izrail s-au întărîtat de mînie, iar ei au pornit de acolo şi s-au întors în ţara lor” (v. 24―27).
La un concurs de poveşti idioate, cea expusă mai sus ar avea şanse să ia premiul întîi: ea nu are nevoie de nici un comentariu!
Mai departe îl vedem pe Eliseu repetînd într-o nouă ediţie, îndreptată şi adăugită, minunile lui Ilie. Astfel, el întîlneşte (Biblia nu ne spune unde) o văduvă, tristă pentru că defunctul ei soţ îi lăsase datorii, iar creditorii voiau să-i vîndă robi pe copiii ei (Regi II, IV, 1). Eliseu îi cere văduvei să-i declare ce avere are. Văduva răspunde: „În toată casa, roaba ta nu are decît un ulcior de untdelemn” (v. 2). Eliseu nici nu avea nevoie de mai mult. El îi porunceşte văduvei să colinde pe la vecini şi să ia cu împrumut de la fiecare toate oalele lor goale. Apoi îi porunceşte să se închidă cu copiii în casă şi să toarne uleiul din ulciorul ei în toate celelalte vase. Nu este greu să ghicim ce minune s-a întîmplat: ulciorul văduvei era nesecat. Copleşită, femeia a alergat la Eliseu să-i mulţumească, iar omul lui Dumnezeu i-a zis: „Du-te şi vinde untdelemnul şi plăteşte datoria ta, iar cu ceea ce va rămîne trăieşte tu şi feciorii tăi!” (v. 7). Lucrul cel mai uimitor în această minune nu este asemănarea cu minunea lui Ilie, săvîrşită pentru văduva din Sarepta, ci faptul că de astă dată Eliseu s-a dispensat… de muzică pentru a o face.
„Într-o zi a trecut Eliseu pe lîngă Şunem. Şi acolo era o femeie de neam. Şi ea l-a silit să stea la masă şi, ori de cîte ori trecea, se oprea acolo ca să mănînce.
Şi ea a zis bărbatului ei: «Ştiu că omul lui Dumnezeu care trece mereu pe la noi este sfînt.
Să-i facem sus o odaie cu pereţi subţiri, să punem într-însa un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca, ori de cîte ori va veni, să se odihnească acolo.
Dar într-o zi iată că a sosit, s-a retras în odaia cea de sus şi s-a culcat.
Şi a zis către Ghehazi, ucenicul său: «Cheamă pe şunamita încoace!». Şi el a chemat-o şi ea a venit în faţa lui.
Şi el i-a zis lui Ghehazi: «Spune-i: iată tu te strădănuieşti cu toată grija pentru noi. Ce să-ţi facem în schimb? Vrei să vorbim cu regele sau cu căpitanul oştirii?». Dar ea i-a răspuns: «Sînt în mijlocul rudeniilor mele!».
Şi el a zis: «Cu ce am putea s-o mulţumim?». Atunci Ghehazi a răspuns: «Ea n-are copii, iar bărbatul ei este bătrîn».
Atunci el i-a spus: «Cheam-o!». Şi el a chemat-o şi ea s-a oprit în uşă.
Şi Eliseu i-a spus: «La anul pe vremea asta vei ţine în braţe un băiat!». Şi ea a răspuns: «Nu, domnul meu! Omul lui Dumnezeu, nu amăgi pe roaba ta».
Dar femeia a luat în pîntece şi a născut fiu tocmai la vremea despre care Eliseu îi spusese” (v. 8―17).
În această naraţie ne uimeşte un amănunt: de cînd s-a aciuat cu casă şi masă la această femeie cumsecade, se pare că Eliseu nu mai era în duşmănie cu regele (oraşul Şunem, aşezat la poalele muntelui Ghelvui, ţinea de regatul lui Izrail). În dorinţa de a fi politicos şi amabil, Eliseu se oferă să intervină el pe lîngă Ioram, ca şi cum ar face parte dintre favoriţii săi şi ar putea sta de vorbă cu el oricînd pofteşte! Or, regele este acelaşi Ioram căruia Eliseu îi declarase de curînd într-un mod atît de grosolan că nu vrea nici să-l vadă, nici să-i vorbească.
Textul Bibliei nu ne spune de-a dreptul că însuşi Eliseu este cel care i-a făcut acestei femei cumsecade copilul, dar ne îngăduie s-o bănuim. Totodată, mai departe, autorul povestirii îi dă omului lui Dumnezeu titlul de tată. Nu se ştie dacă a devenit tată în felul sfîntului Iosif dulgherul, tatăl lui Iisus, „fiul lui Dumnezeu”, sau tată în sens obişnuit.
„Şi copilul a crescut. Dar într-o zi s-a dus la tatăl său, care avea secerători la lucru. Şi deodată a zis tatălui său: «Capul meu, capul meu mă doare!». Şi tatăl său a poruncit unui servitor: «Du-l la maică-sa!»… Şi a stat pe genunchii ei pînă la amiază, cînd a şi murit. Atunci ea s-a suit în odaia de sus, l-a culcat în patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea şi apoi a ieşit… Şi ea a pornit şi a ajuns la omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmelului… Dar cînd a ajuns la omul lui Dumnezeu, sus în munte, i-a cuprins picioarele lui… Atunci ea a început să zică: «Am cerut eu oare fiu de la domnul meu? N-am spus eu oare: nu mă amăgi?»… Şi el s-a sculat şi a pornit după ea… Atunci a intrat Eliseu în casă, dar iată că băiatul era mort, culcat în patul lui. Şi el a intrat înăuntru, a închis uşa după ei amîndoi şi s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi s-a sculat şi s-a culcat peste copil şi a pus gura peste gura copilului, ochii săi peste ochii lui, palmele sale în palmele lui şi, pe cînd sta aşa plecat peste ei, a început să se încălzească trupul copilului. Şi a început să se plimbe prin casă încoace şi încolo. Şi s-a suit iarăşi şi s-a plecat peste copil. Atunci copilul a început să strănute de şapte ori şi a deschis ochii. Atunci el a strigat pe Ghehazi şi i-a zis: «Cheamă pe şunamita asta!». Şi el a chemat-o şi ea a intrat la el, şi el i-a zis: «Ia pe fiul tău?». Atunci ea a intrat înăuntru, a căzut la picioarele lui şi s-a închinat pînă la pămînt, apoi şi-a luat pe fiul ei şi a ieşit” (v. 18―37).
Criticii îşi bat joc de această minune a lui Eliseu, care se deosebeşte de minunea lui Ilie numai prin numărul sporit al mişcărilor pe care le face. Însă teologii văd în aceste mişcări un înţeles mistic: căci trebuie să te agiţi înainte de a face o minune.
Prorocul s-a întors din Şunem la Ghilgal şi a găsit foamete în ţară. Iarăşi şi iarăşi foamete . O nouă dovadă că această minunată ţară a Canaanului, cu munţii ei golaşi, cu peşterile şi prăpăstiile ei, cu lacul Sodomei, cu deşertul nisipos şi pietros, nu era de loc atît de roditoare cum o descrie bătrînul Dumnezeu prin gura lui Moise.
…De acolo Eliseu s-a întors la Ghilgal. Şi era foamete în ţară. Şi pe cînd ucenicii profeţilor stăteau înaintea lui, el a zis ucenicului său: «Pune o căldare mare şi fierbe ceva pentru ucenicii profeţilor ».
Şi unul din ei a ieşit la cîmp ca să culeagă verdeţuri. Dar a nimerit o plantă agăţătoare şi a cules din ea o poală plină de castraveţi sălbatici şi s-a întors şi i-a tăiat mărunt ca pe verdeţuri în căldarea cu fiertură fără să-şi dea seama.
Cînd s-a pus în blide oamenilor ca să mănînce şi pe cînd mîncau ei din fiertură, au început să strige şi să zică: «Moartea e în căldare, omul lui Dumnezeu!». Şi n-au mai putut mînca.
Atunci el a zis: «Aduceţi făină!». Şi el a aruncat făină în căldare şi a zis: «Toarnă oamenilor ca să mănînce!». Şi n-a mai fost nimic vătămător în căldare.
Un om din Baalşalişa a venit la omul lui Dumnezeu şi a adus pîrgă douăzeci de pîini de orz şi grîu nou în desaga lui. Şi a zis: «Dă oamenilor să mănînce!».
Şi sluga lui a zis: «Cum să dau acestea la o sută de oameni?». Şi el i-a răspuns: «Dă oamenilor să mănînce, căci aşa zice domnul: „să mănînce şi să mai şi rămînă .'”».
Şi le-a pus dinainte şi au mîncat şi a mai şi rămas, după cuvântul domnului” (v. 38―44).
Lucrul cel mai remarcabil în această minune este că, după mult timp, Iisus Hristos avea s-o repete. Însă Eliseu era mort de mult şi nu mai putea să-l acuze de plagiat pe fiul Mariei.
Cap. al V-lea este consacrat istoriei lui Naaman. Judecînd după ce spune Biblia, s-ar putea crede că este un om deosebit, dar, ca de obicei, nici un istoric nu a auzit despre el. „Naaman, voievodul oştirii regelui Siriei, era om cu nume şi cu vază înaintea stăpinului său, căci prin el domnul dăduse biruinţă sirienilor. Omul acesta viteaz era lepros. Odată pătrunseseră cete de sirieni şi răpiseră din ţara lui Izrail o copilă, care acum slujea pe soţia lui Naaman. Şi ea a zis către stăpîna sa: «Dacă s-ar duce stăpînul meu la profetul din Samaria, l-ar vindeca de lepra lui!»” (v. 1―3).
Cînd aceste cuvinte au fost aduse la cunoştinţa excelenţei-sale generalului Naaman, acesta şi-a cerut concediu de la rege, care nu l-a refuzat. În plus, regele Siriei a trimis o scrisoare prietenească regelui Izrailului, rugîndu-l ca Naaman să fie bine primit; şi Naaman a pornit la drum, luînd cu sine 10 talanţi de argint, 6.000 de sicii de aur şi 10 schimburi de veşminte. Dar cu regele Izrailului s-a întîmplat ceva de neînţeles. Cînd Ioram al Izrailului a deschis scrisoarea, a citit acolo; „O dată cu această scrisoare trimit la tine pe Naaman, dregătorul meu, ca să-l tămăduieşti de lepra lui!” (v. 6). Ne putem închipui mirarea lui Ioram la citirea acestei scrisori, dar este mai greu să ne imaginăm în ce fel a procedat. Iată ce spune Biblia: „Cînd regele lui Izrail a citit scrisoarea, şi-a sfîşiat veşmintele lui şi a zis: «Oare eu sînt Dumnezeu ca să omor şi să dau viaţă, de l-a trimis el la mine să-l tămăduiesc de lepra lui? Dar să ştiţi şi să fiţi încredinţaţi că el îmi caută cîrciob!»” (v. 7).
Din fericire, Eliseu ştia tot ce se întîmplă şi a trimis să i se spună lui Ioram să-l îndrepte pe Naaman la el. Şapte băi în Iordan, după reţeta lui Eliseu, l-au vindecat pe deplin de lepră pe curajosul ostaş: „Şi trupul lui s-a făcut curat ca trupul unui copil” (v. 14). Drept să spunem, la început Naaman a fost uimit de reţeta profetului: i se părea curios că fusese nevoit să facă un drum atît de lung numai ca să se spele în apă curată. Şi la noi acasă sînt pîraie în care mă pot scălda, a spus el. Dar i s-a explicat că aceste pîraie nu au însuşirile Iordanului, dobîndite de acest rîu datorită amestecului binefăcător al lui Eliseu.
După ce s-a însănătoşit, Naaman a pornit să-i mulţumească profetului: „Iată, acum ştiu că în tot pămîntul nu este Dumnezeu decît numai în Izrail! Şi acum ia o mulţumită de la robul tău!” (v. 15). Cu toate insistenţele lui Naaman, dezinteresarea lui Eliseu a rămas statornică.
Eliseu a mai făcut o serie întreagă de minuni. Unul dintre personajele pe care autorul „sfînt” le numeşte în mod nebulos ucenicii profeţilor se afla odată pe malul Iordanului unde despica lemne şi toporul i-a scăpat în apă. „Ucenicul a început să strige şi să spună: «O, domnul meu»… Atunci omul lui Dumnezeu a întrebat: «Unde a sărit?». Şi el i-a arătat locul. Apoi Eliseu a tăiat o bucată de lemn şi, aruncînd-o acolo, securea a plutit deasupra apei” (Regi II, VI, 5―6). Ucenicul nu a mai avut decît să întindă mîna şi să scoată toporul din apă.
O altă minune ne arată încă o dată în ce măsură îl ocrotea Dumnezeu pe Eliseu. „Şi regele Siriei se războia cu Izrail. …Ajungînd noaptea au împresurat cetatea. Cînd s-a sculat sluga omului lui Dumnezeu a doua zi şi a ieşit afară, iată că cetatea era înconjurată de oştire cu cai şi cu care de luptă. Atunci sluga a zis: «O, stăpîne! Ce să facem?». Atunci el i-a zis: «Nu-ţi fie frică, fiindcă cei ce sînt cu noi sînt mai mulţi decît cei ce sînt cu ei!» Şi s-a rugat Eliseu şi a zis: «Doamne, deschide ochii lui ca să vadă!». Şi domnul a deschis ochii slugii lui şi a văzut. Şi iată că muntele din vecinătatea lui Eliseu era plin de cai şi de care de foc. Şi cînd ei au început să se pogoare, Eliseu s-a rugat la domnul şi a zis: «Loveşte neamul acesta cu orbire!». Şi i-a lovit cu orbire după cuvîntul lui Eliseu” (v. 8―18).
Aici aventura ia de-a dreptul caracterul unei farse, închipuiţi-vă pe aceşti ofiţeri şi ostaşi loviţi brusc de orbire, mai ales cînd este vorba de o armată numeroasă. Căci oraşul în care se afla prorocul era înconjurat de pedestrime, de călărime şi de care de luptă. Dacă această minune putea să se întîmple, miile de nenorociţi ar fi trebuit să ridice asediul, să le ceară îndurare izrailiţilor şi să se roage să fie conduşi acasă cît mai sînt în viaţă. Dar nu s-a întîmplat nimic din toate acestea! Potrivit Bibliei, oştirea oarbă nu a renunţat la gîndul ei de a-l prinde pe Eliseu viu sau mort. Şi aici autorul „sacru” îi sileşte pe credincioşi să înghită una dintre cele mai monumentale gogoşi care au fost scrise cîndva de preoţii ce-şi bat joc de credulitatea naivilor. Eliseu şi-a oferit chiar el serviciile ofiţerilor şi ostaşilor sirieni pentru a-i călăuzi în căutarea lui Eliseu. Idioţii cei orbi au acceptat propunerea şi prorocul i-a dus după sine pînă în capitală, unde au fost luaţi prizonieri. Această gogoriţă este atît de absurdă, încît considerăm necesar să reproducem încă o dată textul divin: „Atunci Eliseu le-a zis: «Nu este acesta drumul, nici cetatea. Porniţi după mine şi eu vă voi îndrepta spre omul pe care-l căutaţi! Şi i-a băgat în Samaria»” (v. 19).
Închipuiţi-vă pe aceşti oşteni care-l urmează pe proroc ca un cîrd de gîşte; imaginaţi-vă pe toţi aceşti orbi care merg din Dotan la Samaria, ţinînd unul pe altul de poala mantiei, iar primul ţinîndu-se de poala ghidului, care este însuşi Eliseu. Închipuiţi-vă toate acestea şi spuneţi dacă poate vreo religie să-şi bată joc într-un mod mai neruşinat de naivitatea credulilor săi adepţi! „Şi după intrarea lor în Samaria, a zis Eliseu: «Deschide-le, doamne, ochii ca să vadă!». Şi domnul le-a deschis ochii şi au văzut şi, iată, erau în mijlocul Samariei” (v. 20).
Dar toate sînt bune dacă se sfîrşesc cu bine şi vom vedea îndată că în ziua aceea Eliseu a fost mărinimos şi nu a abuzat de triumful său. „Dar regele Samariei, cînd i-a văzut, l-a întrebat pe Eliseu: «Să-i omor, părintele meu?». El însă a răspuns: «Nu-i omorî! Oare i-ai prins tu cu arcul şi cu sabia ta de vrei să-i omori? Pune-le dinainte pîine şi apă, să mănînce şi să bea şi să se întoarcă la stăpînul lor!». Şi le-a făcut ospăţ mare şi ei au mîncat şi au băut, apoi le-a dat drumul şi ei s-au întors la stăpînul lor. Şi n-au mai năvălit cete de sirieni în pămîntul lui Izrail” (v. 21―23).
Ceea ce am citit mai sus este imediat infirmat de continuarea acestei povestiri. Aşa este „sfînta scriptură”. Versetul 23 ne asigură că, mulţumită mărinimiei lui Eliseu, regatul Izrailului a fost de atunci izbăvit de năvălirile sirienilor. Dar citiţi versetul 24: „Iar după acestea, Benhadad, regele Siriei, a strîns toată oastea şi s-a suit şi a împresurat Samaria”. Ca să nu fie nevoite să explice aceste contradicţii absurde şi din cale afară de prosteşti, manualele de „istorie sacră” relatează numai minunea cu orbirea sirienilor.
Aşadar, iată-l din nou pe Benhadad în scenă. Este acelaşi Benhadad căruia, după cum ţineţi minte, regele Ahab îi dăduse posibilitatea să se ascundă. „Şi bîntuia foamete mare în Samaria. Şi ei au ţinut-o împresurată, încît un homer de vin costa optzeci de sicii de argint şi un sfert de cab de făină albă costa cinci sicii de argint”, ni se spune în versetul 25.
„Şi pe cînd regele lui Izrail trecea pe zid, o femeie a strigat către el şi i-a zis: «Ajută-mă, stăpîne, măria-ta !».
Atunci el i-a răspuns: «Dacă nu te-ajută domnul, cum aş putea eu să te ajut? Cu ceva din arie sau cu ceva din teasc?».
Şi a mai întrebat-o regele: «Ce ai?». Şi ea i-a răspuns: «Femeia aceasta m-a îndemnat: dă-mi copilul tău ca să-l mîncăm astăzi, iar pe copilul meu să-l mîncăm mîine!».
Noi am fiert pe fiul meu şi l-am mîncat. Şi cînd i-am spus a doua zi: «Dă acum pe fiul tău ca să-l mîncăm, ea a ascuns pe fiul ei».
Şi cînd a auzit regele cuvintele femeii, şi-a rupt veşmintele sale şi, pe cînd trecea el pe zid, poporul a văzut că pe dinăuntrul trupului său era îmbrăcat în haină de jale.
Şi a zis: «Aşa să-mi dea Dumnezeu şi să-mi facă ce va vrea el dacă astăzi capul lui Eliseu, fiul lui Şafat, va mai sta în locul lui!».
Şi pe cînd Eliseu stătea în casa lui împreună cu bătrînii, el a trimis un om înainte. Şi înainte de a ajunge solul la el, le-a spus bătrînilor: «Vedeţi, regele a trimis un călău care să-mi ia capul! Luaţi aminte: cînd va sosi solul, închideţi uşa şi-l siliţi să stea afară. Dar iată că se aud şi paşii stăpînului său după el».
Şi pe cînd el mai vorbea, iată că regele s-a pogorît la el şi i-a spus: «Această nenorocire este de la domnul! De ce să mai nădăjduiesc în domnul?»” (v. 26―33).
Din fericire, chiar dacă Eliseu era cauza foametei, tot el a fost cel care a schimbat curînd situaţia. Admiraţi vă rog: „Şi Eliseu a zis: «Ascultaţi cuvîntul domnului! Aşa zice domnul: mîine pe vremea asta o sea de lamură de făină va fi vîndută la poarta Samariei cu un siclu şi două sea de făină de orz tot cu un siclu»” (Regi II, VII, 1).
„Căci domnul făcuse să se audă în tabăra sirienilor duruit de care, nechezat de cai şi huiet ca de oaste mare. Şi atunci au zis unii către alţii: «Regele lui Izrail a tocmit să vină împotriva noastră pe regii hetiţilor şi pe regii din Muţri».
Din această pricină s-au sculat şi au luat-o la fugă în amurg, şi-au părăsit corturile lor, caii lor, asinii lor, tabăra aşa cum era ea, ca să-şi scape viaţa.” (v. 6―7).
„După aceasta a ieşit poporul cel războinic şi a prădat tabăra sirienilor şi s-a vîndut sea de lamură de făină cu un siclu, iar două sea de făină de orz tot cu un siclu, după cuvîntul domnului” (v. 16).
Cap. al VIII-lea, după ce ne spune că şunamita căreia Eliseu îi înviase copilul fugise de foamete în ţara filistenilor unde stătuse şapte ani, ne povesteşte de asemenea istoria „căpitanului” Hazael. Pentru a o înţelege, trebuie să ne amintim că, atunci cînd Ilie (nu Eliseu, nu!) se afla pe muntele Horeb, Dumnezeu îi spusese după un cutremur şi foc: „Pleacă şi te întoarce pe drumul pustiei Damascului (40 de zile şi de nopţi de mers. ― L.T.) şi intră acolo şi unge pe Hazael rege al Siriei, şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, să-l ungi rege peste Izrail” etc. (Regii, XIX, 15―16).
Biblia nu ne explică de ce nu l-a uns Ilie rege nici pe Hazael, nici pe Iehu: bunul Dumnezeu a rostit cuvintele de mai sus şi atîta tot. Acum avem de-a face cu Eliseu. Autorul „sfînt” îşi aduce deodată aminte de Hazael şi de Iehu şi, de bine de rău, caută să-şi îndrepte omisiunea, profitînd de faptul că-l are la îndemînă pe Eliseu. Aflăm, în sfîrşit, acum cine este acest Hazael.
„Odată a intrat Eliseu în Damasc, şi Benhadad, regele Siriei, era bolnav. Şi el a fost înştiinţat: «Omul lui Dumnezeu a sosit aici!».
Atunci a rostit regele către Hazael: «Ia în mîna ta un dar şi du-te în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi prin el întreabă pe domnul astfel: «Oare mai scap cu viaţă din boala mea?».
Şi Hazael a pornit în întîmpinarea lui şi a luat cu sine un dar şi tot felul de bunătăţi din Damasc, povară cît pentru patruzeci de cămile, şi a venit şi s-a înfăţişat înaintea lui şi i-a spus: «Fiul tău, Benhadad, regele Siriei, m-a trimis la tine cu întrebarea: oare mai scap eu cu viaţă din boala mea?».
Şi Eliseu i-a răspuns: «Du-te şi-i spune: vei trăi! Dar domnul mi-a descoperit că el va muri»” (Regi II, VIII, 7―10).
Citind aceste prostii, ai impresia cîteodată că visezi. De ce Eliseu, care ştie de la Dumnezeu că Benhadad va muri, îi porunceşte lui Hazael să-i făgăduiască bolnavului că se va însănătoşi? De ce el, „prorocul domnului”, îl minte cu bună ştiinţă pe Hazael? Biblia nu ne explică. Această avalanşă de prostii este uneori de-a dreptul obositoare.
„Şi Hazael a stat nemişcat în faţa lui şi l-a cuprins frica, iar omul lui Dumnezeu a început să plîngă.
Atunci a întrebat Hazael: «De ce plînge domnul meu?». Dar el i-a răspuns: «Fiindcă ştiu răul pe care-l vei pricinui fiilor lui Izrail! Cetăţilor întărite le vei da foc, pe flăcăi îi vei omorî cu sabia, pe prunci îi vei zdrobi, iar pe femeile care au în pîntece le vei spinteca!»” (v. 11―12).
Cred că dacă cineva v-ar face astfel de prorociri şi aţi crede în adevărul profeţiilor, v-aţi retrage cuprinşi de groază. Dar ce spuneţi despre răspunsul lui Hazael?
„Atunci a zis Hazael: «Oare robul tău este cîine să săvîrşească asemenea faptă silnică?». Dar Eliseu i-a luat vorba: «Domnul mi te-a descoperit rege al Siriei».
După aceasta a plecat de la Eliseu şi, ajungînd la stăpînul său, l-a întrebat: «Ce ţi-a spus Eliseu?» Şi el i-a răspuns: <Vei trăi!>.
Dar la amiază Hazael a luat o pînză pe care a înmuiat-o în apă şi a întins-o pe faţa lui, iar el a murit. Şi Hazael a ajuns rege în locul lui” (v. 13―15).
Este un procedeu uluitor de simplu de a cuceri coroana. Nici unul dintre moştenitorii lui Benhadad nu a protestat şi este lesne de înţeles de ce. Aşa era „voia domnului”.
La sfîrşitul cap. al VIII-lea ni se spune că, la bătrîneţe, Iosafat l-a asociat la tron pe fiul său Ioram, soţul Ataliei. Aceasta contrazice ceea ce am citit mai sus: ni s-a mai povestit (Regi I, XXII, 51) că acest Ioram, fiul lui Iosafat, se urcase pe tron după moartea tatălui său. Dar dacă ne-am oprit la toate contradicţiile din Biblie, n-am mai isprăvi nicicînd.
Ioram, regele lui Iuda, a mers pe calea cea rea. La fel cu cumnatul său Ioram al Izrailului, el nu a făcut decît fapte urîte, pentru care a fost pedepsit: „Edomul” s-a răsculat şi a încetat să mai plătească tribut. Ioram al Iudeii avea 32 de ani cînd s-a urcat pe tron şi a domnit, după cum ni se spune, 8 ani. Cînd a murit, Ioram al Izrailului era în al doisprezecelea an de domnie.
Ioram din Iuda a fost moştenit de Ahazia, fiul său de la Atalia. Ahazia avea 22 de ani cînd a preluat coroana tatălui său. El nu se închina Dumnezeului lui Iuda şi s-a menţinut la domnie doar un an. Ahazia a încheiat o alianţă cu unchiul său Ioram din Izrail pentru a lupta împotriva lui Hazael, regele Siriei. Dar Hazael i-a înfrînt pe aliaţi „şi regele Ioram s-a întors ca să se tămăduiască de rănile ce i le făcuseră sirienii la Ramot, în vremea cînd se lupta el cu Hazael, regele Siriei. Şi Ahazia, fiul lui Ioram, regele Iudei, s-a pogorît să vadă pe Ioram, fiul lui Ahab, care se afla bolnav în Izreel” (Regi II, VIII, 29).
Cititorule, fii gata! Îndată vei fremăta, căci Dumnezeu pregăteşte un măcel înfiorător!
„Şi profetul Eliseu a chemat pe unul din ucenicii profeţilor şi i-a zis: «Încinge-ţi coapsele şi ia cornul acesta cu mir în mînă şi du-te la Ramotul Galaadului. O dată ajuns acolo, uită-te la Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, apoi du-te spre el, scoate-l dintre fraţii lui şi-l bagă în odaia cea mai din dos. Ia apoi cornul cu mir, toarnă-l pe capul lui şi-i spune: «Aşa zice domnul: iată, te miruiesc rege al lui Izrail!». După aceasta deschide uşa şi fugi fără să mai aştepţi nimic!»”. (Regi II, IX, 1―3).
Tînărul „ucenic al profetului” a îndeplinit întocmai porunca, spre marea uimire a lui Iehu. După ce şi-a căpătat porţia de mir, Iehu le-a povestit ofiţerilor garnizoanei ce se întîmplase cu el. „Şi ei au aşternut în grabă fiecare veşmîntul său la picioarele lui, pe treptele cele goale şi au sunat din trîmbiţă şi au strigat: «Iehu este rege!». Apoi Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, au uneltit împotriva lui Ioram, şi Ioram luase parte la apărarea Ramotului din Galaad, împreună cu tot Izrailul împotriva lui Hazael, regele Siriei” (v. 13―14).
Ajungem acum într-un groaznic şi nesfîrşit labirint de asasinate. Hazael primise de la Dumnezeu o misiune îngrozitoare, pe care a început s-o îndeplinească o dată cu moartea lui Benhadad. Misiunea sa este plină de orori inimaginabile: noul rege al Siriei va trebui să sfărîme capetele pruncilor şi să spintece pîntecele femeilor însărcinate. Iehu are şi el poruncă să se scalde în sînge. Reamintim că fărădelegile celor doi Ioram, ale lui Ahazia şi ale celorlalţi „monarhi” au constat numai în faptul că i s-au închinat lui Baal şi nu lui Adonai. Şi iată toleranţa religioasă pe care ne-o predică Biblia!
După proclamarea sa ca rege, Iehu încalecă şi se duse la Izreel, unde se afla Ioram şi unde Ahazia, regele lui Iuda, venise să-l viziteze pe Ioram, care se tămăduia acolo. „În Izreel însă un străjer stătea de strajă în turn. Şi cînd a zărit el că vine ceata lui Iehu, a zis: «Zăresc o ceată!». Dar Ioram a răspuns: «Un călăreţ să pornească în întîmpinarea lor şi să-i întrebe: veniţi cu gînd bun?»” (v. 17).
Văzînd că solul nu s-a întors, Ioram mai trimise pe unul, pe care de asemenea nu-l mai revăzu. „Atunci Ioram a poruncit: «Înhamă!». Şi au înhămat caii la carul lui. Şi a pornit Ioram, regele lui Izrail, împreună cu Ahazia, regele lui Iuda, fiecare în carul lui de luptă, şi s-au dus în întîmpinarea lui Iehu şi l-au întîlnit în ţarina lui Nabot cel din Izreel. Cînd Ioram a văzut pe Iehu, l-a întrebat: «Cu gînd de pace vii, Iehu?». Dar el i-a răspuns: «Ce gînd de pace atîta vreme cît se mai săvîrşesc desfrînările Izabelei, mama ta, şi multele ei fermecătorii!»” (v. 21―22).
Pentru a înţelege întreaga frumuseţe a reproşului lui Iehu în legătură cu desfrînarea reginei Izabela, trebuie să facem un mic calcul cronologic, întemeiat pe textele sfinte. Ce vîrstă avea atunci văduva lui Ahab? Ea era mama Ataliei, iar aceasta avea aproape 100 de ani.
Nu se ştie la ce vîrstă s-a căsătorit fiecare dintre ele. Dar să admitem că fiica lui Ahab nu avea decît 15 ani cînd a fost dată după Ioram al Iudei, fiul lui Iosafat. Ştim acum că acest Ioram nu s-a distins prin credinţa lui faţă de Dumnezeu. Cartea a doua a Cronicilor ne povesteşte ce pedeapsă l-a ajuns.
„Atunci domnul a întărîtat împotriva lui Ioram mînia filistenilor şi a arabilor care se megieşesc cu etiopienii,
Şi s-au pornit împotriva lui Iuda, pe care l-au cucerit şi au luat pradă toată bogăţia care se afla în palatul domnesc, dimpreună cu fiii şi cu femeile lui şi nu i-a mai rămas nici un fiu decît Ahazia, fiul său cel mai mic.
Pe lîngă toate acestea, domnul i-a lovit lăuntrul trupului cu o boală fără de leac.
Şi aşa s-a trudit el vreme îndelungată, iar la sfîrşitul anului al doilea i-au ieşit măruntaiele din pricina bolii. Şi a murit în chinuri cumplite. Iar poporul nu i-a mai aprins miresme, precum aprinsese la moartea părinţilor săi” (Cronici II, XXI, 16―19).
Iar cap. al XXII-lea al aceleiaşi cărţi începe cu următoarea informaţie preţioasă: „Şi locuitorii Ierusalimului au ridicat rege în locul său pe Ahazia, fiul său cel mai mic, fiindcă pe toţi cei mai în vîrstă îi ucisese hoarda care pătrunsese în tabără cu arabii, şi în felul acesta Ahazia, feciorul lui Ioram, a ajuns regele Iudei. Cînd a ajuns rege, Ahazia era în vîrstă de douăzeci şi doi de ani, iar în Ierusalim a domnit un an. Pe mama sa… o chema Atalia” (v. 1―2). Numărul fraţilor lui Ahazia este indicat în versetul 14 din cap. al X-lea al Cărţii a doua a Regilor: erau „patruzeci şi doi de inşi”.
Să ne întoarcem acum înapoi: Atalia, care se măritase în cel mai bun caz la 15 ani, putea să nască după un an pe primul ei fiu. Să admitem că ea a născut în fiecare an şi numai fii (Biblia nu vorbeşte despre fiice ale acestei regine). Ahazia a fost al 43-lea, deci Atalia avea cel puţin 58 de ani la naşterea lui. De unde reiese că ea trebuie să fi avut exact 80 de ani atunci cînd Ahazia s-a urcat pe tron, la vîrsta de 22 de ani. De aici rezultă mai departe că Izabela, mama Ataliei, avea cel puţin 100 de ani atunci cînd i se atribuia ruşinosul ei desfrîu şi cînd fiul ei Ioram domnea peste Izrail, iar nepotul ei Ahazia peste Iuda. După toate acestea devine limpede că vrăjitoriile de care o acuză mîniosul Iehu puteau avea ca unic scop doar să-i atragă pe amanţii acestei babe de 100 de ani!
Fireşte, răspunsul lui Iehu nu era de natură să-l liniştească pe fiul Izabelei. „Atunci Ioram a întors şi a vrut să fugă, şi i-a zis lui Ahazia: «Trădare, Ahazia!». Îndată Iehu şi-a încordat arcul şi a lovit pe Ioram în spate, iar săgeata i-a ieşit prin inimă şi el s-a prăbuşit în car” (Regi II, IX, 23―24). Ahazia, regele lui Iuda, a luat-o şi el la fugă. „…Iar Iehu s-a luat după el şi a zis: «Şi pe el! Ucideţi-l în car!»… Şi regele a tot fugit pînă la Meghido, unde a şi murit” (v. 27).
Acum era rîndul Izabelei. „După acestea, Iehu a intrat în Izreel. Cînd a auzit Izabela, şi-a sulemenit ochii şi şi-a împodobit capul şi s-a pus la fereastră să privească” (v. 30). Această venerabilă bătrînă, care avea cel puţin 100 de ani, dacă nu chiar 120, mai conta pe farmecele ei, intenţionînd să-l ispitească pe uzurpator. „Şi cînd Iehu a intrat pe poarta palatului, ea l-a întîmpinat: «Cu gînd de pace vine Zimri, ucigaşul stăpînului său?»” (v. 31). N-am uitat că Zimri, care l-a ucis pe regele Vasa şi toată familia lui, a domnit doar şapte zile, după care s-a sinucis, văzînd succesul rebeliunii lui Omri.
„Şi el a ridicat ochii spre fereastră şi i-a răspuns: «Cine eşti tu de vrei să te pui în pricină cu mine?». În acest timp vreo doi-trei eunuci se uitau la el. Şi el le-a poruncit: «Aruncaţi-o jos!» Şi ei au aruncat-o jos şi şîngele ei a împroşcat peretele şi caii, care au călcat-o în picioare. Apoi Iehu a intrat înăuntru şi a mîncat şi a băut şi a zis: «Căutaţi pe blestemata aceea şi o îngropaţi, căci este fiică de rege!». Şi s-au dus s-o îngroape şi n-au mai găsit dintr-însa decît ţeasta, picioarele şi podul palmelor” (v. 32―35).
Ştim că Izabela a fost foarte fecundă. Ioram lăsase fraţi capabili să preia domnia. „Ahab avea în Samaria şaptezeci de feciori. Atunci Iehu a scris scrisori şi le-a trimis în Samaria, către căpetenia cetăţii, către bătrînii şi către cei ce se îndeletniceau cu creşterea feciorilor lui Ahab…” (Regi II, X, 1). Scrisorile porunceau ca toţi tinerii „prinţi” să fie ucişi. „Şi cum a ajuns scrisoarea la ei, au prins pe cei şaptezeci de voievozi, i-au omorît şi capetele lor le-au pus în coşuri pe care le-au trimis ia Izreel” (v. 7). Iehu a ucis, de asemenea, pe toţi prietenii şi pe toţi slujitorii casei lui Ahab.
„După toate acestea, Iehu a pornit de acolo şi a venit în Samaria. Şi pe cînd era pe la stîna ciobanilor, a întîlnit el pe rudele lui Ahazia, regele lui Iuda, pe care le-a întrebat: «Cine sînteţi voi?». Şi ele au răspuns: «Noi sîntem rudele lui Ahazia şi ne pogorîm ca să întrebăm de sănătate pe principii din casa regească». Atunci el a poruncit: «Prindeţi-i de vii!». Şi i-au prins de vii şi au fost înjunghiaţi patruzeci şi doi de inşi… fără să scape nici unul din ei” (v. 12―14). Nu strică să amintim că aceşti 42 de fii ai Ataliei au mai fost ucişi o dată de arabi (Cronici II, XXII, 1). Ahazia, al 43-lea şi mezinul familiei, l-a moştenit pe tatăl său, Ioram al Iudei, numai şi numai datorită acestei exterminări a tuturor fraţilor săi mai mari. O, crudule şi neînfricatule Iehu! Nu ai pregetat nici măcar în faţa uciderii unor… morţi!
Greşiţi profund dacă vă închipuiţi că prin aceasta se încheie pioasele ticăloşii biblice. Iehu a proclamat mari festivităţi în cinstea lui Baal. „«Şi acum chemaţi pe toţi profeţii lui Baal, pe toţi slujitorii lui şi pe toţi preoţii lui la mine. Nimeni să nu lipsească, fiindcă vreau să aduc o mare jertfă lui Baal. Oricine va lipsi nu va rămîne cu viaţă!». Iehu însă făcuse aşa cu gînd viclean, ca să stîrpească pe închinătorii lui Baal. Şi a zis Iehu: <Prăznuiţi praznic mare în cinstea lui Baal!>. Şi a început chemarea la praznic. Atunci Iehu a trimis în tot Izrailul şi au venit toţi închinătorii lui Baal, de n-a rămas nici măcar unul care să nu fi venit. Şi au intrat în templul lui Baal, încît templul lui Baal era tixit de lume” (Regi II, X, 19―21).
În timpul slujbei, templul rivalului lui Savaot a fost înconjurat de ostile lui Iehu. „Iar după ce Iehu a isprăvit aducerea jertfelor, a poruncit înainte-alergătorilor şi scutierilor: «Intraţi şi hăcuiţi, nimeni să nu scape !». Şi i-au trecut prin ascuţişul săbiei, iar pe aşere le-au doborît la pămînt. Apoi au pătruns pînă în sfînta sfintelor templului lui Baal. Şi au scos aşerele din el şi le-au ars. Chipurile cu scripturi ale lui Baal le-au sfărîmat, au dărîmat templul lui Baal şi l-au prefăcut în loc necurat pînă în ziua de azi. Şi aşa a stîrpit Iehu cinstirea lui Baal din Izrail” (v. 25―28).
Şi acum, cititorule, sprijină-te de perete sau ţine-te de ceva ca să nu ameţeşti şi să cazi. Iată versetul 29: „Dar Iehu nu s-a dezbărat de păcatul lui Ieroboam, fiul lui Nabat, cu care a împins pe Izrail la păcat, adică de viţeii de aur din Betel şi din Dan”. Este de neînţeles acest domn Iehu!
Iată un alt citat: „Atunci a rostit domnul către Iehu: «Fiindcă ai săvîrşit cu voie bună ceea ce este drept în ochii mei şi te-ai purtat cu familia lui Ahab după inima mea, urmaşii tăi vor sta pe tronul lui Izrail pînă la al patrulea neam!» Dar Iehu n-a umblat cu tot cugetul său în legea domnului Dumnezeului lui Izrail şi nu s-a dezbărat de păcatul lui Ieroboam, cu care el ademenise pe Izrail” (v. 30―31). Oricum ar fi, uzurpatorul a domnit 28 de ani şi şi-a lăsat coroana fiului său Ioahaz.
Captivat de isprăvile lui Iehu, autorul „sacru” a uitat-o pe Atalia. În cap. al XI-lea el revine la acest subiect. Urcarea pe tron a uzurpatorului a cufundat-o pe fiica lui Ahab într-un doliu adînc şi extrem de complicat: în numai cîteva zile a fost ucisă şi devorată de cîini mama ei Izabela, ucis fratele ei Ioram din Izrail şi restul de 70 de fraţi, fiul ei Ahazia şi ceilalţi 42 de fii ai ei. Reginei din Ierusalim nu i-au mai rămas decît nepoţii, fiii lui Ahazia. Ce a făcut ea pentru a-i salva de furia lui Iehu? I-a… ucis. „Cînd a văzut Atalia, mama lui Ahazia, că fiul ei a murit, a purces şi a stîrpit toată familia regească” (v. 1).
Numai în Biblie întîlnim o răzbunare de felul acesta. Voltaire spune: „Atalia, bunica micului Ioaş, îşi asasinează toţi nepoţii din Ierusalim, după cum ne spune istoria sfîntă, cu excepţia micului Ioaş, care a izbutit să scape; ea era în vîrstă de aproape 100 de ani şi nu avea, de altfel, nici un interes să-i ucidă: ea nu comite toate aceste numeroase asasinate decît pentru plăcerea de a ucide şi pentru a-i da marelui preot Iehoiada un pretext ca s-o asasineze şi el la rîndul său. Avem aici scene de omor şi de măcel, care nu şi-ar avea seamăn decît în istoria dihorilor, dacă vreun cocoş s-ar apuca s-o scrie”.
Lipsa de verosimil a fost întotdeauna caracteristică pentru povestirile biblice. În ce fel a reuşit cel mai mic dintre fiii lui Ahazia să scape de acest măcel general? El a fost ascuns de mătuşa sa Ioşeba. Dar cine este această Ioşeba? Sora lui Ahazia şi fiica Ataliei (Regi II, XI, 2). Ea era, în plus, soţia preotului Iehoiada (Cronici II, XXII, 11). Aşadar, regina Atalia, celebră prin necredinţa ei, Atalia, care socotea că Baal este unicul Dumnezeu, şi-a măritat fiica cu un preot al Dumnezeului evreiesc. Iar micul Ioaş a fost crescut, fără să ştie Atalia, în templu. Timp de şase ani ea nu a ştiut absolut nimic despre acest îndelungat complot al ginerelui ei. În al şaptelea an, Iehoiada i-a strîns pe căpitanii oştirii, care rămăseseră credincioşi Dumnezeului evreiesc, le-a înfăţişat pe micul fiu al lui Ahazia, l-a proclamat rege, iar Atalia, venită în grabă să vadă ce se petrece, a fost ucisă la „intrarea grajdurilor” palatului regal. Totodată a fost omorît şi preotul lui Baal, Matfan, concurentul lui Iehoiada.
Din Cartea a doua a Regilor, rezultă că Ioaş a fost un rege pios; în schimb, din Cartea a doua a Cronicilor reiese că a sfîrşit-o prost (cap. XXIV): el a reinstituit cultul aşerelor şi al altor dumnezei mincinoşi, spre marea supărare a lui Zaharia, care a devenit preotul Dumnezeului evreiesc după moartea tatălui său Iehoiada. Mîniat de reproşurile lui Zaharia, Ioaş a poruncit să fie ucis cu pietre în curtea templului (v. 21). La rîndul său, Ioaş a fost sugrumat de doi dintre slujitorii săi, pe. care Cartea a doua a Cronicilor (v. 26) îi numeşte „Zabad, fiul amonitei Şimeat, şi Iehozabad, fiul moabitencei Şimrit”, iar Cartea a doua a Regilor (XII, 22) „Iozacar, fiul lui Şimeat, şi Iozabad, fiul lui Şomer”. Oricine vor fi fost ucigaşii, regele a domnit 40 de ani în cap. După asasinarea lui Ioaş, i-a urmat fiul său Amaţia.
Revenind la Cartea a doua a Regilor, aflăm că în Izrail Iehu cel groaznic a fost moştenit de fiul său Ioahaz. Acest desfrînat şi-a bătut joc de Dumnezeul evreiesc timp de 17 ani. Sub domnia sa au avut loc năvălirile pustiitoare ale regilor sirieni Hazael şi Benhadad. Este greu să ne închipuim cît de ruinaţi au fost evreii. Iată textul: „Lui Ioahaz nu-i mai rămăseseră oşteni decît cincizeci de călăreţi, zece care de luptă şi zece mii de pedestraşi, fiindcă regele Siriei îi nimicise şi îi făcuse una cu pulberea” (Regi II, XIII, 7).
Lui Ioahaz i-a urmat la domnie fiul său Ioaş, pe care nu trebuie să-l confundăm cu regele Ioaş al lui Iuda. Ioaş al Izrailului, nepotul lui Iehu, a purtat război cu Amaţia, fiul lui Ioaş, regele lui Iuda; el l-a zdrobit în luptă, a făcut în zidurile Ierusalimului o breşă largă de 400 de coţi şi a jefuit templul şi palatul regal.
Sub domnia lui Ioaş al lui Izrail a murit prorocul Eliseu. „Şi Eliseu zăcea de o boală de care mai tîrziu a murit. Atunci s-a pogorît la el Ioaş, regele lui Iuda, şi l-a jelit” (v. 14).
În anul următor s-a produs o minune surprinzătoare. Odată, pe cînd îngropau un om, au zărit o ceată de moabiţi şi „în grabă au aruncat pe omul acela în groapa lui Eliseu şi au plecat. Cînd însă omul s-a atins de oasele lui Eliseu, a înviat şi a început să meargă” (v. 21). Credem că moabiţii s-au speriat şi ei şi au luat-o la sănătoasa.
Criticii, veşnic nemulţumiţi, au şi aici obiecţii de făcut. Ei întreabă de ce nu l-a înviat Dumnezeu chiar pe Eliseu în loc să-l învie pe un terchea-berchea oarecare, neinteresant şi de care nimeni nu avea nevoie, numai pentru că fusese aruncat din întîmplare în mormîntul prorocului. Ei se întreabă cum de a putut mormîntul acesta să rămînă deschis timp de un an. Ei vor să ştie ce s-a întîmplat cu cel înviat şi se miră că acesta nu şi-a cucerit gloria şi că nici măcar în a doua viaţă a sa n-a binevoit să se facă cunoscut. În sfîrşit, ei se întreabă: dacă oasele lui Eliseu aveau această putere miraculoasă, de ce nu le-a mai folosit pe urmă nimeni? Ne întristează gîndul că n-a fost organizată utilizarea mai mult sau mai puţin raţională a acestui schelet, ceea ce ar fi putut să ne asigure tuturor nemurirea! Oricum ar fi,
„prea cucernicii părinţi” ar fi putut folosi moaştele lui Eliseu măcar pentru a-şi prelungi propria existenţă. O dată cu moartea lui Eliseu, confuzia istorică-politică din Biblie devine atît de mare, încît este aproape imposibil să ne orientăm în dezordonata îngrămădire de nume şi de evenimente fanteziste. Sfîrşitul regatului lui Izrail s-a produs sub domnia regelui Ozeea. Acesta împreună cu mulţi dintre foştii săi supuşi au fost luaţi în robie de asirieni.

0 Responses to “39 – PREA MINUNATA VIAŢĂ A SFÎNTULUI PROROC ELISEU ŞI SFÎRŞITUL REGATULUI LUI IZRAIL”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: