44 – SFÎNŢII PĂRINŢI: MULT ÎNCERCATUL IOV ŞI IONA

După cărţile lui Ezdra, Neemia şi Estera, urmează în Biblie Cartea lui Iov, care ne povesteşte o istorie a cărei dată nu este indicată nicăieri. Ea constă în următoarele: în ţara Uţ (?) trăia un om grozav de bogat şi tare temător de Dumnezeu. „Dar într-o zi fiii lui Dumnezeu veniră şi statură în faţa domnului şi Satan veni şi el printre ei. Ci domnul grăi către Satan: «De unde vii?». Iar Satan răspunse domnului şi zise: «Am dat tîrcoale pe pămînt şi am hoinărit prin el». Atunci domnul grăi către Satan: «Ai luat tu seama la robul meu Iov? Că nimeni nu este ca el, pe pămînt, bărbat fără prihană şi drept, temîndu-se de Dumnezeu şi ferindu-se de ce e rău». Satan răspunse domnului şi zise: «Dar numai întinde mîna ta şi atinge-te de cîte are şi vezi dacă o să te blagoslovească!»” (Iov, I, 6―9, 11).
Dumnezeu nu a vrut să facă personal vreun rău credinciosului său slujitor, însă i-a îngăduit lui Satan să-l persecute cît vrea. „Iată, toate cîte are sînt în puterea ta! Numai asupra lui mîna să nu ţi-o întinzi”, i-a spus prieteneşte Dumnezeu lui Satan, bineînţeles pe limba cerească. Atunci domnul Satan l-a luat pe bătrînul Iov „în fabrică”. Mai întîi nişte nomazi arabi i-au furat lui Iov vitele cornute şi asinele. Apoi trăsnetul i-a ucis oile înpreună cu păstorii. Caldeii i-au furat cămilele şi au trecut prin ascuţişul săbiei pe păzitorii acestora. În sfîrşit, un vînt năprasnic din pustiu i-a dărîmat casa în care se aflau cei şapte fii ai săi şi cele trei fiice, care şi-au găsit cu toţii moartea sub ruine.
Iov le-a aflat toate acestea una după alta. Dar, deoarece avea un caracter fericit, a îngenuncheat şi s-a mărginit să. exclame: „Gol am ieşit din pîntecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvîntat!” (v. 21).
Aceasta e tot ce a făcut moşneagul cel ferm. Dar Satan nu s-a dat bătut. Foarte curînd, nefericitul Iov a descoperit pe trupul său răni purulente, răspîndite din talpa picioarelor pînă în creştetul capului. Aşezat pe o grămadă de gunoi, el îşi curăţa cu un ciob de oală puroiul care se scurgea din rănile sale deschise. Nevastă-sa îl ocăra. Însă Iov îi răspundea cu înţelepciune: „Dacă am primit cele bune de la Dumnezeu, oare pe cele rele să nu le primim?” (II, 10).
Şi deodată Iov începe să se plîngă cu furie de soarta sa cea crudă. El blestemă ziua în care a venit pe lume: „Piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: s-a zămislit un prunc!” (III, 3). El îşi chemă moartea în gura mare. Aceste jelanii sînt expuse în cele 26 de versete ale cap. al III-lea. Dar, deoarece ele contrazic subiectul principal al cărţii, manualele de „istorie sacră” obişnuiesc să le omită. În realitate ar fi fost suficient ca această carte să se oprească aici. Satan, care făcuse prinsoare cu Dumnezeu, ar fi cîştigat de îndată ce Iov şi-ar fi pierdut răbdarea.
Atunci Elifaz, Bildad şi Ţofar încep să-l dojenească pe Iov. Ei îi amintesc că nenorocirile cad numai pe capul celor răi. Iov îl ia pe Dumnezeu martor al nevinovăţiei sale şi jură că suferinţele care l-au lovit sînt nemeritate. Această convorbire dintre Iov şi prietenii săi ocupă… 29 de capitole. Şi deodată, în cap. al XXXII-lea, apare un nou interlocutor, Elihu, mai tînăr decît toţi ceilalţi. El intervine nu pentru a spune că Iov ar fi meritat cruntele pedepse ale cerului, ci exclusiv pentru a-i atrage atenţia că dăduse dovadă de prea multă trufie proclamîndu-şi nevinovăţia, deoarece, după cum spune el, nici un muritor nu poate înţelege judecăţile domnului şi nu este în stare să rămînă cu totur curat în ochii lui.
Apoi, însuşi Dumnezeu apare într-un vîrtej şi, dezminţind cuvintele tînărului Elihu, aminteşte despre anumite minuni care-i dovedeau în suficientă măsură puterea. Atunci Iov recunoaşte că a depăşit limitele pe care trebuiau să i le impună slăbiciunea şi neştiinţa lui, iar Dumnezeu, satisfăcut de supunerea sa, îi vindecă bubele şi îi redă îndoit ceea ce pierduse. Dumnezeu ia ca martori ai puterii sale două animale ieşite din comun: behemotul şi leviatanul, a căror descriere fantastică ocupă două pagini. Despre Satan nici nu se mai vorbeşte. Ultimul capitol, al XLII-lea, ne povesteşte că lui Iov i s-au născut iarăşi şapte fii şi trei fiice şi că a trăit 140 de ani după aceste grele încercări.
Fireşte, Cartea lui Iov nu este captivantă. Criticii menţionează în ea o singură curiozitate: Satan hoinăreşte prin ceruri, de-a valma cu îngerii cei buni, ca la el acasă, încheie prinsori cu bunul Dumnezeu, în urma cărora naivul Iov cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu atunci cînd e lovit de nenorocire. Iar Dumnezeu acceptă pariul, sperînd că credinciosul său rob se va arăta răbdător pînă la capăt. Reiese, aşadar, că Dumnezeu nu este prea sigur pe ştiinţa viitorului şi greşeşte în previziunile sale, deoarece pînă la urmă Satan este cel care cîştigă prinsoarea: într-adevăr, Iov ajunge să-şi calce credinţa plină de răbdare.
Să trecem acum la Cartea profetului Iona. Acesta era originar din Galileea. A trăit sub domnia regelui Ieroboam al II-lea al Izrailului. Prin urmare, s-a născut într-un mediu de eretici. Într-o bună zi, el a primit de la Dumnezeu porunca de a merge să propovăduiască la Ninive. Iona este singurul proroc care a primit o misiune de acest gen. Voltaire se întreabă în ce limbă şi-a ţinut predicile, remarcînd în treacăt că din patria lui Iona şi pînă la Ninive era o distanţă de peste 600 km. Iona nu se aştepta ca predicile sale să aibă prea mult succes. În loc să meargă la Ninive, el s-a îndreptat în direcţia opusă: s-a pogorît la Iafa pe ţărmul mării, s-a urcat pe o corabie şi a pornit spre Tarşiş.
Pe mare s-a dezlănţuit o furtună turbată. Oricît ar părea de curios, furtuna l-a adormit pe Iona. Cuprinşi de panică, marinarii au început să arunce toată încărcătura peste bord, dar în zadar. Atunci căpitanul îl trezi pe Iona, cerîndu-i să se roage Dumnezeului său pentru ca acesta să potolească furtuna. Iona a refuzat. Marea era din ce în ce mai agitată. Atunci corăbierii au aruncat sorţii pentru a stabili cine dintre cei aflaţi pe vas poartă vina calamităţii. Sorţii au căzut pe Iona şi el a fost aruncat în mare. Furtuna a încetat în aceeaşi clipă. Neascultătorul proroc a înghiţit apă sărată. Dar iată că un „peşte uriaş”, venit din regiunile sudice ale Atlanticului, curios să vadă ce se petrece pe lîngă ţărmurile Mediteranei, şi-a deschis botul şi l-a înghiţit.
Iona nu se aşteptase la aşa ceva. Totodată, întrucît nu mai putea face nimic, hotărî să aştepte cu răbdare desfăşurarea evenimentelor în noul şi straniul său domiciliu. Biblia ne povesteşte că Iona a sălăşluit trei zile şi trei nopţi în burta peştelui, în care timp a cîntat lungi osanale lui Dumnezeu. Acesta nu voise, în fond, decît să-i dea profetului o lecţie. Văzînd că Iona se căieşte, Dumnezeu a poruncit fantasticului peşte să-l evacueze. Peştele s-a supus. Şi iată-l pe Iona din nou pe uscat. Şi astăzi încă li se arată credincioşilor locul unde peştele l-a vărsat pe profet. De altfel, teologii nu ştiu cu certitudine dacă Iona a fost vomitat sau expulzat de peşte prin cealaltă parte.
Criticii necredincioşi susţin că această povestire este o imitaţie a unor legende eline. În cartea a 20-a, Homer povesteşte despre un monstru marin care s-a năpustit asupra lui Hercule. Acesta a petrecut trei zile şi trei nopţi în burta monstrului, hrănindu-se cu ficatul acestuia, pe care şi-l prăjea, iar după trei zile a ieşit victorios, prin propriile sale puteri, din neobişnuita temniţă. Această legendă despre Hercule nu este cu nimic mai rea decît povestea lui Iona.
În mitologia păgînă mai există şi povestea lui Arion, care, fiind aruncat în mare de corăbieri, a fost salvat de un delfin şi dus în spinare de acesta pînă la Lesbos. Dar aventura lui păleşte în faţa întâmplărilor lui Iona şi Hercule.
După ce-a ieşit din măruntaiele peştelui, Iona a pornit spre Ninive şi le-a prezis locuitorilor, în numele lui Dumnezeu, apropiata pieire a cetăţii. Biblia ne spune că, plimbîndu-se pe străzi, el striga: „Mai sînt patruzeci de zile şi Ninive va fi pierdută!”. Aceste cuvinte simple au avut consecinţe remarcabile: locuitorii au început pe loc să creadă în Dumnezeul evreilor, au hotărît să ţină post şi s-au îmbrăcat cu toţii în saci, neexceptîndu-l nici măcar pe împărat. Acesta a mai dat poruncă ca nu numai oamenii, ci şi dobitoacele să ajuneze: „Oamenii ca şi dobitoacele, vitele mari ca şi cele mici să nu mă-nînce nimic, să nu pască şi nici apă să nu bea; iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige cu toată puterea şi fiecare cu pocăinţă să se întoarcă din calea lui cea rea şi mîinile lui să nu mai săvîrşească fapte silnice” (Iona, III, 7―8).
Dat fiind că toţi locuitorii cetăţii au trecut la credinţa cea dreaptă, Dumnezeu s-a milostivit şi de astă dată profeţia lui Iona nu s-a adeverit. „Şi Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele, şi domnului i-a părut rău de prăpădul care zisese că-l va slobozi peste ei şi nu l-a mai slobozit” (v. 10). Ninive a fost distrusă şi prefăcută în ruine abia mult mai tîrziu. Ofensat la gîndul că populaţia l-ar putea socoti un simplu palavragiu după ce prorocia sa nu se îndeplinise, Iona părăsi Ninive şi se îndepărtă în pustiu. Era o arşiţă insuportabilă, iar de jur împrejur nici un tufiş. „Şi domnul Dumnezeu a gătit un vrej care s-a ridicat deasupra capului lui Iona ca să-i ţină umbră şi să-i mai potolească mînia. Şi s-a bucurat Iona cu bucurie mare pentru vrej. Dar Dumnezeu, a doua zi la revărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul, iar el s-a uscat. Şi la răsăritul soarelui a pornit Dumnezeu un vînt arzător de la răsărit şi soarele a dogorit capul lui Iona, încît el se prăpădea de căldură. Şi şi-a rugat moartea, zicînd: «Mai bine este să mor decît să trăiesc!». Şi a grăit Dumnezeu către Iona: «Fost-a oare cu cale să te superi din pricina vrejului?». Şi el a răspuns: «Cu cale a fost să mă supăr pînă la moarte!». Şi a zis domnul: «Ţie ţi-a păsat de un vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care s-a ivit într-o noapte şi într-alta a pierit! Dar mie cum nu era să-mi pese de cetatea cea mare a Ninivei, unde sînt mai bine de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu nici care le este dreapta, nici care le este stînga, cum şi atît de multe dobitoace?»« (IV, 6―11).
Cu aceste cuvinte de spirit divine se încheie Cartea profetului Iona. Un sfîrşit jalnic, deoarece, în definitiv, minunea cu vrejul este un fleac în comparaţie cu minunea cu peştele cel uriaş, iar sentinţa corespunde prea puţin cu bestiala orientare sîngeroasă pe care o urmează cu consecvenţă autorii biblici.

3 Responses to “44 – SFÎNŢII PĂRINŢI: MULT ÎNCERCATUL IOV ŞI IONA”


  1. 1 Donna 27 Iulie 2013 la 7:25 pm

    I discovered your page and noticed you could have a lot more hits. I have found that the key to running a popular website is making sure the visitors you are getting are interested in your niche. There is a company that you can get visitors from and they let you try the service for free. I managed to get over 300 targetted visitors to day to my site. Check it out here: http://bit.ly/18FbegW

  2. 2 evoluchian 21 Mai 2014 la 11:43 pm

    Iov a hulit pe Dumnezeu? citeste iov capit 1 versetul 20 21 22 si capitol 2 versetul 9 10 slab articol mai citeste mai cugeta

  3. 3 Isaac 20 Iulie 2014 la 4:34 pm

    Bai oligofrenule, Iov nu a hulit pe Dumnezeu niciodata!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s





%d blogeri au apreciat asta: