42 – PROFETUL DANIIL ŞI SACRELE SALE MEMORII

Cărţile prorocilor Isaia, Ieremia, Iezechil şi celelalte nu prezintă nici un interes pentru studiul nostru. Relatările despre evenimente, cuprinse în aceste cărţi (chiar dacă este vorba de evenimente care s-au petrecut cu adevărat), se referă în realitate la trecut sau la epoca în care au trăit autorii. Cît priveşte prorocirile, ele sînt cum nu se poate mai vagi şi mai nebuloase. Acestea permit preoţilor să le intarpreteze după bunul lor plac şi chiar să modifice interpretările potrivit diferitelor scopuri urmărite de ei şi în funcţie de diverse evenimente. Nu vom insista asupra lor. Ar însemna să-l facem pe cititor să-şi piardă timpul de pomană.
Vom părăsi acum sistemul folosit de noi pînă în prezent, de a analiza succesiv textele Bibliei, pas cu pas. În continuare, vom grupa toate episoadele care constituie istoria dogmatică a poporului evreu, apărată de slujitorii religiei, din momentul dărîmării templului de către Nabucodonosor şi pînă la naşterea lui Iisus Hristos. Îi vom prezenta astfel cititorului o antologie a celor mai interesante fragmente, începînd cu Daniil, ale cărui întîmplări se situează în epoca lui Nabucodonosor.
Cartea lui Daniil începe prin a ne povesti că regele Nabucodonosor ar fi crescut la Babilon, printre eunucii şi slujitorii săi, patru tineri evrei de neam nobil dintre cei mai frumoşi la chip. Aşpenaz, căpetenia eunucilor, îi încredinţa pe aceşti patru tineri ― Daniil, Anania, Misail şi Azaria, cărora le schimbase numele în Belteşaţar, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego ― ajutorului său, Amelsar. Biblia nu ne spune că ei ar fi fost castraţi, dar faptul rezultă destul de limpede din text. Oricum ar fi, această educaţie le-a priit tinerilor şi Nabucodonosor a recunoscut că ei sînt de zece ori mai deştepţi şi mai învăţaţi decît toţi înţelepţii şi cititorii în stele ai regatului său.
Într-o bună zi sau, mai exact, într-o bună noapte, Nabucodonosor avu un vis care-l tulbură atît de mult, încît, după ce se trezi, nu mai putu să şi-l reamintească. El îi chemă pe toţi înţelepţii caldeeni, poruncindu-le să-i spună ce văzuse în vis şi să i-l tîlcuiască. Înţelepţii i-au răspuns că prima parte a problemei este imposibil de rezolvat, dar, dacă regele şi-ar reaminti visul, tălmăcirea lui ar fi lucrul cel mai uşor din lume. Înfuriindu-se, Nabucodonosor îi condamnă pe înţelepţi la moarte. În timpul execuţiei, în urma căreia trebuiau să piară şi cei patru tineri iudei, deşi nu fuseseră chemaţi la sfatul regelui, Daniil declară deodată că el are să-i reamintească lui Nabucodonosor conţinutul visului şi că i-l va tălmăci cu toată exactitatea. El îi comunică regelui că acesta văzuse în vis o statuie mare cu capul de aur, cu pieptul şi cu braţele de argint, cu pîntecele şi cu şoldurile de aramă şi cu picioare pe jumătate din fier şi pe jumătate din pămînt. O piatră desprinsă dintr-un munte din apropiere a lovit picioarele statuii şi le-a sfărîmat, astfel că întreaga statuie s-a prăbuşit, iar piatra s-a transformat într-un munte înalt care a acoperit tot pămîntul.
Tîlcuind visul, Daniil i-a spus că însuşi Nabucodonosor este capul de aur al statuii; iar după Nabucodonosor se va ridica o împărăţie de argint, mai mică; va veni apoi o a treia împărăţie, de aramă; în al patrulea rînd va urma o împărăţie uriaşă, pe jumătate de fier, pe jumătate de pămînt, adică pe jumătate puternică şi pe jumătate slabă; atunci Dumnezeu va ridica o a cincea împărăţie, care le va zdrobi şi le va nimici pe toate celelalte; această a cincea împărăţie se va statornici în veac. Uluit de această profundă înţelepciune, Nabucodonosor căzu cu faţa la pămînt înaintea tînărului Daniil, îl copleşi cu daruri şi-l numi satrap peste una dintre provinciile Babilonului. Cel puţin aşa afirmă Biblia, deşi arheologii nu au descoperit nimic asemănător în inscripţiile asiriene.
După un timp, Nabucodonosor a făcut o statuie din aur curat, înaltă de 60 de coţi şi lată de 6, pe care a aşezat-o în cîmpia Dura din ţinutul Babilonului şi a strîns în ziua inaugurării ei pe toţi satrapii, cîrmuitorii, căpeteniile oştirii, dregătorii, sfetnicii etc. La oarecare distanţă de statuie el pusese să se construiască un cuptor mare în care ardea un foc. Un crainic anunţă în numele regelui că cel ce nu va cădea cu faţa la pămînt înaintea statuii de aur va fi aruncat în cuptor. Anania, Azaria şi Misail au refuzat să se închine, iar Nabucodonosor, furios, a poruncit să fie vîrîte în cuptor de şapte ori mai multe lemne decît era obiceiul şi să fie aruncaţi acolo cei trei tineri necredincioşi după ce vor fi legaţi.
Dar cuptorul ardea atît de tare şi era atît de fierbinte, încît oamenii care i-au aruncat pe condamnaţi au fost ei înşişi mistuiţi de văpaie de îndată ce s-au apropiat. Nabucodonosor a fost grozav de uimit văzînd că nu trei oameni, ci patru se plimbă liniştiţi prin flăcările cuptorului fără să sufere din cauza vîlvătăilor. Atunci Nabucodonosor spuse lui Anania, Azaria şi Misail să iasă din cuptor, ceea ce aceştia au şi făcut. Toţi satrapii, cîrmuitorii, dregătorii şi sfetnicii au fost uluiţi văzîndu-i pe aceşti oameni ieşind întregi şi nevătămaţi, fără ca un fir de păr de pe trupul lor să fi ars; focul nu le atinsese nici măcar hainele (Daniil, III, 21). Pe loc Nabucodonosor dădu un decret în virtutea căruia oricine va spune un cuvînt necuviincios împotriva Dumnezeului evreilor va fi tăiat în bucăţi, iar casa sa va fi dărîmată (v. 29).
Cap. al IV-lea este o capodoperă de stupizenie. Preoţii povestesc că Nabucodonosor s-a transformat într-un animal şi a rămas în această stare timp de şapte ani. Daniil îi trece aici condeiul regelui Babilonului şi Nabucodonosor ne povesteşte personal ceea ce i s-a întîmplat: „Eu, Nabucodonosor, stam tihnit în casa mea ŞI bucuros de viaţă în palatul meu. Şi am visat un vis care m-a speriat, şi gîndurile care-şi făceau loc în mintea mea cînd eram în patul meu, şi vedeniile care mi se arătau înaintea ochilor m-au înfricoşat…” (IV, 1―2).
Nabucodonosor continuă să-şi povestească visul, de o rară absurditate. Odată, el a fost izgonit din palatul său şi toţi oamenii au început să-l dispreţuiască, din care pricină a fost nevoit să se ascundă pe cîmp; acolo el s-a apucat să mănînce iarbă şi nu a avut nici un fel de altă hrană timp de şapte ani. Trupul lui s-a acoperit cu blană de leu şi cu pene de vultur, iar unghiile sale au devenit asemănătoare cu ghearele păsărilor de pradă. Spre sfîrşitul anului al şaptelea, „eu, Nabucodonosor, am ridicat ochii mei la cer şi mintea îmi veni din nou şi am binecuvîntat pe cel prea înalt şi celui veşnic viu i-am adus laudă şi proslăvire, căci stăpînirea lui este stăpînire veşnică, iar împărăţia lui peste vîrste şi vîrste… În acelaşi timp mi-a venit mintea la loc şi, spre faima împărăţiei mele, mi-a venit iarăşi împărăţia şi strălucirea şi sfetnicii mei şi boierii mei m-au chemat şi iarăşi am fost pus împărat peste împărăţia mea şi puterea mea a crescut foarte” (v. 31, 33).
E păcat că Nabucodonosor nu ne comunică cine a domnit în locul său în aceşti şapte ani. Nici nu mai este cazul să spunem că ştiinţa nu a aflat nimic despre această „cădere” a fiului lui Nabopalasar şi despre reîntoarcerea lui pe tron după şapte ani.
În cap. al V-lea Daniil descrie o întîmplare neobişnuită, cunoscută sub denumirea de ospăţul lui Belşaţar (Baltazar). Autorul declară de cîteva ori că Belşaţar era fiul lui Nabucodonosor. Aşadar, regele acesta dădea un bal „pentru o mie din boierii săi” (v. 1). La desert i-a venit fantezia de a-şi pune invitaţii să bea din vasele sfinte pe care tatăl său le adusese din templul de la Ierusalim. Atunci a apărut pe neaşteptate o mînă necunoscută care a început să scrie pe perete litere într-o limbă neştiută de nimeni. Speriat, Belşaţar îşi chemă vrăjitorii şi astrologii, pe cei mai învăţaţi caldeeni şi pe înţelepţi, făgăduind podoabe de aur, veşminte de purpură şi o treime din împărăţie celui care va descifra primul această misterioasă şi inexplicabilă inscripţie. Dar nimeni nu-l putu satisface pe rege. Din fericire, regina îşi aminti de Daniil. Prorocul se înfăţişă şi, fără a clipi, citi cuvintele de pe perete: „Mené, mené, techel u farsin”. Apoi, fără a spune în ce limbă sînt aceste cuvinte, le traduse, spre marea uimire a celor de faţă: „Aceasta este tîlcuirea cuvîntului mené: Dumnezeu a numărat zilele împărăţiei tale şi i-a pus capăt; techel: tu ai fost cîntărit în cîntar şi ai fost găsit uşor; peres: împărăţia ta va fi împărţită şi va fi dată mezilor şi perşilor!” (v. 26―28).
Belşaţar îl crezu şi, ca un om cumsecade care se ţine de cuvînt, dădu imediat poruncă să fie îmbrăcat Daniil în purpură, să i se împodobească gîtul cu un lanţ de aur şi să fie proclamat stăpînitor peste o treime din împărăţie. Capitolul se termină cu următorul verset: „Chiar în noaptea aceea a fost omorît Belşaţar, împăratul caldeilor” (v. 30). Iar cap. al Vl-lea spune: „Şi Dariu Medul ajunse împărat în vîrstă de şaizeci şi doi de ani” (v. 1).
Succesul anecdotei cu ospăţul lui Belşaţar este bine cunoscut. Subiectul a ispitit pe scriitori şi pictori, care au tras mult folos de pe urma lui. Dar cît de mulţi oameni simpli cred că ospăţul acesta a avut loc cîndva! Din fericire, există însă o ştiinţă care se cheamă istorie şi care dezminte Biblia în modul cel mai categoric.
În primul rînd, printre regii Babilonului nu este menţionat nici un Belşaţar sau Baltazar. Nabucodonosor a murit în anul 562 î.e.n., lăsînd un fiu, Evilmerodac, care a domnit din anul 562 pînă în 556, precum şi o fiică, pe care o dăduse de soţie lui Nergalsarassar (Neriglisor). Acesta şi-a ucis cumnatul, a uzurpat tronul şi şi-a pierdut viaţa după un an, în 555 î.e.n., într-o luptă împotriva regelui pers Cirus. Coroana a rămas însă în familia lui Nabucodonosor: ea a trecut întîi la nepotul său Labo-rosoarcod, fiul lui Evilmerodac, care a domnit numai cîteva luni, iar apoi la Nabonid, fiul fratelui mai mic al lui Nabucodonosor. Nabonid, care a domnit între 555 şi 538 î.e.n. şi care a fost ultimul rege babilonean din dinastia lui Nabopalasar, nu este însă, bineînţeles, regele pe care Biblia îl numeşte Belşaţar, deoarece cartea lui Daniil spune clar că Belşaţar era fiul lui Nabucodonosor şi-l lasă să moară în noaptea în care se pretinde că Darius ar fi cucerit Babilonul. Or, cel care a luat Babilonul în anul 538 î.e.n., punînd astfel capăt domniei lui Nabonid, care nici el, bineînţeles, nu este Belşaţar, a fost Cirus şi nu Darius.
Este drept că Babilonul a fost cucerit din nou după 22 de ani, de data aceasta într-adevăr de către Darius I. Unii teologi şireţi încearcă însă să ne sugereze că regele Babilonului din această a doua epocă este tocmai biblicul Belşaţar. Dar nici această stratagemă nu rezistă criticii. Este cît se poate de bine cunoscut că Cirus, care a ajuns stăpîn peste Persia, Lidia, Media şi Asiria, a întemeiat marea monarhie persă şi şi-a instaurat dominaţia peste întreaga Asie de vest. Fiul său Cambise a anexat la imensul său imperiu şi Egiptul, pe care l-a cucerit în anul 525 î.e.n. El a murit în anul 523. Cambise, după cum se ştie, n-a avut copii. Coroana a trecut la fratele său Smerdis. Acesta a fost ucis de magii mezi, care au pus pe tronul său pe unul dintre confraţii lor. După şapte luni însă, substituirea a fost dată în vileag. Dregătorii perşi au pus la cale un complot, i-au ucis pe magi şi pe falsul Smerdis (521 î.e.n.) şi au transmis coroana lui Darius, care era de două ori ginerele lui Cirus (era căsătorit cu două dintre fiicele lui Cirus: Atossa şi Aristone) şi este cunoscut sub numele de Darius I, fiul lui Histaspe. Aşa grăieşte istoria! Darius, care a domnit din anul 521 pînă în 486 î.e.n., şi-a împărţit regatul în 20 de satrapii.
E drept că un timp oarecare satrapii babiloneni Na-bu-Imtuc şi fiul său Belsarusur s-au proclamat independenţi şi Darius a fost nevoit să cucerească din nou Babilonul (516 î.e.n.). Dar cum se poate afirma că Belsarusur a fost Belşaţar din moment ce acest rege nu a fost decît un satrap rebel şi nicidecum fiul bun al lui Nabucodonosor, calitate pe care Biblia i-o atribuie în repetate rînduri lui Belşaţar? Între Nabucodonosor şi Belsarusur au domnit în Babilon nouă regi.
În capitolele următoare, Cartea profetului Daniil ne spune că acest proroc a îndeplinit cele mai înalte funcţii sub Darius şi Cirus. Potrivit Bibliei, aceşti regi au domnit în acelaşi timp: unul în Media şi celălalt în Persia. Or, ei au domnit unul după altul peste Media şi Persia reunite, iar între domnia lui Cirus şi domnia ginerelui său Darius au mai fost regi Cambise-cuceritorul şi falsul Smerdis.
În sfîrşit, este incontestabil că regatul babilonean-caldeean (dinastia lui Nabopalasar) a căzut în anul 538 î.e.n., cînd Cirus a cucerit Babilonul. Şi, totuşi, unii teologi susţin că Darius, care comanda oştirile socrului său Cirus, ar fi cucerit regatul în numele lui. Ei spun că aceasta se subînţelege din primul verset al cap. al VI-lea, pe care l-am citat mai sus. Ei adaugă ― iarăşi o născocire ― că, probabil, Cirus a rămas cîrmuitor suprem peste întregul regat nou al Persiei, dar că ar fi învestit cu puteri speciale pe ginerele său Darius, numindu-l guvernator al Caldeii, adică al teritoriului despre care se presupune că ar fi aparţinut lui Belşaţar. Capitala Caldeii era Babilonul. Ei găsesc o confirmare a acestei presupuneri în versetul 29 din cap. al VI-lea şi în versetul 1 – al cap. al IX-lea. Iată ce spun aceste versete: „Şi Daniil a stat în dregătoria lui în vremea împărăţiei lui Darius şi în vremea împărăţiei lui Cirus, împăratul perşilor” (VI, 29); „…Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care a domnit peste împărăţia caldeilor” (IX, 1). Aceasta ne permite, spun ei, să punem în concordanţă relatarea lui Daniil cu datele istorice.
Este pe deplin firesc că teologii, care-l proslăvesc pe Daniil ca pe unul dintre cei mai mari proroci, se străduiesc din răsputeri să-l ferească de acuzaţia că-i lăudăros şi mincinos. Altfel, dacă acest scriitor evreu a minţit povestind despre evenimente în care el susţine că ar fi fost unul dintre principalele personaje, înseamnă că nu trebuie să-i dăm crezare nici acolo unde vorbeşte despre evenimente viitoare. Şi deoarece aceste „prorocii” se referă la Hristos şi la biserica sa şi au o imensă importanţă pentru creştinism, despre care se spune că ar fi fost prevestit de Daniil, reiese că Daniil nu trebuie în nici un caz să fie demascat drept mincinos. De aceea teologii creştini se dau peste cap pentru a demonstra că în ultima zi a domniei unui oarecare Belşaţar, fiul lui Nabucodonosor, Babilonul ar fi fost cucerit de Darius al Mediei, care ar fi acţionat în numele lui Cirus şi ar fi fost învestit imediat cu puterea peste regatul Caldeii.
Există însă aici un viciu fundamental: preoţii evrei au scris legendele despre Olofern, despre Belşaţar şi au scornit şi alte episoade de aceeaşi natură. Legendele despre eroismul Iuditei, despre înălţarea a tot soiul de Daniili şi de Estere măguleau sentimentul naţional, oferind un fel de consolare nefericiţilor învinşi, care scăpaseră în sfîrşit din captivitate şi din robie. Atunci au fost scrise aceste cărţi absurde, deoarece nimeni nu-şi închipuia că va veni o zi în care toată îngrămădirea de minciuni din ele se va prăbuşi şi va ieşi la iveală întregul cinism al preoţilor din toate timpurile şi de toate religiile.
Într-adevăr, ultimul argument pe care-l folosesc teologii pentru a-l apăra pe Daniil împotriva acuzaţiei de minciună în privinţa lui Darius şi a lui Cirus nu este mai solid decît toate celelalte ipoteze ale lor. Darius nu era fiu de rege, ci se trăgea dintr-un dregător pers, numit Histaspe. Prin urmare, el nu era fiul lui Ahaşveroş, iar însuşi Ahaşveroş este un rege imaginar, pus de Biblie rege al Persiei şi al Mediei, care ar fi luat-o de soţie pe evreica Estera. Darius nu era din neamul mezilor. După moartea lui Cirus, care a instaurat dominaţia perşilor în noul regat, magii mezi au profitat de expediţia lui Cambise în Egipt pentru a încerca să pună mîna pe putere. Aceasta le-a reuşit datorită falsului Smerdis. Însă dregătorii perşi s-au răsculat tocmai pentru a înlătura influenţa neamului mezilor, i-au ucis pe magi şi pe adepţii lor şi au transmis coroana lui Darius, fiul lui Histaspe, care era pers de origine. În sfîrşit, Darius n-a avut niciodată un regat separat în Babilon: el a primit coroana ca moştenitor legitim al lui Cirus şi al lui Cam-bise, pentru a fi conducătorul marelui imperiu pers, rege al Persiei, al Lidiei, al Mediei, al Caldeii şi al Egiptului.
După amuzanta istorie cu Belşaţar, Daniil povesteşte (cap. VI) că Darius şi-ar fi împărţit regatul Caldeii în 120 de satrapii, punînd peste cei 120 de satrapi trei guvernatori. Daniil ar fi fost cel mai important dintre aceştia trei; ceilalţi guvernatori şi cei 120 de satrapi, care îl pizmuiau pentru marea sa autoritate, au început să uneltească pentru a-l asasina. La propunerea lor, Darius, a poruncit ca timp de 30 de zile să i se acorde regelui onoruri divine (VI, 7―20). Fireşte, Daniil n-a ţinut seama de acest decret şi a continuat să se roage Dumnezeului său. Cînd Darius a fost înştiinţat despre ceea ce face primul său ministru, pentru care nutrea cele mai bune sentimente, a înţeles că sfetnicii săi îi întinseseră o cursă. Cuvîntul regelui fusese însă dat şi, pentru a nu-l călca, a poruncit ca Daniil să fie aruncat într-o groapă cu lei. Totodată, Darius, deşi credea cu evlavie în zeii ţării sale, nutrea un oarecare respect faţă de Dumnezeul evreilor.
„Atunci împăratul porunci să aducă pe Daniil şi îl aruncă în groapa cu lei… Apoi a fost adusă o piatră care a fost prăvălită deasupra gropii, iar împăratul a pecetluit-o cu inelul său şi cu inelul dregătorilor săi, aşa ca nimic să nu se schimbe cu privire la Daniil… Apoi împăratul se sculă la revărsatul zorilor ― cînd se lumina de ziuă ― şi se duse în grabă la groapa cu lei şi, cînd s-a apropiat de groapă, a strigat pe Daniil cu glas tare. Şi împăratul prinse a grăi şi zise lui Daniil: «Daniile, slujitorul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău, căruia te închini neîncetat, oare a putut să te mîntuiască de lei?». Atunci Daniil vorbi cu împăratul: «O, împărate, în veci să trăieşti! Dumnezeu a trimis pe îngerul său şi a astupat gura leilor de nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea lui, aşişderea şi în faţa ta, împărate, n-am făcut nici un rău!>>. Împăratul s-a bucurat atunci foarte şi a poruncit ca să scoată pe Daniil din groapă; şi Daniil a fost scos din groapă fără să fi avut cea mai mică vătămare, fiindcă nădăjduise în Dumnezeul lui. Atunci a poruncit împăratul să aducă pe bărbaţii cei care pîrîseră pe Daniil şi-i aruncă în groapa cu lei, pe ei, pe fiii lor şi pe femeile lor, şi nici nu ajunseră bine în fundul gropii, că leii se şi năpustiră asupra lor şi le sfărîmară toate oasele. Şi împăratul Darius scrise la toate popoarele, neamurile şi limbile care locuiesc peste tot pămîntul: «Pacea voastră să sporească! Poruncă am dat ca în tot cuprinsul împărăţiei mele să se teamă şi să tremure lumea înaintea Dumnezeului lui Daniil, fiindcă el este Dumnezeul cel viu, care rămîne în veci, şi împărăţia lui nu se va nimici şi stăpînirea lui nu va avea sfîrşit (VI, 17―27).
Este evident că poporul evreu a fost ţinut în întuneric şi în cea mai deplină ignoranţă de şefii lui în privinţa celor ce se petreceau la alte popoare; este, de asemenea, evident că cei ce au scris cărţile „sacre” erau de o lipsă de modestie fenomenală! Să se fi convertit Darius la credinţa evreilor? Să fi proclamat oare Darius în edictul său mozaismul drept religie de stat? Şi această întîmplare politico-religioasă de o atît de uriaşă importanţă să fi fost adusă la cunoştinţa tuturor popoarelor prin poruncile regelui? Există oare o minciună mai neruşinată şi totodată mai vanitoasă? S-ar fi putut bănui că i-ar fi venit cuiva în cap aşa ceva dacă Biblia nu s-ar fi păstrat? Darius, închinîndu-se biblicului Savaot-Adonai?! Acelaşi Darius care a contribuit prin bogăţiile sale la construirea templului Dianei din Efes, celebrul sanctuar păgîn? E prea de tot!
În schimb, Daniil, acest pretins prim-ministru al lui Darius, nu spune o vorbă, în toate cele 12 capitole ale cărţii care i se atribuie, despre războiul lui Darius împotriva grecilor. Daniil nu a auzit nimic despre acest important eveniment istoric. El nu ştie nici măcar de bătălia de la Maraton.
Capitolele VII―XII din Cartea profetului Daniil sînt consacrate viselor autorului şi prorociilor sale. Chiar dacă aceste vise ar fi expuse de un scriitor sincer, ele nu ar avea, bineînţeles, nici o valoare. Dar sub condeiul unui mincinos care afirmă imperturbabil că a fost guvernatorul unei provincii babilonene sub Nabucodonosor, iar apoi prim-ministru al lui Darius, aceste pretinse profeţii şi vedenii nu prezintă nici măcar interesul pe care l-ar putea stîrni cîteodată divagaţiile unui nebun. Ce ne pasă nouă dacă Daniil a visat sau nu un leu cu aripi de vultur, sau un urs din al cărui bot ieşeau trei colţi enormi, sau un leopard cu patru capete avînd pe spate patru aripi de pasăre, sau un animal inimaginabil cu zece coarne şi cu dinţi de fier? Ce interes poate prezenta faptul că acest mincinos obraznic prevesteşte învierea tuturor, care va avea loc, după cum spune el, după „un an, doi ani şi jumătate de an” (XII, 7). Toate acestea nu valorează mai mult decît palavragelile unei babe care ghiceşte în cărţi sau în cafea. La citirea acestor pagini simţim doar mai multă repulsie faţă de slujitorii religiei, care folosesc Biblia pentru a-i prosti pe credincioşi, precum şi mai multă compătimire faţă de cei care acceptă aceste jalnice absurdităţi, văzînd în ele un obiect al inspiraţiei divine.
Istoria Suzanei ne povesteşte cum a salvat Daniil viaţa unei femei virtuoase împotriva căreia doi ticăloşi bătrîni obţinuseră o sentinţă de condamnare la moarte, precum şi cum a fost demascată calomnia acuzatorilor, pe care a pus să-i execute în locul victimei lor. Acţiunea se petrece în Babilon, în timpul captivităţii evreilor. Eroina este o oarecare Suzana, soţia lui Ioachim. Această Suzana era nespus de frumoasă şi credincioasă soţului ei. Celor doi ghiuji li s-au aprins călcîiele după ea. „Şi amîndoi erau cuprinşi de aceeaşi patimă de iubire, dar nu-şi spuneau unul altuia ce-l chinuieşte, fiindcă se ruşinau să-şi dezvăluiască unul altuia pofta care îi împingea către ea. Cu toate acestea, ei căutau prilej ca s-o vadă în fiecare zi” (Suzana, v. 10―12).
O întîmplare le-a dezlegat deodată limba. Ei şi-au mărturisit unul altuia pasiunea şi au hotărît să acţioneze în comun ca să cucerească pentru amîndoi bunăvoinţa Suzanei. În acest scop, ei s-au ascuns odată într-o grădină unde ea venise să se scalde, au aşteptat pînă s-a dezbrăcat şi şi-a îndepărtat slujnicele, după care, ieşind pe neaşteptate din tufişuri, i-au cerut Suzanei să le satisfacă poftele murdare. În caz contrar, ei ameninţau că aveau să povestească tuturor că o surprinseseră cu amantul ei. Suzana a plîns şi s-a împotrivit din răsputeri. Cei doi moşnegi ― care, de altfel, erau judecători de prin partea locului ― au făcut gălăgie, au alarmat slugile şi vecinii şi au strîns o gloată întreagă, care a cerut ca a doua zi să fie întrunit poporul în faţa casei lui Ioachim.
Curioasă libertate de care se bucura un popor ţinut în robie, nu-i aşa? Evreii sînt captivi de război aduşi în Babilon. Ei trăiesc acolo în condiţiile cele mai grele ale sclaviei antice. Şi deodată autorităţile le îngăduie să se întrunească pentru a ţine o judecată, ca şi cum s-ar fi aflat la ei, la Ierusalim! Am fi putut crede mai degrabă că Suzana, acuzată de adulter de către cei doi judecători babiloneni, a fost predată justiţiei babilonene, adică judecăţii caldeenilor, potrivit legilor lui Nabucodonosor.
Aşadar, toţi evreii care trăiau în captivitate în Babilon s-au strîns în toată libertatea, la ora hotărîtă. Suzana s-a înfăţişat adunării poporului. Cei doi bătrîni şi-au expus învinuirile. Punînd fiecare mîna pe capul femeii lui Ioachim, ei au jurat că o găsiseră în grădină, goală, în braţele unui tînăr. Părtaşul la adulter izbutise să se facă nevăzut. Suzana a tăgăduit totul, fără a spune însă de ce aduc cei doi ticăloşi bătrîni mărturii false împotriva ei. Ea a adresat însă o rugăciune fierbinte lui Dumnezeu, jurînd că este nevinovată şi susţinînd că moare fără vină. Poporul însă a dat crezare clevetitorilor şi a hotărît ca ea să moară.
Oamenii se pregăteau să aducă la îndeplinire sentinţa, cînd tînărul Daniil se oferi să dovedească nevinovăţia Suzanei. La propunerea sa, cei doi bătrîni au fost despărţiţi. Apoi unul dintre ei a fost chemat din nou şi Daniil a început să-l interogheze cu şiretenie, astfel: „Îmbătrînitule în zile rele, acum vin peste tine păcatele tale pe care tu le-ai săvîrşit mai înainte, din pricină că ai făcut judecată nedreaptă şi ai osîndit pe cei nevinovaţi, iar celor vinovaţi le dădeai drumul cu toate că domnul a zis: „Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l ucizi!”. Şi acum, dacă ai văzut-o, spune: «Sub ce fel de copac i-ai văzut pe amîndoi cînd erau împreună?». Şi el răspunse: «Sub un ulm». Atunci Daniil zise: «Minţit-ai de ajuns pentru pierderea capului tău, căci îngerul lui Dumnezeu primit-a poruncă să te despice în două!»” (v. 52―55).
Veţi zice, poate, că, înainte de a-l învinui pe primul bătrîn că minte, Daniil ar fi trebui să aştepte un al doilea răspuns contradictoriu, deoarece numai o contradicţie în spusele acuzatorilor putea să dea în vileag calomnia. Dar „tînărul” (v. 45), care avea mai tîrziu să citească inscripţii de pe ziduri şi să traducă cuvinte care nu aparţin nici unei limbi omeneşti, nu era, bineînţeles, ca toţi oamenii. „Şi după ce i-a dat drumul a poruncit să-i aducă pe celălalt, căruia îi zise: «Neam al lui Canaan şi nu al lui Iuda! Frumuseţea ei te-a ademenit şi patima ţi-a stricat inima! Aşa vă purtaţi voi cu fiicele lui Izrail, cărora, fiindu-le frică de voi, se lăsau în voia voastră, iar fiica lui Iuda n-a putut să îndure fărădelegea voastră! Acum deci spune-mi sub cel fel de copac i-ai văzut pe amîndoi cînd erau împreună?». Şi el răspunse: «Sub un stejar!»u(v. 56―58).
Falsa mărturie era dovedită. Este limpede că amîndoi moşnegii babiloneni meritau o pedeapsă exemplară. Dar cine putea să-i judece? Biblia susţine că sentinţa a fost dată şi adusă la îndeplinire de adunarea poporului evreiesc captiv. „Atunci toată obştea izbucni în strigăte şi proslăvi pe Dumnezeu cel care a mîntuit pe cei ce nădăjduiesc în el. Apoi se ridicară împotriva celor doi bătrîni pe care Daniil i-a dovedit că au mărturisit strîmb din chiar spusa lor şi le-au făcut răul pe care ei voiseră să-l facă aproapelui lor, ca să împlinească legea lui Moise; şi ei i-au osîndit la moarte, iar sîngele nevinovat fost-a mîntuit în ziua aceea” (v. 60―62).
Dacă admitem că această poveste este adevărată, inclusiv executarea sentinţei, trebuie să recunoaştem, bineînţeles, că cei doi ticăloşi bătrîni îşi meritaseră din plin soarta. Dar oricît de puţin vrednici de milă ar fi fost, este clar că numai un tribunal babilonean era în drept să-i judece pentru fărădelegile lor. Această concluzie este suficientă pentru a ne da seama imediat că întreaga povestire biblică este mincinoasă. Este de neconceput ca judecătorii lui Nabucodonosor să fi admis ca doi dintre confraţii lor să fie judecaţi şi executaţi, chiar dacă erau incontestabil vinovaţi, de către o adunare de captivi; este imposibil ca evreii, care erau robi, să fi putut aplica în libertate şi în public legea lui Moise împotriva celor doi funcţionari de stat babiloneni, care erau persoane oficiale, aparţinînd neamului stăpînilor şi înrobitorilor lor. Or, istoria Suzanei şi a bătrînilor este una dintre cele mai răspîndite în învăţăturile religiei. Arta a popularizat-o: ea este reprodusă în mii de picturi consacrate virtuoasei Suzana, s-a transformat într-o respectabilă tradiţie în care cred o mulţime de oameni.
Zău, oamenii citesc prea puţin Biblia, căci dacă ar citi-o n-ar mai crede în ea şi ar dispreţui-o, atît de neîndemînatice şi de grosolan de cinice sînt absurdităţile pe care le conţine.
Povestea cu Bel şi balaurul, ultima care se referă la Daniil, începe cu un flagrant neadevăr istoric: „După ce împăratul Astiage s-a adăugat la părinţii săi, Cirus persul s-a suit pe tronul împărăţiei. Şi Daniil era prietenul împăratului, mîncînd la masă cu el, şi cel mai de cinste dintre toţi prietenii lui” (v. 1―2). Levitul care a scris această carte nu ştie nici măcar că Astiage, regele mezilor, care a murit în anul 559 î.e.n., a lăsat un fiu. Ciaxare al II-lea, care i-a urmat la tron. Acest levit nu ştie nici că, abia după moartea lui Ciaxare, Cirus, care era nepotul şi totodată ginerele său, a moştenit coroana Mediei, pe care a adăugat-o la coroana Persiei, deoarece Ciaxare al II-lea nu lăsase urmaşi de sex masculin. Aşadar, această povestire, care începe cu o minciună grosolană şi vădeşte cea mai deplină ignoranţă, este foarte promiţătoare.
Tocmai de aici aflăm că Cirus i se închina în Babilon unui idol, numit Bel. Mulţi comentatori îl identifică cu Baal. Şi iată că preoţii lui Bel, sau Baal, au susţinut că în timpul nopţii idolul lor va devora toate merindele pe care credincioşii le vor pune în timpul zilei în faţa tronului său. Biblia vrea să ne facă să credem că Cirus era destul de naiv pentru a înghiţi o asemenea gogoaşă şi că el ar fi încercat chiar să-l convingă de aceasta pe Daniil. „Nu crezi tu că Bel este Dumnezeu viu? Şi nu vezi cît mănîncă el şi bea în fiecare zi?” (v. 6).
Lui Daniil i s-a făcut milă de rătăcitul Cirus, astfel că-i propuse să facă o încercare. Pe altarul lui Bel au pus carne şi vin. Preoţii au fost îndepărtaţi din templu. Apoi Daniil, în prezenţa regelui, a presărat cenuşă în templu, după care au plecat amîndoi, iar Cirus, prevăzător, a pecetluit toate uşile. Preoţii aveau însă un gang subteran, dedesubtul altarului. Pe aici ei s-au strecurat noaptea şi au luat toate merindele. A doua zi dimineaţa, înşelăciunea lor a fost dovedită limpede prin amprentele picioarelor pe cenuşa presărată. Pe Cirus l-a apucat o furie de nedescris cînd şi-a dat seama că fusese înşelat atîta vreme. El a poruncit să fie omorîţi toţi preoţii lui Bel, soţiile şi copiii lor, iar idolul i l-a dat lui Daniil, care l-a distrus împreună cu templul.
„Şi babilonenii mai aveau şi un balaur mare pe care-l cinsteau” (v. 23). Cirus îi zise lui Daniil: acest monstru nu este un idol făcut de mîna omului; el este viu şi deci este Dumnezeu. Atunci Daniil îi ceru regelui învoirea să intre în luptă cu balaurul şi nu numai fără sabie, ci şi fără toiag. Cirus acceptă şi „luă Daniil smoală, grăsime şi păr pe care le fierse împreună şi făcu cocoloaşe pe care le aruncă în gura balaurului. Iar după ce balaurul mîncă, crăpă” (v. 27).
Poporul era nemulţumit de moartea balaurului. Dorind să liniştească răzmeriţa crescîndă, Cirus a poruncit ca Daniil să fie aruncat pentru a doua oară în faimoasa groapă cu lei. Cirus şi babilonenii ar fi trebuit să ştie că Daniil nu va fi mîncat, deoarece această figură mai fusese încercată o dată. Autorul „sfînt” se încurcă aici în minciuni în modul cel mai caraghios. Prima oară, el îl aruncă pe Daniil în groapa cu lei pe vremea lui Darius, iar acest rege îl lasă acolo doar o noapte. De astă dată, din porunca lui Cirus, Daniil petrece printre fiare şase zile şi şase nopţi, căci trebuie ca a doua minune să fie şi mai uluitoare decît prima. „Şi în groapă se aflau şapte lei, cărora li se dădea în fiecare zi hrană; două vite şi două oi. Dar atunci nu li s-a dat nimic de mîncare, ca să-l mănînce pe Daniil” (v. 32).
De astă dată nu era suficient ca Dumnezeu să-l ferească pe „proroc” de ghearele şi de colţii fiarelor flămînde, ci el mai trebuia să-l hrănească în timpul celor şase zile şi şase nopţi. Prin urmare, minunea este cum nu se poate mai reuşită. Continuarea acestui episod este în adevăr mai amuzantă decît tot ce am citit pînă acum.
„În Iudeea însă se afla profetul Avacum. Şi el tocmai făcuse o fiertură şi dumicase pîine pe care o pusese într-o scafă şi pornise la cîmp s-o ducă secerătorilor.
Atunci îngerul domnului zise lui Avacum: «Prînzul pe care l-ai gătit du-l lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei !».
Dar Avacum zise: «Doamne! Babilonul nu l-am văzut şi groapa cu lei n-o ştiu !».
Şi îngerul domnului îl apucă pe Avacum de chică şi-l duse în Babilon într-o suflare.
Şi Avacum strigă: Daniile, Daniile! Ia mîncarea pe care Dumnezeu ţi-a trimis-o!».
Atunci Daniil zise: «Adusu-ţi-ai aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai lăsat pe cei ce te iubesc pe tine!».
Şi Daniil se sculă şi mîncă. Şi îngerul lui Dumnezeu îl duse pe Avacum îndată la locul lui.
Şi împăratul veni în ziua a şaptea ca să jelească pe Daniil şi, ajungînd la groapă, văzu pe Daniil că stătea în mijlocul leilor” (v. 33―40).
Fireşte, imitîndu-l pe Darius, Cirus a dat poruncă să-l scoată pe Daniil din groapă şi să fie aruncaţi în locul lui duşmanii săi, pe care leii i-au sfîşiat într-o clipită. Este limpede că minunea cu groapa cu lei a lui Cirus bate de la distanţă minunea cu groapa cu lei a lui Darius, însă criticii fac unele observaţii şi în legătură cu aceasta: Darius s-a urcat pe tron la nouă ani după Cirus. Dictîndu-şi născocirile scriitorului bisericesc, „sfîntul duh” a dat cu totul uitării cronologia, s-a încurcat în ea ca musca în pînza de păianjen şi a confundat ordinea urmării pe tron a acestor doi regi.

1 Response to “42 – PROFETUL DANIIL ŞI SACRELE SALE MEMORII”


  1. 1 film erotique en ligne gratuit 20 Iulie 2013 la 10:56 am

    This website was… how do I say it? Relevant!! Finally I have found something that helped me.
    Thank you!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: