41 – SACRELE ISTORII AMOROASE „TOBIT” ŞI „IUDITA”

Tobit, din seminţia lui Neftali, a fost dus în robie la Ninive pe timpul lui Salmanasar, regele Asiriei. Din nefericire, acest rege biblic nu ne-a lăsat o hartă a posesiunilor sale. Căci fără o astfel de hartă nu putem înţelege cum a reuşit el, fiind rege la Ninive (pe Tigru), să ocolească regatul Babilonului pentru a purcede şi a-i robi pe locuitorii Palestinei. Este ca şi cum turcii ar fi străbătut Grecia pentru a lua în captivitate populaţia Italiei. Tobit spune: „Şi am călătorit în Media şi am lăsat în păstrarea lui Gabael, fratele lui Gabri, din oraşul Raghis din Media, zece talanţi” (Tobit, I, 14). Este o sumă considerabilă pentru soţul unei femei muncitoare (Ana, soţia lui Tobit, era torcătoare: II, 11). Ne cuprinde mirarea în faţa acestui Tobit, care a plecat la sute de kilometri depărtare de Ninive pentru a-şi da banii în păstrare unui oarecare Gabael.
Odată, după ce s-a întors acasă de la o înmormîntare şi era impur, Tobit s-a culcat să doarmă lîngă zid. El nu a observat că pe zid stăteau nişte vrăbii. Cele ce urmează sînt relatate chiar de el: „Şi pe cînd stăm cu ochii deschişi, vrăbiile au lăsat de sus necurăţie în ochii mei şi făcui albeaţă” (II, 10). Oamenii competenţi susţin că găinaţul vrăbiilor nu este de loc periculos pentru văz şi că era suficient ca Tobit să se fi spălat.
„…În aceeaşi zi s-a întîmplat ca Sara, fiica lui Raguel din Ectabana din Media, să fie ocărîtă de slujnicele tatălui său, fiindcă ea ţinuse şapte bărbaţi. Şi Asmodeu, duhul cel rău, i-a fost ucis înainte de a trăi ea cu ei. Şi ele o ocărau: «Tu eşti proastă că ţi-ai ucis bărbaţii! Şapte ai ţinut şi nu porţi numele nici unuia. …Du-te după ei! Am vrea să nu mai vedem în veac de veac fecior sau fiică din tine!» Cînd auzi ea aceste ocări, se mîhni foarte… Şi ea se rugă la fereastră…” (III, 7―11).
După cum remarcă criticii, pînă atunci evreii nu au menţionat nicăieri numele vreunui diavol, demon sau drac: spiritele rele sînt originare din Persia, unde poporul credea în existenţa a doi zei la fel de puternici: Ormuz, zeul binelui, şi Ahriman, zeul răului. Fiecare dintre ei stăpînea peste o armată întreagă de duhuri, bune şi rele. Ei şi-au preluat religia de la vecinii sau de la înrobitorii lor, împrumutînd de la aceştia nu numai riturile, ci şi tradiţiile religioase.
Cartea lui Tobit ne face să credem că duhul cel rău Asmodeu se îndrăgostise de Sara şi era gelos. Aceasta este în deplină concordanţă cu doctrina veche despre spirite, îngeri şi zei. Am mai văzut, în cartea „Facerii”, îngeri îndrăgostiţi de fiice ale oamenilor şi dînd naştere la uriaşi. Oamenii bisericii au născocit apoi multe poveşti cu demoni care avuseseră legături sexuale cu femei şi despre oameni neobişnuiţi născuţi din aceste relaţii „păcătoase”, despre diavoli care intră în trupul băieţilor şi al fetelor în sute de chipuri diferite, despre felul cum pot fi invocaţi şi alungaţi demonii. Au existat şi mai există multe prejudecăţi şi superstiţii barbare, pe care clericii, şireţi şi interesaţi, le-au folosit întotdeauna pentru a exploata prostia omenească.
„Atunci rugăciunea amîndurora fuse ascultată înaintea slavei marelui Dumnezeu şi Rafail a fost trimis ca să-i vindece pe amîndoi: pe Tobit să-l vindece de albeaţă şi pe Sara, fiica lui Raguel, s-o dea de femeie feciorului lui Tobit şi să ferece în lanţuri pe Asmodeu, duhul cel rău, fiindcă Tobie, fiul lui Tobit, avea dreptul s-o moştenească” (v. 16―17).
Este prima dată aici cînd „sfînta scriptură” îi spune pe nume unui înger. Toţi comentatorii afirmă că numele îngerilor iudeo-creştini sînt de origine caldeeană: Rafail este tămăduitorul domnului, Uriel focul domnului. Azrail neamul domnului, Mihail chipul domnului, Gavril omul domnului. Îngerii perşi purtau cu totul alte nume: Mah, Kur, Dubadur, Baaman etc. Evreii se aflau în robie la caldeeni şi nu la perşi, astfel că au preluat credinţa în îngerii şi în diavolii caldeeni. Cînd evreii erau înrobiţi de canaaneni, ei se închinau zeilor acestora. Cînd s-au aflat în captivitatea unor regi asirieni, ei au preluat credinţa lor în spirite bune şi rele.
„În ziua aceea îşi aduse aminte Tobit de banii pe care îi lăsase în păstrarea lui Gabael, în oraşul Raghis din Media, şi zise în sine: «Rugatu-mi-am moartea! De ce n-aş chema pe fiul meu Tobie ca să-i arăt înainte de moarte ce va fi să facă?». Şi-l chemă şi-i zise: «Copile! Cînd va fi să mor, îngroapă-mă, dar să nu părăseşti pe mama ta»” (IV, 1―3). Urmează o lungă cuvîntare care se încheie astfel: „Şi acum îţi spun despre cei zece talanţi pe care i-am lăsat în păstrare lui Gabael, în oraşul Raghis din Media” (v. 20).
Apoi Tobit înmînează fiului său zapisul lui Gabael (V, 3) şi îl sfătuieşte să-şi găsească un însoţitor care să plece cu el în Media. „Şi a plecat să caute pe cineva şi a dat de Rafail. El era înger, însă Tobie nu ştia. Şi el îi zise: «Vrei să mergi cu mine în călătorie, la oraşul Raghis din Media? Cunoşti tu ţinutul?» Şi îngerul i-a răspuns: «Vreau! Cunosc bine drumul şi chiar am şi mas la Gabael, fratele nostru»” (v. 4―6).
Ce fericită coincidenţă, nu-i aşa? Tînărul Tobie i-l înfăţişă tatălui său pe frumosul necunoscut, care îi spuse că se trage din neamul lui Anania cel mare şi că îl cheamă Azaria. Era iarăşi o coincidenţă fericită, deoarece bătrînul Tobit îl cunoscuse pe Anania şi era chiar rudă de departe cu el. A urmat tîrguiala privitoare la plata cuvenită pentru însoţirea băiatului. „Ţi-ajunge cumva o drahmă pe zi şi bani pentru merinde întocmai ca şi pentru fiul meu? Şi dacă vă veţi întoarce sănătoşi acasă, pe lîngă simbrie îţi voi mai adăuga ceva” (v. 15―16). Este destul de curios că bătrînul Tobit, un evreu stabilit la Ninive, plăteşte în monedă grecească şi nu evreiască sau medă.
Tobie pleacă la drum cu pretinsul Azaria şi cu „cîinele tînărului care fugea după ei”. Nu e greu să ghicim că această călătorie nu a fost lipsită de aventuri. Altminteri nici n-ar fi meritat ca autorul să-şi dea atîta osteneală şi să aducă în scenă cele două personaje. „Iar ei, plecînd la drum, ajunseră seara la fluviul Tigru şi maseră acolo. Şi tînărul se coborî să se scalde. Dar un peşte sări din fluviu şi vru să-l înghită. Atunci îngerul îi zise: «Prinde peştele!». Şi tînărul prinse peştele şi-l aruncă pe ţărm” (VI, 1―3).
Cum a fost cu putinţă că un peşte monstruos, capabil să înghită un om, să se fi lăsat atît de uşor prins de bronchii, asemenea unui iepure pe care-i apuci de urechi? Pe teologi aceasta nu-i încurcă de loc. Nu-i încurcă nici faptul că astfel de peşti nu trăiesc în apă dulce. Nu ne rămîne decît să credem că peştele fusese aruncat în Tigru în mod excepţional, din porunca specială a lui Dumnezeu, pentru ca să se poată înfăptui minunea. Era o punere în scenă divină şi este deci inutil să căutăm cărei specii putea să-i aparţină acest uriaş peşte antropofag de apă dulce.
Îngerul îi porunci lui Tobie să taie peştele şi să păstreze inima, ficatul şi fierea. După încheierea acestei operaţii, călătorii au prăjit peştele şi s-au hrănit cu el pînă au ajuns la Ecbatana. „Dar tînărul întrebă pe înger: «Frate Azaria! Pentru ce sînt bune ficatul, inima şi fierea peştelui?». Şi el îi răspunse: «Dacă vreun om ori vreo femeie este chinuit de diavolul sau de vreun duh rău, să se afume cu inima şi cu ficatul şi nu-l va mai chinui; iar fierea este bună să se ungă cineva cu ea la ochi cînd are albeaţă şi se lecuieşte»” (v. 7―9).
Apoi Rafail îl sfătui pe Tobie să-i ceară găzduire lui Raguel, ruda sa, şi să ia de soţie pe Sara, fiica sa. Această din urmă propunere l-a făcut să şovăie pe tînăr, care era nepregătit. El îi zise îngerului: „«Frate Azaria! Eu am auzit că fata a fost măritată de şapte ori şi că toţi mirii ei au murit în cămara de nuntă. Şi fiindcă eu sînt singurul fecior la tatăl meu, mă tem ca nu cumva, intrînd înăuntru, să mor şi eu ca şi cei dinainte, fiindcă pe ea o iubeşte un diavol care nu face nimănui nici un rău decît celor care se apropie de ea. Şi acum mă tem»… Ci îngerul îi răspunse: «…Ea va fi soţia ta! Iar de diavol nu purta de grijă, fiindcă în noaptea aceasta ţi se va da de soţie. Cînd vei intra în cămara de nuntă, ia un cărbune din tămîiernic şi pune deasupra o bucăţică din inima şi din ficatul peştelui şi afumă, şi cînd diavolul va mirosi va fugi şi nu va mai veni înapoi în veac de veac. Şi cînd vei intra la ea, sculaţi-vă amîndoi şi strigaţi către milostivul Dumnezeu şi el vă va mîntui şi vă va milui. Nu te teme, căci ea este menită pentru tine din veac şi tu o vei mîntui şi ea va merge cu tine, şi cred că vei avea cu ea copii». Cînd a auzit Tobie, a început s-o iubească şi sufletul lui se lipi de ea foarte” (v. 14―18). Nu uitaţi, vă rog, că Tobie încă nici nu o văzuse pe tînăra eroină.
„Şi cînd ajunseră la Ecbatana, se duseră la casa lui Raguel. Iar Sara le ieşi înainte şi-i hiritisi şi ei o hiritisiră pe ea şi ea îi duse în casă. Atunci Raguel zise către femeia sa Edna: «Cum seamănă tînărul acesta cu vărul meu Tobit!» (VII, 1―2). Tînărul îşi spuse numele, fu primit cu multă bucurie şi se făcu o masă mare, însă tînărul Tobie refuză să mănînce dacă bătrînul Raguel nu-i va da de zor de soţie pe fiica sa Sara. Raguel nu pregetă, dar socoteşte că este de datoria sa să-i comunice tînărului moartea îngrozitoare care-i lovise pe primii şapte soţi ai frumoasei Sara. Tînărul Tobie insistă, susţinînd că nu se teme de nimic. „Apoi chemă pe Sara, fiica lui, şi, luînd-o de mînă, o dete lui Tobie de soţie şi zise: «Iată, ia-o după legea lui Moise şi du-o la tatăl tău!». Şi i-a binecuvîntat. …Şi luă o hîrtie şi scrise învoiala pentru căsătorie şi o pecetlui” (v. 13―14).
Edna pregăti cămara de nuntă şi o duse acolo pe Sara. „Şi ea începu să plîngă. Ci ea, îndreptăţind lacrimile fiicei sale, îi zise: «îndrăzneşte, copilă!»” (v. 16― 17). „După ce isprăviră de mîncat, duseră şi pe Tobie la Sara în odaie. Şi pe cînd mergea îşi aduse aminte de vorbele lui Rafail şi luă cărbunele din tămîiernic şi puse inima peştelui şi ficatul şi afumă cu ele. Cînd diavolul simţi mirosul fugi pînă în Egiptul de sus, unde îngerul îl ferecă în lanţuri” (VIII, 1―3).
Teologii şi-au pus întrebarea dacă Asmodeu mai este înlănţuit pînă în ziua de astăzi şi unde anume se află. O întrebare de toată importanţa! Au curs rîuri de cerneală pentru rezolvarea ei. Deosebit de şmecheri s-au dovedit a fi călugării de la o mănăstire din Egipt, care arată credincioşilor o fîntînă foarte adîncă unde susţin că Rafail l-ar fi încătuşat pe duşmanul său. Diavolul s-ar afla acolo şi astăzi. Pentru o mică taxă percepută de evlavioşii monahi, se poate obţine îngăduinţa de a arunca în fîntînă cîteva pietre sau cîteva picături de ,.apă sfinţită”, pentru a mări suferinţele acestui demon, redus oricum la o stare de totală neputinţă.
Convins că Tobie nu va scăpa cu viaţă din această poveste, Raguel a avut grijă să-i sape o groapă. Dar în dimineaţa următoare, aflînd că ginerele său este întreg şi nevătămat, se bucură nespus. Imediat groapa a fost astupată, iar ospăţul de nuntă a durat 14 zile. Iar la sfîrşitul ospeţelor Raguel îi spuse lui Tobie „să ia jumătate din averea sa şi să se ducă sănătos la tatăl lui: «Iar partea care va mai rămîne: după ce voi muri eu şi femeia mea»” (v. 21). În timpul ospeţelor de nuntă, îngerul Rafail, care se întorsese din Egipt, a venit la Raghis sub numele de Azaria. Gabael, ale cărui afaceri erau prospere, i-a restituit fără multă vorbă cei 10 talanţi lăsaţi de Tobit.
În sfîrşit, tînărul Tobie, soţia lui, însoţitorul ceresc şi cîinele s-au întors la Ninive, unde bătrînul orb începuse să-şi piardă nădejdea. Tobie „apucă pe tată-său şi-i unse ochii cu fiere, zicînd: «Curaj, tată!». Şi cînd începu să-l înţepe, el se şterse la ochi şi albeaţa se coji de pe ochii lui şi, văzînd pe fiul lui, căzu de gîtul lui… plîngînd” (XI, v. 11―13). Nu mai rămînea decît să-i plătească simbria lui Azaria; acesta însă refuză drahmele, îşi spuse adevăratul nume şi, declarînd că este unul dintre cei şapte îngeri superiori din ierarhia cerească, se făcu nevăzut.
Povestea lui Iudita este tot atît de miraculoasă. În al 18-lea an al domniei lui Nabucodonosor, pe care Biblia îl face aici împărat al Asiriei, oraşul Betulia, cu totul necunoscut istoricilor şi geografilor, a fost împresurat de oştile acestui rege, comandate de imaginarul general Olofern. Grosul acestei oştiri era format din 120.000 de pedestraşi şi din 12.000 de ostaşi călări (Iudita, II, 15). Olofern astupă canalele care alimentau cu apă Betulia, astfel că asediaţii „erau leşinaţi de sete şi cădeau pe uliţele oraşului” (VII, 22). Situaţia devenise insuportabilă. Atunci o frumoasă văduvă din Betulia, al cărei soţ murise de insolaţie în timpul secerişului (VIII, 3), hotărî să-şi salveze oraşul natal. În acest scop ea se îmbrăcă cu rochia ei cea mai bună, se unse cu parfumuri şi mirodenii şi, însoţită de o bătrînă slujitoare, se duse în tabăra duşmanilor (X, 10). „Şi ei se minunau de frumuseţea ei…” (v. 19). Frumoasa femeie ceru să fie condusă la general, care pe vremea aceea „se odihnea pe patul său…” (v. 21). Olofern o invită pe Iudita la masă în cortul său. Au mîncat şi au băut din plin. Generalul „se bucură de ea şi bău vin foarte mult, cît nu băuse niciodată în vreo zi de la naşterea lui” (XII, 20). După ospăţ, cînd Olofern, foarte mulţumit, se întinse în patul său, Iudita apucă sabia generalului şi „îl lovi peste gît de două ori din toate puterile şi-i reteză capul…” (XIII, 8). Şi mai spuneţi, după toate acestea, că dragostea nu te face uneori să-ţi pierzi capul!
Roaba puse capul lui Olofern „în desaga ei cu merinde” (v. 9). Neobservate, cele două femei se întoarseră în oraş. A doua zi apăru pe zidurile Betuliei chipul comandantului suprem al oştirii lui Nabucodonosor. După cum susţine Biblia, văzînd capul tăiat al lui Olofern, imensa armată care împresura oraşul o luă la fugă, cuprinsă de panică (XV, 2―3). Nimănui nici nu i-a trecut prin gînd să se pună sub comanda vreunui alt căpitan.
Iată comentariul lui Voltaire în această chestiune. „Un geograf ar avea încurcături mari dacă ar trebui să stabilească poziţia Betuliei: se spune ba că este aşezată la 40 de leghe la nord de Ierusalim, ba la cîteva mile mai la sud; dar o femeie cinstită ar fi şi mai încurcată dacă i s-ar cere să justifice conduita frumoasei Iudita. Să te culci cu un comandant de oaste pentru a-i tăia apoi capul nu este tocmai o dovadă de modestie. Să pui acest cap însîngerat, cu mîinile tale însîngerate, într-un sac şi să te întorci apoi liniştită împreună cu slujnica prin mijlocul unei armate de 100.000 de oameni fără a fi oprită de nici o santinelă nu este chiar atît de simplu”.
Dar şi mai greu este să trăieşti după această ispravă strălucită 105 ani în casa răposatului soţ, după cum ni se spune în cap. al XVI-lea. În controversele referitoare la vîrsta pe care o avea Iudita în momentul glorioasei ei fapte de eroism, vechea noastră cunoştinţă, benedictinul Calmet, este de părere că ea trebuie să fi avut 65 de ani atunci cînd l-a captivat pe Olofern cu uimitoarea ei frumuseţe. O vîrstă cum nu se poate mai potrivită pentru a suci şi a tăia capete! Dar Biblia ne bagă imediat într-o nouă încurcătură. Ea ne spune că nimeni nu a mai tulburat liniştea lui Izrail „cît a trăit Iudita”, cînd aceasta a fost o epocă de mari nenorociri pentru poporul evreu.
De altfel, iată citatul exact. „Şi cît a trăit Iudita, nimeni n-a îndrăznit să tulbure pe izrailiţi şi încă multă vreme după moartea ei” (XVI, 25). Acest text ne arată din nou cu cît aplomb îşi bat joc de credincioşi „inspiratorii” Bibliei. Dacă acceptăm interpretarea benedictinului Calmet şi a celorlalţi teologi catolici care susţin că Iudita avea 65 de ani atunci cînd l-a ucis pe Olofern (în Biblie nu găsim nimic în această privinţă!), mai rămîn 40 de ani între isprava şi moartea eroinei biblice. Dacă revenim însă la Cartea a doua a Regilor (la capitolele consacrate ultimilor regi ai lui Iuda) şi citim istoria regatelor asiro-babilonene, stupida născocire despre Iudita devine cu totul evidentă.
Lui Nabopalasar (care a domnit între anii 626 şi 604 î.e.n.), întemeietorul dinastiei caldeene a regilor Babilonului, i-a urmat fiul său Nabucadneţar-Nabucudurussur (biblicul Nabucodonosor a domnit de la 604 la 562). care a învins pe faraonul Neho în faimoasa luptă de la Carchemis, pe cursul superior al Eufratului.
Aceasta este perioada cînd Nabucodonosor a năvălit pentru prima dată în Iudeea pentru a-l pedepsi pe Ioachim, fiul lui Iosia, care luptase de partea faraonului Neho împotriva Babilonului. În anul 597, Ierusalimul a fost cucerit de oştirile babilonene. O parte din populaţie a fost dusă în captivitate în Babilon. Aşa au început cei 70 de ani ai robiei babilonene. Regatul lui Iuda a mai rămas independent, dar nu a dăinuit mult timp.
Faptele relatate în Cartea a doua a Regilor cu privire la năvălirea lui Nabucodonosor asupra iudeilor nu concordă cîtuşi de puţin cu ceea ce ne povesteşte Biblia în această privinţă în Cartea Iuditei. Dacă episodul cu Olofern s-ar situa în această epocă, este în afară de orice îndoială că Nabucodonosor ar fi răzbunat moartea generalului său în timpul acestei prime năvăliri şi nu ar fi lăsat Iudeea independentă.
Nu putem situa acest episod nici în anii următori, în care jugul babilonean i-a apăsat pe iudei mai greu ca oricînd. În anul 588, după ce purtase un război încununat de succes împotriva sirienilor, faraonul Uah-ab-Ra (Apries) l-a instigat pe Iezechia-Sedechia, regele lui Iuda, să scuture jugul babilonean. Apries a fost zdrobit de Nabucodonosor în Siria. Reîntorcîndu-se din victorioasa sa campanie, Nabucodonosor a asediat din nou Ierusalimul. Bineînţeles, isprava Iuditei nu a fost săvîrşită nici în această perioadă, deoarece victoria a fost iarăşi de partea duşmanilor lui Izrail. Asediul s-a terminat prin cucerirea Ierusalimului şi prin pustiirea totală a regatului lui Iuda. Oştirea babiloneană a pătruns în oraşul lui David în noaptea de 9 spre 10 iulie anul 586 î.e.n. Templul şi palatul au fost distruse, clădirile publice şi casele particulare incendiate, fortificaţiile transformate în ruine, întreaga familie regală a fost exterminată, cu excepţia lui Sedechia, care, cu ochii scoşi, a fost luat în robie în Babilon, însoţit de gloatele de iudei captivi.
Nabucodonosor n-a încetat să fie un flagel pentru Iudeea. Oştirile sale invadau teritoriul Palestinei, ieşeau întotdeauna victorioase, indiferent dacă se aflau sub comanda generalilor săi sau a sa personală. De altfel, nici Cartea Regilor nu neagă aceasta. Prin urmare, o dată ce Cartea Iuditei îi atribuie frumoasei bătrîne o ispravă eroică în lupta împotriva unui general al lui Nabucodonosor, iar Babilonia nu a avut doi regi cu acest nume, reiese că această Carte a Iuditei este o simplă născocire a teologilor de la primul şi pînă la ultimul ei rînd.

1 Response to “41 – SACRELE ISTORII AMOROASE „TOBIT” ŞI „IUDITA””


  1. 1 Paul Gabriel 21 Mai 2008 la 10:11 am

    Foarte frumos si interesant.
    Citisem capitolul biblic dar niciodata nu conexasem atâtea date istorice.
    Am ajuns la acest site cautand povestea tabloului „Iudith”, picturã de Cristofano Allori.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: